–

pentru guvernul român, de E. Gane și A. Rotăreanu, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul spaniol, de I. Herranz Elizalde, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Armenia, A. Katsimerou și B.‑R. Killmann, în calitate de agenți,

1

Cererile de decizie preliminară privesc interpretarea articolului 1 alineatul (1), a articolului 2 alineatul (1), a articolului 3 al doilea paragraf, a articolului 4 alineatul (2) și a articolului 12 litera (a) din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36).

2

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii, primul, între IG și Agenția Județeană de Ocupare a Forței de Muncă Ilfov (România) (denumită în continuare „Agenția Ilfov”) (cauza C‑524/21), și al doilea, între Agenția Municipală pentru Ocuparea Forței de Muncă București (România) (denumită în continuare „Agenția București”) și IM (cauza C‑525/21), în legătură cu recuperarea de către aceste agenții a unor sume plătite din Fondul de garantare pentru plata creanțelor salariale (România) (denumit în continuare „Fondul de garantare”) cu titlu de creanțe salariale neachitate ale lui IG și ale lui IM, care sunt lucrători salariați.

3

Capitolul I din Directiva 2008/94, intitulat „Domeniul de aplicare și definiții”, cuprinde articolele 1 și 2.

4

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din această directivă:

„Prezenta directivă se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1).”

5

Articolul 2 din directiva menționată prevede la alineatul (1):

„În sensul prezentei directive, un angajator este considerat a fi în stare de insolvență în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvența angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege și de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale și numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcție similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispozițiilor menționate:

6

Capitolul II din Directiva 2008/94, intitulat „Dispoziții privind instituțiile de garantare”, cuprinde articolele 3-5 din aceasta.

7

Articolul 3 din această directivă prevede:

„Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.

Creanțele preluate [a se citi «suportate»] de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precedă și/sau, după cum este cazul, succedă o dată stabilită de statele membre.”

8

Articolul 4 din directiva menționată are următorul cuprins:

„(1)   Statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată prevăzută la articolul 3 pentru instituțiile de garantare.

(2)   În cazul în care statele membre își exercită dreptul prevăzut la alineatul (1), acestea specifică durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de către instituția de garantare. Aceasta însă nu poate fi mai scurtă decât perioada care acoperă drepturile salariale pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă care precedă sau succedă data menționată la articolul 3 al doilea paragraf.

Statele membre pot include această perioadă minimă de trei luni într‑o perioadă de referință a cărei durată nu poate fi mai mică de șase luni.

Statele membre care prevăd o perioadă de referință de cel puțin 18 luni pot limita durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de către instituția de garantare la opt săptămâni. În acest caz, pentru calculul perioadei minime se folosesc perioadele care sunt cele mai favorabile salariatului.

(3)   Statele membre pot stabili plafoane ale plăților efectuate de instituțiile de garantare. Aceste plafoane nu se pot situa mai jos de un nivel compatibil din punct de vedere social cu obiectivul social al prezentei directive.

În cazul în care statele membre recurg la această posibilitate, acestea informează Comisia [Europeană] asupra metodelor folosite pentru stabilirea plafonului.”

9

Capitolul V din Directiva 2008/94, intitulat „Dispoziții generale și finale”, cuprinde articolele 11-18 din aceasta.

10

Articolul 12 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre:

[…]”

11

Articolul 2 din Legea nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 453 din 25 mai 2006) prevede:

„Din Fondul de garantare se asigură plata creanțelor salariale ce rezultă din contractele individuale de muncă și din contractele colective de muncă încheiate de salariați cu angajatorii împotriva cărora au fost pronunțate hotărâri judecătorești definitive de deschidere a procedurii insolvenței și față de care a fost dispusă măsura ridicării totale sau parțiale a dreptului de administrare, denumiți în continuare [«angajatori în stare de insolvență»].”

12

Articolul 13 alineatul (1) litera a) din această lege prevede:

„Din resursele Fondului de garantare se suportă, în limitele și în condițiile prevăzute în prezentul capitol, următoarele categorii de creanțe salariale: salariile restante […]”

13

Potrivit articolului 14 alineatul (1) din legea menționată:

„Suma totală a creanțelor salariale suportate din Fondul de garantare nu poate depăși cuantumul a [trei] salarii medii brute pe economie pentru fiecare salariat.”

14

Articolul 15 din aceeași lege prevede:

„(1)   Creanțele salariale prevăzute la articolul 13 alineatul (1) literele a), c), d) și e) se suportă pentru o perioadă de [trei] luni calendaristice.

(2)   Perioada prevăzută la alineatul (1) este perioada anterioară datei la care se solicită acordarea drepturilor și precedă sau succedă datei deschiderii procedurii insolvenței.”

15

Articolul 5 din Normele metodologice din 21 decembrie 2006 de aplicare a Legii nr. 200/2006 privind constituirea și utilizarea Fondului de garantare pentru plata creanțelor salariale (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1038 din 28 decembrie 2006, denumite în continuare „normele metodologice”) prevede la alineatul (1):

„Creanțele salariale prevăzute la articolul 13 alineatul (1) literele a), c), d) și e) din [Legea nr. 200/2006] sunt aferente perioadei de [trei] luni calendaristice prevăzute la articolul 15 alineatul (1) din [această] lege, perioadă care este anterioară lunii în care se solicită acordarea drepturilor.”

16

Articolul 7 din normele metodologice prevede la alineatele (1) și (2):

„(1)   În situația în care creanțele salariaților angajatorului în stare de insolvență sunt anterioare lunii în care s‑a deschis procedura insolvenței, perioada de [trei] luni calendaristice prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din [Legea nr. 200/2006] precedă datei deschiderii procedurii.

(2)   În situația în care creanțele salariaților angajatorului în stare de insolvență sunt ulterioare lunii în care s‑a deschis procedura insolvenței, perioada prevăzută la articolul 15 alineatul (1) din [această] lege succedă datei deschiderii procedurii.”

17

Potrivit articolului 47 alineatul (1) din Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru șomaj și stimularea ocupării forței de muncă (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 103 din 6 februarie 2002):

„Sumele acordate în mod necuvenit din bugetul asigurărilor pentru șomaj, precum și orice alte debite constituite la bugetul asigurărilor pentru șomaj, altele decât cele provenind din contribuția asiguratorie pentru muncă, se recuperează pe baza deciziilor emise de agențiile pentru ocuparea forței de muncă […], [decizii] care constituie titluri executorii.”

18

Articolul 731 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 597 din 13 august 2002), astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 270/2013, prevede:

„Recuperarea sumelor reprezentând prejudicii/plăți nelegale din fonduri publice, stabilite de organele de control competente, se face cu perceperea de dobânzi și penalități de întârziere sau majorări de întârziere, după caz, aplicabile pentru veniturile bugetare, calculate pentru perioada de când s‑a produs prejudiciul/s‑a efectuat plata și până s‑au recuperat sumele.”

19

La 13 martie 2017, Agenția Ilfov a admis cererea unui lichidator judiciar având ca obiect stabilirea și plata din Fondul de garantare a cuantumului creanțelor salariale neachitate pentru lunile mai, iunie și iulie 2013 ale unor lucrători salariați al căror angajator fusese declarat în faliment. În acest temei, creanța salarială a lui IG a fost stabilită la 1308 lei românești (RON) (aproximativ 264 de euro) și a fost plătită persoanei interesate (cauza C‑524/21).

20

La 14 martie 2018, Agenția București a admis cererea unui lichidator judiciar având ca obiect stabilirea și plata din Fondul de garantare a cuantumului creanțelor salariale datorate de un angajator aflat în stare de insolvență. În consecință, creanța salarială a lui IM a fost stabilită la 3143 RON (aproximativ 634 de euro) și a fost plătită persoanei interesate (cauza C‑525/21).

21

În urma unei decizii din 6 august 2019 a Curții de Conturi a României, s‑a dispus ca Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (România) să aplice măsuri pentru recuperarea plăților efectuate în mod necuvenit din Fondul de garantare pentru plata salariilor restante datorate de unii angajatori aflați în stare de insolvență, aferente unor perioade care nu intrau în perioada de trei luni imediat anterioară sau imediat ulterioară deschiderii procedurii de insolvență față de acești angajatori, prevăzută de dispozițiile articolului 15 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 200/2006, astfel cum fuseseră între timp interpretate de Înalta Curte de Casație și Justiție (România) prin Decizia din 5 martie 2018, sau care au fost solicitate în afara termenului general de prescripție. Prin ordinul din 2 septembrie 2019 al președintelui Agenției Naționale pentru Ocuparea Forței de Muncă, s‑a dispus în sarcina agențiilor județene și municipale pentru ocuparea forței de muncă din România stabilirea întinderii prejudiciului suferit de Fondul de garantare și recuperarea acestuia.

22

Prin decizia din 6 decembrie 2019, adoptată pentru executarea ordinului menționat din 2 septembrie 2019, directorul executiv al Agenției București a dispus recuperarea creanței salariale încasate în mod necuvenit de IM (cauza C‑525/21) pentru lunile octombrie și noiembrie 2017, luni care într‑adevăr se situau în afara perioadei de referință de trei luni imediat anterioare sau imediat ulterioare datei deschiderii procedurii de insolvență a angajatorului acestuia, și anume 22 ianuarie 2015.

23

Prin decizia din 31 decembrie 2019, directorul executiv al Agenției Ilfov a dispus recuperarea creanței salariale încasate în mod necuvenit de IG (cauza C‑524/21) pentru lunile mai, iunie și iulie 2013, majorată cu dobânzi și penalități de întârziere, pentru motivul că cererea de suportare a creanțelor salariale ale acestuia fusese depusă de lichidatorul judiciar la 8 februarie 2017, în condițiile în care procedura insolvenței fusese deschisă la 19 martie 2010, astfel încât creanța salarială în cauză se situa în afara perioadei de referință de trei luni imediat anterioare sau imediat ulterioare respectivei date de deschidere a procedurii de insolvență a angajatorului acestuia.

24

IM și IG au formulat fiecare o acțiune la Tribunalul București (România), primul, împotriva deciziei din 6 decembrie 2019 a directorului executiv al Agenției București și al doilea, împotriva deciziei din 31 decembrie 2019 a directorului executiv al Agenției Ilfov.

25

Prin sentința civilă din 25 mai 2020, Tribunalul București a respins acțiunea formulată de IG ca neîntemeiată. Prin sentința civilă din 14 iulie 2020, acesta a admis acțiunea formulată de IM.

26

IG și Agenția din București au declarat fiecare recurs împotriva acestor hotărâri la Curtea de Apel București (România), care este instanța de trimitere.

27

Această instanță consideră că în cauzele principale se ridică problema conformității cu finalitatea socială a Directivei 2008/94 a unei practici administrative constând în interpretarea reglementării naționale într‑un mod care repune în discuție creanțe salariale achitate anterior salariaților unor angajatori aflați în stare de insolvență. Această practică administrativă și‑ar avea originea în decizia Curții de Conturi a României (România) adoptată în urma interpretării respectivei reglementări reținute de Înalta Curte de Casație și Justiție, decizie și interpretare menționate la punctul 21 din prezenta hotărâre.

28

Instanța de trimitere consideră că practica administrativă amintită a creat o situație juridică dezavantajoasă pentru salariații menționați întrucât a adus atingere certitudinii și securității raporturilor juridice prin reevaluarea unor creanțe salariale deja plătite acestora din urmă, precum și prin prevederea, fără un temei juridic național adecvat, a unei obligații de restituire a sumelor primite în această privință, însoțite, eventual, de dobânzi și de penalități de întârziere.

29

În plus, această instanță ridică problema dacă reglementarea națională în discuție în litigiile aflate pe rolul său, care prevede recuperarea de la lucrătorul salariat a sumelor achitate în afara termenului de prescripție din Fondul de garantare, cu titlu de creanțe neplătite ale salariaților unui angajator aflat în stare de insolvență, poate fi recunoscută ca fiind adoptată „în vederea evitării abuzurilor”, în sensul articolului 12 litera (a) din Directiva 2008/94, în măsura în care plata unor creanțe salariale către salariat a avut loc în urma unei cereri depuse de lichidatorul judiciar al angajatorului la Fondul de garantare, și aceasta în absența oricărei acțiuni sau omisiuni imputabile salariatului în discuție.

30

În aceste condiții, Curtea de Apel București a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, redactate în termeni identici în cauzele C‑524/21 și C‑525/21:

31

Prin Decizia președintelui Curții din 22 octombrie 2021, cauzele C‑524/21 și C‑525/21 au fost conexate pentru buna desfășurare a fazei scrise și a fazei orale ale procedurii, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

32

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă dispozițiile coroborate ale articolului 1 alineatul (1), ale articolului 2 alineatul (1), ale articolului 3 al doilea paragraf și ale articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2008/94 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale care prevede că data de referință pentru determinarea perioadei pentru care sunt plătite de către o instituție de garantare creanțele salariale neachitate ale lucrătorilor salariați este data deschiderii procedurii de insolvență a angajatorului acestor lucrători și care limitează această plată la o perioadă de trei luni ce se înscrie într‑o perioadă de referință care cuprinde cele trei luni imediat anterioare și cele trei luni imediat următoare acestei date de deschidere.

33

Trebuie amintit că, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2008/94, aceasta se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1) din directiva amintită.

34

Această din urmă dispoziție prevede că un angajator este considerat a fi în stare de insolvență în cazul în care a fost formulată o cerere privind deschiderea unei proceduri colective întemeiate pe insolvența angajatorului, prevăzută de actele cu putere de lege și de actele administrative ale unui stat membru, implicând lipsirea, în tot sau în parte, a angajatorului de activele sale și numirea unui judecător sindic sau a unei persoane care exercită o funcție similară, iar autoritatea care este competentă în temeiul dispozițiilor menționate fie a hotărât instituirea procedurii, fie a constatat că întreprinderea sau unitatea angajatorului a fost definitiv închisă și că activele disponibile sunt insuficiente pentru a justifica instituirea procedurii.

35

Conform articolului 3 primul paragraf din Directiva 2008/94, statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că instituțiile de garantare asigură, sub rezerva articolului 4 din această directivă, plata creanțelor neachitate ale lucrătorilor salariați care rezultă din contracte de muncă sau raporturi de muncă, inclusiv, în cazurile prevăzute de dreptul intern, compensația pentru încetarea raporturilor de muncă.

36

În această privință, potrivit articolului 3 al doilea paragraf din Directiva 2008/94, creanțele suportate de instituția de garantare sunt drepturile salariale neplătite referitoare la o perioadă care precedă și/sau, după caz, succedă unei date stabilite de statele membre.

37

Or, Curtea a statuat deja că articolul 3 al doilea paragraf din Directiva 2008/94 dă statelor membre posibilitatea de a stabili data anterior căreia și/sau, după caz, ulterior căreia se situează perioada în care creanțele care corespund unor drepturi salariale neplătite sunt suportate de instituția de garantare și lasă statelor membre libertatea de a determina o dată adecvată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 aprilie 2013, Mustafa, C‑247/12, EU:C:2013:256, punctele 39 și 41).

38

Așadar, nimic nu se opune ca data deschiderii procedurii de insolvență desfășurate împotriva unui angajator să poată fi reținută de un stat membru ca dată de referință pentru determinarea de către o instituție de garantare a perioadei pentru care urmează să fie plătite creanțele salariale neachitate ale lucrătorilor salariați ai acestui angajator.

39

Pe de altă parte, întrucât existența raporturilor de muncă și a creanțelor neachitate ale lucrătorilor este dovedită în cauzele principale, instanța de trimitere urmărește să afle care este întinderea temporală a obligației unei instituții de garantare de a plăti creanțele menționate.

40

Astfel cum a statuat Curtea, Directiva 2008/94 conferă statelor membre posibilitatea de a limita obligația de plată prin fixarea unei perioade de referință sau a unei perioade de garanție și/sau stabilirea unor plafoane ale plăților (Hotărârea din 25 iulie 2018, Guigo, C‑338/17, EU:C:2018:605, punctul 30 și jurisprudența citată).

41

În această privință, articolul 4 alineatul (1) din această directivă prevede în fapt că statele membre au posibilitatea de a limita obligația de plată a instituțiilor de garantare prevăzută la articolul 3. Potrivit articolului 4 alineatul (2) primul paragraf din directiva menționată, în cazul în care statele membre își exercită dreptul prevăzut la alineatul (1), acestea specifică durata perioadei pentru care creanțele neachitate urmează să fie plătite de instituția de garantare. Această durată nu poate fi însă mai scurtă decât perioada care acoperă drepturile salariale pentru ultimele trei luni ale raportului de muncă ce precedă și/sau succedă datei vizate la articolul 3 al doilea paragraf. Articolul 4 alineatul (2) al doilea paragraf din aceeași directivă oferă de asemenea statelor membre posibilitatea de a include această perioadă minimă de trei luni într‑o perioadă de referință a cărei durată nu poate fi mai mică de șase luni.

42

În speță, din explicațiile furnizate de instanța de trimitere, precum și din observațiile scrise prezentate de guvernul român rezultă că articolul 15 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 200/2006 trebuie interpretat în sensul că prevede o perioadă maximă de trei luni pentru care pot fi luate în considerare creanțele salariale neachitate, această perioadă situându‑se într‑o perioadă de referință de trei luni imediat anterioare deschiderii procedurii de insolvență și de trei luni imediat ulterioare acestei deschideri.

43

Or, o asemenea reglementare națională, care limitează astfel plata de către o instituție de garantare a creanțelor salariale neachitate ale lucrătorilor salariați la o perioadă maximă de trei luni imediat anterioară sau imediat ulterioară deschiderii procedurii colective de insolvență a angajatorului îndeplinește cerințele prevăzute, printre altele, la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2008/94. Într‑adevăr, o asemenea reglementare respectă durata minimă de trei luni prevăzută, în temeiul acestei dispoziții, pentru perioada pentru care pot fi plătite de către instituția de garantare creanțele neachitate, situând totodată această perioadă într‑o perioadă de referință ce respectă durata minimă de șase luni impusă de aceeași dispoziție.

44

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima și la a doua întrebare că:

45

Prin intermediul celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 litera (a) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că pot constitui măsuri necesare în vederea evitării abuzurilor, în sensul acestei dispoziții, normele adoptate de un stat membru care prevăd recuperarea de către o instituție de garantare de la un lucrător salariat a sumelor plătite unui astfel de lucrător, în afara termenului general de prescripție, cu titlu de creanțe salariale neachitate ale lucrătorilor salariați.

46

În această privință trebuie amintit că, potrivit articolului 12 litera (a) din Directiva 2008/94, aceasta nu aduce atingere posibilității statelor membre de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor.

47

Cu titlu introductiv, trebuie să se constate că, deși instanța de trimitere nu a precizat nici durata, nici temeiul juridic în dreptul național al termenului general de prescripție la care se referă această întrebare și nici nu a explicat modul în care acest termen ar fi putut fi încălcat în împrejurările care caracterizează litigiile principale, se poate totuși presupune că această instanță are în vedere posibilitatea ca, în temeiul unui astfel de termen, dreptul la plata creanțelor salariale ale persoanei interesate în discuție în cauza C‑524/21 să fie prescris, indiferent dacă acest termen este cel de cinci ani sugerat de Comisie în observațiile sale scrise și care figurează în Codul român de procedură fiscală sau cel de trei ani menționat de guvernul român în observațiile sale scrise și prevăzut în Codul civil. Astfel, în cauza C‑524/21, procedura de insolvență a angajatorului în discuție a fost deschisă la 19 martie 2010, iar cererea de plată a creanțelor salariale a fost depusă la 8 februarie 2017, respectiv după aproape șapte ani de la data deschiderii acestei proceduri de insolvență.

48

Cu toate acestea, în speță, după cum reiese din deciziile de trimitere, în conformitate cu reglementarea națională, lichidatorul judiciar al angajatorului aflat în stare de insolvență, iar nu beneficiarul, adică lucrătorul salariat în cauză, este cel care prezintă la o agenție pentru ocuparea forței de muncă o cerere de plată a creanțelor salariale neachitate ale acestui lucrător, care trebuie efectuată din Fondul de garantare. În aceste condiții, în care pare exclus ca lucrătorul respectiv să fi acționat cu rea‑credință sau să poată fi considerat responsabil pentru demersurile efectuate în afara cadrului legal de către lichidatorul judiciar în vederea recuperării creanțelor salariale, recuperarea, prevăzută de această reglementare, a sumelor care, în baza reglementării menționate, ar fi fost plătite în mod necuvenit în acest temei nu poate avea ca efect evitarea unui abuz din partea lucrătorului.

49

De altfel, instanța de trimitere nu a furnizat în deciziile de trimitere alte elemente, în special referitoare la acțiunile sau la omisiunile lucrătorilor în cauză, care să poată clarifica modul în care împrejurarea că acești lucrători ar fi primit plăți din partea Fondului de garantare, cu titlu de creanțe salariale neachitate la care, în definitiv, ei nu ar avea dreptul întrucât dreptul lor la aceste plăți era prescris, ar fi în speță de natură să evidențieze o situație de abuz din partea acelorași lucrători.

50

Având în vedere cele ce precedă, este necesar să se răspundă la a patra întrebare că articolul 12 litera (a) din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că nu pot constitui măsuri necesare în vederea evitării abuzurilor, în sensul acestei dispoziții, normele adoptate de un stat membru care prevăd recuperarea de către o instituție de garantare de la un lucrător salariat a sumelor plătite unui astfel de lucrător, în afara termenului general de prescripție, cu titlu de creanțe salariale neachitate, în lipsa oricărei acțiuni sau omisiuni imputabile lucrătorului în cauză.

51

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a cincea întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2008/94 trebuie interpretată în sensul că se opune aplicării unei reglementări fiscale a unui stat membru în scopul recuperării, însoțită de dobânzi și de penalități de întârziere, de la lucrătorii salariați a unor sume plătite în mod necuvenit de către o instituție de garantare cu titlu de creanțe salariale neachitate ale lucrătorilor salariați pentru perioade care nu intră în perioada prevăzută de reglementarea națională a acestui stat și la care se referă prima și a doua întrebare sau solicitate în afara termenului general de prescripție.

52

În ceea ce privește modalitățile de recuperare a unor sume care, potrivit reglementării naționale aplicabile care transpune Directiva 2008/94, ar fi fost plătite în mod necuvenit de o instituție de garantare, trebuie să se constate de la bun început că această directivă nu conține nicio dispoziție care să reglementeze aspectul dacă statele membre pot prevedea o asemenea recuperare de la lucrători și în ce condiții, printre altele procedurale, poate fi efectuată această recuperare.

53

Astfel, articolele 4, 5 și 12 din Directiva 2008/94, care permit statelor membre nu numai să stabilească modalitățile de organizare, de finanțare și de funcționare a instituției de garantare, dar și să limiteze în anumite împrejurări protecția pe care aceasta urmărește să o asigure lucrătorilor salariați, nu prevăd o limitare a posibilității statelor membre de a proceda la recuperarea unor sume care, potrivit reglementării naționale aplicabile care transpune Directiva 2008/94, au fost plătite în mod necuvenit (a se vedea prin analogie Hotărârea din 16 iulie 2009, Visciano, C‑69/08, EU:C:2009:468, punctul 38).

54

În aceste condiții, statele membre sunt în principiu libere să prevadă în dreptul lor național dispoziții care să stabilească modalitățile, printre altele procedurale, în această privință, cu condiția însă ca aceste dispoziții să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor cereri similare de natură internă (principiul echivalenței) și să nu fie concepute astfel încât să facă practic imposibilă sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor recunoscute de Directiva 2008/94 (principiul efectivității) (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2003, Pflücke, C‑125/01, EU:C:2003:477, punctul 34, și Hotărârea din 16 iulie 2009, Visciano, C‑69/08, EU:C:2009:468, punctul 39).

55

Deși a treia și a cincea întrebare privesc condițiile de recuperare de la lucrătorii salariați a sumelor plătite de către o instituție de garantare cu titlu de creanțe salariale neachitate ale lucrătorilor salariați, iar nu exercitarea ca atare de către lucrători a dreptului lor la prestațiile prevăzute de Directiva 2008/94, nu este mai puțin adevărat că respectivele condiții de recuperare pot să interfereze cu o asemenea exercitare efectivă și să aibă impact asupra întinderii dreptului respectiv. În consecință, cerințele care decurg din principiile echivalenței și efectivității, menționate la punctul anterior, trebuie într‑adevăr să își găsească aplicarea în cauzele principale.

56

În această privință, referitor, în primul rând, la principiul echivalenței, astfel cum rezultă din jurisprudența amintită la punctul 54 din prezenta hotărâre, acest principiu se opune ca un stat membru să prevadă modalități, printre altele procedurale, mai puțin favorabile pentru măsurile de recuperare a prestațiilor a căror acordare este reglementată sau încadrată de dreptul Uniunii decât pentru cele aplicabile măsurilor de recuperare a prestațiilor de natură similară a căror acordare este reglementată sau încadrată doar de dreptul intern.

57

În speță, trebuie să se constate că, după cum reiese din deciziile de trimitere, recuperarea în discuție în cauzele principale se efectuează în temeiul dispozițiilor naționale privind recuperarea datoriilor fiscale, aceste dispoziții fiind aplicate în speță prin analogie.

58

Or, în măsura în care drepturile garantate de Directiva 2008/94, a căror finalitate socială constă în asigurarea pentru toți lucrătorii salariați a unei protecții minime la nivelul Uniunii Europene în caz de insolvență a angajatorului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 iulie 2018, Guigo, C‑338/17, EU:C:2018:605, punctul 28), intră în domeniul dreptului la protecție socială al lucrătorilor, revine instanței de trimitere sarcina de a examina dacă condițiile de recuperare aplicate în cauzele principale nu sunt mai puțin favorabile pentru lucrătorii salariați decât condițiile de recuperare a altor prestații similare datorate în temeiul dispozițiilor naționale din domeniul menționat.

59

În vederea acestei comparații, instanța de trimitere trebuie să țină seama de aspectul dacă lucrătorii care încearcă să se opună recuperării sumelor care le‑au fost plătite în temeiul Directivei 2008/94 nu sunt dezavantajați în raport cu cei care ar fi implicați într‑o procedură de recuperare a unor sume de natură similară a căror acordare este reglementată de dreptul intern. Astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 59 din concluzii, pot fi luate în considerare în acest scop, printre altele, posibilitatea de restituire a plății nedatorate, buna‑credință a persoanei despre care se pretinde că a primit în mod necuvenit o sumă și data de la care încep să curgă dobânzile de întârziere.

60

În ceea ce privește, în al doilea rând, principiul efectivității, trebuie amintit că stabilirea unor termene rezonabile sub sancțiunea decăderii este, în principiu, conformă cu acest principiu, în măsura în care ea constituie o aplicare a principiului securității juridice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 septembrie 2003, Pflücke, C‑125/01, EU:C:2003:477, punctul 36, și Hotărârea din 16 iulie 2009, Visciano, C‑69/08, EU:C:2009:468, punctul 43).

61

În speță trebuie să se constate că, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 63 din concluzii, aplicarea reglementării naționale privind recuperarea de la lucrătorii salariați a sumelor plătite în mod necuvenit de o instituție de garantare cu titlu de creanțe salariale neachitate ale acestor lucrători salariați nu poate face imposibilă sau excesiv de dificilă pentru aceștia exercitarea dreptului lor de a solicita instituției de garantare plata unor sume datorate cu titlu de salarii neplătite.

62

Mai precis, modalitățile procedurii de recuperare în discuție nu pot, în consecință, să se afle la originea unei situații în care eventualele drepturi ale lucrătorilor salariați la plata creanțelor salariale care le‑ar fi efectiv datorate ar fi la rândul lor prescrise.

63

În această privință trebuie subliniat că litigiile principale par caracterizate prin împrejurarea că temeinicia cererilor de plată a creanțelor salariale neachitate ale lucrătorilor în cauză este contestată în principal pentru motivul că aceste creanțe nu se înscriu în perioada de referință stabilită de reglementarea națională în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 2008/94.

64

Prin urmare, nu este exclus ca acești lucrători să fi avut dreptul la plata de către instituția de garantare a creanțelor lor salariale, în limita aceleiași sume, corespunzătoare unei perioade situate în interiorul acestei perioade de referință, în ipoteza în care aceste creanțe ar fi rămas efectiv neachitate și ca această plată să le fi fost acordată dacă lichidatorul ar fi identificat în mod corect în cererea pe care a formulat‑o în acest scop respectivele perioade, în timp ce s‑ar putea ca introducerea unei asemenea cereri să nu mai fie posibilă, din punct de vedere juridic sau în practică, la data la care lucrătorii iau cunoștință despre decizia de recuperare, printre altele din cauza eventualei împliniri a termenului general de prescripție.

65

Într‑o asemenea situație, deși Curtea a recunoscut în această materie compatibilitatea cu dreptul Uniunii a stabilirii unor termene de prescripție rezonabile, iar termenul general de prescripție prevăzut în dreptul român, astfel cum este arătat la punctul 47 din prezenta hotărâre, pare în principiu rezonabil, lucrătorii s‑ar afla totuși, în definitiv, în imposibilitatea de a‑și exercita drepturile care le‑au fost recunoscute de Directiva 2008/94, situație contrară principiului efectivității, aspect a cărui verificare este însă de competența instanței de trimitere.

66

În ceea ce privește obligația lucrătorilor salariați de a suporta dobânzi și penalități de întârziere, prevăzută de reglementarea națională în cauză, trebuie să se constate că, după cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 64 din concluzii, principiul efectivității impune ca eventuala plată a acestor dobânzi și penalități de întârziere să nu afecteze în niciun mod protecția acordată lucrătorilor salariați de Directiva 2008/94 și în special să nu aducă atingere, în ipoteza menționată la punctul 64 din prezenta hotărâre, nivelului minim al protecției prevăzute conform articolului 4 alineatul (2) din această directivă.

67

Astfel, în ipoteza în care se stabilește că lucrătorii ar fi avut, în cazul depunerii unei cereri corecte, dreptul la plata, în esență, a aceleiași sume precum cea care le‑a fost efectiv plătită ca urmare a cererii eronate formulate de lichidator, în condițiile în care eventuala imposibilitate de a mai introduce o cerere corectă este contrară principiului efectivității, acești lucrători trebuie efectiv să poată beneficia integral de dreptul la plata creanțelor lor salariale neachitate în limitele prevăzute la articolul 3 și la articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2008/94 și, dacă este cazul, de dreptul intern.

68

Așadar, în cauzele principale, recuperarea sumei deja plătite, majorată cu dobânzi și penalități de întârziere, ar avea în mod necesar drept consecință o atingere adusă drepturilor de care lucrători în cauză pot beneficia în temeiul articolelor 3 și 4 din Directiva 2008/94, prin reducerea, în cele din urmă, a sumei globale care le este datorată în virtutea creanțelor lor salariale neachitate sub limitele minime prevăzute de aceste articole.

69

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la a treia și la a cincea întrebare că Directiva 2008/94, citită în lumina principiilor echivalenței și efectivității, trebuie interpretată în sensul că se opune aplicării unei reglementări fiscale a unui stat membru în scopul de a proceda la recuperarea, însoțită de dobânzi și de penalități de întârziere, de la lucrătorii salariați a unor sume plătite în mod necuvenit de către o instituție de garantare cu titlu de creanțe salariale neachitate ale lucrătorilor salariați pentru perioade care nu intră în perioada de referință prevăzută de reglementarea acestui stat și la care se referă prima și a doua întrebare sau solicitate în afara termenului general de prescripție în cazul în care:

70

Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară: