–

pentru QE, de S. Viaud, avocat;

–

pentru Caisse régionale de Crédit mutuel de Loire‑Atlantique et du Centre Ouest, de M.‑A. Doumic‑Seiller, avocate;

–

pentru guvernul francez, de A.‑L. Desjonquères și N. Vincent, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Heller și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) și a articolului 4 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între QE, pe de o parte, și Caisse régionale de Crédit mutuel de Loire‑Atlantique et du Centre Ouest, instituție bancară de drept francez (denumită în continuare „instituția bancară”), pe de altă parte, în legătură cu o poprire în vederea vânzării efectuată la domiciliul lui QE după ce instituția bancară a pronunțat exigibilitatea imediată a valorii contractului de împrumut încheiat între aceste două părți.

3

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

4

Articolul 4 din această directivă prevede:

„(1)   Fără să aducă atingere articolului 7, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s‑a încheiat contractul și raportându‑se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanțele care însoțesc încheierea contractului și la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde.

(2)   Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil.”

5

Articolul L. 132-1 din Codul consumului, în versiunea aplicabilă litigiului principal, prevedea că, în contractele încheiate între profesioniști și neprofesioniști sau consumatori, sunt abuzive clauzele care au ca obiect sau ca efect crearea unui dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contract în detrimentul neprofesionistului sau al consumatorului.

6

Prin actul notarial din 17 mai 2006, instituția bancară a acordat QE un împrumut destinat achiziționării unui bun imobil în valoare de 209109 euro rambursabil în 20 de ani.

7

Condițiile generale ale contractului de împrumut prevedeau că instituția bancară ar putea pronunța exigibilitatea imediată a valorii contractului de împrumut, făcând imediat exigibile sumele datorate, fără nicio formalitate și fără punere în întârziere, în cazul unei întârzieri de peste 30 de zile în plata unei rate din principal, dobânzi sau accesorii. Contractul în cauză prevedea, pe de altă parte, posibilitatea ca QE să solicite o modificare a ratelor scadente care îi putea permite, după caz, să prevină un risc de neplată.

8

Întrucât rata scadentă exigibilă la 10 decembrie 2012, în valoare de 904,50 euro, nu a fost plătită, nici cea din luna ianuarie 2013, instituția bancară a declarat exigibilitatea imediată a valorii contractului de împrumut la 29 ianuarie 2013, fără punere în întârziere prealabilă, conform contractului în discuție în litigiul principal, și a efectuat o poprire în vederea vânzării la domiciliul lui QE la 17 septembrie 2015.

9

Susținând că procesul‑verbal de poprire cuprindea nereguli, QE a sesizat instanța de executare, la 13 octombrie 2015, pentru anularea procedurii de poprire în vederea vânzării.

10

QE a formulat recurs la instanța de trimitere împotriva hotărârii pronunțate la 3 octombrie 2019 de cour d’appel de Versailles (Curtea de Apel din Versailles, Franța), în care aceasta refuza să recunoască caracterul abuziv al clauzei de exigibilitate imediată a valorii contractului în discuție în litigiul principal. QE susține în special că clauza din acest contract care prevede scutirea de punere în întârziere ar constitui o clauză abuzivă având în vedere criteriile rezultate din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60).

11

Instanța de trimitere arată că, potrivit jurisprudenței sale constante, din articolele 1134, 1147 și 1184 din Codul civil, în versiunea aplicabilă litigiului principal, rezultă că, deși contractul de împrumut al unei sume de bani poate să prevadă că nerespectarea de către împrumutatul necomerciant a obligației sale de plată va determina exigibilitatea imediată, aceasta nu poate fi declarată ca obținută de creditor în lipsa acordării unei puneri în întârziere care a rămas fără efect și care precizează termenul de care dispune debitorul pentru a se opune. Aceasta susține totuși că admite că se poate deroga de la această cerință a punerii în întârziere printr‑o stipulație expresă și neechivocă a contractului din moment ce consumatorul este informat cu privire la consecințele nerespectării obligațiilor sale.

12

Instanța de trimitere ridică însă problema, pe de o parte, dacă, în raport cu articolul 3 alineatul (1) și cu articolul 4 din Directiva 93/13, un contract de împrumut poate prevedea o scutire de punere în întârziere înainte de pronunțarea exigibilității imediate a contractului de împrumut. Pe de altă parte, aceasta își exprimă îndoielile cu privire la caracterul abuziv al unei clauze din respectivul contract care prevede exigibilitatea imediată a valorii sale în cazul unei întârzieri de peste 30 de zile în plata unei rate scadente, în special în raport cu criteriile stabilite în Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60).

13

În această privință, instanța de trimitere observă, în primul rând, că se poate susține, în favoarea caracterului abuziv al unei asemenea clauze, că permite creditorului să rezilieze contractul fără preaviz cu o durată rezonabilă și fără a lăsa împrumutatului posibilitatea de a oferi explicații cu privire la neîndeplinirea obligațiilor care îi este imputată. Dimpotrivă, ar pleda în favoarea lipsei caracterului abuziv al unei astfel de clauze faptul că, pentru a fi valabilă, ea trebuie să fie prevăzută în mod expres și neechivoc în contractul de împrumut, astfel încât împrumutatul este perfect informat cu privire la obligațiile sale, precum și faptul că el dispune încă de posibilitatea de a sesiza instanța pentru a contesta aplicarea clauzei și pentru a obține sancționarea unui abuz în această aplicare de către creditor.

14

În al doilea rând, instanța de trimitere confruntă clauza în discuție în litigiul principal, referitoare la exigibilitatea imediată a valorii contractului de împrumut ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor sale pentru o perioadă limitată, cu criteriile stabilite în Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), în cadrul aprecierii eventualului caracter abuziv al acestei clauze.

15

Având în vedere criteriul potrivit căruia posibilitatea lăsată profesionistului de a declara exigibil întregul împrumut depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, instanța de trimitere consideră că s‑ar putea admite că neplata de către consumator a unei rate lunare la termenul prevăzut caracterizează neexecutarea de către acesta a unei obligații care prezintă un caracter esențial, din moment ce s‑a angajat să plătească ratele lunare prevăzute, iar acest angajament l‑a determinat pe cel al creditorului.

16

Având în vedere criteriul care determină să se aprecieze dacă o întârziere de peste 30 de zile în plata unei rate din principal, dobânzi sau accesorii, astfel cum prevede clauza în discuție în litigiul principal, caracterizează o neexecutare suficient de gravă în raport cu durata și cu cuantumul împrumutului, instanța de trimitere arată că, ținând seama de un context caracterizat de prelungirea duratei împrumuturilor și de scăderea ratelor dobânzilor, cuantumurile neplătite pot fi relativ reduse în raport cu durata și cu valoarea împrumuturilor la momentul pronunțării exigibilității imediate a valorii contractului, astfel încât caracterul suficient de grav al neexecutării este discutabil și s‑ar putea ține seama mai mult de echilibrul global al relațiilor contractuale. Pe de altă parte, a determina în fiecare caz în parte, în raport cu durata și cu valoarea împrumutului, caracterul suficient de grav al neexecutării de natură să justifice exigibilitatea imediată a împrumutului ar putea fi o sursă de inegalitate între consumatori.

17

Având în vedere criteriile care constau în a verifica dacă posibilitatea lăsată profesionistului de a pronunța exigibilitatea imediată a valorii contractului de împrumut derogă de la normele de drept comun aplicabile în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice și dacă dreptul național prevede mijloace adecvate și eficiente care să permită consumatorului căruia i se aplică o astfel de clauză să remedieze efectele exigibilității împrumutului, instanța de trimitere subliniază că dreptul comun aplicabil în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice impune notificarea unei puneri în întârziere prealabile pronunțării exigibilității imediate, autorizând în același timp să se deroge de la această notificare de către părți și impunând atunci respectarea unui preaviz rezonabil. În speță, întrucât clauza în discuție în litigiul principal prevede un termen de preaviz de 30 de zile, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la caracterul suficient al acestui termen pentru a permite împrumutatului să contacteze creditorul, să ofere explicații cu privire la neîndeplinirea obligațiilor care îi este imputată și să găsească o soluție pentru a achita suma/sumele neplătită/neplătite. Ea arată totuși că contractul în discuție în litigiul principal prevede posibilitatea ca împrumutatul să solicite o modificare a ratelor scadente care îi poate permite, după caz, să prevină un risc de neplată. Pe de altă parte, instanța de trimitere ridică problema dacă criteriile stabilite în Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), sunt cumulative sau alternative și, în ipoteza în care ar fi cumulative, dacă caracterul abuziv al unei clauze precum cea în discuție în litigiul principal nu ar putea fi exclus în raport cu importanța relativă doar a unuia dintre aceste criterii.

18

În aceste condiții, Cour de cassation (Curtea de Casație, Franța) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

19

În urma afirmației instituției bancare, în observațiile sale scrise depuse în fața Curții, că, „începând cu 17 iunie 2021, și anume în ziua următoare [cererii de decizie preliminară], [QE] a achitat toate sumele datorate [instituției bancare]”, președintele Curții, prin decizia din 11 martie 2022, a adresat instanței de trimitere o cerere de informații prin care aceasta a fost rugată să confirme dacă această împrejurare era exactă și, dacă aceasta era situația, să se pronunțe cu privire la incidența acestei împrejurări asupra obiectului litigiului principal. Instanței de trimitere i s‑a solicitat de asemenea, în cazul în care ar considera că litigiul principal este în prezent lipsit de obiect, să informeze Curtea cu privire la intenția sa de a‑și menține cererea de decizie preliminară și, dacă este cazul, să indice motivele.

20

Instanța de trimitere a răspuns că QE nu se desistase de recursul său, astfel încât procedura este încă pendinte în fața sa. În plus, aceasta a arătat că rezulta că este necesar un răspuns la întrebările adresate pentru a se pronunța asupra recursului cu care este sesizată.

21

Prin scrisoarea din 21 aprilie 2022, grefa Curții a solicitat QE, în primul rând, să îi indice dacă intenționa să își mențină recursul în fața instanței de trimitere și, în al doilea rând, să se pronunțe cu privire la afirmația instituției bancare potrivit căreia litigiul principal ar fi rămas fără obiect din moment ce el ar fi achitat toate sumele datorate în executarea împrumutului în discuție în litigiul principal și ar fi respectat deciziile judecătorești pronunțate anterior între acesta și instituția menționată.

22

QE și‑a confirmat intenția de a‑și menține recursul și a arătat că litigiul principal nu a rămas fără obiect în special pentru motivul că eventuala constatare de către instanța de trimitere a faptului că clauza în discuție în litigiul principal este abuzivă ar putea să îi permită să formuleze o acțiune în restituirea plății nedatorate împotriva instituției bancare.

23

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 37).

24

Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 7 aprilie 2022, Avio Lucos, C‑116/20, EU:C:2022:273, punctul 38).

25

Ținând seama de informațiile furnizate atât de instanța de trimitere, cât și de părțile din litigiul principal, este necesar să se constate, pe de o parte, că litigiul principal este încă pendinte în fața instanței de trimitere și, pe de altă parte, că nu rezultă în mod vădit că problema descrisă în cererea de decizie preliminară a devenit ipotetică, în special în măsura în care nu se poate exclude ca QE să aibă un interes de a obține, în cadrul acestui litigiu, o decizie cu privire la caracterul abuziv al clauzei în discuție în litigiul principal.

26

Rezultă că întrebările adresate de instanța de trimitere sunt admisibile.

27

Prin intermediul celei de a patra întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), trebuie interpretată în sensul că criteriile pe care le stabilește pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, în special al dezechilibrului semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților la contract pe care această clauză le creează în detrimentul consumatorului, sunt cumulative sau alternative.

28

Conform articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, o clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.

29

La punctul 66 din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), Curtea a constatat în esență că, pentru a stabili dacă o clauză convențională produce un dezechilibru semnificativ în detrimentul consumatorului în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, instanța națională trebuie să examineze în special dacă posibilitatea acordată profesionistului de a declara exigibil întregul împrumut depinde de neexecutarea de către consumator a unei obligații care prezintă un caracter esențial în cadrul raportului contractual în cauză, dacă această posibilitate este prevăzută pentru cazurile în care o asemenea neexecutare prezintă un caracter suficient de grav din perspectiva duratei și a cuantumului împrumutului dacă respectiva posibilitate derogă de la normele de drept comun aplicabile în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice și dacă dreptul național conferă consumatorului mijloace adecvate și eficiente care să îi permită, atunci când este supus aplicării unei astfel de clauze, să remedieze efectele exigibilității împrumutului.

30

Mai întâi, trebuie arătat că din cuprinsul acestui punct 66 nu reiese că respectivele criterii de apreciere a caracterului abuziv al unei clauze contractuale referitoare la exigibilitatea imediată ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor sale într‑o perioadă limitată sunt cumulative sau alternative.

31

În continuare, trebuie subliniat că adverbul „în special”, care figurează la punctul 66 din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), lasă să se înțeleagă că respectivele criterii nu sunt exhaustive.

32

În sfârșit, la punctul 67 prima liniuță din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), Curtea a declarat că articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator, care implică stabilirea aspectului dacă aceasta provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților la contract, trebuie efectuată în special în raport cu toate circumstanțele care însoțesc încheierea respectivului contract.

33

Or, a considera criteriile degajate la punctul 66 din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), ca fiind ori cumulative, ori alternative ar echivala cu restrângerea acestei examinări a instanței naționale.

34

Articolul 4 alineatul (1) din Directiva 93/13 definește într‑un mod deosebit de larg criteriile care permit efectuarea examinării menționate, înglobând în mod expres „toate împrejurările” care însoțesc încheierea contractului în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 martie 2012, Pereničová și Perenič, C‑453/10, EU:C:2012:144, punctul 42). Astfel, aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie efectuată ținând seama de ansamblul circumstanțelor de care profesionistul putea avea cunoștință la data încheierii contractului în cauză și care erau de natură să influențeze executarea ulterioară a acestuia, o clauză contractuală putând implica un dezechilibru între părți care nu se manifestă decât în cursul executării contractului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc și alții, C‑186/16, EU:C:2017:703, punctul 54).

35

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a patra întrebare că Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), trebuie interpretată în sensul că criteriile pe care le stabilește pentru aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, în special a dezechilibrului semnificativ dintre drepturile și obligațiile părților la contract pe care această clauză îl creează în detrimentul consumatorului, nu pot fi înțelese nici ca fiind cumulative, nici ca fiind alternative, ci trebuie să fie înțelese ca făcând parte din ansamblul circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului în cauză, pe care instanța națională trebuie să le examineze pentru a aprecia caracterul abuziv al unei clauze contractuale în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13.

36

Ținând seama de răspunsul dat la a patra întrebare, nu este necesar să se răspundă la a cincea întrebare, care privește ipoteza în care criteriile stabilite la punctul 66 din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), ar fi cumulative.

37

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că o întârziere mai mare de 30 de zile în plata unei rate a unui împrumut poate, în raport cu durata și cu valoarea împrumutului, să constituie în sine o neexecutare suficient de gravă a contractului de împrumut, în sensul Hotărârii din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60).

38

În această privință, trebuie precizat că, potrivit unei jurisprudențe constante, competența Curții în materie privește interpretarea noțiunii „clauză abuzivă”, menționată la articolul 3 alineatul (1) din directivă și în anexa la aceasta, precum și criteriile pe care instanța națională poate sau trebuie să le aplice la examinarea unei clauze contractuale în raport cu dispozițiile aceleiași directive, avându‑se în vedere că este de competența instanței menționate să se pronunțe, ținând cont de aceste criterii, asupra calificării concrete a unei clauze contractuale specifice în funcție de circumstanțele proprii fiecărei spețe. Rezultă că Curtea trebuie să se limiteze la a oferi instanței de trimitere indicații de care aceasta din urmă trebuie să țină seama pentru a aprecia caracterul abuziv al clauzei în discuție (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 57 și jurisprudența citată).

39

Astfel cum reiese din cuprinsul punctului 66 din Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60), în ceea ce privește aprecierea de către o instanță națională a eventualului caracter abuziv al clauzei referitoare la exigibilitatea imediată ca urmare a neîndeplinirii de către debitor a obligațiilor sale pe o perioadă limitată, revine acestei instanțe sarcina de a examina în special dacă, în raport cu durata și cu valoarea împrumutului, neîndeplinirea obligațiilor reproșată debitorului este de o asemenea gravitate încât justifică posibilitatea creditorului de a pronunța exigibilitatea împrumutului, care face imediat exigibile sumele datorate.

40

Astfel, nu este exclus ca o instanță națională să poată fi determinată să concluzioneze că o întârziere mai mare de 30 de zile în plata unei singure rate din principal, dobânzi sau accesorii constituie o neexecutare suficient de gravă a contractului.

41

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că o întârziere mai mare de 30 de zile în plata unei rate scadente a împrumutului poate, în principiu, în raport cu durata și cu valoarea împrumutului, să constituie în sine o neexecutare suficient de gravă a contractului de împrumut, în sensul Hotărârii din 26 ianuarie 2017, Banco Primus (C‑421/14, EU:C:2017:60).

42

Prin intermediul primei și al celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun ca părțile la un contract de împrumut să insereze în acesta o clauză contractuală care prevede, în mod expres și neechivoc, că exigibilitatea imediată a valorii acestui contract poate fi pronunțată de plin drept în cazul întârzierii la plata unei rate care depășește un anumit termen.

43

În această privință, trebuie amintit că din articolul 3 alineatul (1) din această directivă reiese că o clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului (Ordonanța din 2 iulie 2020, STING Reality, C‑853/19, nepublicată, EU:C:2020:522, punctul 52).

44

Astfel, împrejurarea că clauza dintr‑un contract încheiat între un profesionist și un consumator nu a fost negociată individual este cea care permite instanței naționale sesizate cu o cerere în acest sens să procedeze la examinarea caracterului abuziv al unei asemenea clauze, în conformitate cu funcțiile care îi revin în temeiul dispozițiilor Directivei 93/13 (a se vedea în acest sens Ordonanța din 2 iulie 2020, STING Reality, C‑853/19, nepublicată, EU:C:2020:522, punctul 54).

45

În schimb, simpla împrejurare că o clauză conține o obligație expresă și neechivocă nu poate să o scutească de controlul caracterului său abuziv în lumina articolului 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, sub rezerva aplicabilității articolului 4 alineatul (2) din această directivă.

46

Potrivit articolului 4 alineatul (2) din directiva menționată, aprecierea caracterului abuziv al clauzelor unui contract nu privește nici definirea obiectului principal al contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 31).

47

În această privință, Curtea a statuat că clauzele contractuale care se circumscriu noțiunii „obiectul [principal al] contractului”, în sensul dispoziției menționate, trebuie înțelese ca fiind cele care stabilesc prestațiile esențiale ale acestui contract și care, ca atare, îl caracterizează. În schimb, clauzele care au un caracter accesoriu în raport cu cele care definesc esența însăși a raportului contractual nu pot fi circumscrise noțiunii menționate (Hotărârea din 3 octombrie 2019, Kiss și CIB Bank, C‑621/17, EU:C:2019:820, punctul 32).

48

În orice caz, trebuie adăugat că nu rezultă că clauza în discuție în litigiul principal intră sub incidența noțiunii de „obiect [principal] al contractului” în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere.

49

Pe de altă parte, pentru a ști dacă o clauză care prevede o posibilitate lăsată profesionistului de a declara exigibil întregul împrumut provoacă un „dezechilibru semnificativ” între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului, instanța națională trebuie să examineze, după cum s‑a menționat la punctul 35 din prezenta hotărâre, ansamblul circumstanțelor care însoțesc încheierea contractului în cauză, inclusiv dacă această posibilitate derogă de la normele de drept comun aplicabile în materie în lipsa unor dispoziții contractuale specifice. Instanța națională va putea evalua, prin intermediul unei asemenea analize comparative, dacă și, eventual, în ce măsură contractul îl plasează pe consumator într‑o situație juridică mai puțin favorabilă în raport cu cea prevăzută de dreptul național în vigoare (Hotărârea din 26 ianuarie 2017, Banco Primus, C‑421/14, EU:C:2017:60, punctul 59).

50

În acest context, instanța națională trebuie să verifice de asemenea dacă profesionistul, acționând în mod corect și echitabil față de consumator, se putea aștepta în mod rezonabil ca acesta din urmă să accepte o astfel de clauză în urma unei negocieri individuale (Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 69).

51

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a treia întrebare că articolul 3 alineatul (1) și articolul 4 din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că, sub rezerva aplicabilității articolului 4 alineatul (2) din această directivă, se opun ca părțile la un contract de împrumut să insereze în acesta o clauză care prevede, în mod expres și neechivoc, că exigibilitatea imediată a valorii acestui contract poate fi pronunțată de plin drept în cazul efectuării cu întârziere a plăților cu o scadență care depășește un anumit termen, în măsura în care această clauză nu a fost negociată individual și creează un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract în detrimentul consumatorului.

52

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a noua) declară: