1.

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a‑și completa jurisprudența referitoare la corelația dintre cerința privind o protecție jurisdicțională efectivă a consumatorilor în conformitate cu Directiva 93/13/CEE ( 2 ) și autonomia procedurală a statelor membre, în temeiul căreia acestora din urmă le revine sarcina de a defini modalitățile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări.

2.

Modalitatea în discuție este cea privind interesul de a exercita acțiunea, a cărui existență este necesară pentru acțiunile prin care se urmărește constatarea inopozabilității clauzelor contractuale abuzive.

3.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

4.

Articolul 7 alineatul (1) din această directivă prevede:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

5.

Ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 4), cu modificările ulterioare (denumită în continuare „Codul de procedură civilă”), prevede la articolul 189:

„Un reclamant poate solicita unei instanțe să constate existența sau inexistența unui raport juridic sau a unui drept, în măsura în care are un interes de a exercita acțiunea.”

6.

Potrivit articolului 316 alineatul 1 din acest cod:

„După încheierea ședinței, instanța pronunță hotărârea întemeindu‑se pe situația existentă la încheierea ședinței; în special, împrejurarea că o creanță a devenit exigibilă în cursul procesului nu se opune unei hotărâri de obligare la plata acesteia.”

7.

Provident Polska S.A. sau IPF Polska sp. z o.o., societate căreia i‑a succedat în drepturi Provident Polska, a încheiat contracte de credit de consum cu ZL, KU și KM. Acestea din urmă au sesizat separat Sąd Rejonowy dla Warszawy-Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia-Śródmieście, cu sediul în Varșovia, Polonia), instanța de trimitere, cu cereri în legătură cu contractele încheiate cu Provident Polska din 15 aprilie, din 17 mai și, respectiv, din 14 septembrie 2021.

8.

În ultimul stadiu al înscrisurilor lor în fața instanței de trimitere, fiecare solicită în esență să se constate că clauzele contractului încheiat cu Provident Polska referitoare la costurile împrumutului fără dobândă nu îi sunt opozabile având în vedere caracterul lor abuziv, ca urmare a caracterului vădit supraevaluat și nerezonabil al acestor onorarii și comisioane. Acestea din urmă ar fi disproporționate în raport cu suma împrumutată și ar constitui, în fapt, principala sursă de venituri a creditorului ( 3 ).

9.

În memoriile sale în apărare, Provident Polska solicită respingerea acțiunilor introduse de persoanele împrumutate și formulează împotriva fiecăreia dintre acestea o cerere reconvențională având ca obiect obligarea lor la plata sumelor corespunzătoare unei părți din cheltuielile și comisioanele datorate în temeiul contractului de împrumut și rămase neplătite. Reclamantele din litigiul principal solicită de asemenea respingerea acestei cereri reconvenționale.

10.

În primul rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că clauzele care stabilesc taxe sau comisioane datorate unui profesionist pot fi declarate abuzive pentru simplul motiv că aceste cheltuieli sau comisioane sunt în mod vădit excesive în raport cu prestația profesionistului.

11.

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema compatibilității cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 și cu principiul efectivității a articolului 189 și a articolului 316 alineatul 1 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost interpretate de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă, Polonia).

12.

Potrivit articolului 189 din Codul de procedură civilă, un reclamant poate solicita unei instanțe să constate existența sau inexistența unui raport juridic sau a unui drept, în măsura în care are un interes de a exercita acțiunea. Întrucât această din urmă noțiune nu face obiectul niciunei definiții legale, ea a fost interpretată, potrivit deciziei de trimitere, de Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) ca fiind o condiție de fond a acțiunii în constatare, succesul acestei acțiuni fiind condiționat de demonstrarea de către reclamant a unui interes de a exercita acțiunea, care trebuie să existe la data încheierii ședinței în conformitate cu articolul 316 alineatul 1 din Codul de procedură civilă.

13.

Potrivit instanței de trimitere, interesul de a exercita acțiunea trebuie înțeles ca fiind o necesitate obiectivă de a proteja situația juridică a reclamantului ale cărui drepturi au fost sau ar putea fi lezate sau a căror existență sau conținut este incert. Aprecierea unui astfel de interes ar implica evaluarea de către instanța sesizată a incidenței unei hotărâri de constatare asupra situației juridice a acestei părți, cu alte cuvinte a posibilității de a pune capăt în mod definitiv unui litigiu existent sau de a împiedica apariția unui astfel de litigiu în viitor. În schimb, nu ar exista un interes de a exercita acțiunea atunci când drepturile reclamantului nu sunt nici încălcate, nici amenințate sau atunci când acestea ar putea fi mai bine protejate printr‑o acțiune mai amplă, precum o acțiune în executarea unei prestații.

14.

Această a doua ipoteză ar corespunde situației reclamanților din procedurile principale. Instanța de trimitere subliniază că fiecare dintre reclamante a rambursat deja o parte din sumele datorate cu titlu de comisioane și cheltuieli în litigiu, cealaltă parte fiind solicitată de organismul creditor în cadrul unei cereri reconvenționale depuse în fiecare dintre procedurile menționate. Ea precizează că, într‑o astfel de situație, rambursarea acestor comisioane și cheltuieli deja plătite poate fi solicitată de reclamante prin intermediul unei acțiuni mai extinse decât o acțiune în constatare, și anume o acțiune în recuperarea unei prestații nedatorate, ceea ce trebuie să conducă la respingerea acțiunii menționate pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea, în pofida constatării caracterului abuziv al clauzelor contractuale incriminate.

15.

Instanța de trimitere arată, în plus, că aprecierea existenței unui interes de a exercita acțiunea al consumatorilor în cauze foarte similare a condus la rezultate divergente, ceea ce este de natură să compromită realizarea obiectivelor Directivei 93/13, și anume că, chiar și într‑o situație în care caracterul abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat cu un profesionist este vădit, un consumator poate ezita să introducă o acțiune având ca obiect constatarea nulității sau a inopozabilității clauzelor contractuale în discuție, de teamă că instanța va considera că nu are interes de a exercita acțiunea și va respinge acțiunea pentru acest unic motiv, obligându‑l în același timp la plata cheltuielilor de judecată.

16.

În al treilea și ultimul rând, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă „motive imperative”, în special principiul proporționalității sau principiul securității juridice, se opun anulării contractelor încheiate de ZL și de KU ca urmare a caracterului abuziv al clauzei privind modalitățile de plată pe care o conțin.

17.

În acest context, Sąd Rejonowy dla Warszawy-Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia-Śródmieście, cu sediul în Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

18.

Guvernul polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Acest guvern a furnizat un răspuns scris la întrebările Curții la 7 martie 2023. Pârâta din litigiul principal, guvernul polonez și Comisia au prezentat observații orale în ședința din 30 martie 2023.

19.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor referi numai la a doua întrebare preliminară, prin care instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina principiului efectivității, se opune unei reglementări naționale, astfel cum este interpretată de jurisprudență, care impune dovedirea de către consumator a unui interes de a exercita acțiunea pentru a se admite acțiunea sa având ca obiect constatarea inopozabilității clauzelor contractuale abuzive, un asemenea interes neexistând atunci când persoana în cauză dispune de o altă acțiune care protejează mai bine drepturile sale, printre altele o acțiune în executarea unei prestații.

20.

Considerăm necesar să se precizeze conținutul acestei întrebări, amintindu‑se că, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte, instituită la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care a fost sesizată ( 4 ).

21.

Astfel cum s‑a arătat, procedura principală se desfășoară între consumatori care au introdus inițial o acțiune în vederea constatării inopozabilității anumitor clauze contractuale abuzive referitoare la cheltuieli și la comisioane, pe de o parte, și organismul creditor ( 5 ), care a solicitat respingerea acestei acțiuni și a formulat cereri reconvenționale având ca obiect obligarea reclamanților la plata unor sume corespunzătoare unei părți din aceste cheltuieli și comisioane datorate în temeiul contractului de împrumut și rămase neplătite, pe de altă parte. Din cererea de decizie preliminară reiese că instanța de trimitere se confruntă, în aceste împrejurări, cu o dublă situație procedurală.

22.

În ceea ce privește sumele deja plătite de consumatori cu titlu de cheltuieli și comisioane prevăzute de contractul de împrumut, instanța de trimitere arată că reclamanții dispun de „alte căi de atac”, care le protejează drepturile mai mult decât acțiunile în constatare introduse, și anume acțiuni în recuperarea unei prestații nedatorate întemeiate pe articolele 405 și 410 din Codul civil polonez, și că, prin urmare, ea va fi obligată să respingă „acțiunile principale” pentru simplul motiv al lipsei interesului de a exercita acțiunea, chiar dacă contractele încheiate de aceste părți conțin clauze abuzive ( 6 ).

23.

În ceea ce privește, în schimb, sumele solicitate de creditor prin intermediul cererilor reconvenționale, în trimiterea preliminară se menționează că reclamanții, pârâți reconvenționali, „pot să invoce caracterul abuziv al clauzelor contractuale în cadrul cererilor reconvenționale, iar hotărârea instanței de trimitere în această privință va soluționa litigiul dintre părți” ( 7 ). Este cert că, în stadiul ultimelor lor înscrisuri, aceste părți s‑au opus cererilor reconvenționale, solicitând respingerea lor.

24.

Rezultă astfel că, în cadrul acțiunilor introduse de consumatori, instanța de trimitere ar trebui, în același timp, să respingă acțiunile în constatare formulate de persoanele în cauză pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea și să se pronunțe cu privire la cererea reconvențională formulată de organismul creditor. În raport cu o asemenea situație, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea practicii jurisprudențiale naționale referitoare la cerința privind interesul de a exercita acțiunea cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, citit în lumina principiului efectivității ( 8 ).

25.

Trebuie amintit, cu titlu introductiv, că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar acest contract continuă să angajeze părțile potrivit dispozițiilor sale, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive. Pe de altă parte, reiese din cuprinsul articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al acesteia că statele membre trebuie să se asigure că autoritățile judiciare sau administrative au la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către un profesionist. În această privință, Curtea a amintit caracterul și importanța interesului public reprezentat de protecția consumatorilor, care se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii ( 9 ).

26.

Deși Curtea a precizat deja, în mai multe privințe și ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă, este la fel de adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale și că, prin urmare, acestea țin de ordinea juridică internă a statelor membre. Acestora din urmă le revine, în temeiul principiului autonomiei procedurale, sarcina de a defini modalitățile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări. Totuși, aceste modalități nu trebuie să fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare de natură internă (principiul echivalenței) și nici să fie reglementate astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de ordinea juridică a Uniunii (principiul efectivității) ( 10 ).

27.

Rezultă că condiția legată de interesul unui consumator de a exercita o acțiune având ca obiect constatarea inopozabilității clauzelor contractuale abuzive ține de autonomia procedurală a statelor membre, sub rezerva respectării principiilor echivalenței și efectivității. Același lucru este valabil și în ceea ce privește regimul de repartizare a cheltuielilor de judecată aferente unei astfel de proceduri în fața instanțelor naționale, aspect evocat de instanța de trimitere și indisolubil legat de cel privind interesul de a exercita acțiunea, constatarea lipsei acestuia determinând, potrivit indicațiilor acestei instanțe, respingerea acțiunii sus‑menționate și obligarea subsecventă a consumatorului, reclamant, la plata cheltuielilor de judecată ( 11 ).

28.

În ceea ce privește principiul efectivității, singurul care face obiectul întrebărilor instanței de trimitere, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să se ia în considerare, dacă este cazul, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii. În plus, Curtea a precizat că obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii implică, în special pentru drepturile care decurg din Directiva 93/13, o cerință de protecție jurisdicțională efectivă, consacrată și la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, care se aplică printre altele în ceea ce privește definirea modalităților procedurale referitoare la acțiunile în justiție întemeiate pe asemenea drepturi ( 12 ).

29.

Cu toate acestea, Curtea a admis deja că protecția consumatorului nu este absolută. Astfel, faptul că o procedură specială impune anumite cerințe procedurale pe care consumatorul trebuie să le respecte pentru a‑și putea valorifica drepturile nu înseamnă că acesta nu beneficiază de o protecție jurisdicțională efectivă. În plus, trebuie amintit că, întrucât normele de procedură referitoare la structura căilor de atac interne urmăresc un interes general legat de buna administrare a justiției și de previzibilitate, ele trebuie să prevaleze în raport cu interesele particulare, în sensul că nu pot fi stabilite în funcție de situația economică particulară a unei părți, cu condiția să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului lor ( 13 ).

30.

Trebuie amintit că principiul efectivității trebuie aplicat luând în considerare în special principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național precum buna desfășurare a procedurii ( 14 ). Or, în decizia de trimitere se menționează că procedura civilă poloneză se întemeiază pe ipoteza că exercitarea drepturilor pe cale judiciară trebuie să fie specifică și cât mai simplă posibil, fără o proliferare a procedurilor. Această prezumție este îndeplinită de cerința, în cazul unei cereri de constatare a existenței (sau a inexistenței) unui raport juridic sau a unui drept, de a demonstra un interes de a exercita acțiunea și de principiul potrivit căruia posibilitatea de a obține o protecție mai eficace printr‑o altă acțiune subminează interesul juridic de a solicita o constatare ( 15 ).

31.

Cerința privind un interes de a exercita acțiunea în acțiunile în constatare, în măsura în care are ca obiect limitarea acestora din urmă la cazuri de încălcări efective sau de amenințări dovedite la adresa situației juridice a reclamantului sau de indisponibilitate a unei acțiuni care protejează mai mult drepturile acestuia, urmărește un scop de interes general de bună administrare a justiției, prevenind sau reducând, după caz, congestionarea sistemului jurisdicțional ( 16 ). Pentru a garanta o bună administrare a justiției și pentru a îndeplini cerința de economie procedurală, evitând sesizarea instanței cu chestiuni pur teoretice și cu acțiuni multiple, orice justițiabil trebuie să aibă, independent de calea de atac aleasă, un interes de a exercita acțiunea. Amintim că, în această privință, Curtea a considerat că normele care urmăresc un astfel de scop, inclusiv cele care necesită un efort suplimentar din partea consumatorilor care intenționează să își valorifice drepturile, pot fi justificate, cu condiția ca acestea să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea obiectivului menționat ( 17 ).

32.

Prin urmare, este necesar să se considere că cerința privind un interes de a exercita acțiunea pentru acțiunile în constatare formulate de consumatori în vederea valorificării drepturilor care le sunt conferite de Directiva 93/13 nu este, în sine, contrară principiului efectivității, cu condiția ca aplicarea acesteia să nu facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de această directivă.

33.

Conform unei jurisprudențe constante, instanța națională trebuie, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, să stabilească toate consecințele care decurg, potrivit dreptului național, din constatarea caracterului abuziv al unei clauze pentru a se asigura că aceasta nu creează obligații pentru consumatorul vizat. O asemenea obligație implică faptul că revine acestei instanțe sarcina de a înlătura aplicarea clauzei considerate ca fiind abuzivă pentru ca această clauză să nu producă efecte obligatorii pentru consumatorul respectiv. Din moment ce o astfel de clauză trebuie în principiu considerată ca și cum nu a existat niciodată, așa încât ea nu poate avea efect în privința consumatorului menționat, obligația instanței naționale de a înlătura aplicarea unei clauze contractuale abuzive care impune plata unei sume determină, în principiu, un efect restitutoriu corespunzător în privința acestei sume ( 18 ).

34.

În acest context, Curtea a considerat că revine statelor membre, prin intermediul dreptului lor național, sarcina de a defini modalitățile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice concrete ale acestei constatări. Constatarea menționată trebuie să permită însă restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive, în special prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionistul în cauză în temeiul acelei clauze abuzive. Astfel, o asemenea reglementare prin dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate aduce atingere substanței acestei protecții ( 19 ).

35.

Arătăm în această privință că, în cadrul verificării unei protecții jurisdicționale efective a consumatorului legate de dreptul la restituire sus‑menționat, Curtea a luat în considerare existența unei alte căi procedurale decât cea inițiată de acesta sau împotriva lui în fața instanței de trimitere. Curtea a considerat astfel că o reglementare națională în temeiul căreia instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei somații de plată este obligată să respingă această cerere în măsura în care aceasta din urmă se întemeiază pe o clauză abuzivă, dar nu este autorizată să efectueze o compensare din oficiu între plățile efectuate în temeiul acestei clauze și soldul datorat, care are drept consecință faptul că debitorul, care nu participă la procedura somației de plată, este obligat să inițieze o procedură distinctă pentru exercitarea dreptului său la restituirea integrală, nu este, în principiu, contrară articolului 6 din Directiva 93/13 ( 20 ).

36.

În continuare, Curtea a statuat că reglementarea națională în temeiul căreia controlul existenței creanței în cauză nu intră în competența instanței în cadrul procedurii somației de plată și obligă, în consecință, consumatorul vizat, pentru exercitarea dreptului său la restituirea integrală care decurge din articolul 6 din Directiva 93/13, să inițieze o procedură distinctă nu face imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea acestui drept, chiar dacă această obligație impune un comportament activ al debitorului în cauză și continuarea unei proceduri în contradictoriu ( 21 ).

37.

Într‑o altă cauză, Curtea a făcut distincție între clauzele contractuale calificate drept abuzive prin dispoziții legale și clauzele eventual abuzive, care fac obiectul aceleiași acțiuni introduse de un consumator, și a considerat că efectivitatea protecției urmărite prin Directiva 93/13 nu se opune unor norme naționale care prevăd o altă cale procedurală efectivă care permite persoanei în cauză să solicite restituirea sumelor plătite în mod necuvenit în temeiul celei de a doua categorii de clauze ( 22 ). Această soluție jurisprudențială pare să se explice prin existența unei „proceduri speciale” prevăzute de dreptul național numai pentru primele clauze, dar utilizate totuși de consumator pentru toate reclamațiile formulate împotriva creditorului.

38.

În speță, este cert că contractul de împrumut a făcut obiectul unei executări parțiale cu plata de către persoanele împrumutate a diverse sume în temeiul clauzelor referitoare la cheltuieli și la comisioane, constatarea caracterului abuziv al acestora de către instanța de trimitere trebuind să determine un drept de restituire integrală a acestor sume în beneficiul persoanelor interesate ( 23 ). Trebuie să se admită, având în vedere jurisprudența evocată mai sus, că principiul efectivității nu se opune exercitării unui astfel de drept prin intermediul unei proceduri distincte prin efectul aplicării condiției legate de interesul de a exercita acțiunea? Împrejurările specifice ale prezentei cauze ar trebui, în opinia noastră, să conducă la un răspuns negativ.

39.

În speță, persoanele împrumutate sunt într‑adevăr părți la fiecare dintre procedurile de drept comun în constatare, întrucât ele însele sunt inițiatoarele acestora, proceduri al căror obiect a fost modificat prin cererea reconvențională de obligare la plată, formulată de creditor, a cărei admisibilitate nu face obiectul dezbaterii. În cadrul acestei proceduri extinse, persoanele împrumutate, pârâte reconvenționale, s‑au opus cererii creditorului de obligare la plata cheltuielilor și a comisioanelor întemeiate pe clauze contractuale deja calificate drept abuzive în acțiunea lor în constatare și pentru care nicio procedură specială nu este a priori prevăzută prin lege.

40.

Arătăm, pe de o parte, că, în ipoteza respingerii unei astfel de acțiuni pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea, problema caracterului abuziv sau nu al clauzelor în discuție va trebui, în orice caz, să fie soluționată de instanța de trimitere pentru a se pronunța cu privire la cererea reconvențională. Pe de altă parte, introducerea de către persoanele împrumutate a unei acțiuni în restituirea plății nedatorate în fața unei alte instanțe, care va trebui de asemenea să se pronunțe cu privire la caracterul abuziv sau nu al clauzelor incriminate, ridică o problemă de securitate juridică având în vedere o posibilă contrarietate jurisprudențială cu privire la acest aspect ( 24 ).

41.

În acest context, pe lângă faptul că nu se poate reproșa o pasivitate totală a persoanelor împrumutate menționate ( 25 ), trebuie să se constate că respingerea acțiunii în constatare și obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată aferente acesteia, precum și trimiterea la o mai bună soluționare în fața unei instanțe competente să examineze acțiunea în restituirea plății nedatorate, ca urmare a unor noi constrângeri procedurale, a costurilor și a timpului generate de această procedură suplimentară, care se adaugă celor din procedura inițială, sunt în mod evident o sursă de complexitate, de dificultate, de cheltuieli și de insecuritate juridică inutile. Această situație reflectă, în opinia noastră, o dualitate antagonică între ratio legis și punerea în aplicare a condiției legate de interesul de a exercita acțiunea prevăzute de dreptul procedural polonez, în măsura în care este contrar bunei administrări a justiției și cerinței de economie procedurală ca un reclamant să fie obligat să introducă o nouă acțiune pentru a se aprecia toate consecințele unei problematici juridice unice, și anume caracterul abuziv sau nu al clauzelor contractuale.

42.

Potrivit jurisprudenței, mijloacele adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie să cuprindă dispoziții care să permită să se garanteze acestora din urmă o protecție jurisdicțională efectivă, oferindu‑le posibilitatea de a ataca în justiție contractul în litigiu, în condiții procedurale rezonabile, astfel încât exercitarea drepturilor lor să nu fie supusă unor condiții, în special unor termene sau unor cheltuieli, care să facă excesiv de dificilă sau imposibilă în practică exercitarea drepturilor garantate de Directiva 93/13 ( 26 ). Considerăm că tocmai acest lucru nu este valabil în ceea ce privește consumatoarele în prezenta cauză, având în vedere interpretarea jurisprudențială a cerinței legale privind interesul de a exercita acțiunea pentru acțiunile în constatare, ceea ce conduce la concluzia privind incompatibilitatea cu Directiva 93/13.

43.

În opinia noastră, faptul că, potrivit indicațiilor furnizate de guvernul polonez ca răspuns la întrebările Curții, instanța națională dispune de o marjă de apreciere pentru a se pronunța cu privire la cheltuielile de judecată și, în cazuri deosebit de justificate, pentru a face excepție de la principiul potrivit căruia partea care cade în pretenții suportă cheltuielile de judecată, imputându‑i numai o fracțiune din acestea sau chiar exonerând‑o, nu este suficient în sine pentru a infirma concluzia menționată anterior.

44.

În observațiile sale și în răspunsul său scris la întrebările Curții, guvernul polonez a contestat interpretarea dreptului național astfel cum a fost reținută de instanța de trimitere și susține că articolul 189 și articolul 316 alineatul 1 din Codul de procedură civilă pot fi interpretate în mod conform cu cerințele care decurg din principiul efectivității.

45.

Mai precis, acest guvern arată că principiul potrivit căruia nu există un interes juridic pentru o acțiune în constatare atunci când reclamantul poate obține satisfacerea drepturilor sale printr‑o acțiune în executarea unei prestații nu este un principiu absolut și menționează jurisprudența recentă a Sąd Najwyższy (Curtea Supremă) din care reiese că, în materia dreptului consumului, reclamantul păstrează, în anumite condiții, un interes pentru o acțiune în constatarea inexistenței unui raport juridic, deși poate introduce o acțiune în executarea unei prestații sau o astfel de acțiune a fost introdusă împotriva sa de partea adversă pe baza raportului juridic în cauză ( 27 ), situație pe care instanța de trimitere însăși nu pare să o excludă ( 28 ).

46.

În răspunsul scris la întrebările Curții, guvernul polonez a evocat de asemenea posibilitatea adaptării pretențiilor reclamanților în urma depunerii unei cereri reconvenționale. Rezultă că, într‑o procedură precum cea din cauza principală, persoanele împrumutate pot solicita, pe lângă respingerea cererii reconvenționale a creditorului, invocând caracterul abuziv al clauzelor incriminate, rambursarea sumelor plătite în aplicarea clauzelor menționate în temeiul executării parțiale a contractului de împrumut, determinând astfel instanța să soluționeze cauza în cadrul aceleiași proceduri unice. Rezultă astfel că condiția privind o soluționare definitivă a litigiului de către instanță se bazează pe simpla inițiativă a reclamanților de a‑și modifica pretențiile inițiale, fără ca profesionistul să se poată opune ( 29 ), și că cerința privind un interes de a exercita acțiunea pentru acțiunea în constatare rămâne fără obiect ținând seama de modificarea obiectului litigiului.

47.

În această privință, trebuie amintit că principiul interpretării conforme impune ca instanțele naționale să facă tot ce ține de competența lor, luând în considerare dreptul intern în ansamblul său și aplicând metodele de interpretare recunoscute de acesta, în vederea garantării efectivității depline a directivei în discuție și în vederea identificării unei soluții conforme cu finalitatea urmărită de aceasta. După cum a statuat de asemenea Curtea, cerința unei astfel de interpretări conforme include printre altele obligația instanțelor naționale de a modifica, dacă este cazul, o jurisprudență consacrată dacă aceasta se întemeiază pe o interpretare a dreptului național incompatibilă cu obiectivele unei directive. Prin urmare, o instanță națională nu poate considera în mod valabil că se găsește în imposibilitatea de a interpreta o dispoziție națională în conformitate cu dreptul Uniunii pentru simplul motiv că această dispoziție a fost interpretată, în mod constant, într‑un sens care nu este compatibil cu dreptul menționat ( 30 ).

48.

Având în vedere împrejurările menționate la punctele 45 și 46 din prezentele concluzii, revine instanței de trimitere sarcina de a examina dacă reglementarea națională în discuție în litigiul principal poate efectiv să facă obiectul unei interpretări conforme cu Directiva 93/13 și, în caz afirmativ, de a deduce de aici consecințele juridice ( 31 ).

49.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă la a doua întrebare preliminară adresată de Sąd Rejonowy dla Warszawy-Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia-Śródmieście, cu sediul în Varșovia, Polonia) după cum urmează:

Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, citite în lumina principiului efectivității,

trebuie interpretate în sensul că

se opun unei reglementări naționale și interpretării jurisprudențiale a acesteia în temeiul cărora acțiunea introdusă de un consumator în constatarea inopozabilității unor clauze contractuale abuzive, urmată de o cerere reconvențională a profesionistului având ca obiect plata unor sume datorate în temeiul acestor clauze, este respinsă, iar consumatorul este obligat la plata cheltuielilor de judecată aferente acesteia, pentru lipsa interesului de a exercita acțiunea, întrucât este disponibilă o altă cale de atac care permite recuperarea sumelor deja plătite acestui profesionist în aplicarea clauzelor menționate.