CONCLUZIILE AVOCATULUI GENERAL

DOMNUL JEAN RICHARD DE LA TOUR

prezentate la 13 iunie 2024(1)

Cauza C‑305/22

C.J.

Procedură penală

[cerere de decizie preliminară formulată de Curtea de Apel București (România)]

„Trimitere preliminară – Spațiul de libertate, securitate și justiție – Cooperarea judiciară în materie penală – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Mandat european de arestare – Motiv de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare – Angajamentul statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate – Decizia‑cadru 2008/909/JAI – Recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală în scopul executării lor în alt stat membru – Lipsa consimțământului statului membru emitent – Dreptul statului membru emitent de a executa el însuși pedeapsa – Obligația autorității judiciare de executare de a executa mandatul european de arestare”

I.      Introducere

1.        Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 punctele 5 și 6, precum și a articolului 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre(2), precum și a articolului 4 alineatul (2), a articolului 22 alineatul (1) și a articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană(3).

2.        Această cerere a fost formulată în contextul unei proceduri naționale prin care Curtea de Apel București (România) trebuie să se pronunțe cu privire la validitatea unui mandat național de executare a unei pedepse cu închisoarea pronunțate împotriva lui C.J., care are reședința în Italia, precum și la cea a unui mandat european de arestare emis pe numele acestuia. Executarea mandatului european de arestare respectiv a fost refuzată de autoritățile judiciare italiene pe baza motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584(4). Aceste autorități au pronunțat simultan o decizie de recunoaștere a hotărârii și de executare a condamnării penale pronunțate împotriva lui C.J., în pofida opoziției formulate de autoritățile judiciare române față de executarea acestei condamnări în Italia.

3.        Prezenta cauză ilustrează o problemă de corelare între această decizie‑cadru și Decizia‑cadru 2008/909, care constituie două instrumente fundamentale ale cooperării judiciare în materie penală.

4.        În prezentele concluzii, care, în conformitate cu cererea Curții, se vor concentra pe primele trei întrebări preliminare, vom susține că o autoritate judiciară nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate invocând motivul de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. În această situație, statul membru emitent(5) își păstrează dreptul de a executa această pedeapsă și revine, în consecință, autorității judiciare de executare sarcina de a executa mandatul european de arestare prin predarea persoanei căutate statului membru respectiv.

II.    Situația de fapt din litigiul principal și întrebările preliminare

5.        Prin sentința penală din 27 iunie 2017 a Curții de Apel București, modificată și rămasă definitivă prin decizia penală din 10 noiembrie 2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție (România), C.J. a fost condamnat definitiv la o pedeapsă de 4 ani și 2 luni închisoare, precum și la interzicerea exercitării, timp de 3 ani, a anumitor drepturi, pentru săvârșirea mai multor infracțiuni (denumită în continuare „hotărârea de condamnare”).

6.        La 20 noiembrie 2020, Curtea de Apel București a emis un mandat de executare a pedepsei închisorii pronunțate împotriva lui C.J. La 25 noiembrie 2020, această instanță a emis un mandat european de arestare împotriva lui C.J.

7.        La 31 decembrie 2020, Ministero della Giustizia (Ministerul Justiției, Italia) a informat Curtea de Apel București despre arestarea lui C.J. și a solicitat transmiterea mandatului european de arestare în limba italiană. Acest mandat european de arestare i‑a fost transmis.

8.        La cererea autorităților judiciare italiene, Curtea de Apel București le‑a transmis, la 14 ianuarie 2021, hotărârea de condamnare. Cu această ocazie, instanța respectivă nu și‑a dat acordul cu privire la o eventuală recunoaștere a acestei hotărâri de către autoritățile judiciare italiene în vederea executării sale în Italia.

9.        La solicitarea autorităților judiciare italiene, Curtea de Apel București a precizat, la 20 ianuarie 2021, că, în cazul în care se refuză executarea mandatului european de arestare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, ea nu își dă acordul pentru recunoașterea pe cale incidentală a hotărârii respective și preluarea executării pedepsei de către Republica Italiană și că va solicita ulterior o asemenea recunoaștere și preluare în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909.

10.      Ulterior, autoritățile române au adresat autorităților judiciare italiene o solicitare de informații privind decizia de executare a mandatului european de arestare, în conformitate cu articolul 22 din Decizia‑cadru 2002/584.

11.      Prin hotărârea din 6 mai 2021, Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma, Italia) a refuzat să îl predea pe C.J., a recunoscut hotărârea de condamnare și a dispus executarea acesteia în Italia. Instanța respectivă a apreciat că, întrucât C.J. își avea reședința legală și efectivă în Italia, nu era necesar să se impună executarea pedepsei sale în România, din moment ce executarea acestei pedepse în Italia este în mai mare măsură conformă cu cerința privind facilitarea reintegrării sale sociale. Instanța respectivă a apreciat că, prin deducerea perioadelor de detenție deja executate, pedeapsa totală rămasă era de 3 ani, 6 luni și 21 de zile.

12.      La 20 mai 2021, această hotărâre a Corte d’appello di Roma (Curtea de Apel din Roma) a fost comunicată Curții de Apel București. Ulterior, autoritățile române au primit un certificat din 11 iunie 2021 emis de Parchetul din Roma- Biroul executări penale, din care reiese că C.J. se află în arest la domiciliu, în conformitate cu dreptul italian. Reiese de asemenea din acest certificat, în ceea ce privește stadiul executării, că este vorba despre un mandat de executare cu suspendare concomitentă, sub forma arestului la domiciliu, și că pedeapsa rămasă de executat este de 3 ani și 11 luni de închisoare, data începerii executării pedepsei fiind 29 decembrie 2020, iar cea a expirării pedepsei fiind 28 noiembrie 2024(6).

13.      Prin scrisoarea trimisă la 28 iunie 2021, autoritățile judiciare române și‑au reiterat poziția indicată la punctul 9 din prezentele concluzii și au precizat că, atât timp cât nu li s‑a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea lui C.J., ele consideră că își păstrează dreptul de a pune în executare hotărârea de condamnare din 27 iunie 2017, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909. Aceste autorități au adăugat că mandatul național de executare a pedepsei închisorii și solicitarea de dare în urmărire internațională nu au fost anulate și sunt în continuare valabile.

14.      La data de 15 octombrie 2021, Biroul executări penale din cadrul Curții de Apel București – Secția a II‑a penală a formulat contestație la executare vizând executarea sentinței penale de condamnare în fața instanței de trimitere.

15.      Această instanță precizează că trebuie să se pronunțe asupra validității mandatului național de punere în executare a pedepsei închisorii și a mandatului european de arestare, având în vedere existența unui divergențe de interpretare între autoritățile judiciare române și cele italiene în ceea ce privește, în special, corelarea dintre Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909. Aceasta înseamnă că instanța respectivă trebuie să decidă dacă mandatul național emis de autoritățile române trebuie anulat, în situația în care se apreciază că hotărârea de condamnare a fost pusă în aplicare de autoritățile italiene și este în curs de executare.

16.      Astfel, se ridică problema dacă pentru recunoașterea unei hotărâri, în cadrul unei proceduri de executare a unui mandat european de arestare care a condus la un refuz din partea autorității judiciare de executare în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, este necesar consimțământul statului membru emitent în temeiul articolului 4 alineatul (2) și al articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, precum și problema dacă comunicarea hotărârii de condamnare de către statul membru emitent către statul membru de executare poate echivala cu un consimțământ. Se ridică de asemenea problema dacă o astfel de procedură, desfășurată cu încălcarea articolului 4 alineatul (2) și a articolului 25 din această decizie‑cadru, poate avea un efect juridic cu privire la hotărârea de condamnare în ceea ce privește executarea sa pe teritoriul României. Pe de altă parte, ar trebui să se stabilească dacă, atâta vreme cât nu s‑a comunicat începerea executării pedepsei privative de libertate prin încarcerarea persoanei condamnate, statul membru emitent își păstrează pe deplin, în temeiul articolului 22 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, dreptul de a pune în executare hotărârile pronunțate pe teritoriul său.

17.      În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)      Dispozițiile articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că, în situația în care instanța de executare a unui mandat european de [arestare] intenționează să aplice articolul 4 [punctul] 6 din Decizia‑cadru 2002/584 pentru recunoașterea hotărârii de condamnare, are obligația de a solicita hotărârea și certificatul emis în temeiul Deciziei‑cadru 2008/909, precum și de a obține consimțământul statului de condamnare în temeiul articolului 4 [alineatul] 2 din Decizia‑cadru 2008/909?

2)      Dispozițiile articolului 4 [punctul] 6 din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu articolul 25 și cu articolul 4 [alineatul] (2) din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că refuzul de executare a unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și recunoașterea hotărârii de condamnare fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere [atrag] pierderea dreptului statului de condamnare de a proceda la punerea în executare a pedepsei, conform articolului 22 [alineatul] (1) din Decizia‑cadru 2008/909?

3)      Articolul 8 [alineatul] (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretat în sensul că o hotărâre de condamnare la o pedeapsă privativă de libertate în temeiul căreia a fost emis un mandat european de arestare refuzat în temeiul articolului 4 [punctul] 6 [din această decizie‑cadru], cu recunoașterea hotărârii, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere, își pierde caracterul executoriu?

4)      Dispozițiile articolului 4 [punctul] 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și de recunoaștere a hotărârii de condamnare în temeiul articolului 4 [punctul] 6 din Decizia‑cadru 2002/584, dar fără punerea efectivă în executare prin încarcerarea persoanei condamnate ca urmare a grațierii și suspendării executării pedepsei potrivit legii statului de executare (stat membru UE) și fără obținerea consimțământului statului de condamnare în cadrul procedurii de recunoaștere, reprezintă o hotărâre de «condamnare pentru aceleași fapte de o țară terță»?

5)      În cazul în care se răspunde afirmativ la cea de a patra întrebare, dispozițiile articolului 4 [punctul] 5 din Decizia‑cadru 2002/584 trebuie interpretate în sensul că o hotărâre de refuz al executării unui mandat european de arestare emis pentru executarea unei pedepse privative de libertate și de recunoaștere a hotărârii de condamnare în temeiul articolului 4 [punctul] 6 din Decizia‑cadru 2002/584, cu suspendarea executării pedepsei potrivit legii statului de executare, reprezintă o «sentință în curs de executare» în cazul în care supravegherea condamnatului încă nu a început?”

18.      C.J., guvernele român, ceh și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Aceste părți, cu excepția lui C.J., au participat, la fel ca guvernul francez, la ședința care a avut loc la 13 martie 2024, în cursul căreia au răspuns printre altele la întrebările pe care Curtea le adresase în vederea formulării unor răspunsuri orale.

III. Analiză

A.      Observații introductive

19.      În observațiile scrise, C.J. a arătat că Tribunale di sorveglianza di Roma (Tribunalul de Supraveghere din Roma, Italia) a dispus, la 7 februarie 2023, executarea restului pedepsei sub forma arestului la domiciliu. Curtea a adresat apoi instanței de trimitere o cerere de informații prin care solicita să precizeze dacă informația respectivă avea un impact asupra întrebărilor sale preliminare.

20.      Această instanță a răspuns, la 22 noiembrie 2023, că nu putea confirma informația menționată, în măsura în care autoritățile judiciare italiene nu mai transmiseseră niciun document referitor la C.J. din anul 2021. În plus, instanța amintită a precizat că, în cazul în care informația privind evoluția procedurii italiene ar fi dovedită, un răspuns la primele patru întrebări ar mai fi util. Cel mult, numai a cincea întrebare ar putea fi considerată ca nemaifiind de actualitate.

21.      Având în vedere aceste elemente, apreciem că este necesar, în considerațiile care urmează, să ne limităm la fapte așa cum sunt prezentate în decizia de trimitere(7), și anume că situația privind executarea în Italia a pedepsei privative de libertate pronunțate împotriva lui C.J. este cea a unui mandat național de executare a acestei pedepse cu suspendare concomitentă, sub forma arestului la domiciliu, în așteptarea unei decizii a autorităților judiciare italiene cu privire la o măsură alternativă la pedeapsa cu închisoarea.

B.      Cu privire la primele trei întrebări preliminare

22.      Prin intermediul primelor trei întrebări, pe care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere solicită în esență Curții să declare dacă articolul 4 punctul 6 și articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, precum și articolul 4 alineatele (2) și (5), articolul 8 alineatul (1), articolul 22 alineatul (1) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 trebuie interpretate în sensul că o autoritate judiciară poate refuza în mod valabil executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate, invocând motivul de neexecutare facultativă menționat în prima dintre aceste dispoziții, atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. În plus, această instanță urmărește să afle dacă, în această situație, statul membru emitent își păstrează dreptul de a pune în executare această pedeapsă și dacă autorității judiciare de executare îi revine sarcina de a executa mandatul european de arestare prin predarea persoanei căutate statului membru respectiv.

23.      Pentru a răspunde la aceste întrebări, se confruntă două teze radical opuse. În timp ce guvernul neerlandez susține că punerea în aplicare a motivului de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 poate fi efectuată în afara cadrului stabilit prin Decizia‑cadru 2008/909, ceilalți participanți la prezenta procedură susțin poziția contrară. Această din urmă poziție este cea care ne convinge.

24.      Trebuie amintit că Decizia‑cadru 2002/584 urmărește, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară cu scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre(8).

25.      În domeniul reglementat de această decizie‑cadru, principiul recunoașterii reciproce, care constituie, după cum reiese printre altele din considerentul (6) al acesteia, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru(9).

26.      Prin urmare, pe de o parte, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte. Pe de altă parte, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte(10).

27.      Această decizie‑cadru prevede, la articolul 3, motive de neexecutare obligatorie a mandatului european de arestare, iar la articolele 4 și 4a, motive de neexecutare facultativă a acestuia(11).

28.      Astfel, deși principiul recunoașterii reciproce stă la baza structurii Deciziei‑cadru 2002/584, această recunoaștere nu implică totuși o obligație absolută de executare a mandatului de arestare emis(12). Astfel, această decizie‑cadru permite, în situații specifice, autorităților competente ale statelor membre să decidă că o pedeapsă aplicată în statul membru emitent trebuie să fie executată pe teritoriul statului membru de executare(13).

29.      În ceea ce privește motivele de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare enumerate la articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584, reiese din jurisprudența Curții că, în cadrul transpunerii acestei decizii‑cadru în dreptul lor intern, statele membre dispun de o marjă de apreciere. Așadar, acestea sunt libere să transpună sau nu respectivele motive în dreptul lor intern. Ele pot alege de asemenea să limiteze situațiile în care autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare, facilitând astfel predarea persoanelor căutate în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce prevăzut la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată(14).

30.      Printre motivele de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare, amintim că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 prevede că autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea unui mandat european de arestare în cazul în care acesta a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar statul respectiv se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern.

31.      Astfel, aplicarea motivului de neexecutare facultativă a mandatului european de arestare prevăzut de dispoziția menționată este subordonată întrunirii a două condiții, și anume, pe de o parte, ca persoana căutată să rămână în statul membru de executare, să fie resortisant sau rezident al acestuia și, pe de altă parte, ca acest stat să se angajeze să execute, în conformitate cu dreptul său intern, pedeapsa sau măsura de siguranță pentru care a fost emis mandatul european de arestare(15).

32.      În ceea ce privește prima dintre aceste condiții, Curtea a declarat deja că o persoană căutată „este rezident” în statul membru de executare atunci când și‑a stabilit reședința reală în acest stat și „rămâne” în acest stat atunci când, ca urmare a unei șederi stabile de o anumită durată în respectivul stat membru, a stabilit cu acest stat legături similare cu cele care rezultă din reședință(16).

33.      În ceea ce privește a doua dintre condițiile menționate, rezultă din modul de redactare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 că orice refuz de a executa mandatul european de arestare presupune un veritabil angajament al statului membru de executare de a executa pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate(17). Prin urmare, simpla împrejurare că acest stat se declară „dispus” să asigure executarea pedepsei respective nu poate fi considerată de natură să justifice un asemenea refuz. Rezultă că orice refuz de a executa un mandat european de arestare trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern(18).

34.      Trebuie astfel să se garanteze că posibilitatea autorității judiciare de executare de a refuza executarea mandatului european de arestare este exercitată numai cu condiția de a asigura executarea efectivă în statul membru de executare a pedepsei pronunțate împotriva persoanei căutate și de a conduce astfel la o soluție conformă cu finalitatea urmărită de Decizia‑cadru 2002/584(19).

35.      În cazul în care autoritatea judiciară de executare constată că sunt întrunite cele două condiții pe care le‑am amintit, ea trebuie să aprecieze și dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent. Această apreciere permite autorității respective să țină seama de obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, care constă, potrivit unei jurisprudențe consacrate, în creșterea șanselor de reinserție socială ale persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată(20). Astfel, pentru a decide dacă este sau nu este necesar, în raport cu obiectivul urmărit privind reinserția socială, să refuze executarea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de marja de apreciere necesară(21).

36.      Examinarea de către autoritatea judiciară de executare a aspectului dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei sau a măsurii de siguranță aplicate în statul membru emitent trebuie efectuată prin intermediul unei aprecieri globale a tuturor elementelor concrete care caracterizează situația persoanei căutate, susceptibile să indice dacă între această persoană și statul membru de executare există legături care să permită să se constate că persoana menționată este suficient de integrată în acest stat și că, prin urmare, executarea, în statul membru de executare, a pedepsei sau a măsurii de siguranță privative de libertate pronunțate împotriva sa în statul membru emitent va contribui la realizarea obiectivului de reinserție socială urmărit de acest articol 4 punctul 6(22).

37.      În acest context, Curtea a precizat că trebuie să se țină seama de Decizia‑cadru 2008/909. În special, considerentul (9) al acestei decizii‑cadru furnizează o listă exemplificativă de elemente susceptibile să permită unei autorități judiciare să dobândească certitudinea că executarea pedepsei de către statul membru de executare va contribui la realizarea obiectivului de facilitare a reinserției sociale a persoanei condamnate. Printre aceste elemente figurează în esență atașamentul persoanei față de statul membru de executare, precum și împrejurarea că acest stat membru constituie centrul vieții sale de familie și al intereselor sale, ținând seama în special de legăturile sale familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice cu statul respectiv(23).

38.      Există astfel o interacțiune între Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909. Curtea a subliniat existența unei asemenea interacțiuni precizând că, în măsura în care obiectivul urmărit de articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 este identic cu cel menționat în acest considerent (9) și care este urmărit de articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909, ce se referă la motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 respectiv, elementele amintite sunt relevante și în cadrul aprecierii globale pe care autoritatea judiciară de executare trebuie să o efectueze atunci când aplică acest motiv(24).

39.      Interacțiunea dintre Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909 nu se limitează însă la aprecierea referitoare la existența unui interes legitim care să justifice ca pedeapsa  sau măsura de siguranță aplicată în statul membru emitent să fie executată pe teritoriul statului membru de executare. Astfel, articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 prevede într‑un mod mult mai general aplicarea acesteia în situația executării pedepselor în cazul în care un stat membru decide să pună în aplicare motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

40.      Astfel, potrivit articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, „[f]ără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din decizia‑cadru respectivă, sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective”.

41.      În opinia noastră, din articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 rezultă că punerea în aplicare de către autoritatea judiciară de executare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 presupune respectarea procedurii și a condițiilor stabilite de Decizia‑cadru 2008/909 în vederea recunoașterii și a executării unei hotărâri judecătorești în materie penală într‑un alt stat membru decât statul membru de condamnare(25). Mai multe elemente militează în acest sens.

42.      În primul rând, trebuie citat considerentul (12) al Deciziei‑cadru 2008/909 care enunță că aceasta „se aplic[ă] mutatis mutandis executării sentințelor în cazurile în care se aplică articolul 4 [punctul 6] și articolul 5 [punctul 3] din Decizia‑cadru [2002/584]. Aceasta înseamnă, printre altele, că, fără să aducă atingere deciziei‑cadru respective, statul de executare ar putea verifica existența motivelor de nerecunoaștere și neexecutare, astfel cum sunt prevăzute la articolul 9 din prezenta decizie‑cadru, inclusiv verificarea dublei incriminări, în măsura în care statul de executare face o declarație în temeiul articolului 7 alineatul (4) din prezenta decizie‑cadru, drept o condiție pentru recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești în vederea stabilirii fie a predării persoanei, fie a executării pedepsei în cazurile în care se aplică articolul 4 [punctul 6] din Decizia‑cadru [2002/584]”. Deși legiuitorul Uniunii pune accentul, cu titlu de exemplu, pe verificarea de către statul membru de executare a existenței motivelor de nerecunoaștere și de neexecutare prevăzute la articolul 9 din Decizia‑cadru 2008/909, aceasta nu exclude nicidecum, în opinia noastră, verificarea celorlalte condiții.

43.      Legătura dintre procedurile prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584 și de Decizia‑cadru 2008/909 cu ocazia punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă menționat la articolul 4 punctul 6 din prima dintre aceste decizii‑cadru este confirmată și de partea (f) din modelul de certificat, care figurează în anexa I la Decizia‑cadru 2008/909. Acest certificat este transmis împreună cu hotărârea, în scopul recunoașterii și al executării acesteia, și trebuie să facă referire la motivul menționat atunci când este invocat. Rezultă că refuzul de a executa un mandat european de arestare pentru motivul menționat impune transmiterea de către statul membru de condamnare a hotărârii și a certificatului, în conformitate cu normele stabilite de această decizie‑cadru.

44.      În al doilea rând, condiția potrivit căreia orice refuz de a executa un mandat european de arestare, pentru motivul întemeiat pe articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa privativă de libertate în conformitate cu dreptul său intern pare, în opinia noastră, să includă dispozițiile dreptului statului membru de executare care transpun Decizia‑cadru 2008/909(26). În consecință, în concordanță cu prevederile articolului 25 din această decizie‑cadru și pentru a putea asigura executarea efectivă a unei asemenea pedepse, autoritatea judiciară de executare trebuie să respecte procedura și condițiile stabilite de decizia‑cadru menționată în vederea recunoașterii și a executării unei hotărâri pronunțate în statul membru de condamnare.

45.      În al treilea rând, după cum în mod întemeiat a arătat guvernul român în ședință, nimic nu permite să se considere că legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să prevadă două sisteme juridice distincte în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală, în funcție de existența sau inexistența unui mandat european de arestare.

46.      În al patrulea rând, din Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare)(27), reiese că, în cazul în care o autoritate judiciară de executare intenționează să predea o persoană în temeiul unui mandat european de arestare în scopul urmăririi penale, prin supunerea acestei predări, în conformitate cu prevederile articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584, condiției ca persoana să fie returnată în statul membru de executare pentru a executa acolo pedeapsa pronunțată împotriva sa în statul membru emitent, executarea acestei pedepse în statul membru de executare este reglementată de Decizia‑cadru 2008/909(28). Prin analogie, situația trebuie să fie, în opinia noastră, aceeași pentru motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

47.      Din aceste elemente rezultă că, în scopul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, recunoașterea și executarea pedepsei pronunțate împotriva persoanei căutate trebuie să fie efectuate în conformitate cu procedura și cu condițiile prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909.

48.      Acest lucru ne determină să considerăm că nu poate exista o executare efectivă în statul membru de executare a pedepsei pronunțate împotriva persoanei căutate atunci când această procedură și aceste condiții nu sunt respectate de statul membru respectiv. Astfel, pentru a se putea angaja să execute pedeapsa privativă de libertate pronunțată împotriva persoanei căutate, verificând că dispune de posibilitatea de a executa în mod real această pedeapsă în conformitate cu dreptul său intern(29), și pentru a evita, în acest fel, orice risc de impunitate a acestei persoane, după cum impune articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, statul membru de executare trebuie să fie autorizat să preia executarea pedepsei respective cu respectarea normelor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909.

49.      În prezent, este necesar să se precizeze care sunt aceste norme.

50.      În această privință, amintim că, la fel ca Decizia‑cadru 2002/584, Decizia‑cadru 2008/909 concretizează, în domeniul penal, principiile încrederii reciproce și recunoașterii reciproce. Această decizie‑cadru consolidează cooperarea judiciară în ceea ce privește recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie penală atunci când persoanele au fost condamnate la pedepse sau la măsuri care implică privarea de libertate în alt stat membru, în vederea facilitării reintegrării lor sociale(30).

51.      Potrivit articolului 3 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată, scopul acesteia este de a stabili norme în temeiul cărora, în vederea facilitării reinserției sociale a persoanei condamnate, un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa pronunțată de o instanță a unui alt stat membru.

52.      În acest scop, articolul 8 din Decizia‑cadru 2008/909 prevede că autoritatea competentă din statul membru de executare a sentinței este, în principiu, obligată să admită cererea de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești și de executare a unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate pronunțate într‑un alt stat membru care i‑a fost transmisă în conformitate cu articolele 4 și 5 din decizia‑cadru menționată. În principiu, aceasta nu poate refuza să dea curs unei astfel de cereri decât pentru motivele de nerecunoaștere și de neexecutare enumerate limitativ la articolul 9 din decizia‑cadru respectivă(31).

53.      Pe de altă parte, articolul 8 alineatele (2)-(4) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede condiții stricte pentru adaptarea de către autoritatea competentă din statul membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent, care constituie astfel singurele excepții de la obligația de principiu, ce incumbă autorității amintite în temeiul articolului 8 alineatul (1) din această decizie‑cadru, de recunoaștere a hotărârii judecătorești care i‑a fost transmisă și de luare a tuturor măsurilor necesare pentru executarea pedepsei, ale cărei durată și natură corespund celor prevăzute în hotărârea judecătorească pronunțată în statul membru emitent(32).

54.      Articolul 4 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede posibilitatea ca statul membru de condamnare, care inițiază de obicei demersul pentru recunoașterea și executarea în alt stat membru a unei hotărâri judecătorești în materie penală care a fost pronunțată pe teritoriul său, să transmită acestui alt stat membru o asemenea hotărâre, însoțită de certificatul al cărui model figurează în anexa I la această decizie‑cadru.

55.      Potrivit articolului 4 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, „[t]ransmiterea hotărârii judecătorești și a certificatului poate avea loc în cazul în care autoritatea competentă a statului emitent, după caz, în urma consultărilor între autoritățile competente ale statului emitent și ale statului de executare, constată că executarea pedepsei de către statul de executare ar servi scopului de a facilita reabilitarea socială a persoanei condamnate”.

56.      Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede că „[s]tatul de executare poate, din proprie inițiativă, să solicite statului emitent să transmită hotărârea judecătorească însoțită de certificat. […] Cererile formulate în temeiul prezentului alineat nu creează o obligație pentru statul emitent de a transmite hotărârea judecătorească însoțită de certificat”.

57.      Articolul 5 din această decizie‑cadru descrie la rândul său procedura de transmitere a hotărârii judecătorești și a certificatului.

58.      Deducem din aceste dispoziții, pe de o parte, că transmiterea de către statul membru de condamnare a hotărârii judecătorești și a certificatului prevăzut de Decizia‑cadru 2008/909 este necesară în vederea recunoașterii acestei hotărâri și a executării pedepsei, transmiterea respectivă constituind o formă de exprimare a consimțământului statului membru de condamnare cu privire la preluarea executării pedepsei de către statul membru de executare. Recunoașterea hotărârii și executarea pedepsei au loc în acest caz pe baza informațiilor cuprinse în certificat. Acest certificat poate fi, de altfel, retras de către statul membru de condamnare în condițiile prevăzute la articolul 13 din decizia‑cadru menționată(33), printre altele în cazul în care adaptarea propusă a pedepsei nu îi convine.

59.      Pe de altă parte, statul membru de condamnare nu este obligat să procedeze la o asemenea transmitere(34). Dacă o face, se presupune că își dă consimțământul ca acea condamnare să fie executată în statul membru de executare. Rezultă că, în lipsa transmiterii hotărârii însoțite de certificatul prevăzut de această decizie‑cadru, statul membru de executare nu este abilitat să asigure executarea pe teritoriul său a unei pedepse pronunțate în statul membru de condamnare, întrucât acesta din urmă nu și‑a dat consimțământul în acest sens. Situația nu poate fi diferită în cadrul punerii în aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

60.      Prin urmare, preluarea executării pedepsei de către statul membru de executare nu poate avea loc decât în cadrul instituit prin Decizia‑cadru 2008/909, care impune o cooperare strânsă și activă cu statul membru de condamnare(35) și, în special, acordul acestui stat membru cu privire la executarea pedepsei în statul membru de executare. Transmiterea hotărârii de către statul membru de condamnare statului membru de executare, în cadrul procedurii de executare a mandatului european de arestare, nu îndeplinește această condiție atunci când, precum în speță, hotărârea respectivă nu este însoțită de certificatul prevăzut de această decizie‑cadru și, în plus, primul stat membru își exprimă fără ambiguitate opoziția la executarea în al doilea stat membru a pedepsei pronunțate.

61.      Punerea în aplicare a procedurii prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909 este astfel de natură să fundamenteze încrederea reciprocă între autoritățile competente ale statului membru emitent și ale statului membru de executare, prin consultări prealabile, care sunt expresia principiului cooperării loiale. În cazul în care statul membru de condamnare refuză transferul executării pedepsei, statul membru de executare nu își poate însuși în mod unilateral competența de a pune în executare această pedeapsă și nu se poate prevala de motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584.

62.      Contrar celor susținute de guvernul neerlandez în cadrul prezentei proceduri, considerăm că necesitatea obținerii consimțământului statului membru de condamnare nu este de natură să aducă atingere efectului util al motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Astfel, cu această cerință, refuzul executării prevăzut de dispoziția menționată este doar condiționat și nu trebuie să fie considerat inaplicabil. În acest stadiu, nu se poate prezuma că statul membru de condamnare va refuza transmiterea hotărârii însoțite de certificat. În fapt, acest stat membru poate fi convins, asemenea statului membru de executare, că executarea pedepsei pe teritoriul acestuia din urmă va contribui la atingerea obiectivului de facilitare a reinserției sociale a persoanei condamnate.

63.      Pe de altă parte, este desigur adevărat că Curtea a dedus din articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909 că nicio dispoziție a acesteia nu poate afecta nici sfera și nici modalitățile de aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584(36). Aceasta nu poate însemna însă că condițiile de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești în materie penală nu sunt aplicabile atunci când motivul de neexecutare respectiv este pus în aplicare, ci mai degrabă că aceste condiții nu sunt aplicabile decât în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile acestei decizii‑cadru(37). Legiuitorul Uniunii și‑a dovedit astfel intenția de a nu fragiliza obiectivul deciziei‑cadru menționate, și anume predarea persoanelor care sunt vizate de un mandat european de arestare.

64.      Or, nu identificăm nicio incompatibilitate cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584 în cerința potrivit căreia punerea în aplicare a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din aceasta este condiționată de consimțământul statului membru de condamnare. Dimpotrivă, o asemenea condiție, în măsura în care constituie o limitare a posibilității ca o autoritate judiciară de executare să refuze executarea unui mandat european de arestare, contribuie la întărirea sistemului de predare instituit prin această decizie‑cadru în favoarea unui spațiu de libertate, securitate și justiție(38). În special, aplicarea motivului de neexecutare respectiv rămâne în primul rând supusă cerinței ca pedeapsa privativă de libertate aplicată persoanei căutate să poată fi executată efectiv în acest stat membru(39).

65.      În plus, Curtea a indicat, desigur, că relația prevăzută de legiuitorul Uniunii între Decizia‑cadru 2002/584 și Decizia‑cadru 2008/909 trebuie să contribuie la atingerea obiectivului care constă în facilitarea reinserției sociale a persoanei în cauză și că o asemenea reinserție este nu numai în interesul persoanei condamnate, ci și în cel al Uniunii Europene în general(40). Cu toate acestea, Curtea a statuat de asemenea că, deși motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 are printre altele ca scop să permită acordarea unei importanțe deosebite posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată, un asemenea obiectiv, oricât de important ar fi, nu poate împiedica statele membre ca, la transpunerea deciziei‑cadru menționate, să limiteze, în sensul indicat de norma esențială prevăzută la articolul 1 alineatul (2) din aceasta, situațiile în care ar trebui să se poată refuza predarea unei persoane care intră sub incidența respectivului articol 4 punctul 6(41).

66.      Rezultă din cele ce precedă că obiectivul care constă în creșterea șanselor de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta din urmă a fost condamnată nu are caracter absolut și nu poate prevala asupra celui prin care se urmărește instituirea unui sistem eficient de predare între statele membre.

67.      În plus, după cum în mod întemeiat a arătat guvernul francez în ședință, în virtutea articolului 4 din Decizia‑cadru 2008/909, atât autoritățile competente ale statului membru emitent, cât și cele ale statului membru de executare trebuie să fie convinse că procedura de recunoaștere reciprocă răspunde, în situația în cauză, obiectivului de favorizare a reinserției sociale a persoanei condamnate. Această cerință de consens contrazice astfel în mod direct ideea potrivit căreia articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 ar permite ca statul membru de executare să fie lăsat să stabilească singur dacă executarea pedepsei pe teritoriul său este justificată. Statul membru emitent trebuie de asemenea să considere că executarea pedepsei pe teritoriul statului membru de executare ar facilita reinserția socială a persoanei condamnate și că acest obiectiv îl depășește pe cel al executării pedepsei respective în statul membru emitent. O soluție diferită ar conduce la crearea, în contradicție cu prevederile articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, a unui sistem dublu de recunoaștere reciprocă a hotărârilor de condamnare în materie penală. În timp ce, în afara contextului unui mandat european de arestare, cele două state membre ar trebui să fie convinse că obiectivul de favorizare a reinserției sociale este atins, în cadrul punerii în aplicare a unui mandat european de arestare numai statul membru de executare ar putea efectua această evaluare. Or, așa cum am arătat anterior, nu considerăm că legiuitorul Uniunii a dorit să creeze un asemenea sistem dublu.

68.      Apreciem de asemenea că obiectivul de facilitare a șanselor de reinserție socială a persoanei condamnate nu poate face să dispară interesele legitime pe care le poate avea statul membru în care a fost pronunțată o pedeapsă pentru ca aceasta din urmă să fie executată pe teritoriul său. Astfel, ținând seama de diferitele funcții ale pedepsei în cadrul societății, considerații de politică penală specifice fiecărui stat membru pot determina statul membru de condamnare să dorească, în pofida faptului că ar putea exista considerații legate de reinserția socială a persoanei căutate, ca pedeapsa pronunțată să fie executată pe teritoriul său(42). Exemplul condamnărilor în materie de terorism poate fi citat în această privință.

69.      Considerăm că, atunci când un stat membru alege să emită un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate, acesta dorește ca persoana căutată să îi fie predată pentru a executa pedeapsa respectivă pe teritoriul său. Dacă acest stat membru ar fi avut în vedere, ca primă intenție, posibilitatea ca pedeapsa respectivă să fie executată în alt stat membru, el ar fi pus în aplicare mecanismul de recunoaștere și de executare a hotărârilor judecătorești în materie penală prevăzut de Decizia‑cadru 2008/909.

70.      Într‑o asemenea situație a unei cereri de recunoaștere a unei hotărâri judecătorești și de executare a unei condamnări penale pronunțate în statul membru emitent, obiectul însuși al acestei proceduri nu este ca persoana în cauză să fie predată autorităților din acest din urmă stat membru, ci să rămână în statul membru de executare pentru a‑și executa acolo pedeapsa(43).

71.      Or, în ipoteza în care statul membru de condamnare privilegiază emiterea unui mandat european de arestare în loc să pună în aplicare mecanismul de transfer prevăzut de Decizia‑cadru 2008/909, principiul recunoașterii reciproce produce consecințe de altă natură. Astfel, principiul respectiv presupune în acest caz că autoritatea judiciară de executare este obligată să execute mandatul european de arestare care îi este prezentat.

72.      Obținerea consimțământului statului membru de condamnare permite respectarea libertății de alegere pe care trebuie să o aibă acesta din urmă între cele două instrumente de cooperare judiciară în materie penală. După cum am explicat deja, nu există nicio obligație a acestui stat membru de a elibera certificatul prevăzut de Decizia‑cadru 2008/909. Întrucât statul membru respectiv a făcut o alegere suverană în favoarea mandatului european de arestare, această alegere trebuie să fie respectată. Astfel, nu se poate prezuma că același stat membru ar fi pregătit să renunțe, în cazul refuzului executării acestui mandat, la executarea pedepsei pe teritoriul său. Dimpotrivă, emiterea unui mandat european de arestare demonstrează dorința sa ca pedeapsa să fie executată pe teritoriul său.

73.      Poziția guvernului neerlandez, potrivit căreia faptul de a pune în aplicare articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 ar echivala cu recunoașterea hotărârii de condamnare, ceea ce ar face inutilă obținerea consimțământului statului membru de condamnare, conduce la următorul paradox: ea înseamnă să se considere că, atunci când o autoritate judiciară emite un mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse, acest lucru presupune că ea acceptă ca pedeapsa respectivă să poată, dacă este cazul, să fie executată în alt stat membru, statul membru emitent renunțând astfel la propria competență pentru a executa pedeapsa amintită. Or, mandatul european de arestare urmărește înainte de toate ca persoana căutată să fie predată autorității judiciare care emite un asemenea mandat. Cu alte cuvinte, emiterea unui mandat european de arestare nu are ca obiectiv transferul competenței de executare a unei pedepse către un alt stat membru.

74.      Dorind să își păstreze competența de executare, statul membru emitent nu încalcă principiul încrederii reciproce. Astfel, statul membru de executare este, în principiu, obligat să dea curs cererii de cooperare reprezentate de emiterea unui mandat european de arestare. După cum a arătat în mod întemeiat guvernul francez în ședință, într‑o asemenea situație, acest principiu nu poate servi drept motiv pentru recunoașterea și executarea unei hotărâri judecătorești de către un alt stat membru atunci când acestea nu au fost nici solicitate, nici dorite.

75.      O interpretare contrară ar avea drept consecință să permită statului membru de executare să dobândească competența de a executa pedeapsa, chiar dacă statul membru în care aceasta din urmă a fost pronunțată nu a renunțat să exercite o asemenea competență, după cum demonstrează faptul că a fost emis un mandat european de arestare în scopul executării pedepsei respective. Acest lucru ar fi contrar principiului încrederii reciproce, care implică înainte de toate, în acest tip de situație, ca statul membru de executare să execute mandatul european de arestare. După cum Comisia a arătat în ședință, ca excepție de la principiul predării și având în vedere caracterul facultativ al motivului de neexecutare pe care îl prevede, articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu instituie un drept la transfer pentru persoana condamnată, ci numai o posibilitate. Această posibilitate se poate aplica numai cu respectarea anumitor condiții.

76.      Astfel, nu este posibilă sustragerea de la cadrul stabilit prin Decizia‑cadru 2008/909, întrucât, oricare ar fi împrejurările în care este avută în vedere recunoașterea unei hotărâri de condamnare în materie penală, numai respectarea normelor stabilite de această decizie‑cadru permite să se ajungă la un just echilibru care protejează drepturile statului membru de condamnare.

77.      În cadrul prezentei cauze, este cert că procedura și condițiile prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909 în vederea recunoașterii și a executării hotărârii pronunțate împotriva lui C.J. nu au fost respectate. Astfel, autoritățile judiciare italiene au refuzat să execute mandatul european de arestare emis împotriva lui C.J. recunoscând simultan hotărârea de condamnare și dispunând executarea sa în Italia, deși autoritățile judiciare române își făcuseră cunoscută opoziția față de o asemenea recunoaștere și o asemenea executare în afara teritoriului României.

78.      Autoritățile judiciare italiene nu au acționat, așadar, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce, astfel cum este concretizat prin Decizia‑cadru 2008/909, și, prin urmare, nu pot invoca acest principiu față de statul membru emitent. Acesta din urmă își păstrează, așadar, dreptul de a obține executarea hotărârii în cauză pe teritoriul său. Deși articolul 22 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2008/909 prevede că acest stat membru nu mai poate proceda la executarea pedepsei după ce executarea ei a început pe teritoriul statului membru de executare, este necesar și ca executarea să fi avut loc în conformitate cu normele prevăzute de decizia‑cadru menționată. Nu aceasta este situația atunci când recunoașterea unei hotărâri judecătorești în materie penală a fost efectuată cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de decizia‑cadru menționată și, în special, fără ca hotărârea însoțită de certificatul prevăzut de aceeași decizie‑cadru să fi fost comunicată de statul membru emitent. A admite că, într‑o astfel de situație, un început al executării pedepsei în statul membru de executare poate lipsi statul membru emitent de competența de a executa această pedeapsă ar deschide calea eludării normelor stabilite prin Decizia‑cadru 2008/909.

79.      Adăugăm că, chiar dacă transmiterea hotărârii însoțite de certificatul prevăzut de această decizie‑cadru ar fi avut loc, se poate ridica problema dacă un mandat național de executare a pedepsei cu suspendare concomitentă, sub forma arestului la domiciliu, în așteptarea unei decizii a autorităților judiciare italiene cu privire la o măsură alternativă închisorii, poate fi considerat un început de executare a acestei pedepse, în sensul articolului 22 alineatul (1) din decizia‑cadru menționată. Totuși, considerăm că nu este necesar să examinăm acest aspect în cadrul prezentei cauze, întrucât, în orice caz, procedura și condițiile prevăzute de aceeași decizie‑cadru nu au fost respectate(44).

80.      Pe de altă parte, în măsura în care decizia autorității judiciare de executare de a refuza executarea mandatului european de arestare emis pe numele lui C.J. nu este conformă cu dreptul Uniunii, autoritatea judiciară emitentă poate continua procedura de predare a acestei persoane prin menținerea mandatului respectiv sau emiterea unui nou mandat, astfel încât să favorizeze realizarea obiectivului de combatere a impunității urmărit de Decizia‑cadru 2002/584(45). Cu alte cuvinte, nu se poate considera că mandatul european de arestare în cauză nu mai are obiect și și‑a epuizat efectele. În plus, hotărârea care a fost pronunțată în statul membru emitent, pe care se întemeiază acest mandat și la care se referă articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584, își păstrează caracterul executoriu. Așa cum a arătat guvernul român cu ocazia ședinței, odată ce predarea a fost efectuată, statul membru emitent va trebui să țină seama, dacă este cazul, de articolul 26 alineatul (1) din această decizie‑cadru. Astfel, după cum Curtea a statuat deja, această dispoziție, întrucât impune luarea în considerare a tuturor perioadelor în care persoana condamnată a fost deținută în statul membru de executare, garantează că persoana în cauză nu trebuie să execute, în cele din urmă, o detenție a cărei durată totală – atât în statul membru de executare, cât și în statul membru emitent – ar depăși durata pedepsei privative de libertate la care a fost condamnată în statul membru emitent.(46).

IV.    Concluzie

81.      Având în vedere toate considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la primele trei întrebări preliminare adresate de Curtea de Apel București (România) după cum urmează:

Articolul 4 punctul 6 și articolul 8 alineatul (1) litera (c) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, precum și articolul 4 alineatele (2) și (5), articolul 8 alineatul (1), articolul 22 alineatul (1) și articolul 25 din Decizia‑cadru 2008/909/JAI a Consiliului din 27 noiembrie 2008 privind aplicarea principiului recunoașterii reciproce în cazul hotărârilor judecătorești în materie penală care impun pedepse sau măsuri privative de libertate în scopul executării lor în Uniunea Europeană

trebuie interpretate în sensul că

o autoritate judiciară nu poate refuza executarea unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse privative de libertate invocând motivul de neexecutare facultativă menționat în prima dintre aceste dispoziții atunci când recunoașterea și executarea hotărârii de condamnare se efectuează cu încălcarea procedurii și a condițiilor prevăzute de Decizia‑cadru 2008/909. În această situație, statul membru emitent își păstrează dreptul de a executa pedeapsa respectivă și revine autorității judiciare de executare sarcina de a executa mandatul european de arestare prin predarea persoanei căutate acestui stat membru.

1      Limba originală: franceza.

2      JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3.

3      JO 2008, L 327, p. 27.

4      Această dispoziție prevede că autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea mandatului european de arestare „în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, atunci când persoana căutată rămâne în statul membru de executare, este resortisant sau rezident al acestuia, iar acest stat se angajează să execute această pedeapsă sau măsură de siguranță în conformitate cu dreptul său intern”.

5      În prezentele concluzii, statul membru emitent va putea fi de asemenea desemnat ca fiind statul membru de condamnare.

6      Acest certificat a fost completat de un altul, comunicat autorităților judiciare române la 14 iulie 2021, care conține următoarea mențiune: „[î]n ceea ce privește statutul arestului la domiciliu, se așteaptă pronunțarea unei decizii cu privire la măsura alternativă de către tribunalul de supraveghere”.

7      În conformitate cu o jurisprudență constantă, instanța națională răspunde de definirea cadrului normativ și factual al trimiterii preliminare: a se vedea în special Hotărârea din 30 noiembrie 2023, Ministero dell’Istruzione și INPS (C‑270/22, EU:C:2023:933, punctul 34 și jurisprudența citată).

8      A se vedea printre altele Hotărârea din 6 iunie 2023, O. G. (Mandat european de arestare împotriva unui resortisant al unei țări terțe) (C‑700/21, denumită în continuare „Hotărârea O. G.”, EU:C:2023:444, punctul 31 și jurisprudența citată).

9      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 32 și jurisprudența citată).

10      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 33 și jurisprudența citată).

11      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 34 și jurisprudența citată).

12      A se vedea printre altele Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 40 și jurisprudența citată).

13      A se vedea printre altele Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 41 și jurisprudența citată).

14      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 35 și jurisprudența citată).

15      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 46 și jurisprudența citată).

16      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 47 și jurisprudența citată).

17      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 48 și jurisprudența citată).

18      A se vedea printre altele Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 88 și jurisprudența citată).

19      A se vedea printre altele Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 92 și jurisprudența citată). După cum a arătat avocatul general Bot în Concluziile prezentate în cauza Popławski (C‑579/15, EU:C:2017:116), „punerea în aplicare a principiului recunoașterii reciproce și necesitatea eliminării oricărui risc de impunitate implică să se considere că, în cazul în care preluarea executării pedepsei de statul membru de executare nu este posibilă din orice motiv, mandatul european de arestare trebuie să fie executat” (punctul 57).

20      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 49 și jurisprudența citată).

21      A se vedea Hotărârea O. G. (punctul 53).

22      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctele 60 și 61 și jurisprudența citată).

23      A se vedea printre altele Hotărârea O. G. (punctul 62 și jurisprudența citată).

24      A se vedea Hotărârea O. G. (punctul 63).

25      A se vedea de asemenea în această privință Comunicarea Comisiei – Manual pentru emiterea și executarea unui mandat european de arestare (JO C, C/2023/1270), punctele 2.5.2 și 5.5.2, din care rezultă că, în ipoteza prevăzută la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Decizia‑cadru 2008/909 trebuie aplicată pentru transferul pedepsei în statul membru în care este executată.

26      A se vedea în acest sens Comunicarea Comisiei – Manual privind transferarea persoanelor condamnate și executarea pedepselor privative de libertate în Uniunea Europeană (JO 2019, C 403, p. 2), care indică, la punctul 11.1, că, „[î]n conformitate cu articolul 25 și cu considerentul (12) din [D]ecizia‑cadru [2008/909], în cazurile menționate la articolul 4 [punctul 6] și la articolul 5 [punctul 3] din Decizia‑cadru 2002/584/JAI, executării pedepsei i se aplică mutatis mutandis dreptul intern care pune în aplicare [D]ecizia‑cadru [2008/909], în măsura în care este compatibil cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584/JAI”. La același punct, se precizează de asemenea că „[l]egătura dintre [D]ecizia‑cadru [2008/909] și Decizia‑cadru 2002/584/JAI este stabilită la articolul 25 și la considerentul (12) din [Decizia‑cadru 2008/909]” și că „orice refuz de a executa un [mandat european de arestare] în conformitate cu articolul 4 [punctul 6] din Decizia‑cadru 2002/584/JAI trebuie să fie precedat de verificarea de către autoritatea judiciară de executare a posibilității de a executa în mod real pedeapsa în conformitate cu dreptul său intern de punere în aplicare a [D]eciziei‑cadru [2008/909]” (sublinierea noastră).

27      C‑314/18, EU:C:2020:191.

28      A se vedea Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 49 și urm.).

29      A se vedea printre altele Hotărârea din 24 iunie 2019, Popławski (C‑573/17, EU:C:2019:530, punctul 88 și jurisprudența citată).

30      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen (C‑819/21, EU:C:2023:841, punctul 19).

31      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen (C‑819/21, EU:C:2023:841, punctul 20).

32      A se vedea printre altele Hotărârea din 15 aprilie 2021, AV (Hotărâre de aplicare a unei pedepse rezultante) (C‑221/19, EU:C:2021:278, punctul 35 și jurisprudența citată).

33      Potrivit acestei dispoziții, „[s]tatul emitent poate să retragă certificatul de la statul de executare atât timp cât executarea pedepsei nu a început încă în statul de executare, justificând această retragere. La retragerea certificatului, statul de executare nu mai dispune executarea pedepsei”.

34      A se vedea în această privință manualul citat la nota de subsol 26 din prezentele concluzii, care indică, la punctul 1.1, că Decizia‑cadru 2008/909 nu prevede „nicio obligație [a statului emitent] de a transmite o hotărâre judecătorească în scopul recunoașterii și al executării acesteia în alt stat membru” și că „[s]tatul emitent are ultimul cuvânt cu privire la transfer, dacă acesta se declară satisfăcut de adaptarea pedepsei și de modalitățile de executare a pedepsei”. În plus, la punctul 3.1 din acest manual se precizează că, în ambele scenarii menționate la articolul 4 alineatul (5) din Decizia‑cadru 2008/909, „statul emitent nu are nicio obligație de a realiza transmiterea solicitată a hotărârii judecătorești. Acest lucru rezultă în mod logic din faptul că statul emitent rămâne singurul actor care a pronunțat, în urma comiterii unei infracțiuni, o hotărâre judecătorească pentru care a avut competența suverană în acest sens. Prin urmare, statul emitent deține marja de apreciere pentru a evalua cererile statului de executare sau ale persoanei condamnate”.

35      În special, statul membru de executare este obligat să furnizeze statului membru de condamnare o serie de informații, precum cele menționate la articolele 12 și 21 din Decizia‑cadru 2008/909.

36      A se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 48).

37      A se vedea Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 48).

38      A se vedea printre altele Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctele 43 și 44, precum și jurisprudența citată).

39      A se vedea printre altele Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 49).

40      A se vedea Hotărârea din 11 martie 2020, SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2020:191, punctul 51 și jurisprudența citată).

41      A se vedea printre altele Hotărârea din 13 decembrie 2018, Sut (C‑514/17, EU:C:2018:1016, punctul 46 și jurisprudența citată). După cum a arătat avocatul general Pikamäe în privința articolului 5 punctul 3 din Decizia‑cadru 2002/584 în Concluziile prezentate în cauza SF (Mandat european de arestare – Garanție de returnare în statul de executare) (C‑314/18, EU:C:2019:427), „[o]biectivul facilitării reinserției sociale a persoanei condamnate nu prezintă, așadar, un caracter absolut și poate fi pus în balanță cu alte cerințe” (punctul 61).

42      A se vedea, cu privire la acest subiect, manualul citat la nota de subsol 26 din prezentele concluzii, care indică, la punctul 3.1 din acesta, că „[d]e exemplu, statul emitent ar putea dori să nu transfere persoana condamnată dacă în statul de executare se prevede o durată mai scurtă de detenție, având în vedere dispozițiile privind eliberarea înainte de termen sau condiționată din statul respectiv. Atunci când se hotărăște locul în care infractorul ar putea să își execute pedeapsa, s‑ar putea ține seama, de asemenea, de interesele victimelor. De asemenea, un stat membru ar putea fi reticent în ceea ce privește transferarea unei persoane dacă această transferare ar implica reintegrarea în mediul infracțional din statul său de origine în loc să fie în interesul reabilitării sale sociale”. La același punct, se precizează că „[c]ompetența decizională deplină a statului emitent este ilustrată, de asemenea, de articolul 13 din [D]ecizia‑cadru [2008/909], care indică faptul că statul emitent poate să retragă certificatul atât timp cât executarea pedepsei nu a început încă în statul de executare, justificând această retragere. A se vedea, de asemenea, în acest context, articolul 17 alineatul (3)”. În plus, se observă că „[l]a nivelul statelor membre se conștientizează tot mai mult faptul că ar trebui să se țină seama de avizele victimelor în contextul executării pedepselor infractorilor condamnați, inclusiv al transferării internaționale a deținuților. Victimele pot fi prezente atât în statul de executare, cât și în statul emitent. Numeroase state membre au adoptat o procedură prin care victimele au posibilitatea de a fi consultate cu privire la transferări și se ține seama de avizul acestora. Totuși, acest lucru nu stabilește dreptul victimelor de a se opune unei transferări”.

43      A se vedea Hotărârea din 9 noiembrie 2023, Staatsanwaltschaft Aachen (C‑819/21, EU:C:2023:841, punctul 39).

44      Arătăm în această privință că în cauza Fira (C‑215/24) se ridică, printre altele, problema dacă, după ce a refuzat executarea unui mandat european de arestare în scopul executării unei pedepse privative de libertate, în temeiul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, statul membru de executare poate suspenda executarea acestei pedepse.

45      A se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții (C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 141).

46      A se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, JZ (C‑294/16 PPU, EU:C:2016:610, punctul 43).