–

pentru E. D. L., de N. Canestrini și V. Manes, avvocati;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de S. Faraci, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul croat, de G. Vidović Mesarek, în calitate de agent;

–

pentru guvernul neerlandez, de M. K. Bulterman și J. M. Hoogveld, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna și J. Sawicka, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul român, de E. Gane, O.‑C. Ichim și A. Wellman, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul finlandez, de M. Pere, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și A. Spina, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 (JO 2009, L 81, p. 24) (denumită în continuare „Decizia‑cadru 2002/584”), citit în lumina articolelor 3, 4 și 35 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul executării, în Italia, a unui mandat european de arestare emis de Općinski sud u Zadru (Tribunalul Municipal din Zadar, Croația) în scopul efectuării urmăririi penale împotriva lui E. D. L.

3

Considerentele (6) și (12) ale Deciziei‑cadru 2002/584 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din această decizie‑cadru, intitulat „Definiția mandatului european de arestare și obligația de executare a acestuia”, prevede:

„(1)   Mandatul european de arestare este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice mandat european de arestare, pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

5

Articolul 3 din decizia‑cadru menționată prevede motivele de neexecutare obligatorie a unui mandat european de arestare. Motivele de neexecutare facultativă sunt enumerate la articolele 4 și 4a din aceeași decizie‑cadru.

6

Potrivit articolului 23 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Termenul pentru predarea persoanei”:

„(1)   Persoana căutată este predată în cel mai scurt timp, la o dată convenită între autoritățile implicate.

(2)   Aceasta este predată în termen de cel mult 10 zile de la data deciziei finale privind executarea mandatului european de arestare.

(3)   În cazul în care predarea persoanei căutate în termenul prevăzut la alineatul (2) este împiedicată de un caz de forță majoră în oricare dintre statele membre, autoritatea judiciară de executare și autoritatea judiciară emitentă iau imediat legătura una cu cealaltă și convin asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(4)   În mod excepțional, predarea poate fi suspendată temporar din motive umanitare serioase, cum ar fi existența unor motive valabile pentru a crede că aceasta ar pune în mod evident în pericol viața sau sănătatea persoanei căutate. Executarea mandatului european de arestare are loc de îndată ce aceste motive au încetat să existe. Autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării. În acest caz, predarea are loc în termen de 10 zile de la noua dată astfel convenită.

(5)   La expirarea termenelor prevăzute la alineatele (2)-(4), în cazul în care persoana se mai află în detenție, ea este pusă în libertate.”

7

Articolul 1 alineatul 1 din Legge n. 69 – Disposizioni per conformare il diritto interno alla decisione quadro 2002/584/GAI del Consiglio, del 13 giugno 2002, relativa al mandato d’arresto europeo e alle procedure di consegna tra Stati membri (Legea nr. 69 privind punerea dreptului intern în conformitate cu Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre) din 22 aprilie 2005 (GURI nr. 98 din 29 aprilie 2005, p. 6), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea nr. 69/2005”), prevede:

„Prezenta lege transpune în ordinea juridică internă dispozițiile [Deciziei‑cadru 2002/584] privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, în măsura în care aceste dispoziții nu sunt incompatibile cu principiile supreme ale ordinii constituționale în materie de drepturi fundamentale, precum și de libertăți fundamentale și de drept la un proces echitabil.”

8

La 9 septembrie 2019, Općinski sud u Zadru (Tribunalul Municipal din Zadar) a emis un mandat european de arestare împotriva lui E. D. L., care locuiește în Italia, în scopul efectuării urmăririi penale în Croația. Acesta este suspectat că a săvârșit, în cursul anului 2014, pe teritoriul croat, infracțiunea de deținere de stupefiante în scopul distribuirii și al vânzării.

9

Corte d’appello di Milano (Curtea de Apel din Milano, Italia) este autoritatea judiciară competentă să execute acest mandat european de arestare. În fața acestei instanțe, E. D. L. a prezentat mai multe documente medicale care atestă tulburări psihiatrice grave. Pe baza acestor documente, Corte d’appello di Milano (Curtea de Apel din Milano) l‑a supus pe E. D. L. unei expertize psihiatrice.

