–

pentru Lietuvos notarų rūmai, M. S., S. Š, D. V., V. P., J. P., D. L.-B, D. P. și R. O. I., de L. Butkevičius și V. Vadapalas, advokatai;

–

pentru Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba, de M. Dumbrytė-Ožiūnienė și Š. Keserauskas, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul lituanian, de K. Dieninis și R. Dzikovič, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de F. Varrone, avvocato dello Stato;

–

pentru Comisia Europeană, de F. Jimeno Fernández, I. Rogalski și A. Steiblytė, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 101 alineatul (1) TFUE.

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Lietuvos notarų rūmai (Camera Notarilor din Lituania, denumită în continuare „Camera Notarilor”), precum și M. S., S. Š, D. V., V. P., J. P., D. L.-B., D. P. și R. O. I., persoane fizice care exercită profesia de notar în Lituania, pe de o parte, și Lietuvos Respublikos konkurencijos taryba (Consiliul Concurenței din Republica Lituania, denumit în continuare „Consiliul Concurenței”), pe de altă parte, în legătură cu decizia acestuia din urmă de a aplica amenzi acestei camerei și acestor notari pentru încălcarea dreptului concurenței din Lituania și din Uniune.

3

Articolul 5 din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167, rectificare în Ediție specială, 08/vol. 4, p. 269) prevede:

„Autoritățile de concurență ale statelor membre sunt competente să aplice articolele [101] și [102 TFUE] în cazuri individuale. În acest scop, acționând din oficiu sau ca urmare a unei plângeri, ele pot lua următoarele decizii:

[…]

[…]”

4

Articolul 23 din acest regulament prevede la alineatele (2) și (4):

„(2)   Comisia [Europeană] poate aplica, prin decizie, amenzi asupra întreprinderilor și asociațiilor de întreprinderi atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

[…]

Pentru fiecare întreprindere și asociație de întreprinderi care participă la încălcarea normelor, amenda nu depășește 10 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent.

Dacă încălcarea săvârșită de o asociație privește activitățile membrilor săi, amenda nu depășește 10 % din suma cifrelor de afaceri totale ale fiecărui membru activ pe piața afectată de încălcarea săvârșită de asociație.

[…]

(4)   Atunci când se aplică o amendă unei asociații de întreprinderi luându‑se în considerare cifra de afaceri a membrilor săi, iar asociația nu este solvabilă, aceasta este obligată să le ceară membrilor ei să acopere, prin contribuții, valoarea amenzii.

În cazul în care contribuțiile solicitate nu s‑au acordat asociației în termenul stabilit de Comisie, Comisia poate solicita plata amenzii direct de către fiecare întreprindere ai cărei reprezentanți au fost membri ai organismelor de decizie în cauză ale asociației.

După ce Comisia a solicitat plata în temeiul celui de‑al doilea paragraf, atunci când este necesar pentru a garanta plata integrală a amenzii, Comisia poate solicita plata soldului de către oricare membru al asociației care a fost activ pe piața pe care a avut loc încălcarea.

Totuși, Comisia nu solicită plata în temeiul celui de‑al doilea sau al treilea paragraf întreprinderilor care demonstrează că nu au pus în aplicare decizia asociației care a dus la încălcare sau că nu au avut cunoștință de existența acesteia sau că s‑au distanțat activ de aceasta, înaintea inițierii investigației de către Comisie în cauza respectivă.

Responsabilitatea financiară a fiecărei întreprinderi în privința plății amenzii nu poate depăși 10 % din cifra totală de afaceri din exercițiul financiar precedent.”

5

Articolul 5 alineatul 1 din Lietuvos Respublikos konkurencijos įstatymas (Legea Republicii Lituania privind concurența) din 23 martie 1999 (Žin., 1999, nr. 30-856), în versiunea aplicabilă în litigiul principal (denumită în continuare „Legea concurenței”), prevede:

„Toate acordurile care urmăresc restrângerea concurenței sau care restrâng sau pot restrânge concurența sunt interzise și nule din momentul încheierii lor, inclusiv:

[…]”

6

Articolul 2 primul paragraf din Lietuvos Respublikos notariato įstatymas (Legea Republicii Lituania privind activitatea notarială) din 15 septembrie 1992 (Žin., 1992, nr. I-2882), în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal (denumită în continuarea „Legea privind activitatea notarială”), prevede:

„Notarul este o persoană autorizată de stat să îndeplinească atribuțiile prevăzute de prezenta lege și să certifice legalitatea tranzacțiilor și a documentelor în cadrul raporturilor juridice civile. Notarul poate acționa, de asemenea, în calitate de intermediar autorizat (mediator) în litigiile civile în vederea soluționării acestora.”

7

Articolul 6 primul paragraf din această lege prevede:

„Numărul de notari, sediul și competența lor teritorială sunt stabilite de ministrul justiției din Republica Lituania în conformitate cu metodologia stabilită de acesta pentru a evalua necesitatea unor servicii juridice prestate de notari rezidenților.”

8

Potrivit articolului 8 din legea menționată:

„Notarii din Republica Lituania se reunesc în cadrul Camerei Notarilor […]

Fiecare notar este membru al Camerei Notarilor.

Camera Notarilor este o persoană juridică.

Statutul Camerei Notarilor este adoptat de Adunarea Camerei Notarilor și este aprobat de ministrul justiției din Republica Lituania.”

9

Articolul 9 din aceeași lege are următorul cuprins:

„Atribuțiile principale ale Camerei Notarilor sunt următoarele:

10

Articolul 10 punctul 7) din Legea privind activitatea notarială prevede că, în exercitarea atribuțiilor sale, Camera Notarilor adoptă măsuri pentru a asigura uniformitatea practicii notariale.

11

Articolul 11 al doilea și al treilea paragraf din această lege prevede:

„Ministrul justiției din Republica Lituania aprobă actele normative menționate în prezenta lege ținând seama de avizul prezidiului Camerei Notarilor.

În cazul în care consideră că rezoluțiile sau deciziile Camerei Notarilor nu sunt conforme cu legislația Republicii Lituania, ministrul justiției din Republica Lituania poate sesiza Vilniaus apygardos teismas [(Tribunalul Regional din Vilnius, Lituania)] cu o acțiune în anulare împotriva acestor rezoluții sau decizii. Acțiunea se introduce în termen de o lună de la data primirii rezoluției sau a deciziei care face obiectul căii de atac.”

12

Potrivit articolului 12 din legea menționată, notarii își exercită competențele fără a ține seama de influența autorităților publice și a autorităților bugetare și se supun doar legii.

13

Potrivit articolului 13 din aceeași lege, notarii respectă deciziile Camerei Notarilor în cadrul activității lor.

14

Articolul 19 din Legea privind activitatea notarială prevede:

„Notarul percepe onorarii pentru întocmirea actelor notariale, întocmirea proiectelor de tranzacții și prestarea de servicii de consultanță și tehnice, ale căror cuantumuri (tarife) sunt stabilite de ministrul justiției din Republica Lituania, ținând seama de criteriile de stabilire a cuantumurilor (tarifelor) onorariilor notariale prevăzute la articolul 191 din prezenta lege și împreună cu ministrul finanțelor din Republica Lituania și cu Camera Notarilor. Cuantumul onorariilor trebuie să garanteze notarului venituri care să îi permită să fie independent din punct de vedere economic, să garanteze clienților prestarea serviciilor în bune condiții, să angajeze personal care deține calificările necesare și să dispună de un birou bine echipat din punct de vedere tehnic. […]

În funcție de situația financiară a clientului său, notarul îl poate scuti, în tot sau în parte, de plata onorariilor.

[…]”

15

Articolul 21 primul paragraf din această lege prevede că notarii își desfășoară activitatea în mod autonom și că aceștia sunt independenți din punct de vedere economic.

16

Potrivit articolului 28 primul paragraf din legea menționată:

„Actele notariale pot fi întocmite de orice notar, cu excepția celor în materie succesorală. Ministrul justiției din Republica Lituania stabilește competența teritorială a notarilor în astfel de cazuri.”

17

Articolul 8 alineatul 1 din Statutul Camerei Notarilor din Lituania, aprobat prin Lietuvos Respublikos teisingumo ministro įsakymas Nr. 1R-3 (Ordinul nr. 1R-3 al ministrului justiției al Republicii Lituania) din 3 ianuarie 2008 (Žin., 2008, nr. 6-222) (denumit în continuare „Statutul Camerei Notarilor”), prevede:

„În îndeplinirea atribuțiilor sale, Camera Notarilor exercită următoarele funcții:

[…]

[…]”

18

Articolul 10 punctul 4) din acest statut prevede că membrii Camerei Notarilor trebuie să pună în aplicare printre altele deciziile prezidiului acestei camere.

19

Potrivit articolului 18 alineatul 1 din statutul menționat:

„Prezidiul este un organ colegial de conducere al Camerei Notarilor. Prezidiul este compus din opt membri, care sunt numiți (aleși) de Adunarea Camerei Notarilor pentru un mandat de trei ani.”

20

Articolul 19 din același statut prevede:

„1.   […] adunările notarilor din circumscripțiile teritoriale în cauză aleg un candidat care urmează să devină membru al prezidiului. […]

2.   Alegerile pentru candidații care urmează să devină membri ai prezidiului au loc în circumscripții prin vot public sau secret. […]

[…]

4.   Fiecare membru al prezidiului răspunde în fața adunării notarilor din circumscripția teritorială care a fost convocată pentru a‑i propune candidatura.

[…]

6.   Președintele și vicepreședintele sunt membri ai prezidiului. Președintele conduce prezidiul.”

21

În temeiul articolului 20 alineatul 1 din Statutul Camerei Notarilor, prezidiul asigură îndeplinirea funcțiilor acestei camere.

22

Articolul 23 alineatul 1 din acest statut prevede că deciziile prezidiului sunt luate cu majoritate simplă prin vot public.

23

Potrivit articolului 26 alineatul 3 și articolului 28 alineatul 3 din Statutul Camerei Notarilor, președintele și vicepreședintele acestei camere sunt aleși de adunarea acesteia.

24

Ministrul justiției din Republica Lituania a aprobat, prin įsakymas Nr. 57 (Ordinul nr. 57) du 12 septembrie 1996 (Žin., 1996, nr. 87-2075), tarifele provizorii aferente onorariilor notarilor pentru întocmirea actelor notariale, întocmirea proiectelor de contracte și prestarea de servicii de consultanță și tehnice (denumite în continuare „tarifele provizorii”). Aceste tarife prevăd printre altele intervale în interiorul cărora notarii își pot stabili onorariile pentru activitățile de autentificare a unei ipoteci a unui bun imobil, de autentificare a altor garanții, de autentificare a unei servituți, a unui uzufruct, a unui drept de superficie și a unui contract de stabilire a modalităților de utilizare a anumitor bunuri, precum și de autentificare a unui contract de schimb al unui bun imobil.

25

Prin decizia nr. 2S-2(2018) din 26 aprilie 2018, Consiliul Concurenței a constatat că Camera Notarilor, precum și notarii membri ai prezidiului acestei camere au încălcat articolul 5 alineatul 1 punctul 1) din Legea concurenței, precum și articolul 101 alineatul 1 litera (a) TFUE și le‑a aplicat amenzi.

26

În această decizie, Consiliul Concurenței a arătat că, prin deciziile din 30 august 2012, 23 aprilie 2015, 26 mai 2016 și 26 ianuarie 2017, prezidiul Camerei Notarilor a adoptat norme de precizare a metodelor de calcul al onorariilor exigibile de către notari pentru:

27

Aceste decizii (denumite în continuare „precizări”) au fost adoptate în unanimitate de membrii prezidiului care au participat la reuniuni și au fost publicate pe site‑ul intern al Camerei Notarilor.

28

Consiliul Concurenței a considerat că, prin adoptarea precizărilor, reclamanții din litigiul principal au stabilit în realitate un mecanism de calcul al cuantumului onorariilor facturate de notari pentru activitățile vizate de aceste precizări, care stabilea, în toate cazurile, cuantumul acestor onorarii la nivelul cel mai ridicat autorizat de tarifele provizorii. Or, potrivit Consiliului Concurenței, înainte de adoptarea precizărilor, notarii dispuneau de o marjă de apreciere pentru calculul acestor onorarii și puteau, în anumite cazuri, să definească cuantumuri ale onorariilor mai mici decât cele stabilite prin precizări.

29

Consiliul Concurenței a concluzionat că reclamanții din litigiul principal stabiliseră în mod indirect cuantumul onorariilor menționate. Acesta a apreciat că, prin adoptarea precizărilor, Camera Notarilor, acționând prin intermediul organului său de conducere, și anume prezidiul, și membrii acestuia au încheiat un acord de restrângere a concurenței cu încălcarea articolului 5 alineatul 1 punctul 1) din Legea concurenței și a articolului 101 alineatul (1) litera (a) TFUE. Consiliul Concurenței a considerat că Camera Notarilor constituia o asociere de operatori economici, și anume notari, și că precizările trebuiau considerate o decizie a unei asocieri de întreprinderi, la adoptarea căreia au participat cei opt notari membri ai prezidiului acestei camere.

30

Consiliul Concurenței a calificat de asemenea precizările drept acord care are ca obiect restrângerea concurenței între notari, a definit piața relevantă ca fiind cea a actelor notariale din Lituania și a considerat că încălcarea a durat de la 30 august 2012 până cel puțin la 16 noiembrie 2017. În plus, aceasta a apreciat că faptul că ministrul justiției din Republica Lituania a tolerat acțiunile în discuție ale reclamanților din litigiul principal constituia o circumstanță atenuantă și, în consecință, a redus cu 5 % cuantumul amenzilor.

31

Reclamanții din litigiul principal au introdus o acțiune prin care au solicitat anularea deciziei Consiliului Concurenței menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre la Vilniaus apygardos administracinis teismas (Tribunalul Administrativ Regional din Vilnius, Lituania). Prin hotărârea din 19 februarie 2019, această instanță a admis acțiunea menționată și a anulat în parte decizia amintită.

32

Consiliul Concurenței a formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei), care este instanța de trimitere.

33

În susținerea recursului formulat, Consiliul Concurenței susține că notarii sunt operatori economici și pot să concureze între ei prin prețuri, și anume prin cuantumul onorariilor, în limitele stabilite în tarifele provizorii. Reclamanții din litigiul principal nu ar dispune de dreptul de a uniformiza practica notarială într‑un mod contrar dreptului concurenței și nu ar exista un vid în reglementarea națională. Potrivit Consiliului Concurenței, articolul 101 TFUE este aplicabil în cauza principală, întrucât deciziile Camerei Notarilor se aplică pe întreg teritoriul lituanian, onorariile notarilor se aplică atât utilizatorilor lituanieni, cât și resortisanților altor state membre care utilizează serviciile notarilor din Lituania, iar un notar stabilit în Lituania poate întocmi acte în cadrul unor raporturi transfrontaliere între operatori economici.

34

Reclamanții din litigiul principal susțin că un notar este în esență un funcționar care exercită autoritatea publică ori un agent sau reprezentant al autorității publice. Notarii s‑ar concura prin calitatea serviciilor, iar nu prin prețuri. Precizările ar urmări să pună în aplicare competențele de care dispune Camera Notarilor în scopul uniformizării practicii notariale și al furnizării de avize notarilor, prevăzute la articolul 9 punctul 5) din Legea privind activitatea notarială și la articolul 8 alineatul 1 punctele 6) și 7) din Statutul Camerei Notarilor. Acestea ar urmări de asemenea să acopere un vid în reglementarea națională, să protejeze interesele consumatorilor, să garanteze principiile egalității de tratament și proporționalității, precum și să protejeze notarii împotriva atragerii nejustificate a răspunderii civile. Ministrul justiției din Republica Lituania ar fi avut cunoștință de precizări, dar nu ar fi sesizat instanțele pentru a obține anularea lor, nici nu ar fi luat inițiativa de a modifica tarifele provizorii. Reclamanții din litigiul principal susțin de asemenea că Tratatul FUE nu este aplicabil în speță, pentru motivul că nu există o piață comună a serviciilor notariale în Uniunea Europeană.

35

Instanța de trimitere arată că Curtea încă nu s‑a pronunțat cu privire la aspectul dacă funcțiile notariale, precum cele atribuite notarilor lituanieni, constituie o activitate economică, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, și dacă acești notari constituie întreprinderi în sensul dispoziției menționate.

36

Această instanță ridică problema dacă competența conferită Camerei Notarilor de a uniformiza practica notarială îndeplinește criteriul definit la punctul 68 din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții (C-309/99, EU:C:2002:98), potrivit căruia „un stat membru trebuie să se asigure […] că își menține puterea de decizie în ultimă instanță”, sau criteriul menționat la punctul 46 din Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International (C-427/16 și C-428/16, EU:C:2017:890), potrivit căruia „controlul efectiv și puterea de decizie în ultimă instanță din partea statului trebuie să fie prezente”.

37

Instanța de trimitere arată, în această privință, că ministrul justiției din Republica Lituania are dreptul să sesizeze instanțele în vederea anulării unei decizii eventual ilegale a Camerei Notarilor și poate de asemenea să completeze tarifele provizorii pentru a indica cum trebuie calculată remunerația notarilor pentru activitățile vizate de precizări.

38

Instanța de trimitere ridică de asemenea problema dacă precizările trebuie considerate decizii ale unei asocieri de întreprinderi, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, și dacă această dispoziție trebuie interpretată în sensul că precizările menționate au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

39

În măsura în care reclamanții din litigiul principal susțin că precizările urmăresc mai multe obiective care, potrivit acestora, le justifică adoptarea, instanța de trimitere urmărește să afle dacă, având în vedere criteriile enunțate la punctul 97 din Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții (C-309/99, EU:C:2002:98), aceste obiective pot fi considerate legitime și, în caz afirmativ, dacă limitările prevăzute în precizări depășesc ceea ce este necesar pentru a atinge obiectivele menționate.

40

S‑ar pune, în plus, problema dacă articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că notarii care sunt membri ai prezidiului pot fi considerați membri ai asocierii care a încălcat articolul 101 TFUE și dacă li se pot aplica amenzi pentru participarea lor la această încălcare.

41

În aceste condiții, Lietuvos vyriausiasis administracinis teismas (Curtea Administrativă Supremă a Lituaniei) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

42

Reclamanții din litigiul principal susțin că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă pentru motivul că articolul 101 TFUE, a cărui interpretare este vizată de această cerere, nu este aplicabil cauzei principale și că, prin urmare, întrebările adresate nu privesc decât aplicarea dreptului lituanian unei situații pur interne.

43

În această privință, trebuie să se constate că problematica aplicabilității articolului 101 TFUE litigiului principal ține de fondul întrebărilor preliminare adresate, iar nu de admisibilitatea acestora, astfel încât este necesar să se examineze argumentele reclamanților din litigiul principal menționate la punctul anterior în cadrul examinării pe fond a acestor întrebări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 iulie 2006, Manfredi și alții, C-295/04-C-298/04, EU:C:2006:461, punctul 30).

44

Prin urmare, cererea de decizie preliminară este admisibilă.

45

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că notarii stabiliți într‑un stat membru trebuie considerați „întreprinderi”, în sensul acestei dispoziții, atunci când exercită, în anumite situații, activități care constau în aprobarea de tranzacții ipotecare, aplicarea de clauze executorii, întocmirea de acte notariale, întocmirea de proiecte de tranzacții, prestarea de servicii de consultanță și tehnice și validarea contractelor de schimb.

46

În temeiul articolului 101 alineatul (1) TFUE, sunt incompatibile cu piața internă și interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii ale asocierilor de întreprinderi și orice practici concertate care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne.

47

Cu titlu introductiv, trebuie să se observe că reclamanții din litigiul principal și guvernul lituanian susțin că această dispoziție nu este aplicabilă cauzei principale, întrucât precizările nu ar putea afecta comerțul dintre statele membre, în sensul dispoziției menționate. Astfel, din cauza naturii actelor notariale și a reglementării naționale a fiecărui stat membru, notarii nu ar putea întocmi acte notariale pe teritoriul altor state membre decât cel în care sunt stabiliți. Așadar, nu ar exista o piață comună a serviciilor notariale care ar putea fi afectată de precizări.

48

În această privință, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, pentru a putea afecta comerțul dintre statele membre, o decizie, un acord sau o practică trebuie, pe baza unui ansamblu de elemente obiective de drept sau de fapt, să permită să se considere, cu un grad de probabilitate suficient, că exercită o influență directă sau indirectă, actuală sau potențială asupra schimburilor comerciale dintre statele membre, într‑un mod care să creeze temerea că poate constitui un obstacol pentru realizarea unei piețe unice între statele membre. Este necesar, în plus, ca această influență să nu fie nesemnificativă (Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas, C-1/12, EU:C:2013:127, punctul 65 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 29 iunie 2023, Super Bock Bebidas, C-211/22, EU:C:2023:529, punctul 62 și jurisprudența citată).

49

Astfel, un impact asupra schimburilor comerciale dintre statele membre rezultă în general din reunirea mai multor factori care, considerați în mod izolat, nu ar fi în mod necesar determinanți. Pentru a verifica dacă o înțelegere afectează în mod semnificativ comerțul dintre statele membre, aceasta trebuie examinată în contextul său economic și juridic (Hotărârea din 24 septembrie 2009, Erste Group Bank și alții/Comisia, C-125/07 P, C-133/07 P, C-135/07 P și C-137/07 P, EU:C:2009:576, punctul 37 și jurisprudența citată).

50

Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante, o înțelegere care acoperă întregul teritoriu al unui stat membru are ca efect, prin însăși natura sa, consolidarea împărțirii piețelor la nivel național, împiedicând astfel întrepătrunderea economică dorită de Tratatul FUE (Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 95, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 16 iulie 2015, ING Pensii, C-172/14, EU:C:2015:484, punctul 49, precum și jurisprudența citată).

51

Pe de altă parte, noțiunea de „comerț [î]ntre statele membre”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, nu se limitează la schimburile transfrontaliere de produse și de servicii, ci are un conținut mai larg, care acoperă orice activitate economică transfrontalieră, inclusiv stabilirea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 octombrie 2001, Ambulanz Glöckner, C-475/99, EU:C:2001:577, punctul 49).

52

În speță, este cert că conținutul precizărilor acoperă ansamblul teritoriului Republicii Lituania, în măsura în care sunt, ca decizii ale Camerei Notarilor, obligatorii pentru toți notarii stabiliți în acest stat membru, în temeiul articolului 13 din Legea privind activitatea notarială și al articolului 10 punctul 4) din Statutul Camerei Notarilor.

53

Deși un notar nu ar putea, în principiu, să furnizeze servicii în alt stat membru decât cel în care este stabilit, nu este mai puțin adevărat că, pe de o parte, profesia de notar intră, în principiu, sub incidența libertății de stabilire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Comisia/Letonia, C-151/14, EU:C:2015:577, punctul 48). Or, norme precum precizările, care privesc un aspect fundamental al exercitării aceste profesii în statul membru în cauză, pot, în principiu, să influențeze în mod semnificativ alegerea resortisanților altor state membre de a se stabili în acest prim stat membru pentru a exercita profesia menționată. Pe de altă parte, astfel cum a arătat în esență domnul avocat general la punctul 52 din concluzii, resortisanți ai altor state membre decât Republica Lituania pot recurge la servicii ale notarilor stabiliți în acest din urmă stat membru.

54

În aceste condiții, precizările, în măsura în care ar trebui calificate drept acorduri între întreprinderi sau decizii ale unor asocieri de întreprinderi, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, ar putea afecta comerțul dintre statele membre, în sensul acestei dispoziții.

55

Acestea fiind spuse, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în contextul dreptului concurenței, noțiunea de „întreprindere”, vizată în dispoziția menționată, cuprinde orice entitate care exercită o activitate economică, independent de statutul juridic al acestei entități și de modul său de finanțare (Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 46 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas, C-1/12, EU:C:2013:127, punctul 35).

56

Rezultă dintr‑o jurisprudență de asemenea constantă că reprezintă o activitate economică orice activitate care constă în oferirea de bunuri sau de servicii pe o piață determinată (Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 47 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas, C-1/12, EU:C:2013:127, punctul 36).

57

Or, în ceea ce privește notarii, Curtea a statuat deja că, în măsura în care exercită o profesie liberală care implică, în calitate de activitate principală, prestarea mai multor servicii distincte în schimbul unei remunerații, aceștia exercită, în principiu, o activitate economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 martie 1987, Comisia/Țările de Jos, 235/85, EU:C:1987:161, punctul 9, și Hotărârea din 1 februarie 2017, Comisia/Ungaria, C-392/15, EU:C:2017:73, punctele 98-101).

58

Pe de altă parte, natura complexă și tehnică a serviciilor furnizate și împrejurarea că exercitarea profesiei este reglementată nu pot repune în discuție această apreciere (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 49 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas, C-1/12, EU:C:2013:127, punctul 38).

59

În cauza principală, din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că notarii stabiliți în Lituania își exercită activitățile în cadrul unei profesii liberale, iar nu ca funcționari publici. Astfel, articolul 19 din Legea privind activitatea notarială prevede că notarul percepe onorarii pentru întocmirea actelor notariale, întocmirea proiectelor de tranzacții și prestarea de servicii de consultanță și tehnice. La rândul său, articolul 12 din această lege prevede că notarii își exercită competențele fără a ține seama de influența autorităților publice și a autorităților bugetare și se supun doar legii. În sfârșit, potrivit articolului 21 din legea menționată, notarul își desfășoară activitatea în mod autonom și este independent din punct de vedere economic.

60

Totuși, reclamanții din litigiul principal și guvernul lituanian susțin în esență că notarii lituanieni nu exercită o activitate economică, întrucât participă la îndeplinirea unor atribuții cu caracter public.

61

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că nu au un caracter economic care să justifice aplicarea normelor de concurență prevăzute de Tratatul FUE activitățile care sunt legate de exercitarea unor prerogative de putere publică (Hotărârea din 12 iulie 2012, Compass‑Datenbank, C-138/11, EU:C:2012:449, punctul 36 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 6 mai 2021, Analisi G. Caracciolo, C-142/20, EU:C:2021:368, punctul 56).

62

În aceste condiții, împrejurarea că o entitate dispune de prerogative de putere publică pentru exercitarea unei părți a activităților sale nu împiedică, în sine, calificarea acesteia drept întreprindere, în sensul dreptului concurenței, în ceea ce privește activitățile sale care prezintă un caracter economic, în măsura în care aceste din urmă activități pot fi disociate de exercitarea unor prerogative de putere publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 iulie 2012, Compass‑Datenbank, C-138/11, EU:C:2012:449, punctele 37 și 38, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 24 martie 2022, GVN/Comisia, C-666/20 P, EU:C:2022:225, punctul 71).

63

În speță, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, activitățile notariale vizate de precizări, care constau în aprobarea de tranzacții ipotecare, aplicarea de clauze executorii, întocmirea de acte notariale, întocmirea de proiecte de tranzacții, prestarea de servicii de consultanță și tehnice și validarea contractelor de schimb, în anumite situații, nu sunt legate de exercitarea unor prerogative de putere publică.

64

În această privință, Curtea a statuat deja în esență că nu participă în mod direct și specific la exercitarea autorității publice activitatea notarială de autentificare de acte care exprimă angajamente unilaterale sau convențiile la care părțile au subscris în mod liber (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 2017, Comisia/Ungaria, C-392/15, EU:C:2017:73, punctele 119 și 120, precum și jurisprudența citată), constituirea de ipoteci (Hotărârea din 24 mai 2011, Comisia/Franța, C-50/08, EU:C:2011:335, punctul 97), simpla investire cu formulă executorie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 februarie 2017, Comisia/Ungaria, C-392/15, EU:C:2017:73, punctele 125-127), precum și întocmirea de proiecte de tranzacții și prestarea de servicii de consultanță și tehnice de către notari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 decembrie 2011, Comisia/Țările de Jos, C-157/09, EU:C:2011:794, punctul 72 și jurisprudența citată).

65

În plus, din informațiile furnizate Curții nu reiese că activitățile notariale vizate de precizări ar fi legate în mod indisociabil de alte activități, care, în ceea ce le privește, ar implica exercitarea unor prerogative de putere publică.

66

Pe de altă parte, astfel cum rezultă din dosarul de care dispune Curtea, notarii stabiliți în Lituania exercită, în limitele competențelor teritoriale respective ale acestora, o mare parte a activităților lor în condiții de concurență, întrucât articolul 28 primul paragraf din Legea privind activitatea notarială dispune în această privință că actele notariale pot fi întocmite de orice notar, cu excepția celor în materie succesorală. Or, această împrejurare nu poate fi caracteristică exercitării autorității publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Comisia/Letonia, C-151/14, EU:C:2015:577, punctul 74).

67

Rezultă că notarii stabiliți pe teritoriul unui stat membru trebuie să fie considerați ca fiind „întreprinderi” în sensul articolului 101 TFUE, atunci când exercită activități precum cele vizate în precizări.

68

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că notarii stabiliți într‑un stat membru trebuie considerați „întreprinderi”, în sensul acestei dispoziții, atunci când exercită, în anumite situații, activități care constau în aprobarea de tranzacții ipotecare, aplicarea de clauze executorii, întocmirea de acte notariale, întocmirea de proiecte de tranzacții, prestarea de servicii de consultanță și tehnice și validarea contractelor de schimb, în măsura în care aceste activități nu sunt legate de exercitarea unor prerogative de putere publică.

69

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că norme care uniformizează modul în care notarii dintr‑un stat membru calculează cuantumul onorariilor facturate pentru îndeplinirea unora dintre activitățile lor, adoptate de o organizație profesională precum Camera Notarilor, trebuie considerate ca fiind decizii ale unei asocieri de întreprinderi, în sensul acestei dispoziții.

70

În această privință, este necesar să se verifice, în primul rând, dacă, atunci când adoptă norme precum cele în discuție în litigiul principal, o organizație profesională trebuie considerată ca fiind o asociere de întreprinderi sau, dimpotrivă, ca o autoritate publică, în considerarea faptului că activitatea sa este legată de exercitarea unor prerogative de putere publică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctele 56 și 57, precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C-136/12, EU:C:2013:489, punctul 42).

71

Curtea a considerat că o organizație profesională care, deși dispune de competențe de reglementare, nu exercită prerogative tipice de putere publică, ci acționează ca organul de reglementare al unei profesii a cărei exercitare constituie în plus o activitate economică nu poate fi exceptată de la aplicarea normelor de concurență (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctele 58 și 59, precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C-136/12, EU:C:2013:489, punctul 44).

72

În plus, din jurisprudența Curții reiese că se ține seama de alte indicii, referitoare printre altele la compunerea organelor de conducere ale organizației profesionale în discuție, la modul său de funcționare, la relațiile sale cu autoritățile publice, precum și la încadrarea competențelor sale reglementare sau decizionale, pentru a determina dacă o astfel de organizație trebuie considerată ca fiind o asociere de întreprinderi, în sensul articolului 101 TFUE, sau o autoritate publică.

73

Astfel, Curtea a calificat drept „asocieri de întreprinderi” organizații profesionale, având în vedere în special împrejurarea că organele de conducere ale acestor organizații erau compuse exclusiv din membri ai profesiei aleși de colegii lor, fără ca autoritățile naționale să poată interveni în această numire (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 61, precum și Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C-136/12, EU:C:2013:489, punctul 43).

74

Curtea a ținut seama de asemenea de faptul că statul nu intervenea în mod decisiv în luarea deciziilor acestor organe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2014, API și alții, C-184/13-C-187/13, C-194/13, C-195/13 și C-208/13, EU:C:2014:2147, punctele 33 și 41).

75

De asemenea, Curtea a luat în considerare împrejurarea că competența de reglementare sau decizională cu care era învestită organizația sau entitatea în cauză nu era însoțită de condiții sau de criterii de interes public general pe care aceasta era obligată să le respecte la adoptarea actelor sale și că această organizație sau entitate nu acționa sub controlul efectiv și sub puterea de decizie în ultimă instanță a statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctele 62 și 68, Hotărârea din 28 februarie 2013, Ordem dos Técnicos Oficiais de Contas, C-1/12, EU:C:2013:127, punctele 49, 54 și 55, precum și Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C-427/16 și C-428/16, EU:C:2017:890, punctul 49).

76

În cauza principală, din informațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, în conformitate cu articolul 8 din Legea privind activitatea notarială, toți notarii din Lituania se reunesc în cadrul Camerei Notarilor și sunt membri ai acesteia. Atribuțiile principale ale camerei menționate, prevăzute la articolul 9 din această lege, cuprind printre altele coordonarea activităților notarilor, îmbunătățirea calificărilor acestora, protejarea și reprezentarea intereselor lor în fața autorităților publice și administrative, uniformizarea practicii notariale și supravegherea modului în care notarii își îndeplinesc atribuțiile și respectă obligațiile de etică profesională.

77

Pe de altă parte, în conformitate cu articolele 18 și 19 din Statutul Camerei Notarilor, prezidiul, care este organul colegial de conducere al acestei camere, este compus din opt membri numiți de adunarea camerei menționate dintre candidații aleși de adunările notarilor, iar deciziile acestui organ sunt luate, potrivit articolului 23 din acest stat, cu majoritate simplă prin vot public.

78

În sfârșit, dacă ministrul justiției din Republica Lituania consideră că deciziile Camerei Notarilor nu sunt conforme cu legislația Republicii Lituania, în temeiul articolului 11 din Legea privind activitatea notarială poate cere anularea acestora la Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional din Vilnius).

79

Astfel, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, Camera Notarilor prezintă caracteristicile unei organizații de reglementare a profesiei de notar în Lituania, iar organul său de conducere, și anume prezidiul, este compus în mod exclusiv din membri ai acestei profesii care nu sunt aleși decât de colegii lor, statul lituanian neintervenind în numirea membrilor menționați și nici în adoptarea deciziilor prezidiului.

80

În plus, instanța de trimitere nu a menționat nicio dispoziție care să definească în mod suficient de precis condiții sau criterii de interes public care ar garanta că Camera Notarilor și prezidiul său acționează efectiv cu respectarea interesului public general atunci când își exercită competența decizională.

81

În plus, simplul fapt că instanțele lituaniene pot controla legalitatea deciziilor Camerei Notarilor nu presupune că aceasta acționează sub controlul efectiv al statului (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 noiembrie 2017, CHEZ Elektro Bulgaria și FrontEx International, C-427/16 și C-428/16, EU:C:2017:890, punctele 48 și 49).

82

În aceste condiții, o organizație profesională precum Camera Notarilor trebuie considerată ca fiind o asociere de întreprinderi, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, iar nu o autoritate publică.

83

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă precizările reprezintă o decizie a unei asocieri de întreprinderi în sensul articolului 101 TFUE, din dosarul de care dispune Curtea reiese că aceste precizări, care urmăresc să uniformizeze modalitatea în care notarii calculează cuantumul onorariilor facturate pentru îndeplinirea unora dintre activitățile lor, sunt, după cum s‑a amintit la punctul 52 din prezenta hotărâre, obligatorii pentru notari, în temeiul articolului 13 din Legea privind activitatea notarială și al articolului 10 punctul 4) din Statutul Camerei Notarilor.

84

Or, reiese din jurisprudența Curții că reprezintă decizii ale unor asocieri de întreprinderi, în sensul articolului 101 TFUE, deciziile care exprimă voința reprezentanților membrilor unei profesii și care urmăresc să îi determine pe aceștia să adopte un anumit comportament în cadrul activității lor economice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 februarie 2002, Wouters și alții, C-309/99, EU:C:2002:98, punctul 64).

85

În plus, întrucât s‑a statuat că o recomandare de preț, indiferent de statutul juridic exact al acesteia, poate fi considerată ca reprezentând o decizie potrivit articolului 101 TFUE (Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C-136/12, EU:C:2013:489, punctul 46 și jurisprudența citată), stabilirea prețului prin intermediul unui act obligatoriu trebuie considerată a fortiori ca reprezentând o astfel de decizie (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iulie 2013, Consiglio Nazionale dei Geologi, C-136/12, EU:C:2013:489, punctul 47).

86

Rezultă că norme precum precizările trebuie considerate ca decizii ale unei asocieri de întreprinderi, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

87

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a doua întrebare că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că norme care uniformizează modul în care notarii dintr‑un stat membru calculează cuantumul onorariilor facturate pentru îndeplinirea unora dintre activitățile lor, adoptate de o organizație profesională precum camera notarilor din acest stat membru, constituie decizii ale unei asocieri de întreprinderi, în sensul acestei dispoziții.

88

Prin intermediul întrebărilor a treia‑a șasea, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că deciziile unei asocieri de întreprinderi de uniformizare a modalității în care notarii calculează cuantumul onorariilor facturate pentru îndeplinirea unora dintre activitățile lor constituie restrângeri ale concurenței interzise prin acest articol.

89

Cu titlu introductiv, trebuie subliniat că, în cadrul procedurii prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, rolul acesteia din urmă este limitat la interpretarea dispozițiilor din dreptul Uniunii în legătură cu care este întrebată, în speță articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, nu este de competența Curții, ci a instanței de trimitere să aprecieze în definitiv dacă, ținând seama de ansamblul elementelor pertinente care caracterizează situația din litigiul principal și de contextul economic și juridic în care aceasta se înscrie, acordul în cauză are ca obiect și/sau efect restrângerea concurenței (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C-306/20, EU:C:2021:935, punctul 51 și jurisprudența citată).

90

Cu toate acestea, Curtea, pronunțându‑se asupra unei trimiteri preliminare, poate, pe baza elementelor din dosarul de care dispune, să ofere precizări destinate să orienteze instanța de trimitere în interpretarea pe care aceasta o va efectua, pentru ca aceasta din urmă să poată soluționa litigiul (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C-306/20, EU:C:2021:935, punctul 52).

91

Trebuie amintit de la bun început că, pentru a intra sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE, o decizie a unei asocieri de întreprinderi trebuie să aibă „ca obiect sau efect” împiedicarea, restrângerea sau denaturarea în mod semnificativ a concurenței în cadrul pieței interne (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C-306/20, EU:C:2021:935, punctul 54 și jurisprudența citată).

92

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, începând cu Hotărârea din 30 iunie 1966, LTM (56/65, EU:C:1966:38), caracterul alternativ al acestei condiții, indicat prin conjuncția „sau”, conduce mai întâi la necesitatea de a analiza obiectul însuși al deciziei unei asocieri de întreprinderi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C-306/20, EU:C:2021:935, punctul 55 și jurisprudența citată).

93

Astfel, din jurisprudența Curții reiese că anumite tipuri de coordonare între întreprinderi indică un grad suficient de nocivitate pentru concurență pentru a fi calificate drept „restrângere prin obiect”, astfel încât examinarea efectelor acestora nu este necesară. Această jurisprudență se întemeiază pe împrejurarea că anumite forme de coordonare între întreprinderi pot fi considerate, prin însăși natura lor, ca fiind dăunătoare pentru buna funcționare a concurenței (Hotărârea din 18 noiembrie 2021, Visma Enterprise, C-306/20, EU:C:2021:935, punctul 57 și jurisprudența citată).

94

Prin urmare, este cunoscut faptul că anumite comportamente coluzive precum cele care conduc la stabilirea orizontală a prețurilor pot fi considerate ca fiind într‑o asemenea măsură susceptibile de a avea efecte negative, în special asupra prețului, a cantității sau a calității produselor și serviciilor, încât se poate considera inutil, în vederea aplicării articolului 101 alineatul (1) TFUE, să se demonstreze că acestea au efecte concrete asupra pieței. Astfel, experiența arată că astfel de comportamente atrag scăderi ale producției și creșteri de prețuri, conducând la o alocare necorespunzătoare a resurselor, în special în detrimentul consumatorilor (Hotărârea din 2 aprilie 2020, Budapest Bank și alții, C-228/18, EU:C:2020:265, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

95

Or, în speță, din informațiile de care dispune Curtea reiese că precizările stabilesc un mecanism de calcul al cuantumului onorariilor notarilor care le impune acestora din urmă, pentru activitățile vizate de aceste precizări, reținerea prețului celui mai ridicat din intervalul de prețuri prevăzut de tarifele provizorii stabilite de ministrul justiției din Republica Lituania. Sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, trebuie să se considere, prin urmare, că aceste precizări conduc tocmai la stabilirea orizontală a prețurilor serviciilor în cauză.

96

În aceste condiții, trebuie să se considere că decizii precum precizările constituie o restrângere a concurenței „prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE.

97

Desigur, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că nu orice acord între întreprinderi sau orice decizie a unei asociații de întreprinderi care limitează libertatea de acțiune a întreprinderilor părți la acest acord sau supuse respectării acestei decizii intră în mod necesar sub incidența interdicției prevăzute la articolul 101 alineatul (1) TFUE. Astfel, examinarea contextului economic și juridic în care se înscriu unele dintre aceste acorduri și unele dintre aceste decizii poate conduce la constatarea, în primul rând, că acestea se justifică prin urmărirea unuia sau mai multor obiective legitime de interes general lipsite, în sine, de caracter anticoncurențial, în al doilea rând, că mijloacele concrete la care s‑a recurs pentru a urmări aceste obiective sunt cu adevărat necesare în acest scop și, în al treilea rând, că, chiar dacă se dovedește că aceste motive au ca efect inerent restrângerea sau denaturarea, cel puțin în mod potențial, a concurenței, acest efect inerent nu depășește ceea ce este necesar, în special eliminând orice concurență. Această jurisprudență își poate găsi aplicarea în special în prezența unor acorduri sau decizii care iau forma unor norme adoptate de o asociere precum o asociație profesională sau o asociație sportivă, pentru a urmări anumite obiective de ordin etic sau deontologic și, în sens mai larg, pentru a reglementa exercitarea unei activități profesionale, dacă asocierea în cauză demonstrează că sunt îndeplinite condițiile amintite mai sus (Hotărârea din 21 decembrie 2023, Royal Antwerp Football Club, C-680/21, EU:C:2023:1010, punctul 113 și jurisprudența citată).

98

Jurisprudența menționată nu este totuși aplicabilă în prezența unor comportamente care, departe de a se limita la a avea ca „efect” inerent restrângerea, cel puțin în mod potențial, a concurenței prin limitarea libertății de acțiune a anumitor întreprinderi, prezintă, în ceea ce privește această concurență, un grad de nocivitate care justifică să se considere că au ca „obiect” chiar împiedicarea, restrângerea sau denaturarea acesteia. Astfel, numai dacă se dovedește, în urma examinării comportamentului care este în discuție într‑un anumit caz, că respectivul comportament nu are ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței trebuie să se determine în continuare dacă acesta poate intra sub incidența jurisprudenței menționate (Hotărârea din 21 decembrie 2023, Royal Antwerp Football Club, C-680/21, EU:C:2023:1010, punctul 115 și jurisprudența citată).

99

În ceea ce privește comportamentele care au ca obiect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței, li se poate acorda beneficiul unei exceptări de la interdicția prevăzută la articolul 101 alineatul (1) TFUE numai în temeiul articolului 101 alineatul (3) TFUE și în măsura în care sunt respectate toate condițiile prevăzute de această dispoziție (Hotărârea din 21 decembrie 2023, Royal Antwerp Football Club, C-680/21, EU:C:2023:1010, punctul 116 și jurisprudența citată).

100

În această privință, Curtea a statuat deja că aplicabilitatea exceptării prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE este condiționată de întrunirea a patru condiții cumulative, prevăzute la această dispoziție. Aceste condiții constau în necesitatea ca, în primul rând, înțelegerea vizată să contribuie la îmbunătățirea producției sau a distribuției produselor sau a serviciilor în cauză ori la promovarea progresului tehnic sau economic, în al doilea rând, să li se asigure consumatorilor o parte echitabilă din beneficiul obținut, în al treilea rând, înțelegerea să nu impună întreprinderilor participante nicio restricție care nu este indispensabilă și în sfârșit, în al patrulea rând, aceasta să nu le ofere posibilitatea de a elimina concurența în ceea ce privește o parte semnificativă a produselor sau a serviciilor în cauză (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C-179/16, EU:C:2018:25, punctul 97).

101

În speță, reclamanții din litigiul principal și guvernul lituanian susțin în esență că precizările urmăresc obiective legitime în sensul jurisprudenței citate la punctul 97 din prezenta hotărâre. Astfel, ele ar urmări garantarea principiilor egalității de tratament și proporționalității, precum și protejarea notarilor împotriva atragerii nejustificate a răspunderii civile, uniformizând practica notarială și acoperind un vid legislativ. În plus, precizările ar urmări să protejeze interesele utilizatorilor serviciilor notariale, întrucât facturarea onorariilor la nivelul cel mai ridicat autorizat de tarifele provizorii pentru constituirea de garanții asupra unor bunuri de valoare necunoscută ar contribui la descurajarea persoanelor de a constitui garanții asupra unui bun a cărui valoare nu este stabilită.

102

Totuși, întrucât decizii precum precizările, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 96 din prezenta hotărâre, trebuie considerate drept constituind o restrângere a concurenței „prin obiect”, în sensul articolului 101 alineatul (1) TFUE, ele în orice caz nu pot fi justificate prin obiectivele vizate la punctul anterior din prezenta hotărâre.

103

Pe de altă parte, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că reclamanții din litigiul principal ar fi invocat beneficiul exceptării prevăzute la articolul 101 alineatul (3) TFUE.

104

În aceste condiții, decizii precum precizările trebuie considerate drept constituind o restrângere a concurenței „prin obiect” interzisă la articolul 101 alineatul (1) TFUE.

105

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebările a treia‑a șasea că articolul 101 alineatul (1) TFUE trebuie interpretat în sensul că deciziile unei asocieri de întreprinderi de uniformizare a modalității în care notarii calculează cuantumul onorariilor facturate pentru îndeplinirea unora dintre activitățile lor constituie restrângeri ale concurenței „prin obiect” interzise prin această dispoziție.

106

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca o autoritate națională de concurență să aplice o amendă pentru o încălcare a acestei dispoziții asocierii de întreprinderi căreia îi este imputabilă decizia de încălcare, precum și amenzi individuale, pentru aceeași încălcare, întreprinderilor membre ale organului de conducere al acestei asocieri care a adoptat decizia menționată.

107

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că articolul 5 din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că autoritatea națională de concurență competentă să aplice articolele 101 și 102 TFUE poate impune amenzi, penalități cu titlu cominatoriu sau orice alte sancțiuni prevăzute de dreptul său național.

108

Potrivit jurisprudenței Curții, în cazul în care s‑a stabilit existența unei încălcări a articolului 101 TFUE, autoritățile naționale de concurență trebuie, în principiu, să aplice o amendă autorului acesteia. Astfel, în vederea aplicării efective a acestei dispoziții în interesul general, aceste autorități trebuie să procedeze doar în mod excepțional la neaplicarea unei amenzi atunci când o întreprindere a încălcat în mod intenționat sau din neglijență dispoziția menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2013, Schenker & Co. și alții, C-681/11, EU:C:2013:404, punctul 46 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 22 martie 2022, Nordzucker și alții, C-151/20, EU:C:2022:203, punctul 64).

109

În această privință, trebuie amintit, în primul rând, că efectivitatea normelor de concurență ale Uniunii, în special a articolului 101 alineatul (1) TFUE, implică printre altele necesitatea asigurării efectului disuasiv al sancțiunilor aplicate în materie de încălcări ale acestor norme (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2008, Coop de France bétail et viande și alții/Comisia, C-101/07 P și C-110/07 P, EU:C:2008:741, punctul 98, precum și Hotărârea din 19 martie 2009, Archer Daniels Midland/Comisia, C-510/06 P, EU:C:2009:166, punctul 149).

110

Astfel, amenzile aplicate pentru încălcarea articolului 101 TFUE au drept obiect reprimarea actelor nelegale ale întreprinderilor în cauză, precum și descurajarea atât a întreprinderilor în discuție, cât și a altor operatori economici să încalce, în viitor, normele dreptului concurenței al Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, Lafarge/Comisia, C-413/08 P, EU:C:2010:346, punctul 102, Hotărârea din 26 septembrie 2013, Alliance One International/Comisia, C-668/11 P, EU:C:2013:614, punctul 62, precum și Hotărârea din 4 septembrie 2014, YKK și alții/Comisia, C-408/12 P, EU:C:2014:2153, punctul 84). Așadar, urmărirea efectului disuasiv nu privește numai întreprinderile vizate în mod specific de decizia de aplicare a amenzilor, întrucât este necesară de asemenea determinarea întreprinderilor cu dimensiuni similare și care dispun de resurse asemănătoare să se abțină să participe la încălcări similare ale normelor de concurență (Hotărârea din 5 decembrie 2013, Caffaro/Comisia,C-447/11 P, EU:C:2013:797, punctul 37).

111

În al doilea rând, trebuie amintit că autoritățile naționale de concurență trebuie de asemenea să se asigure că amenzile pe care le aplică pentru încălcarea normelor de concurență ale Uniunii sunt proporționale cu natura încălcării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 aprilie 2019, Powszechny Zakład Ubezpieczeń na Życie, C-617/17, EU:C:2019:283, punctul 38).

112

Din considerațiile care precedă rezultă că, în cazul în care s‑a stabilit existența unei încălcări a articolului 101 TFUE, autoritățile naționale de concurență trebuie, în principiu, să aplice autorului acesteia o amendă suficient de disuasivă și proporțională.

113

În ceea ce privește determinarea entității care trebuie considerată ca fiind autorul unei încălcări a interdicției prevăzute la articolul 101 TFUE, reiese din modul de redactare a alineatului (1) al acestui articol că autorii tratatelor au ales să utilizeze noțiunea de „întreprindere” și pe cea de „asociere de întreprinderi” pentru a desemna autorul unei încălcări a interdicției prevăzute la această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 martie 2019, Skanska Industrial Solutions și alții, C-724/17, EU:C:2019:204, punctul 29, precum și jurisprudența citată).

114

În cazul în care o entitate încalcă normele de concurență, răspunderea pentru această încălcare revine entității respective, potrivit principiului răspunderii personale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 decembrie 2007, ETI și alții, C-280/06, EU:C:2007:775, punctul 39 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 12 mai 2022, Servizio Elettrico Nazionale și alții, C-377/20, EU:C:2022:379, punctul 106).

115

Întrucât articolul 101 alineatul (1) TFUE interzice printre altele „deciziile asocierilor de întreprinderi” care pot afecta comerțul dintre statele membre și care au ca obiect sau efect împiedicarea, restrângerea sau denaturarea concurenței în cadrul pieței interne, este necesar să se considere că o asociere de întreprinderi, precum Camera Notarilor, poate să constituie ca atare autorul unei încălcări a acestei dispoziții.

116

În cauza principală, din decizia de trimitere reiese că încălcarea articolului 101 alineatul (1) TFUE constatată de Consiliul Concurenței constă în adoptarea de precizări, care constituie decizii ale prezidiului Camerei Notarilor. Or, din informațiile de care dispune Curtea, în special din clarificările aduse de reclamanții din litigiul principal și de guvernul lituanian ca răspuns la întrebările adresate de Curte în ședință, reiese că deciziile prezidiului, care reprezintă, în conformitate cu articolul 18 alineatul 1 din Statutul Camerei Notarilor, organul de conducere al acesteia, sunt obligatorii pentru camera menționată, astfel încât aceste decizii trebuie considerate decizii ale Camerei Notarilor înseși.

117

Pe de altă parte, reclamanții din litigiul principal și guvernul lituanian au precizat de asemenea în ședință că nici prezidiul, nici membrii acestuia în mod individual nu pot fi făcuți răspunzători pentru deciziile menționate, acestea fiind imputabile numai Camerei Notarilor.

118

Rezultă că, sub rezerva verificării de către instanța de trimitere, Camera Notarilor trebuie considerată ca fiind autorul încălcării constatate de Consiliul Concurenței în cauza principală.

119

În ceea ce privește notarii care compun prezidiul Camerei Notarilor, prin adoptarea precizărilor respective, ei au acționat numai în calitatea lor de membri ai acestuia. În special, din dosarul de care dispune Curtea nu reiese că acești notari ar fi participat în altă modalitate la încălcarea astfel constatată.

120

În plus, în ședință, Consiliul Concurenței a precizat în esență că a aplicat amenzi individuale notarilor membri ai prezidiului Camerei Notarilor nu pentru că aveau calitatea de întreprinderi coautoare ale încălcării, ci tocmai din cauza calității lor de membri ai acestui prezidiu la datele adoptării precizărilor. Consiliul Concurenței a explicat în această privință că amenzile în discuție au fost aplicate în scopul de a asigura efectul disuasiv al sancțiunilor impuse pentru încălcarea menționată, dat fiind că dreptul lituanian aplicabil la data faptelor din litigiul principal nu permitea impunerea doar Camerei Notarilor a unei amenzi într‑un cuantum suficient de ridicat pentru a produce acest efect disuasiv, întrucât nu prevedea posibilitatea luării în considerare a cifrei de afaceri a membrilor acestei camere în scopul calculării amenzii.

121

Totuși, principiului răspunderii personale, care impune să nu fie sancționată pentru o încălcare a normelor de concurență decât entitatea care este autoarea acesteia, se opune unei astfel de abordări, întrucât notarii care erau membri ai prezidiului Camerei Notarilor la momentul adoptării precizărilor nu pot fi considerați ca fiind coautori ai încălcării constatate de Consiliul Concurenței în cauza principală.

122

Acestea fiind spuse, nu rezultă totuși din aceasta că Consiliul Concurenței era privat de posibilitatea de a impune Camerei Notarilor o sancțiune disuasivă pentru această încălcare, nici că notarii menționați trebuiau în mod necesar să fie exonerați de orice răspundere în legătură cu aceeași încălcare.

123

Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, în cazul în care normele interne ale unei asocieri de întreprinderi permit acesteia să se oblige în numele membrilor săi, amenda care urmează a fi aplicată acestei asocieri trebuie, pentru a se stabili o sancțiune care să fie disuasivă, să fie calculată în raport cu cifra de afaceri realizată de ansamblul întreprinderilor membre ale asocierii menționate, chiar dacă acestea din urmă nu ar fi participat efectiv la încălcare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 noiembrie 2000, Finnboard/Comisia, C-298/98 P, EU:C:2000:634, punctul 66, Ordonanța președintelui Curții din 23 martie 2001, FEG/Comisia, C-7/01 P(R), EU:C:2001:183, punctul 11, precum și Hotărârea din 18 decembrie 2008, Coop de France bétail et viande și alții/Comisia, C-101/07 P și C-110/07 P, EU:C:2008:741, punctul 93].

124

În plus, o astfel de luare în considerare a cifrei de afaceri realizate de întreprinderile membre ale asocierii este de asemenea posibilă, în special, în cazurile în care încălcarea săvârșită de această asociere se referă la activități ale membrilor săi și în care practicile anticoncurențiale în cauză sunt executate de asociere direct în beneficiul celor din urmă și în cooperare cu aceștia, asocierea neavând interese obiective care să prezinte un caracter autonom în raport cu interesele obiective ale membrilor săi (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 decembrie 2008, Coop de France bétail et viande și alții/Comisia, C-101/07 P și C-110/07 P, EU:C:2008:741, punctul 97).

125

Această jurisprudență este codificată în esență la articolul 23 alineatul (2) al treilea paragraf din Regulamentul nr. 1/2003, care prevede că, dacă încălcarea săvârșită de o asociere privește activitățile membrilor săi, amenda nu depășește 10 % din suma cifrelor de afaceri totale ale fiecărui membru activ pe piața afectată de încălcarea săvârșită de asociere.

126

În plus, articolul 23 alineatul (4) din acest regulament prevede că, atunci când se aplică o amendă unei asocieri de întreprinderi luându‑se în considerare cifra de afaceri a membrilor săi, iar asocierea nu este solvabilă, aceasta este obligată să le ceară membrilor ei să acopere, prin contribuții, valoarea amenzii și că, în anumite condiții, Comisia poate solicita plata amenzii direct de către fiecare întreprindere ai cărei reprezentanți au fost membri ai organismelor de decizie în cauză ale asocierii, iar apoi de către oricare membru al asocierii care a fost activ pe piața pe care a avut loc încălcarea.

127

Desigur, articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003 nu privește în mod expres decât competențele Comisiei. Totuși, reiese din jurisprudența Curții că acest articol este relevant pentru stabilirea competențelor autorităților naționale de concurență în materie de aplicare a amenzilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 iunie 2013, Schenker & Co. și alții, C-681/11, EU:C:2013:404, punctele 48-50).

128

Prin urmare, faptul că dreptul lituanian aplicabil la data faptelor din litigiul principal nu prevedea posibilitatea de a ține seama de cifra de afaceri a membrilor Camerei Notarilor în scopul calculului amenzii pe care Consiliul Concurenței trebuia să o aplice acesteia pentru încălcarea articolului 101 TFUE pe care a constatat‑o nu împiedica această autoritate națională de concurență să țină seama de această cifră de afaceri, dacă erau îndeplinite condițiile prevăzute la punctele 123-125.

129

Având în vedere considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la a șaptea întrebare că articolul 101 TFUE trebuie interpretat în sensul că se opune ca o autoritate națională de concurență să aplice, pentru o încălcare a acestei dispoziții săvârșită de o asociere de întreprinderi, amenzi individuale întreprinderilor membre ale organului de conducere al acestei asociații atunci când aceste întreprinderi nu sunt coautoare ale acestei încălcări.

130

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară: