–

pentru OZ, de el însuși;

–

pentru Lyoness Europe AG, de R. Boanță, M. Doibani, I. Palenciuc, I. Postolachi și I. Stănciulescu, avocați;

–

pentru guvernul român, de E. Gane și L. Lițu, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de doamna G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de domnul G. Greco, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Boitos și N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între OZ, pe de o parte, și Lyoness Europe AG, pe de altă parte, în legătură cu anumite clauze care figurează în condițiile generale ale unui contract privind afilierea la un sistem de fidelizare care permite obținerea anumitor avantaje financiare în urma achiziționării de bunuri și de servicii de la comercianți terți.

3

Al cincilea, al șaselea și al zecelea considerent ale Directivei 93/13 au următorul cuprins:

„întrucât, în general, consumatorii nu cunosc normele de drept care, în alte state membre, reglementează contractele pentru vânzarea de bunuri sau de servicii; întrucât această necunoaștere îi poate descuraja să încheie tranzacții directe pentru achiziționarea de bunuri sau de servicii în alt stat membru;

întrucât, pentru a facilita instituirea pieței interne și pentru a proteja cetățeanul, în rolul său de consumator, la achiziționarea de bunuri și servicii în temeiul unor contracte care sunt reglementate de legislația unui alt stat membru decât statul său membru, este esențial să se elimine clauzele abuzive în aceste contracte;

[…]

întrucât se poate obține o protecție mai eficace a consumatorului prin adoptarea unor norme de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive; întrucât aceste norme ar trebui să se aplice tuturor contractelor încheiate între vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»] și consumatori; întrucât, prin urmare, trebuie excluse din domeniul de aplicare al prezentei directive, inter alia, contractele de muncă, contractele privind drepturile de succesiune, contractele privind drepturi care intră sub incidența Codului familiei și contractele privind înființarea sau organizarea companiilor sau acordurile de parteneriat”.

4

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din această directivă:

„Scopul prezentei directive este de apropiere a actelor cu putere de lege și actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un vânzător sau furnizor [a se citi «profesionist»] și un consumator.”

5

Articolul 2 din directiva menționată este formulat după cum urmează:

„În sensul prezentei directive:

[…]

6

Articolul 3 alineatul (1) din aceeași directivă prevede că „[o] clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului”.

7

Articolul 6 din Directiva 93/13 prevede:

„(1)   Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor [a se citi «profesionist»], în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.

(2)   Statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin această directivă datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre.”

8

Considerentele (7) și (25) ale Regulamentului (CE) nr. 593/2008 al Parlamentului European și al Consiliului din 17 iunie 2008 privind legea aplicabilă obligațiilor contractuale (Roma I) (JO 2008, L 177, p. 6, denumit în continuare „Regulamentul Roma I”) enunță:

9

Articolul 3 din regulamentul menționat, intitulat „Libertatea de alegere”, prevede la alineatul (1):

„Contractul este guvernat de legea aleasă de către părți. […]”

10

Potrivit articolului 6 din același regulament, intitulat „Contractele încheiate cu consumatorii”:

„(1)   Fără a aduce atingere articolelor 5 și 7, contractul încheiat de o persoană fizică într‑un scop care poate fi considerat ca neavând legătură cu activitatea sa profesională («consumatorul») cu o altă persoană, care acționează în exercitarea activității sale profesionale («profesionistul»), este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul, cu condiția ca profesionistul:

și ca respectivul contract să se înscrie în sfera activităților respective.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), părțile pot alege legea aplicabilă unui contract care îndeplinește cerințele prevăzute la alineatul (1), în conformitate cu articolul 3. Cu toate acestea, o astfel de alegere nu poate priva consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă în conformitate cu alineatul (1).

[…]”

11

Directiva 93/13 a fost transpusă în dreptul român prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori din 6 noiembrie 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 560 din 10 noiembrie 2000), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumită în continuare „Legea nr. 193/2000”).

12

Potrivit articolului 1 din Legea nr. 193/2000:

„(1)   Orice contract încheiat între profesioniști și consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înțelegerea cărora nu sunt necesare cunoștințe de specialitate.

(2)   În caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

(3)   Se interzice profesioniștilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”

13

Articolul 2 din Legea nr. 193/2000 prevede:

„(1)   Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale.

(2)   Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.”

14

Reclamantul din litigiul principal, OZ, este o persoană fizică de profesie inginer mecanic. Acesta nu desfășoară activități comerciale cu titlu profesional.

15

OZ a încheiat cu pârâta din litigiul principal, Lyoness Europe, un contract de adeziune la sistemul Lyoness (denumit în continuare „contractul de adeziune”). Sistemul Lyoness permite să se beneficieze printre altele de condiții de cumpărare favorabile, sub formă de restituiri din cumpărături, comisioane și alte avantaje promoționale. În cadrul acestui sistem, „clienții fideli” au dreptul să achiziționeze bunuri și servicii de la comercianți care au un raport contractual cu pârâta din litigiul principal. Membrii sistemului menționat pot juca de asemenea rolul de intermediari în vederea aderării altor persoane la acesta. Potrivit contractului de adeziune, dreptul aplicabil raportului contractual dintre părțile din litigiul principal este dreptul elvețian.

16

Apreciind că mai multe clauze care figurează în contractul de adeziune, intitulat „Condiții generale de afaceri pentru clienții Lyoness” (în versiunea din luna noiembrie 2009), precum și în anexa la acesta, intitulată „Restituiri Lyoness și modalități de plată”, erau „abuzive”, în sensul articolului 1 alineatul (3) din Legea nr. 193/2000, reclamantul din litigiul principal a sesizat Judecătoria Slatina (România) pentru ca aceasta din urmă să constate că respectivele clauze sunt interzise în temeiul dispoziției menționate.

17

Prin hotărârea din 9 decembrie 2020, Judecătoria Slatina a respins acțiunea reclamantului din litigiul principal pentru motivul că contractul de adeziune nu intra în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și că printre altele acest reclamant nu îndeplinea condițiile pentru a fi considerat „consumator” în sensul legii respective.

18

Această instanță a statuat că, în temeiul contractului de adeziune, pârâta din litigiul principal și partenerii săi constituiau o „asociere pentru aprovizionarea internațională”, în cadrul căreia participanții puteau beneficia de condiții de cumpărare favorabile, sub forma unor restituiri, comisioane și alte avantaje, livrarea de bunuri și furnizarea de servicii fiind asigurate în mod direct de partenerii comerciali care au o relație contractuală cu pârâta din litigiul principal. În plus, aceasta a considerat că, prin serviciile sale, pârâta din litigiul principal se limita la a juca rolul de intermediar pentru serviciile fiecărui partener comercial, la a cuantifica în parte aceste servicii și la a comanda „bonurile Lyoness” care permit achiziționarea de bunuri și de servicii de la acești parteneri comerciali. În sfârșit, potrivit Judecătoriei Slatina, părțile din litigiul principal își acordă reciproc avantaje financiare, în cadrul contractului de adeziune.

19

Reclamantul din litigiul principal a declarat apel împotriva deciziei din 9 decembrie 2020 la instanța de trimitere. Potrivit acestuia, contractul de adeziune intră în domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 și al Directivei 93/13. Acesta precizează că, în cadrul acestui contract, el nu a acționat în scopuri legate de „activități comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale”, în sensul acestei legi, și că nu a exercitat în niciun moment astfel de activități cu titlu profesional. Acesta adaugă că nu există decât o „asociere pentru aprovizionarea internațională”, în sensul contractului menționat, această asociere neavând ca asociați decât societăți comerciale, și anume pârâta din litigiul principal, societățile partenere și partenerii comerciali ai acesteia. „Clienții fideli” ar avea dreptul de a participa la asocierea menționată numai în ceea ce privește achiziționarea de bunuri și de servicii de la acești parteneri comerciali. Reclamantul din litigiul principal susține de asemenea că din contractul de adeziune nu reiese că acesta din urmă stipulează comisioane, reduceri de preț și alte avantaje financiare în favoarea pârâtei din litigiul principal și că, în calitate de persoană fizică, care nu a acționat în scopuri legate de activitatea sa profesională, el nu are, de altfel, posibilitatea de a‑i propune avantaje financiare acesteia. Pe de altă parte, exercitarea unei astfel de activități ar impune în prealabil obținerea unor autorizații și înregistrările prevăzute în această privință.

20

În cadrul procedurii în fața instanței de trimitere, pârâta din litigiul principal susține că reclamantul din litigiul principal nu are calitatea de „consumator” în sensul Legii nr. 193/2000. Aceasta apreciază că, în conformitate cu principiul de funcționare a sistemului Lyoness, reclamantul din litigiul principal își exercită propria activitate economică, în mod independent și sistematic, cu propriile resurse sociale și financiare. Astfel, potrivit acesteia, reclamantul din litigiul principal este angajat în activități comerciale în scopul obținerii unor beneficii sub forma de „venit pasiv” și nu urmărește exclusiv obținerea unor discounturi. În plus, pârâta din litigiul principal susține că afilierea la sistemul Lyoness este gratuită, iar activitatea ulterioară a unui membru în cadrul acestui sistem nu este condiționată de plata vreunei sume. Ea precizează că sumele de bani depuse de membri reprezintă avansuri la propriile cumpărături viitoare și că singura obligație asumată de aceștia este de a utiliza aceste sume prin programul de fidelizare, precum și de a efectua propriile cumpărături de la partenerii săi comerciali. Sistemul Lyoness, împreună cu membrii săi, ar constitui o comunitate de cumpărători în scopul obținerii unor beneficii reciproce. Potrivit pârâtei din litigiul principal, reclamantul din litigiul principal a beneficiat de avantajele legate de afilierea sa la sistemul Lyoness, și anume de restituiri din propriile achiziții, de avantaje extinse asupra achizițiilor membrilor recomandați („bonus de prietenie”) și de avantajele oferite de statutul de membru.

21

Instanța de trimitere nu împărtășește abordarea adoptată în hotărârea din 9 decembrie 2020 în ceea ce privește calitatea de „consumator”, în sensul Legii nr. 193/2000, a reclamantului din litigiul principal.

22

În aceste condiții, Tribunalul Olt (România) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

23

Guvernul român are îndoieli cu privire la admisibilitatea cererii de decizie preliminară. Astfel, situația de fapt din litigiul principal ar fi expusă de instanța de trimitere, în cererea sa, în mod foarte sumar, cu încălcarea articolului 94 din Regulamentul de procedură al Curții. În plus, cererea respectivă nu ar conține informațiile necesare pentru o bună înțelegere a acestor fapte pentru a permite Curții să dea răspunsuri utile la întrebările adresate, precum și părților și persoanelor interesate să formuleze observații pertinente.

24

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura instituită prin articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între Curte și instanțele naționale cu ajutorul căruia Curtea le furnizează acestora din urmă elementele de interpretare a dreptului Uniunii care le sunt necesare pentru soluționarea litigiului asupra căruia sunt chemate să se pronunțe (Hotărârea din 26 martie 2020, Miasto Łowicz și Prokurator Generalny, C‑558/18 și C‑563/18, EU:C:2020:234, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

25

În cadrul acestei proceduri, întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, revine numai instanței naționale sarcina să constate și să aprecieze situația de fapt din litigiul principal, precum și să determine domeniul de aplicare exact al actelor cu putere de lege și al actelor administrative naționale. Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii în raport cu situația de fapt și de drept astfel cum este descrisă de instanța de trimitere pentru a da acesteia din urmă elementele utile soluționării litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 13 ianuarie 2022, Benedetti Pietro e Angelo și alții, C‑377/19, EU:C:2022:4, punctul 37, precum și jurisprudența citată).

26

Având în vedere că cererea de decizie preliminară servește drept temei pentru procedura respectivă, instanța națională este obligată să explice, chiar în această decizie, cadrul factual și normativ al litigiului principal și să ofere explicațiile necesare cu privire la motivele care au stat la baza alegerii prevederilor dreptului Uniunii a căror interpretare o solicită, precum și cu privire la legătura pe care o stabilește între aceste prevederi și reglementarea națională aplicabilă litigiului cu care este sesizată [a se vedea în acest sens printre altele Hotărârea din 4 iunie 2020, C.F. (Control fiscal),C‑430/19, EU:C:2020:429, punctul 23 și jurisprudența citată].

27

Aceste cerințe cumulative privind conținutul unei cereri de decizie preliminară figurează în mod expres la articolul 94 din Regulamentul de procedură, pe care instanța de trimitere este ținută să îl respecte cu strictețe (Ordonanța din 3 iulie 2014, Talasca, C‑19/14, EU:C:2014:2049, punctul 21, precum și Hotărârea din 9 septembrie 2021, Toplofikatsia Sofia și alții, C‑208/20 și C‑256/20, EU:C:2021:719, punctul 20 și jurisprudența citată). Acestea sunt amintite, în plus, la punctele 13, 15 și 16 din Recomandările Curții de Justiție a Uniunii Europene în atenția instanțelor naționale, referitoare la efectuarea trimiterilor preliminare (JO 2019, C 380, p. 1).

28

În speță, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere ridică problema interpretării articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 și în special a aspectului dacă o persoană fizică ce a încheiat un contract de adeziune la un sistem creat de o societate comercială și care permite printre altele să se beneficieze de anumite avantaje financiare în cadrul achiziționării de bunuri și de servicii de la partenerii comerciali ai acestei societăți poate fi considerată „consumator”, în sensul acestei dispoziții, în contextul unui litigiu în cadrul căruia reclamantul din litigiul principal se prevalează de caracterul abuziv, în sensul acestei directive, al mai multor clauze care figurează în acest contract de adeziune, în special cea care desemnează dreptul elvețian ca fiind legea aplicabilă.

29

Astfel, prima întrebare privește în esență domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Prin urmare, această întrebare este relevantă pentru soluționarea litigiului principal.

30

Or, deși pe scurt, instanța de trimitere menționează, în cererea de decizie preliminară, elemente de fapt care pot fi considerate suficiente pentru a oferi un răspuns util la prima întrebare în contextul specific al unui contract de adeziune la un sistem precum cel în discuție în cauza principală.

31

Prin urmare, cererea de decizie preliminară este admisibilă în măsura în care privește prima întrebare.

32

În schimb, cererea de decizie preliminară nu conține elemente și motive suficiente pentru a permite Curții să dea un răspuns util la a doua și la a treia întrebare.

33

Astfel, aceste două întrebări se referă la un „contract cu dublu scop” încheiat între o persoană fizică și un profesionist, care ar fi destinat, în parte, utilizării legate de activitatea profesională a acestei persoane fizice și, numai în parte, unui scop care se situează în afara acestei activități profesionale, fără ca cererea de decizie preliminară să cuprindă elemente de natură să sugereze că instanța de trimitere se află în prezența unui astfel de contract. În plus, trebuie arătat că instanța de trimitere pare să considere ea însăși că reclamantul din litigiul principal este parte la un contract în cadrul căruia acționează în scopuri care nu au legătură cu activitățile sale profesionale. Pe de altă parte, cererea de decizie preliminară nu conține o expunere a motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13 în contextul unui „contract cu dublu scop”.

34

În aceste condiții, cererea de decizie preliminară nu respectă cerințele prevăzute la articolul 94 literele (a) și (c) din Regulamentul de procedură în măsura în care privește a doua și a treia întrebare.

35

Rezultă că cererea de decizie preliminară trebuie considerată inadmisibilă în măsura în care privește a doua și a treia întrebare.

36

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, o persoană fizică ce a încheiat un contract de adeziune la un sistem creat de o societate comercială și care permite printre altele să se beneficieze de anumite avantaje financiare, în cadrul achiziționării de bunuri și de servicii de la partenerii comerciali ai acestei societăți.

37

Cu titlu introductiv, este necesar să se arate că, în speță, contractul de adeziune conține o clauză care desemnează dreptul elvețian ca fiind legea aplicabilă.

38

Cu privire la acest aspect, trebuie amintit că articolul 6 alineatul (1) din Regulamentul Roma I prevede că, în principiu, un contract încheiat cu consumatorii „este reglementat de legea statului în care își are reședința obișnuită consumatorul”. Cu toate acestea, articolul 6 alineatul (2) din acest regulament permite în principiu recurgerea la o clauză referitoare la alegerea legii aplicabile, cu condiția ca alegerea respectivă să nu priveze consumatorul de protecția acordată acestuia prin dispoziții de la care nu se poate deroga prin convenție, în temeiul legii care, în lipsa unei alegeri, ar fi fost aplicabilă.

39

În consecință, o clauză care desemnează dreptul unei țări terțe ca drept aplicabil contractului nu poate priva un consumator de protecția pe care i‑o asigură Directiva 93/13. Astfel, în prezența unei asemenea clauze, revine instanței naționale sarcina de a se asigura că protecția prevăzută la articolul 6 alineatul (2) din Regulamentul Roma I și la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 93/13 este asigurată.

40

În această privință, Curtea a statuat, în repetate rânduri, că sistemul de protecție instituit prin Directiva 93/13 are la bază ideea potrivit căreia un consumator se găsește într‑o situație de inferioritate față de un profesionist în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare, situație care îl conduce să adere la condițiile redactate în prealabil de profesionist, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora (Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C‑110/14, EU:C:2015:538, punctul 18 și jurisprudența citată).

41

Având în vedere această situație de inferioritate, articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori. Este vorba despre o dispoziție imperativă care urmărește să înlocuiască echilibrul formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților cu un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia (Hotărârea din 17 mai 2022, Ibercaja Banco, C‑600/19, EU:C:2022:394, punctul 36 și jurisprudența citată).

42

În plus, în temeiul articolului 6 alineatul (2) din directiva menționată, statele membre iau măsurile necesare pentru a se asigura că consumatorul nu își pierde protecția acordată prin aceeași directivă „datorită alegerii legislației unui stat nemembru ca legislație aplicabilă contractului, în cazul în care acesta din urmă are o strânsă legătură cu teritoriul statelor membre”.

43

Pe de altă parte, după cum se arată în al zecelea considerent al Directivei 93/13, normele de drept uniforme în ceea ce privește clauzele abuzive trebuie să se aplice, sub rezerva excepțiilor enumerate în acest considerent, „tuturor contractelor” încheiate între profesioniști și consumatori, astfel cum sunt definiți aceștia la articolul 2 literele (b) și (c) din directiva menționată [Hotărârea din 27 octombrie 2022, S. V. (Imobil în coproprietate), C‑485/21, EU:C:2022:839, punctul 22 și jurisprudența citată].

44

Prin urmare, Directiva 93/13 definește contractele cărora li se aplică prin referire la calitatea contractanților, după cum aceștia din urmă acționează sau nu în cadrul activității lor profesionale (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 23 și jurisprudența citată).

45

Rezultă că, atunci când o clauză care desemnează dreptul unei țări terțe ca fiind legea aplicabilă figurează într‑un contract, încheiat între un profesionist și un consumator, care intră în domeniul de aplicare material al Directivei 93/13, iar consumatorul are reședința obișnuită într‑un stat membru, instanța națională trebuie să aplice dispozițiile care transpun directiva respectivă în ordinea juridică a acestui stat membru.

46

Revine, așadar, acestei instanțe, în pofida existenței unei astfel de clauze, sarcina de a determina dacă cocontractantul profesionistului în cauză poate fi considerat „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13. Tocmai din această perspectivă trebuie să se răspundă la prima întrebare.

47

În această privință, este necesar să se arate că, în temeiul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, „consumator” înseamnă orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directiva menționată, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

48

Astfel, calitatea de „consumator” a persoanei în cauză trebuie determinată având în vedere un criteriu funcțional, care constă în a aprecia dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii [Hotărârea din 27 octombrie 2022, S. V. (Imobil în coproprietate), C‑485/21, EU:C:2022:839, punctul 25 și jurisprudența citată]. În plus, Curtea a avut ocazia să precizeze că noțiunea de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, are un caracter obiectiv și este independentă de cunoștințele concrete pe care persoana în cauză le poate avea sau de informațiile de care această persoană dispune în mod real (Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 24, precum și jurisprudența citată).

49

Reiese din jurisprudență că instanța națională sesizată cu un litigiu având ca obiect un contract susceptibil să intre în domeniul de aplicare al acestei directive are obligația să verifice, ținând seama de ansamblul elementelor de probă și în special de termenii acestui contract, dacă persoana în cauză poate fi calificată drept „consumator” în sensul directivei menționate. Pentru aceasta, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului în cauză, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2015, Costea, C‑110/14, EU:C:2015:538, punctele 22 și 23, precum și Hotărârea din 21 martie 2019, Pouvin și Dijoux, C‑590/17, EU:C:2019:232, punctul 26).

50

Din considerațiile care precedă rezultă că, în cazul unei persoane fizice care aderă la un sistem precum cel în discuție în litigiul principal, revine instanței naționale sarcina de a stabili, luând în considerare și natura serviciilor oferite de profesionistul în cauză, dacă această persoană fizică a acționat în cadrul activității sale profesionale sau dacă a acționat în scopuri care nu au legătură cu această activitate.

51

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că, în temeiul contractului de adeziune, reclamantul din litigiul principal, care nu desfășoară o activitate comercială cu titlu profesional, are dreptul să participe la „asocierea de aprovizionare” creată de pârâta din litigiul principal, să achiziționeze bunuri și servicii de la comercianți care au o relație contractuală cu aceasta din urmă, precum și să joace rolul de intermediar pentru alte persoane în cadrul sistemului în discuție în litigiul principal. Potrivit instanței de trimitere, acest sistem „promite” venituri economice sub forma unor restituiri din cumpărături, comisioane și alte avantaje promoționale.

52

În această privință, trebuie precizat că o persoană fizică ce nu desfășoară o activitate comercială cu titlu profesional și urmărește în esență să beneficieze, prin participarea sa la un sistem precum cel în discuție în litigiul principal, de condiții avantajoase în cadrul achiziționării de bunuri și de servicii în scopuri necomerciale de la partenerii comerciali ai operatorului acestui sistem nu își poate pierde calitatea de „consumator” în raportul contractual cu acest operator în virtutea simplului fapt că poate profita de anumite avantaje, precum restituiri din cumpărături, comisioane sau alte avantaje promoționale, care rezultă din propriile achiziții sau din cele ale altor persoane care participă la sistemul menționat ca urmare a recomandării sale.

53

Astfel, o interpretare a noțiunii de „consumator”, în sensul articolului 2 litera (b) din Directiva 93/13, care ar exclude din această noțiune o persoană fizică ce acționează în scopuri care se află în afara unei activități profesionale pentru motivul că obține anumite avantaje financiare din participarea sa la sistemul în cauză ar echivala cu a împiedica asigurarea protecției acordate de această directivă tuturor persoanelor fizice care se află într‑o situație de inferioritate față de un profesionist și care utilizează fără caracter profesional servicii oferite de acesta din urmă.

54

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, se impune ca la prima întrebare să se răspundă că articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, o persoană fizică ce aderă la un sistem creat de o societate comercială și care permite printre altele să se beneficieze de anumite avantaje financiare în cadrul achiziționării, de către această persoană fizică sau de către alte persoane care participă la acest sistem ca urmare a recomandării sale, de bunuri și de servicii de la partenerii comerciali ai acestei societăți, atunci când persoana fizică respectivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

55

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 2 litera (b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii

trebuie interpretat în sensul că

intră în sfera noțiunii de „consumator”, în sensul acestei dispoziții, o persoană fizică ce aderă la un sistem creat de o societate comercială și care permite printre altele să se beneficieze de anumite avantaje financiare în cadrul achiziționării, de către această persoană fizică sau de către alte persoane care participă la acest sistem ca urmare a recomandării sale, de bunuri și de servicii de la partenerii comerciali ai acestei societăți, atunci când persoana fizică respectivă acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.