–

pentru Instituto do Cinema e do Audiovisual IP, de M. Ferreira, A. Moura Portugal, I. Teixeira și A. T. Tiago, advogados;

–

pentru NOWO Communications SA, de R. Camacho Palma, advogado;

–

pentru guvernul elen, de A. Magrippi, O. Patsopoulou, M. Tassopoulou, și D. Tsagkaraki, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Afonso, G. Braun și M. Mataija, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 56 TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Instituto do Cinema e do Audiovisual IP (Institutul de Cinematografie și Audiovizual, denumit în continuare „ICA”), pe de o parte, și NOWO Communications SA (denumită în continuare „NOWO”), pe de altă parte, în legătură cu impunerea unei taxe datorate de operatorii de servicii de televiziune cu abonament.

3

ICA este organismul însărcinat să acorde, în temeiul Lei n.o 55/2012 – Princípios de ação do Estado no quadro do fomento, desenvolvimento e proteção da arte do cinema e das atividades cinematográficas e audiovizuale (Legea nr. 55/2012 privind principiile care reglementează intervenția statului în cadrul promovării, dezvoltării și protecției artei cinematografice și a activităților cinematografice și audiovizuale) din 6 septembrie 2012 (Diário da República, seria întâi, nr. 173/2012 din 6 septembrie 2012), un sprijin, în special financiar, activității cinematografice și audiovizuale.

4

Acest sprijin este finanțat în special din veniturile provenite din taxa de abonament anuală datorată de operatorii de televiziune cu abonament în temeiul articolului 10 alineatul 2 din această lege (denumită în continuare „taxa de abonament”) și din taxa pe difuzarea de publicitate prevăzută la articolul 10 alineatul 1 din legea menționată.

5

În luna august 2013, ICA, în calitate de organism însărcinat cu colectarea taxei de abonament, a solicitat NOWO, operator de televiziune cu abonament, plata sumei de 886042,50 euro, aferentă taxei menționate.

6

NOWO a contestat impozitarea în cauză la Tribunal Administrativo e Fiscal de Almada (Tribunalul Administrativ și Fiscal din Almada, Portugalia), invocând în esență neconformitatea taxei de abonament cu dreptul Uniunii.

7

Acesta a admis acțiunea formulată de NOWO și a considerat că, având în vedere finalitatea și caracteristicile schemei de sprijin pentru activitatea cinematografică și audiovizuală, schema respectivă era contrară articolului 56 TFUE. Instanța menționată a apreciat în special că veniturile generate de perceperea taxei de abonament urmăreau exclusiv finanțarea promovării și a difuzării operelor cinematografice portugheze, astfel încât alocarea acestor venituri reducea costul producției naționale în raport cu cel al producției străine și discrimina, în consecință, în mod indirect prestarea transfrontalieră a serviciilor în discuție în raport cu prestarea lor națională.

8

ICA a formulat recurs împotriva deciziei respective în fața instanței de trimitere și susține că taxa de abonament este conformă cu dreptul Uniunii întrucât, între altele, nu încalcă articolul 56 TFUE.

9

În această privință arată că nu există niciun element transfrontalier care să justifice aplicarea articolului 56 TFUE, având în vedere că activitatea de furnizare de servicii de televiziune cu abonament este limitată la teritoriul portughez. În plus, instanța de prim grad s‑ar fi întemeiat pe o premisă eronată, potrivit căreia taxa de abonament urmărește exclusiv finanțarea promovării și a difuzării operelor cinematografice portugheze, în condițiile în care de această finanțare ar beneficia și operele europene. În sfârșit, ICA consideră că, chiar dacă veniturile generate de această taxă ar fi destinate finanțării de opere naționale, în lipsa dovezii că operatorii de servicii de televiziune ar favoriza achiziționarea de opere naționale în detrimentul unor opere europene ca urmare a finanțării și a sprijinului acordate operelor naționale, nu s‑ar putea concluziona că taxa menționată este contrară dreptului Uniunii.

10

Instanța de trimitere consideră necesar să sesizeze Curtea în măsura în care există îndoieli serioase cu privire la conformitatea taxei de abonament cu articolul 56 TFUE.

11

În aceste condiții, Supremo Tribunal Administrativo (Curtea Administrativă Supremă, Portugalia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

12

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune unei legislații naționale care instituie o taxă prin care se urmărește finanțarea promovării și a difuzării de opere cinematografice și audiovizuale.

13

În primul rând, trebuie să se observe că această întrebare se întemeiază pe premisa potrivit căreia veniturile provenite din taxa de abonament instituită prin articolul 10 alineatul 2 din Legea nr. 55/2012 sunt alocate finanțării promovării și difuzării operelor cinematografice și audiovizuale portugheze.

14

Din dosarul prezentat Curții reiese însă că, pe de o parte, această interpretare nu rezultă în mod clar din dispozițiile legii în discuție și că, pe de altă parte, interpretarea menționată a dreptului național este contestată, în fața instanței de trimitere, de ICA și, în cadrul prezentei proceduri, atât de acesta din urmă, cât și de Comisie.

15

În această privință trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 12 și jurisprudența citată).

16

În special, în cadrul sistemului de cooperare judiciară stabilit la articolul 267 TFUE, nu revine Curții competența de a verifica sau de a repune în discuție exactitatea interpretării dreptului național realizată de instanța națională, întrucât interpretarea respectivă este de competența exclusivă a acesteia din urmă. Astfel, atunci când este sesizată de o instanță națională cu o întrebare preliminară, Curtea trebuie să se limiteze la a lua în considerare interpretarea dreptului național astfel cum a fost prezentată de instanța menționată (Hotărârea din 6 octombrie 2015, Târșia, C‑69/14, EU:C:2015:662, punctul 13 și jurisprudența citată).

17

În consecință, interpretarea dreptului național dată de instanța de trimitere, în special în ceea ce privește alocarea veniturilor provenite din taxa de abonament, nu poate fi repusă în discuție de Curte.

18

În al doilea rând, în cadrul procedurii în fața Curții, Comisia și Republica Elenă au arătat că, în măsura în care nu rezultă în mod explicit din legislația portugheză că veniturile generate de taxa de abonament sunt alocate exclusiv promovării activităților cinematografice și audiovizuale portugheze, această taxă trebuie interpretată în raport cu alte dispoziții ale dreptului Uniunii decât articolul 56 TFUE. Astfel, pe de o parte, potrivit Comisiei, taxa de abonament face parte dintr‑o schemă de ajutoare pentru operele audiovizuale în sensul articolului 54 din Regulamentul (UE) nr. 651/2014 al Comisiei din 17 iunie 2014 de declarare a anumitor categorii de ajutoare compatibile cu piața internă în aplicarea articolelor 107 și 108 [TFUE] (JO 2014, L 187, p. 1). Pe de altă parte, potrivit acestei instituții și Republicii Elene, taxa de abonament este conformă cu Directiva 2010/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 10 martie 2010 privind coordonarea anumitor dispoziții stabilite prin acte cu putere de lege sau acte administrative în cadrul statelor membre cu privire la furnizarea de servicii mass‑media audiovizuale (Directiva serviciilor mass‑media audiovizuale) (JO 2010, L 95, p. 1), ale cărei dispoziții permit statelor membre să impună contribuții financiare furnizorilor de servicii mass‑media stabiliți pe teritoriul lor dacă fondurile colectate urmăresc să susțină producția de opere europene.

19

În această privință, este adevărat că, în temeiul unei jurisprudențe constante, faptul că instanța de trimitere a formulat o întrebare făcând referire numai la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să îi furnizeze toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă această instanță s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale (Hotărârea din 7 martie 2017, X și X, C‑638/16 PPU, EU:C:2017:173, punctul 39).

20

Trebuie însă amintit că instanța de trimitere este singura competentă să definească obiectul întrebărilor pe care înțelege să le adreseze Curții. Astfel, numai instanțele naționale care sunt sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții (Hotărârea din 11 iulie 2013, Belgian Electronic Sorting Technology, C‑657/11, EU:C:2013:516, punctul 28).

21

Or, chiar dacă nu este exclus ca dispozițiile Regulamentului nr. 651/2014 și ale Directivei 2010/13 să fie pertinente în materie de promovare a operelor cinematografice și audiovizuale, precum și de finanțare a acestor opere, nu este mai puțin adevărat că nu este de competența Curții să modifice obiectul prezentei trimiteri preliminare, prin care instanța de trimitere, pentru a aprecia conformitatea taxei de abonament cu articolul 56 TFUE, s‑a limitat să o solicite cu privire la interpretarea acestei dispoziții.

22

În ceea ce privește interpretarea dispoziției menționate, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 56 TFUE, sunt interzise restricțiile privind libera prestare a serviciilor în cadrul Uniunii cu privire la resortisanții statelor membre stabiliți într‑un alt stat membru decât cel al beneficiarului serviciilor.

23

Constituie restricții privind libera prestare a serviciilor măsurile naționale care interzic, îngreunează sau fac mai puțin atractivă exercitarea acestei libertăți (Hotărârea din 3 martie 2020, Google Ireland, C‑482/18, EU:C:2020:141, punctul 26 și jurisprudența citată).

24

Asemenea restricții privind libera prestare a serviciilor nu pot fi admise decât dacă urmăresc un obiectiv legitim compatibil cu Tratatul FUE și dacă se justifică prin motive imperative de interes general, cu condiția ca, într‑un astfel de caz, acestea să fie de natură să asigure realizarea obiectivului urmărit și să nu depășească ceea ce este necesar pentru atingerea lui (Hotărârea din 18 iunie 2019, Austria/GermaniaC‑591/17, EU:C:2019:504, punctul 139 și jurisprudența citată).

25

Trebuie amintit de asemenea că, potrivit unei jurisprudențe consacrate, de libertatea de prestare a serviciilor beneficiază atât prestatorul, cât și destinatarul serviciilor (Hotărârea din 8 septembrie 2009, Liga Portuguesa de Futebol Profissional și Bwin International, C‑42/07, EU:C:2009:519, punctul 51, precum și jurisprudența citată).

26

În speță, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă taxa de abonament restrânge prestarea de servicii în cadrul Uniunii în măsura în care alocarea veniturilor provenite din această taxă pentru producția și promovarea unor opere cinematografice și audiovizuale portugheze ar reduce costul serviciilor furnizate de prestatori stabiliți în Portugalia și ar facilita recurgerea la aceste servicii în detrimentul celor prestate de prestatori stabiliți în alte state membre.

27

În această privință trebuie să se constate, în primul rând, că atât furnizorii de servicii mass‑media audiovizuale, cât și operatorii de servicii de televiziune cu abonament, precum NOWO, sunt, în cadrul activităților lor, destinatari ai unor servicii de producție de opere cinematografice și audiovizuale și se pot prevala de articolul 56 TFUE.

28

În al doilea rând, din indicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că articolul 10 alineatul 2 din Legea nr. 55/2012 nu are ca obiect reglementarea serviciilor de producție de opere cinematografice și audiovizuale, ci instituirea unei taxe în sarcina operatorilor de televiziune cu abonament care urmărește finanțarea promovării și a difuzării unor astfel de opere.

29

Or, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că o legislație națională care nu are ca obiect reglementarea condițiilor care privesc exercitarea prestării de servicii de către întreprinderile în cauză și ale cărei efecte restrictive pe care le‑ar putea produce asupra liberei prestări a serviciilor sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru ca obligația pe care o impune să poată fi privită ca fiind de natură să împiedice această libertate nu contravine interdicției prevăzute la articolul 56 TFUE (Hotărârea din 27 aprilie 2022, Airbnb Ireland, C‑674/20, EU:C:2022:303, punctul 42 și jurisprudența citată).

30

În speță, pe de o parte, în lipsa unei precizări cu privire la cuantumul global al veniturilor provenite din taxa de abonament și ținând seama de faptul că veniturile provenite din această taxă sunt destinate să sprijine producția de opere cinematografice și audiovizuale la scara întregului sector economic, nu se poate stabili că taxa menționată are efecte restrictive asupra liberei prestări a serviciilor.

31

Mai întâi, având în vedere dosarul prezentat Curții, nu este posibil să se cuantifice valoarea globală a sprijinului pentru crearea și producția de opere cinematografice și audiovizuale finanțat din veniturile provenite din taxa de abonament. Din dosarul prezentat Curții reiese cel mult că, în speță, cuantumul impus NOWO cu titlu de taxă se ridică, pentru anul 2013, la 886042,50 euro, în timp ce veniturile provenite din respectiva taxă de abonament trebuie să fie alocate susținerii sectorului producției cinematografice și audiovizuale în ansamblul său, iar acest cuantum trebuie apreciat în funcție de costul global de producție a operelor cinematografice și audiovizuale.

32

În continuare, trebuie arătat că producția unei opere cinematografice sau audiovizuale necesită concursul a numeroși prestatori de servicii diferite care intervin în diferite stadii ale producției și care oferă servicii distincte.

33

În sfârșit, întrucât repartizarea veniturilor provenite din taxa de abonament este contingentă, nu se poate afirma că fiecare operă produsă beneficiază de aceasta.

34

Rezultă că sprijinul financiar, al cărui cuantum global nu este determinat, este repartizat în mod contingent între un număr important de producții cinematografice și audiovizuale și de prestatori de servicii care intervin în diferite stadii ale producției, astfel încât efectul acestui sprijin asupra prețului serviciilor de producție de opere cinematografice și audiovizuale trebuie considerat, având în vedere elementele de care dispune Curtea, ca fiind incert sau chiar ipotetic.

35

Pe de altă parte, prețul nu constituie singura variabilă care determină achiziționarea de opere cinematografice și audiovizuale.

36

Astfel, alegerea unui operator de servicii de televiziune de a achiziționa opere cinematografice sau audiovizuale depinde de asemenea de factori culturali, în special de particularitățile care prevalează în fiecare dintre statele membre, precum și de așteptările publicului.

37

Prin urmare, nu se poate stabili, având în vedere elementele de care dispune Curtea, că alocarea veniturilor provenite din taxa de abonament ar avea drept consecință favorizarea serviciilor de producție de opere cinematografice și audiovizuale portugheze în detrimentul serviciilor furnizate de prestatori stabiliți în alte state membre, astfel încât, în aceste condiții, eventualele efecte pe care taxa de abonament le‑ar putea avea în ceea ce privește prestarea serviciilor de producție de opere audiovizuale și cinematografice trebuie considerate prea aleatorii și prea indirecte pentru a constitui o restricție în sensul articolului 56 TFUE.

38

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care instituie o taxă prin care se urmărește finanțarea promovării și a difuzării de opere cinematografice și audiovizuale, în măsura în care eventualele efecte ale acesteia asupra liberei prestări a serviciilor de producție a unor astfel de opere sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru a constitui o restricție în sensul acestei dispoziții.

39

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle dacă faptul că există regimuri identice sau similare cu cel prevăzut de Legea nr. 55/2012 în alte state membre ale Uniunii poate modifica răspunsul la prima întrebare.

40

Cea de a doua întrebare se întemeiază pe premisa că taxa de abonament intră sub incidența interdicției prevăzute la articolul 56 TFUE. Or, din răspunsul dat la prima întrebare rezultă că, având în vedere elementele de care dispune Curtea, nu aceasta este situația. Prin urmare, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

41

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a șaptea) declară:

Articolul 56 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se opune unei legislații naționale care instituie o taxă prin care se urmărește finanțarea promovării și a difuzării de opere cinematografice și audiovizuale, în măsura în care eventualele efecte ale acesteia asupra liberei prestări a serviciilor de producție a unor astfel de opere sunt prea aleatorii și prea indirecte pentru a constitui o restricție în sensul acestei dispoziții.