10

Această expertiză a evidențiat, printre altele, existența unei tulburări psihotice care necesită continuarea unui tratament medicamentos și psihoterapeutic pentru a evita episoade probabile de decompensare psihică. Expertiza menționată a evidențiat de asemenea un risc important de sinucidere în caz de încarcerare. Aceasta a concluzionat că, ținând seama de necesitatea de a‑și continua parcursul terapeutic, E. D. L. ar fi un individ neadaptat la viața carcerală.

11

Pe baza aceleiași expertize, Corte d’appello di Milano (Curtea de Apel din Milano) a considerat, pe de o parte, că executarea mandatului european de arestare ar întrerupe tratamentul lui E. D. L. și ar conduce la o deteriorare a stării sale generale de sănătate, ale cărei efecte ar putea fi de o gravitate excepțională, sau chiar la un risc dovedit de sinucidere. Pe de altă parte, această instanță a constatat că dispozițiile relevante ale Legii nr. 69/2005 nu prevăd că motive de sănătate de acest tip pot constitui un motiv de refuz al predării în cadrul procedurilor de executare a unui mandat european de arestare.

12

În acest context, prin ordonanța din 17 septembrie 2020, aceasta a solicitat Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia), care este instanța de trimitere în prezenta cauză, să se pronunțe cu privire la constituționalitatea acestor dispoziții.

13

Instanța de trimitere subliniază, în această privință, că chestiunile pe care trebuie să le soluționeze privesc nu numai compatibilitatea dispozițiilor menționate cu Constituția italiană, ci și interpretarea dreptului Uniunii pe care acestea îl pun în aplicare. Or, la fel ca Legea nr. 69/2005, articolele 3, 4 și 4a din Decizia‑cadru 2002/584 nu ar include, printre motivele de neexecutare obligatorie sau facultativă a unui mandat european de arestare, ipoteza unui pericol grav pentru sănătatea persoanei interesate ce ar rezulta din predare din cauza unor afecțiuni cronice cu durată potențial nedeterminată.

14

În aceste condiții, instanța de trimitere ridică problema dacă ar fi posibil să se înlăture în mod adecvat riscul unei atingeri aduse sănătății persoanei căutate prin suspendarea predării în temeiul articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584. Aceasta precizează însă că soluția menționată nu i se pare adaptată pentru afecțiuni cronice cu durată nedeterminată precum cele de care suferă E. D. L.

15

Pe de altă parte, instanța de trimitere amintește că principiul potrivit căruia Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost transpusă de statele membre, nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale, așa cum sunt consacrate la articolul 6 TUE, este afirmat atât în considerentul (12), cât și la articolul 1 alineatul (3) din această decizie‑cadru.

16

Tocmai pentru a evita ca punerea în aplicare a Deciziei‑cadru 2002/584 să conducă la încălcări ale drepturilor fundamentale ale persoanei căutate, Curtea ar fi definit, dincolo de motivele de neexecutare prevăzute de această decizie‑cadru, un cadru de examinare prin care se urmărește concilierea cerințelor recunoașterii reciproce și executării deciziilor judiciare în materie penală cu respectarea acestor drepturi fundamentale.

17

Aceasta ar fi situația, potrivit jurisprudenței Curții, atunci când executarea unui mandat european de arestare ar expune persoana căutată riscului de a suferi condiții de detenție inumane și degradante în statul membru emitent ca urmare a unor deficiențe sistemice și generalizate sau care afectează anumite grupuri de persoane sau centre de detenție ori riscului de a fi supusă unui proces care nu respectă garanțiile prevăzute la articolul 47 din cartă, ca urmare a unor deficiențe sistemice și generalizate în ceea ce privește independența puterii judecătorești din statul membru emitent.

18

Instanța de trimitere arată însă că această jurisprudență privește numai situații de risc de atingere adusă drepturilor fundamentale ale persoanei căutate legate de deficiențe sistemice și generalizate ale statului membru emitent sau situații privind anumite grupuri de persoane sau centre de detenție întregi. Or, problemele ridicate în fața sa ar privi o ipoteză diferită, și anume cea în care persoana a cărei predare este solicitată suferă de afecțiuni grave, cronice, cu durată nedeterminată și care se pot deteriora semnificativ în cazul predării, în special în cazul în care statul membru emitent ar decide să o plaseze în detenție.

19

Această instanță ridică, în consecință, problema dacă principiile rezultate din jurisprudența menționată trebuie extinse, prin analogie, la această ipoteză. Ea ridică în special problema existenței unei obligații a autorității judiciare de executare de a stabili un dialog cu autoritatea judiciară emitentă, precum și a posibilității autorității judiciare de executare de a pune capăt procedurii de predare atunci când existența unui risc de atingere adusă drepturilor fundamentale ale persoanei căutate nu poate fi exclusă într‑un termen rezonabil.

20

În aceste condiții, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 1 alineatul (3) din [Decizia‑cadru 2002/584], citit în lumina articolelor 3, 4 și 35 din [cartă], trebuie interpretat în sensul că autoritatea judiciară de executare, în cazul în care apreciază că predarea unei persoane care suferă de boli grave cronice și potențial ireversibile poate expune această persoană riscului de a suferi un prejudiciu grav pentru sănătatea sa, trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile care permit excluderea existenței acestui risc și este obligată să refuze predarea atunci când nu obține asigurări în acest sens într‑un termen rezonabil?”

21

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie judecată potrivit procedurii accelerate prevăzute la articolul 105 din Regulamentul de procedură al Curții.

22

Deși recunoaște că E. D. L. nu face obiectul niciunei măsuri privative de libertate, această instanță arată că întrebarea preliminară adresată privește aspecte esențiale ale funcționării mandatului european de arestare. În plus, această chestiune poate avea consecințe generale, atât pentru autoritățile chemate să coopereze în cadrul procedurilor referitoare la un mandat european de arestare, cât și pentru drepturile persoanelor vizate.

23

Articolul 105 alineatul (1) din Regulamentul de procedură prevede că, la cererea instanței de trimitere sau, cu titlu excepțional, din oficiu, președintele Curții poate, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, în cazul în care natura cauzei impune examinarea acesteia în termen scurt, să decidă judecarea trimiterii preliminare potrivit procedurii accelerate care derogă de la prevederile acestui regulament.

24

Trebuie amintit în această privință că o astfel de procedură accelerată constituie un instrument procedural destinat să răspundă unei situații de urgență extraordinară (Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 37 și jurisprudența citată).

25

În speță, președintele Curții a decis, la 20 decembrie 2021, după ascultarea judecătorului raportor și a avocatului general, să respingă cererea menționată la punctul 21 din prezenta hotărâre.

26

Astfel, împrejurarea că cauza privește unul sau mai multe aspecte esențiale ale funcționării mandatului european de arestare nu constituie, ca atare, un motiv care să stabilească o urgență extraordinară, necesară pentru a justifica o examinare pe cale accelerată. Situația este aceeași în ceea ce privește împrejurarea că un număr important de persoane sau de situații juridice sunt potențial vizate de întrebările adresate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 decembrie 2021, Randstad Italia, C‑497/20, EU:C:2021:1037, punctul 39).

27

În aceste condiții, având în vedere natura și importanța întrebării adresate, președintele Curții a decis ca prezenta cauză să fie judecată cu prioritate, în conformitate cu articolul 53 alineatul (3) din Regulamentul de procedură.

28

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, citit în lumina articolelor 3, 4 și 35 din cartă, trebuie interpretat în sensul că, atunci când autoritatea judiciară de executare chemată să decidă cu privire la predarea, în executarea unui mandat european de arestare, a unei persoane care suferă de afecțiuni grave, cronice și potențial ireversibile, consideră că această predare ar putea expune această persoană riscului de a suferi o vătămare gravă a sănătății sale, aceasta trebuie să solicite autorității judiciare emitente informațiile care să permită înlăturarea unui astfel de risc și este obligată să refuze executarea predării menționate dacă nu obține, într‑un termen rezonabil, asigurările necesare pentru a înlătura acest risc.

29

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, deși, pe plan formal, instanța de trimitere și‑a limitat întrebarea, în ceea ce privește Decizia‑cadru 2002/584, la interpretarea articolului 1 alineatul (3) din aceasta, o asemenea împrejurare nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare a dreptului Uniunii care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu la ele în enunțul întrebării sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 1990, SARPP, C‑241/89, EU:C:1990:459, punctul 8, și Hotărârea din 5 iunie 2018, Coman și alții, C‑673/16, EU:C:2018:385, punctul 22).

30

Această precizare introductivă fiind făcută, trebuie amintit că atât principiul încrederii reciproce între statele membre, cât și principiul recunoașterii reciproce, ce are la bază el însuși încrederea reciprocă dintre acestea din urmă, au în dreptul Uniunii o importanță fundamentală, având în vedere că permit crearea și menținerea unui spațiu fără frontiere interioare. Mai concret, principiul încrederii reciproce impune, îndeosebi în ceea ce privește spațiul de libertate, securitate și justiție, fiecăruia dintre aceste state să considere, mai puțin în situații excepționale, că toate celelalte state membre respectă dreptul Uniunii și în special drepturile fundamentale recunoscute de acest drept [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 40, precum și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 93].

31

Astfel, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, statele membre sunt ținute, în temeiul acestuia, să prezume respectarea drepturilor fundamentale de către celelalte state membre, așa încât sunt lipsite nu numai de posibilitatea de a pretinde din partea unui alt stat membru un nivel național de protecție a drepturilor fundamentale mai ridicat decât cel asigurat de dreptul Uniunii, ci și, mai puțin în situații excepționale, de posibilitatea de a verifica dacă acest alt stat membru a respectat efectiv, într‑un caz concret, drepturile fundamentale garantate de Uniunea Europeană [Avizul 2/13 (Aderarea Uniunii la CEDO) din 18 decembrie 2014, EU:C:2014:2454, punctul 192, și Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 94].

32

În acest context, Decizia‑cadru 2002/584 urmărește, prin instituirea unui sistem simplificat și eficient de predare a persoanelor condamnate sau bănuite că au încălcat legea penală, să faciliteze și să accelereze cooperarea judiciară cu scopul de a contribui la realizarea obiectivului atribuit Uniunii de a deveni un spațiu de libertate, securitate și justiție, întemeindu‑se pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 42, precum și jurisprudența citată].

33

Principiul recunoașterii reciproce, care constituie, potrivit considerentului (6) al acestei decizii‑cadru, „piatra de temelie” a cooperării judiciare în materie penală, își găsește expresia la articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru menționată, care consacră regula în temeiul căreia statele membre sunt obligate să execute orice mandat european de arestare pe baza acestui principiu și în conformitate cu dispozițiile aceleiași decizii‑cadru [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 43, precum și jurisprudența citată].

34

Prin urmare, pe de o parte, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza să execute un mandat european de arestare decât pentru motive ce rezultă din Decizia‑cadru 2002/584, astfel cum a fost interpretată de Curte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctele 69-73). Pe de altă parte, în timp ce executarea mandatului european de arestare constituie principiul, refuzul executării este conceput ca o excepție care trebuie să facă obiectul unei interpretări stricte [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 44, precum și jurisprudența citată].

35

Or, această decizie‑cadru nu prevede că autoritățile judiciare de executare pot refuza executarea unui mandat european de arestare pentru simplul motiv că persoana care face obiectul unui astfel de mandat de arestare suferă de afecțiuni grave, cronice și potențial ireversibile. Având în vedere principiul încrederii reciproce care stă la baza spațiului de libertate, securitate și justiție, există astfel o prezumție că îngrijirile și tratamentele oferite în statele membre pentru tratarea, printre altele, a unor asemenea afecțiuni sunt adecvate (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 70), fie în mediul carceral, fie în cadrul unor modalități alternative de menținere a acestei persoane la dispoziția autorităților judiciare ale statului membru emitent.

36

Cu toate acestea, din articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 reiese că, în circumstanțe excepționale, legate în special de punerea în pericol evidentă a vieții sau a sănătății persoanei căutate, predarea poate fi suspendată temporar.

37

În consecință, autoritatea judiciară de executare este autorizată să suspende temporar predarea persoanei căutate, cu condiția să existe motive serioase pentru a crede, pe baza unor elemente obiective, precum certificatele medicale sau rapoartele de expertiză, că executarea mandatului de arestare riscă să pună în pericol în mod vădit sănătatea acestei persoane, de exemplu din cauza unei boli sau a unei afecțiuni temporare a persoanei respective înainte de data prevăzută pentru predarea sa.

38

În aceste condiții, această putere de apreciere trebuie să fie exercitată cu respectarea articolului 4 din cartă, care interzice, printre altele, tratamentele inumane și degradante, o astfel de interdicție având un caracter absolut în măsura în care este strâns legată de respectarea demnității umane prevăzută la articolul 1 din cartă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 85, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctul 57].

39

În această privință, nu se poate exclude ca predarea unei persoane grav bolnave să poată implica, pentru această persoană, un risc real de tratamente inumane sau degradante, în sensul articolului 4 din cartă, din cauza sau, în anumite împrejurări, independent de nivelul calității îngrijirilor disponibile în statul membru emitent (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 februarie 2017, C. K. și alții, C‑578/16 PPU, EU:C:2017:127, punctul 73).

40

Pentru a intra sub incidența acestei dispoziții, un tratament trebuie totuși să atingă un prag minim de gravitate care să depășească nivelul inevitabil de suferință inerent detenției [a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Generalstaatsanwaltschaft (Condiții de detenție în Ungaria), C‑220/18 PPU, EU:C:2018:589, punctul 90].

41

Aceasta ar fi situația predării unei persoane grav bolnave în privința căreia există un risc de deces iminent sau motive serioase de a se crede că, chiar dacă nu este supusă unui risc iminent de a muri, s‑ar confrunta, în împrejurările speței, cu un risc real de a fi expusă unei degradări grave, rapide și ireversibile a stării sale de sănătate sau unei reduceri semnificative a speranței sale de viață [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 noiembrie 2022, Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (Îndepărtare – Canabis terapeutic), C‑69/21, EU:C:2022:913, punctele 63 și 66].

42

Rezultă că, într‑o situație în care autoritatea judiciară de executare are, în lumina elementelor obiective de care dispune, motive serioase și întemeiate de a crede că predarea persoanei căutate, grav bolnavă, ar expune‑o unui risc real de reducere semnificativă a speranței sale de viață sau de deteriorare rapidă, semnificativă și iremediabilă a stării sale de sănătate, această autoritate este obligată, în conformitate cu articolul 4 din cartă, să exercite facultatea prevăzută la articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, hotărând să suspende predarea.

43

În această privință, este necesar să se adauge că decizia‑cadru menționată, în special articolul 23 alineatul (4) din aceasta, trebuie interpretată astfel încât să nu se repună în discuție efectivitatea sistemului de cooperare judiciară dintre statele membre, în cadrul căruia mandatul european de arestare, astfel cum este prevăzut de legiuitorul Uniunii, constituie unul dintre elementele esențiale [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 47, precum și jurisprudența citată].

44

Această interpretare este confirmată cu atât mai mult cu cât mecanismul mandatului european de arestare urmărește de asemenea combaterea impunității unei persoane căutate care se află pe un alt teritoriu decât cel pe care este suspectată că a săvârșit o infracțiune [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 decembrie 2020, Openbaar Ministerie (Independența autorității judiciare emitente), C‑354/20 PPU și C‑412/20 PPU, EU:C:2020:1033, punctul 62].

45

Acesta este motivul pentru care Curtea a statuat că, în special pentru a garanta că funcționarea mandatului european de arestare nu va fi paralizată, obligația de cooperare loială, prevăzută la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf TUE, trebuie să stea la baza dialogului dintre autoritățile judiciare de executare și cele emitente. Din principiul cooperării loiale rezultă în special că statele membre se respectă și se ajută reciproc în îndeplinirea misiunilor care decurg din tratate [Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 48, precum și jurisprudența citată].

46

Prin urmare, pentru a asigura o cooperare eficientă în materie penală, autoritățile judiciare emitente și de executare trebuie să utilizeze pe deplin instrumentele prevăzute de Decizia‑cadru 2002/584, astfel încât să favorizeze încrederea reciprocă aflată la baza acestei cooperări [a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 februarie 2022, Openbaar Ministerie (Instanță constituită prin lege în statul membru emitent), C‑562/21 PPU și C‑563/21 PPU, EU:C:2022:100, punctul 49, precum și jurisprudența citată].

47

Rezultă că, în situația evocată la punctul 42 din prezenta hotărâre, în care autoritatea judiciară de executare decide, cu titlu excepțional, să suspende temporar predarea persoanei căutate în temeiul articolului 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 coroborat cu articolul 4 din cartă, aceasta trebuie să solicite autorității judiciare emitente furnizarea oricărei informații necesare pentru a se asigura că modalitățile în care se va efectua urmărirea penală aflată la originea mandatului european de arestare sau condițiile eventualei detenții a acestei persoane permit înlăturarea riscului vizat la punctul menționat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 95).

48

În cazul în care astfel de garanții sunt furnizate de autoritatea judiciară emitentă, din acest articol 23 alineatul (4) rezultă că mandatul european de arestare trebuie să fie executat. În conformitate cu această dispoziție, autoritatea judiciară de executare informează de îndată autoritatea judiciară emitentă despre acest aspect și convine cu aceasta asupra unei noi date a predării.

49

În această privință, trebuie subliniat că caracterul cronic și potențial durabil al afecțiunii deosebit de grave de care ar suferi persoana căutată nu exclude totuși ca autoritatea judiciară de executare care a decis să suspende predarea acestei persoane să obțină din partea statului membru emitent asigurări cu privire la faptul că această afecțiune va face obiectul, în acest stat membru, al unor tratamente sau îngrijiri adecvate, fie în mediul carceral, fie în cadrul unor modalități alternative de menținere a acestei persoane la dispoziția autorităților judiciare ale statului membru menționat.

50

Cu toate acestea, nu se poate exclude ca, în împrejurări excepționale, în raport cu informațiile furnizate de autoritatea judiciară emitentă, precum și cu orice altă informație de care ar dispune autoritatea judiciară de executare, această din urmă autoritate să ajungă la concluzia că, pe de o parte, există motive serioase și întemeiate de a crede că, în cazul predării către statul membru emitent, persoana căutată va fi expusă unui risc precum cel descris la punctul 42 din prezenta hotărâre și că, pe de altă parte, acest risc nu poate fi înlăturat într‑un termen rezonabil.

51

Or, în primul rând, articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584 constituie o excepție de la obligația autorității judiciare de executare de a asigura predarea persoanei căutate în cel mai scurt termen, cuprinsă la articolul 23 alineatul (1) din această decizie‑cadru. Prin urmare, ar fi contrar atât textului articolului 23 alineatul (4) din decizia‑cadru menționată, care evocă caracterul „temporar” al suspendării predării, cât și economiei generale a acestui articol ca o autoritate judiciară de executare să poată amâna, pentru a evita realizarea unui astfel de risc, predarea unei persoane căutate pentru o perioadă considerabilă sau chiar nedeterminată. De altfel, într‑o asemenea ipoteză, persoana căutată ar putea rămâne pentru o perioadă nedeterminată sub incidența mandatului european de arestare emis împotriva sa și a măsurilor coercitive adoptate, dacă este cazul, de statul membru de executare, chiar dacă nu există nicio perspectivă realistă ca această persoană să fie predată statului membru emitent.

52

În al doilea rând, într‑un caz precum cel descris la punctul 50 din prezenta hotărâre, trebuie avut în vedere și articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, în temeiul căruia existența unui risc de încălcare a drepturilor fundamentale poate permite autorității judiciare de executare să se abțină, cu titlu excepțional și în urma unei examinări adecvate, să dea curs unui mandat european de arestare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 ianuarie 2023, Puig Gordi și alții, C‑158/21, EU:C:2023:57, punctul 72 și jurisprudența citată).

53

Într‑un asemenea caz, autoritatea judiciară de executare nu poate, conform articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584, interpretat în lumina articolului 4 din cartă, să dea curs mandatului european de arestare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2016, Aranyosi și Căldăraru, C‑404/15 și C‑659/15 PPU, EU:C:2016:198, punctul 104, și, prin analogie, Hotărârea din 1 iunie 2016, Bob‑Dogi, C‑241/15, EU:C:2016:385, punctul 66).

54

În aceste împrejurări, nu este necesară interpretarea articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 în lumina articolelor 3 și 35 din cartă.

55

Având în vedere ansamblul motivelor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 1 alineatul (3) și articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584, citite în lumina articolului 4 din cartă, trebuie interpretate în sensul că:

56

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară:

Articolul 1 alineatul (3) și articolul 23 alineatul (4) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, citite în lumina articolului 4 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene,

trebuie interpretate în sensul că: