–

pentru AR, de R. Lewandowski, radca prawny;

–

pentru KP, de L. Nawrocki, radca prawny;

–

pentru RD sp. z o.o., de G. Stasiak, radca prawny;

–

pentru SI S.A., de M. Nycz, radca prawny;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek și J. Vláčil, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul german, de J. Möller, P. Busche și M. Hellmann, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de U. Małecka, B. Sasinowska și H. Tserepa‑Lacombe, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 18 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi (JO 2009, L 263, p. 11) coroborat cu articolul 3 din directiva menționată.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul a șase litigii între AR, pe de o parte, și PK S.A. și CR, pe de altă parte, BF, pe de o parte, și SI S.A., pe de altă parte, ZN, pe de o parte, și MB S.A., pe de altă parte, NK sp. z o.o. s.k., pe de o parte, și PK S.A., pe de altă parte, KP, pe de o parte, și SI, pe de altă parte, precum și RD sp. z o.o., pe de o parte, și EZ S.A., pe de altă parte, proprietari de autovehicule, pe de o parte, și societățile de asigurare de răspundere civilă a persoanelor responsabile pentru pagubele cauzate acestor vehicule, în legătură cu cererea lor de reparare a prejudiciului suferit ca urmare a acestor pagube, pe de altă parte.

3

Considerentul 30 din Directiva 2009/103 enunță:

„Dreptul de invocare a contractului de asigurare și de cerere a despăgubirii direct la o întreprindere de asigurare este foarte important pentru protecția victimelor accidentelor auto. Pentru facilitarea unei soluționări rapide și eficiente a cererilor de despăgubire și pentru evitarea, pe cât posibil, a unor proceduri judiciare costisitoare, un drept de acțiune directă ar trebui prevăzut în favoarea societății de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile în cazul tuturor victimelor accidentelor auto.”

4

Articolul 3 din această directivă, intitulat „Obligația de asigurare a vehiculelor”, prevede:

„În conformitate cu dispozițiile articolului 5, fiecare stat membru ia toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul său este acoperită prin asigurare.

Măsurile menționate la primul paragraf stabilesc prejudiciile acoperite de asigurare, precum și termenii și condițiile asigurării.

[…]

Asigurarea prevăzută la primul paragraf acoperă în mod obligatoriu prejudiciile materiale și vătămările corporale.”

5

Conform articolului 5 din directiva menționată, fiecare stat membru poate deroga de la dispozițiile articolului 3 din aceasta cu privire la anumite persoane fizice sau juridice, de drept public sau de drept privat, sau în ceea ce privește anumite tipuri de vehicule sau anumite vehicule care au o plăcuță specială.

6

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Sumele minime”, prevede la alineatul (1):

„Fără a aduce atingere garanțiilor de o valoare mai mare eventual stabilite de statele membre, fiecare stat membru solicită ca sumele pentru care asigurarea menționată la articolul 3 este obligatorie să fie de minimum:

[…]”

7

Articolul 18 din Directiva 2009/103, intitulat „Dreptul de acțiune directă”, are următorul cuprins:

„Statele membre se asigură că persoanele vătămate în urma unui accident cauzat de un vehicul acoperit de asigurarea menționată la articolul 3 dispun de un drept de acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurare care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile.”

8

Articolul 363 alineatul (1) din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 16, poziția 93), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Codul civil”), prevede:

„Prejudiciul trebuie reparat, la alegerea persoanei vătămate, fie prin readucerea la starea anterioară a lucrurilor, fie prin plata unei sume de bani corespunzătoare. Cu toate acestea, dacă readucerea la starea anterioară este imposibilă sau dacă aceasta ar atrage dificultăți sau costuri excesive pentru partea răspunzătoare, dreptul persoanei vătămate se limitează la o despăgubire pecuniară.”

9

Articolul 822 alineatele 1 și 4 din Codul civil prevede:

„1.   Prin contractul de asigurare de răspundere civilă, asigurătorul se obligă să plătească despăgubirile prevăzute în contract pentru prejudiciile cauzate terților, față de care este angajată răspunderea deținătorului poliței sau a asiguratului.

[…]

4.   Partea îndreptățită la despăgubiri în legătură cu evenimentul acoperit de contractul de asigurare de răspundere civilă își poate valorifica dreptul direct împotriva asigurătorului.”

10

Pe rolul instanței de trimitere, Sąd Rejonowy dla m.st. Warszawy w Warszawie (Tribunalul Districtual al Orașului Varșovia, Polonia), sunt pendinte șase litigii. Cinci dintre aceste litigii îi au ca reclamanți pe BF, ZN, NK, KP și, respectiv, RD, care solicită fiecare repararea prejudiciului suferit ca urmare a pagubelor cauzate vehiculului lor în urma unui accident de circulație. În al șaselea litigiu, AR solicită repararea prejudiciului cauzat vehiculului său prin căderea unei uși de garaj.

11

Reclamanții din litigiile principale și‑au evaluat prejudiciul pe baza cheltuielilor de reparație corespunzătoare valorii de piață estimate a pieselor de schimb originale și a forței de muncă necesare pentru repararea vehiculului avariat. În măsura în care repararea vehiculelor în cauză nu a fost încă efectuată, instanța de trimitere califică aceste cheltuieli de reparație drept „ipotetice”. La rândul lor, pârâtele din litigiile principale, și anume întreprinderile de asigurări care acoperă răspunderea civilă a persoanelor obligate să îi despăgubească pe reclamanții din litigiile principale, susțin că această despăgubire nu poate depăși cuantumul prejudiciului suferit efectiv, calculat potrivit unei metode denumite „diferențială”. Potrivit acestei metode, suma respectivă trebuie să corespundă diferenței dintre valoarea care ar fi fost cea a vehiculului avariat dacă accidentul nu s‑ar fi produs și valoarea actuală a acestui vehicul, în starea sa deteriorată. Potrivit acestor întreprinderi de asigurare, cheltuielile de reparație nu pot fi luate în considerare decât dacă s‑ar demonstra că au fost efectiv suportate.

12

Instanța de trimitere arată că, în dreptul național, repararea prejudiciilor urmărește să acorde părții prejudiciate o sumă corespunzătoare diferenței dintre valoarea bunului deteriorat și cea pe care acesta din urmă ar fi avut‑o dacă prejudiciul nu s‑ar fi produs, nepermițând totodată acestei părți să se îmbogățească.

13

Ea precizează că, potrivit jurisprudenței poloneze, despăgubirea care trebuie plătită proprietarului unui vehicul avariat trebuie calculată pe baza cheltuielilor ipotetice de reparație a acestui vehicul, indiferent dacă proprietarul său l‑a reparat efectiv sau are intenția de a‑l repara. O despăgubire care ia în considerare astfel de cheltuieli de reparație ipotetice, care ar depăși cu mult cuantumul prejudiciului suferit determinat pe baza metodei diferențiale, ar fi acordată chiar și persoanelor vătămate care și‑ar fi vândut deja vehiculul avariat și care, prin urmare, nu ar utiliza această despăgubire pentru repararea acestuia. Potrivit instanței de trimitere, această practică ar avea drept consecință îmbogățirea nejustificată a acestor persoane, în detrimentul tuturor celorlalți asigurați, pe care întreprinderile de asigurare i‑ar supune costului ce rezultă din aceste despăgubiri excesive, solicitându‑le prime din ce în ce mai ridicate.

14

Potrivit instanței de trimitere, această jurisprudență, criticabilă în măsura în care permite părții prejudiciate să se îmbogățească în anumite cazuri, ar putea fi justificată de protecția specială a victimelor accidentelor de circulație care rezultă din dreptul Uniunii. Prin urmare, aceasta consideră necesar să fie clarificată întinderea drepturilor persoanei vătămate care decurg din dreptul de acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurări, prevăzut la articolul 18 din Directiva 2009/103.

15

În special, instanța de trimitere ridică problema întinderii acestui din urmă drept, ținând seama de faptul că, în conformitate cu dreptul polonez, o acțiune îndreptată împotriva persoanei responsabile poate viza, la alegerea persoanei vătămate, fie plata unei despăgubiri pecuniare, fie repararea vehiculului avariat, și anume o prestație în natură, în timp ce articolul 822 alineatul (1) din Codul civil prevede că o întreprindere de asigurări nu poate fi debitoare decât pentru o prestație de natură pecuniară.

16

Prin urmare, instanța de trimitere urmărește să afle dacă dreptul Uniunii se opune unor dispoziții de drept național care au ca efect privarea persoanei vătămate, care dorește să introducă o acțiune directă împotriva întreprinderii de asigurări, de una dintre modalitățile de reparare a prejudiciului care este prevăzută de dreptul național. La rândul său, aceasta tinde să considere că dreptul Uniunii trebuie interpretat astfel încât să dea un răspuns afirmativ la această întrebare.

17

Totuși, ea ridică de asemenea problema obiectului unei acțiuni directe a persoanei vătămate împotriva unui asigurător, prin care această persoană ar solicita repararea vehiculului său. Așadar, ar fi posibil fie să se înlăture norma care decurge din articolul 822 alineatul (1) din Codul civil, potrivit căreia prestația asigurătorului nu poate fi decât de natură pecuniară și să se permită astfel persoanei vătămate să solicite asigurătorului suportarea reparării vehiculului său avariat, fie să se recunoască persoanei vătămate dreptul de a solicita asigurătorului, în locul suportării reparației, plata fondurilor necesare în acest scop.

18

Instanța de trimitere tinde să favorizeze a doua opțiune. Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă dreptul Uniunii se opune aplicării unor norme de drept intern care ar permite să se adauge la plata către persoana vătămată a fondurilor necesare pentru repararea vehiculului său condiții prin care se urmărește să se împiedice posibilitatea ca aceasta să utilizeze fondurile respective în alte scopuri decât reparația respectivă și să beneficieze de o situație în care patrimoniul său ar crește în urma accidentului. În plus, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aspectul dacă dreptul de a solicita asigurătorului plata fondurilor necesare pentru repararea unui vehicul avariat trebuie să fie recunoscut și proprietarului unui asemenea vehicul care l‑a vândut deja, astfel încât se află în imposibilitatea materială de a obține repararea acestuia.

19

În sfârșit, instanța de trimitere consideră că răspunsurile la întrebările preliminare prezintă de asemenea relevanță pentru soluționarea litigiului în care AR este reclamantul din litigiul principal, chiar dacă un prejudiciu cauzat unui vehicul de căderea unei uși de garaj nu ar intra în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103. Astfel, instanței de trimitere îi pare rezonabil, în lumina „principiului egalității în fața legii”, să aplice unui asemenea litigiu aceleași principii precum cele aplicabile celorlalte litigii principale.

20

În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla m.st. Warszawy w Warszawie (Tribunalul Districtual al orașului Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

În observațiile prezentate Curții, RD arată că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă, întrucât întrebările preliminare urmăresc, în realitate, să repună în discuție modalitățile de soluționare, în temeiul asigurării de răspundere civilă, a cererilor de despăgubire pentru prejudiciile rezultate din circulația autovehiculelor, astfel cum sunt prevăzute în dreptul polonez. La rândul său, guvernul polonez arată că acțiunile aflate la originea litigiilor principale nu au ca obiect repararea autovehiculelor reclamanților din litigiile principale, ci plata către aceștia a unei despăgubiri pecuniare, astfel încât primele două întrebări ar trebui considerate ipotetice și, prin urmare, inadmisibile.

22

În această privință, reiese, desigur, din jurisprudența Curții că, în stadiul actual al dreptului Uniunii, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor acestora de răspundere civilă, în special prejudiciile cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste prejudicii și persoanele îndreptățite să primească despăgubirea menționată [Hotărârea din 20 mai 2021, K.S. (Costuri de remorcare a unui vehicul avariat), C‑707/19, EU:C:2021:405, punctul 25 și jurisprudența citată].

23

Cu toate acestea, în speță, întrebările preliminare nu privesc materiile menționate la punctul anterior. Astfel, prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 18 din Directiva 2009/103 trebuie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru care prevede anumite modalități referitoare la exercitarea de către persoanele care au suferit un prejudiciu ca urmare a unui accident de circulație a dreptului lor de acțiune directă împotriva asigurătorului persoanei responsabile de acest prejudiciu, recunoscut prin articolul menționat.

24

În plus, argumentul guvernului polonez potrivit căruia acțiunile aflate la originea litigiilor principale nu vizează repararea vehiculelor avariate în cauză, ci plata unei despăgubiri pecuniare nu este suficient pentru a demonstra că primele două întrebări ale instanței de trimitere sunt de natură ipotetică.

25

Astfel, din indicațiile acestei instanțe, rezumate la punctele 13-17 din prezenta hotărâre, reiese că aceasta este conștientă de faptul că acțiunile aflate la originea litigiilor principale vizează plata unei despăgubiri pecuniare. Ea dorește totuși să afle în special dacă articolul 18 din Directiva 2009/103 trebuie interpretat în sensul că, în cazul în care reglementarea unui stat membru prevede că persoana vătămată poate solicita persoanei responsabile de producerea pagubei, la alegere, plata unei despăgubiri pecuniare sau repararea vehiculului avariat, această persoană poate, prin exercitarea dreptului său de acțiune directă împotriva asigurătorului care acoperă răspunderea civilă a persoanei responsabile, să solicite acestui asigurător o despăgubire pecuniară ce ar fi calculată nu pe baza metodei denumite „diferențială”, ci pe baza cheltuielilor necesare reparării vehiculului respectiv.

26

Rezultă că întrebările instanței de trimitere vizează interpretarea dreptului Uniunii și nu prezintă un caracter ipotetic.

27

Cu toate acestea, trebuie să se constate că, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, litigiul principal dintre AR, pe de o parte, și PK și CR, pe de altă parte, are ca obiect repararea pagubelor cauzate unui vehicul ca urmare a căderii unei uși de garaj.

28

Directiva 2009/103 urmărește să asigure protecția victimelor accidentelor cauzate de autovehicule, obiectiv care a fost urmărit și consolidat în mod constant de legiuitorul Uniunii [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 mai 2021, K.S. (Costuri de remorcare a unui vehicul avariat), C‑707/19, EU:C:2021:405, punctul 27 și jurisprudența citată].

29

Cu toate acestea, este evident că răspunderea civilă care revine persoanei care are în grijă un garaj ca urmare a căderii ușii acestuia asupra unui autovehicul își are originea nu într‑un prejudiciu provocat de vehiculul în cauză, ci într‑o pagubă cauzată acestui vehicul prin căderea unui element al unui imobil. Rezultă că, după cum admite însăși instanța de trimitere, situația de fapt din litigiul principal dintre AR, pe de o parte, și PK și CR, pe de altă parte, nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2009/103.

30

Instanța de trimitere arată totuși că i se pare rezonabil, având în vedere „principiul egalității în fața legii”, să se aplice în litigiul menționat aceleași norme precum cele aplicabile celorlalte litigii principale. Având în vedere că se limitează astfel să aibă în vedere consecințele care pot decurge din prezenta hotărâre în temeiul unui principiu recunoscut în dreptul polonez, este suficient să se amintească faptul că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, Curtea nu este competentă să interpreteze dreptul național și nici să aplice normele de drept unei situații determinate, aceste misiuni revenind exclusiv instanței de trimitere (a se vedea în acest sens Ordonanța din 3 septembrie 2020, Vikingo Fővállalkozó, C‑610/19, EU:C:2020:673, punctul 68 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 9 ianuarie 2023, A.T.S. 2003, C‑289/22, EU:C:2023:26, punctul 29). În consecință, considerațiile menționate nu sunt suficiente pentru a stabili că ar exista un raport între obiectul acestui prim litigiu și interpretarea solicitată a dreptului Uniunii.

31

Prin urmare, ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se constate că cererea de decizie preliminară este admisibilă, mai puțin în ceea ce privește litigiul dintre AR, pe de o parte, și PK și CR, pe de altă parte, în privința căruia este inadmisibilă.

32

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 18 din Directiva 2009/103 coroborat cu articolul 3 din această directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale care, în cazul unei acțiuni directe a persoanei al cărei vehicul a suferit o pagubă ca urmare a unui accident rutier împotriva asigurătorului persoanei responsabile de acesta, prevede ca unică modalitate de obținere a unei reparații din partea acestui asigurător plata unei despăgubiri pecuniare și, dacă este cazul, ce obligații decurg din aceste dispoziții în ceea ce privește modalitățile de calcul al despăgubirii menționate, precum și condițiile referitoare la plata acesteia.

33

Articolul 3 din Directiva 2009/103 prevede obligația fiecărui stat membru, sub rezerva derogărilor pe care le poate prevedea în temeiul articolului 5 din această directivă, de a lua toate măsurile necesare pentru a se asigura că răspunderea civilă pentru pagubele produse de vehiculele care staționează în mod obișnuit pe teritoriul lor este acoperită prin asigurare.

34

În această privință, trebuie să se arate cu titlu introductiv că, în lipsa unei indicații în sens contrar a instanței de trimitere, cele cinci litigii principale pentru care cererea de decizie preliminară a fost considerată admisibilă nu privesc persoane sau vehicule pentru care Republica Polonă ar fi utilizat posibilitățile de derogare oferite de acest articol 5.

35

În ceea ce privește dreptul de acțiune directă al persoanelor vătămate împotriva asigurătorului, consacrat la articolul 18 din Directiva 2009/103, trebuie să se constate că dispoziția menționată nu se opune ca dreptul național să prevadă că această modalitate de obținere a unei despăgubiri nu poate consta decât în prestații de natură pecuniară.

36

Astfel, este necesar să se arate că din considerentul (30) al acestei directive reiese că dreptul menționat constă în a permite persoanei vătămate să invoce contractul de asigurare și să ceară despăgubire direct la o întreprindere de asigurare. Rezultă că o astfel de acțiune nu poate avea ca obiect decât furnizarea de către asigurătorul persoanei responsabile, direct persoanei vătămate, a prestației pe care acest asigurător ar fi fost obligat să o furnizeze asiguratului său, în limitele contractului de asigurare.

37

Astfel, atunci când prestația asigurătorului, așa cum este definită în contractul de asigurare, este de natură exclusiv pecuniară, articolul 18 din directiva menționată nu se opune ca acțiunea directă introdusă de persoana vătămată împotriva asigurătorului să aibă în mod obligatoriu ca obiect plata unei despăgubiri pecuniare.

38

În această privință, așa cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 52 din concluzii, faptul că, printre altele, articolul 9 din Directiva 2009/103 stabilește suma minimă asigurată în mod obligatoriu sub forma unor cuantumuri minime de despăgubire confirmă o asemenea interpretare.

39

În speță, aceasta este situația acțiunilor directe exercitate în litigiile principale, în temeiul articolului 18 din această directivă, având în vedere că, așa cum reiese din informațiile furnizate Curții, articolul 822 alineatul (1) din Codul civil prevede că prestațiile asigurătorului nu pot fi decât de natură pecuniară.

40

În acest context, întrebările instanței de trimitere privesc de asemenea modalitățile de calcul al unei astfel de despăgubiri pecuniare, precum și pe cele referitoare la plata acesteia, în special în ceea ce privește posibilitatea de a subordona plata unei astfel de despăgubiri de către asigurător respectării unor condiții care urmăresc să garanteze că persoana vătămată va pune efectiv în sarcina acesteia repararea vehiculului său, ceea ce ar exclude ca despăgubirea menționată să corespundă cheltuielilor de reparare a vehiculului său avariat atunci când persoana respectivă a vândut vehiculul menționat în această stare.

41

În această privință, trebuie să se observe că instanțele naționale sunt îndreptățite să se asigure că protecția drepturilor garantate de ordinea juridică a Uniunii Europene nu conduce la o îmbogățire fără justă cauză a avânzilor‑cauză [Hotărârea din 25 martie 2021, Balgarska Narodna Banka, C‑501/18, EU:C:2021:249, punctul 125, și Hotărârea din 21 martie 2023, Mercedes Benz (Răspunderea producătorilor de autovehicule echipate cu dispozitive de manipulare), C‑100/21, EU:C:2023:229, punctul 94].

42

În aceste condiții, trebuie amintit de asemenea că obligația de acoperire prin asigurarea de răspundere civilă a prejudiciilor cauzate de autovehicule terților este distinctă de întinderea despăgubirii pentru aceste prejudicii în temeiul răspunderii civile a asiguratului. Astfel, în timp ce prima este definită și garantată de reglementarea Uniunii, cea de a doua este guvernată în esență de dreptul național [Hotărârea din 20 mai 2021, K.S. (Costuri de remorcare a unui vehicul avariat), C‑707/19, EU:C:2021:405, punctul 23 și jurisprudența citată].

43

Prin urmare, reglementarea Uniunii nu urmărește să armonizeze regimurile de răspundere civilă ale statelor membre, acestea din urmă rămânând, în principiu, libere să determine regimul de răspundere civilă aplicabil accidentelor rezultate din circulația vehiculelor [Hotărârea din 20 mai 2021, K.S. (Costuri de remorcare a unui vehicul avariat), C‑707/19, EU:C:2021:405, punctul 24 și jurisprudența citată].

44

În consecință, astfel cum s‑a amintit la punctul 22 din prezenta hotărâre, în stadiul actual al dreptului Uniunii, statele membre rămân, în principiu, libere să determine, în cadrul regimurilor lor de răspundere civilă, în special prejudiciile cauzate de autovehicule care trebuie reparate, întinderea despăgubirii pentru aceste prejudicii și persoanele care au dreptul la despăgubirea menționată.

45

Cu toate acestea, statele membre trebuie să își exercite competențele în acest domeniu cu respectarea dreptului Uniunii, iar dispozițiile naționale care reglementează despăgubirea pentru accidentele rezultate din circulația vehiculelor nu pot priva reglementarea Uniunii de efectul său util, în special prin faptul că exclud din oficiu sau limitează în mod disproporționat dreptul victimei de a obține o despăgubire prin asigurarea obligatorie de răspundere civilă auto [a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 mai 2021, K.S. (Costuri de remorcare a unui vehicul avariat), C‑707/19, EU:C:2021:405, punctul 26 și jurisprudența citată, și Hotărârea din 10 iunie 2021, Van Ameyde España, C‑923/19, EU:C:2021:475, punctul 44 și jurisprudența citată].

46

În această privință, trebuie să se arate că, în măsura în care, prin punerea în aplicare a dreptului său de acțiune directă împotriva asigurătorului de răspundere civilă al persoanei responsabile pentru prejudiciu, persoana vătămată solicită furnizarea în favoarea sa a prestației asigurătorului prevăzute de contractul de asigurare, plata acestei prestații nu ar putea fi supusă decât condițiilor prevăzute în mod expres de acest contract.

47

În consecință, așa cum a subliniat domnul avocat general la punctul 62 din concluzii, fără a se aduce atingere efectului util al dreptului de acțiune directă prevăzut la articolul 18 din Directiva 2009/103, condițiile expuse la punctul 40 din prezenta hotărâre nu pot avea ca efect excluderea sau limitarea obligației asigurătorului, care rezultă din articolul 3 din directiva menționată, de a acoperi în întregime reparațiile pe care persoana responsabilă de prejudiciu trebuie să le furnizeze persoanei vătămate pentru prejudiciul suferit de aceasta din urmă.

48

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările adresate că articolul 18 din Directiva 2009/103 coroborat cu articolul 3 din această directivă trebuie interpretat în sensul că:

49

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 18 din Directiva 2009/103/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 septembrie 2009 privind asigurarea de răspundere civilă auto și controlul obligației de asigurare a acestei răspunderi coroborat cu articolul 3 din această directivă

trebuie interpretat în sensul că: