–

pentru CTS Eventim AG & Co. KGaA, de M. Schlingmann și M. Gerecke, Rechtsanwälte;

–

pentru guvernul finlandez, de H. Leppo, A. Laine și S. Hartikainen, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și I. Rubene, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului (JO 2011, L 304, p. 64).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între DM, pe de o parte, și CTS Eventim AG & Co. KGaA (denumită în continuare „CTS Eventim”), un furnizor de servicii de vânzare de bilete, în legătură cu existența unui drept de retragere dintr‑un contract care are ca obiect achiziționarea de bilete de intrare la un concert.

3

Considerentele (4) și (49) ale Directivei 2011/83 au următorul cuprins:

[…]

4

Articolul 1 din Directiva 2011/83, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Obiectivul prezentei directive este acela ca, prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor, să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin mărirea gradului de similitudine dintre anumite aspecte ale actelor cu putere de lege și ale actelor administrative ale statelor membre privind contractele încheiate între consumatori și comercianți.”

5

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Definiții”, prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”.

6

Potrivit articolului 6 din directiva menționată, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”:

„(1)   Înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului următoarele informații în mod clar și inteligibil:

[…]

[…]”.

7

Articolul 9 din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede, la alineatul (1), următoarele:

„Cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță sau dintr‑un contract negociat în afara spațiului comercial, fără a fi nevoit să justifice decizia […]”.

8

Articolul 12 litera (a) din Directiva 2011/83, intitulat „Efectele retragerii”, are următorul cuprins:

„Exercitarea dreptului de retragere pune capăt obligațiilor părților contractuale:

9

Articolul 16 din această directivă, intitulat „Exceptări de la dreptul de retragere”, prevede:

„Statele membre nu asigură dreptul de retragere prevăzut la articolele 9-15 în ceea ce privește contractele la distanță și contractele negociate în afara spațiilor comerciale pentru:

[…]

[…]”.

10

Articolul 312g din Bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil), intitulat „Dreptul de retragere”, prevede:

„(1)   În cazul contractelor negociate în afara spațiilor comerciale și al celor la distanță, consumatorul are un drept de retragere în conformitate cu articolul 355.

(2)   Cu excepția unei convenții contrare a părților, dreptul de retragere nu există pentru următoarele contracte:

[…]

[…]”.

11

Potrivit articolului 355 din acest cod, intitulat „Dreptul de retragere din contractele încheiate cu consumatorii”:

„(1)   În cazul în care legea îi conferă consumatorului un drept de retragere în conformitate cu prezenta dispoziție, consumatorul și comerciantul încetează să mai fie ținuți de declarațiile lor de voință de a încheia contractul în cazul în care consumatorul și‑a retras declarația în acest sens în termenul prevăzut.

[…]”

12

La 12 noiembrie 2019, DM, în calitatea sa de consumator, a comandat, prin intermediul unei platforme de rezervare online exploatate de CTS Eventim, un furnizor de servicii de vânzare de bilete, bilete de intrare la un concert organizat de un terț.

13

Acest concert, care urma să aibă loc la 24 martie 2020 în Brunswick (Germania), a fost anulat din cauza restricțiilor administrative adoptate de autoritățile germane în contextul pandemiei de CoViD-19. Astfel cum reiese din decizia de trimitere, este posibilă reportarea concertului la o dată ulterioară.

14

La 19 aprilie 2020, DM a solicitat societății CTS Eventim rambursarea prețului de cumpărare al biletelor de intrare, precum și a unor cheltuieli accesorii, și anume o sumă totală de 207,90 euro. Instanța de trimitere arată că, procedând astfel, DM a declarat implicit că se retrage din contractul încheiat cu CTS Eventim.

15

Ulterior, în conformitate cu reglementarea germană privind anularea activităților de agrement în contextul pandemiei de CoViD-19, CTS Eventim, acționând în numele organizatorului concertului, i‑a transmis lui DM un bon valoric emis de acest organizator, în cuantum de 199 de euro, corespunzător prețului de cumpărare al biletelor.

16

În fața instanței de trimitere, DM solicită societății CTS Eventim rambursarea prețului de cumpărare al biletelor de intrare, precum și a unor cheltuieli accesorii.

17

Chemată să se pronunțe cu privire la validitatea retragerii lui DM, instanța de trimitere consideră că excepția de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 nu se poate aplica în cauza principală. Astfel, ea apreciază că de această excepție nu ar trebui să beneficieze decât prestatorul direct al unui serviciu în legătură cu o activitate de agrement, și anume, în speță, organizatorul concertului, iar nu un furnizor de servicii de vânzare de bilete, a cărui activitate se limitează la cesiunea unui drept de acces la acest concert. Aceasta adaugă că, în urma unei retrageri intervenite cu mai multe luni înainte de data prevăzută pentru această activitate, comerciantul are posibilitatea de a exploata în alt mod capacitățile rezervate, prin vânzarea biletelor în cauză altor persoane.

18

În aceste condiții, Amtsgericht Bremen (Tribunalul Districtual din Bremen, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 16 litera (l) din Directiva [2011/83] trebuie interpretat în sensul că, atunci când comerciantul nu furnizează în mod direct consumatorului un serviciu în legătură cu activități de agrement, ci vinde consumatorului un drept de acces la un astfel de serviciu, acesta este un motiv suficient pentru a exclude dreptul de retragere al consumatorului?”

19

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 26 octombrie 2021, PL Holdings, C‑109/20, EU:C:2021:875, punctul 34 și jurisprudența citată).

20

În plus, Curtea este competentă să ofere instanței de trimitere indicații întemeiate pe dosarul cauzei principale, precum și pe observațiile scrise care i‑au fost prezentate, susceptibile să permită instanței de trimitere să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 februarie 2015, Grünewald, C‑559/13, EU:C:2015:109, punctul 32 și jurisprudența citată).

21

În speță, trebuie arătat, pe de o parte, că, în măsura în care activitatea societății CTS Eventim se limitează la cesiunea unui drept de acces la o activitate de agrement organizată de un terț, instanța de trimitere apreciază că această societate nu furnizează în mod direct consumatorului un serviciu în legătură cu această activitate, numai organizatorul concertului fiind prestatorul imediat al unui astfel de serviciu.

22

Decizia de trimitere nu conține informații precise privind cadrul în care CTS Eventim își desfășoară activitatea, mai precis în ceea ce privește stipulațiile contractuale care reglementează raportul dintre CTS Eventim și organizatorul concertului a cărui anulare se află la originea litigiului principal. Cu toate acestea, din dosarul aflat la dispoziția Curții și, mai precis, din observațiile scrise depuse de CTS Eventim reiese că aceste părți sunt legate printr‑o relație contractuală în temeiul căreia CTS Eventim vinde bilete în numele său, dar pe seama organizatorului.

23

Pe de altă parte, din decizia de trimitere reiese că contractul în discuție în cauza principală constituie un „contract la distanță”, în sensul articolului 2 punctul 7 din Directiva 2011/83, din moment ce a fost încheiat între DM în calitate de consumator și CTS Eventim în calitate de comerciant, în sensul articolului 2 punctul 2 din această directivă. Astfel, această din urmă noțiune cuprinde nu numai persoana fizică sau juridică ce acționează în scopuri care țin de propria activitate comercială, de afaceri, meșteșugărească sau profesională în ceea ce privește contracte care intră sub incidența directivei menționate, ci și persoana fizică sau juridică ce acționează în calitate de intermediar, în numele sau pe seama acestui comerciant (Hotărârea din 24 februarie 2022, Tiketa, C‑536/20, EU:C:2022:112, punctul 31).

24

Pentru a furniza instanței de trimitere un răspuns util, este necesar, așadar, ca întrebarea preliminară să fie înțeleasă în sensul că urmărește să se stabilească în esență dacă articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că excepția de la dreptul de retragere prevăzută de această dispoziție este opozabilă unui consumator care a încheiat, cu un intermediar care acționează în nume propriu, dar pe seama organizatorului unei activități de agrement, un contract la distanță având ca obiect achiziționarea unui drept de acces la această activitate.

25

Articolele 9-15 din Directiva 2011/83 acordă consumatorului un drept de retragere ca urmare, printre altele, a încheierii unui contract încheiat la distanță, în sensul articolului 2 punctul 7 din această directivă, și stabilesc condițiile și modalitățile de exercitare a acestui drept.

26

Astfel, conform articolului 9 alineatul (1) din Directiva 2011/83, consumatorul dispune, în principiu, de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță, exercitarea dreptului de retragere având ca efect, în conformitate cu articolul 12 litera (a) din această directivă, stingerea obligației părților de a executa contractul menționat.

27

Cu toate acestea, articolul 16 din directiva menționată stabilește excepții de la acest drept de retragere, printre altele, în ipoteza, prevăzută la litera (l) a acestui articol, a unei prestări de servicii în legătură cu activități de agrement, în cazul în care contractul prevede o dată sau o perioadă de executare specifică.

28

În această privință, trebuie să se precizeze de la bun început că, potrivit unei jurisprudențe constante, în măsura în care o dispoziție de drept al Uniunii nu trimite la dreptul statelor membre pentru a determina sensul și domeniul său de aplicare, aceasta trebuie să primească în întreaga Uniune Europeană o interpretare autonomă și uniformă, care trebuie stabilită ținând seama nu numai de termenii acesteia, ci și de contextul acestei dispoziții și de obiectivul urmărit de reglementarea în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 2020, Möbel Kraft, C‑529/19, EU:C:2020:846, punctul 21 și jurisprudența citată).

29

Rezultă că natura juridică atribuită de dreptul național unei prestații furnizate de un comerciant unui consumator nu poate, în orice caz, să aibă o incidență asupra interpretării articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83.

30

În ceea ce privește, în primul rând, aspectul dacă cesiunea către un consumator a unui drept de acces la o activitate de agrement de către un intermediar care acționează pe seama organizatorului acestei activități constituie o prestare de servicii în legătură cu aceasta din urmă, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83, trebuie, pe de o parte, să se verifice dacă o astfel de relație contractuală între intermediar și consumator se poate încadra în noțiunea „contract de prestări servicii”, definită la articolul 2 punctul 6 din această directivă.

31

Reiese din jurisprudența Curții că această noțiune este definită în sens larg, ca vizând orice contract, altul decât un contract de vânzare, în sensul articolului 2 punctul 5 din Directiva 2011/83, în temeiul căruia comerciantul furnizează sau se angajează să furnizeze un serviciu consumatorului, iar consumatorul plătește sau se angajează să plătească prețul acestuia [a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 mai 2020, NK (Proiectarea unei case unifamiliale), C‑208/19, EU:C:2020:382, punctul 62 și jurisprudența citată].

32

Conform articolului 2 punctul 5 din Directiva 2011/83, noțiunea de „contract de vânzare” este definită ca fiind orice contract în temeiul căruia comerciantul transferă sau se angajează să transfere proprietatea asupra unor bunuri către consumator, iar consumatorul plătește sau se angajează să plătească prețul acestora, inclusiv orice contract care are drept obiect atât bunuri, cât și servicii. Pe de altă parte, noțiunea „bun” este definită la articolul 2 punctul 3 din această directivă ca vizând, în principiu, orice obiect corporal mobil, cu excepția obiectelor vândute prin executare silită sau altfel, prin autoritatea legii.

33

În speță, din decizia de trimitere reiese că raportul contractual dintre DM și CTS Eventim privește, cu titlu de obligație esențială a acesteia din urmă, cesiunea dreptului de acces la activitatea de agrement înscrisă pe biletele în discuție în litigiul principal.

34

În consecință, trebuie să se constate că o asemenea relație contractuală, care privește în esență cesiunea unui drept, iar nu a unui bun, intră în mod implicit în sfera noțiunii de „contract de prestări de servicii”, în sensul articolului 2 punctul 6 din Directiva 2011/83. Prin urmare, executarea sa de către comerciant constituie o prestare de servicii, în sensul articolului 16 litera (l) din aceasta.

35

Trebuie precizat, în această privință, că faptul că un drept sau niște autorizații sunt constatate prin documente care pot face, ca atare, obiectul unor schimburi nu este suficient pentru ca acestea să intre în domeniul de aplicare al dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor, în locul celor referitoare la libera prestare a serviciilor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 octombrie 1999, Jägerskiöld, C‑97/98, EU:C:1999:515, punctele 35 și 36).

36

Pe de altă parte, trebuie să se verifice dacă cesiunea unui drept de acces la o activitate de agrement de către un intermediar care acționează pe seama organizatorului acestei activități poate fi considerată un serviciu în legătură cu aceasta din urmă, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83.

37

În această privință, reiese din jurisprudența Curții că diferitele categorii de servicii enumerate în această dispoziție corespund unor excepții sectoriale care vizează, în general, serviciile furnizate în sectoarele în cauză, cu excepția celor a căror executare nu este datorată la o dată sau într‑o perioadă specificată (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2005, EasyCar, C‑336/03, EU:C:2005:150, punctele 22 și 24).

38

În măsura în care articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 acoperă astfel, în principiu, toate serviciile prestate în sectorul activităților de agrement, din utilizarea locuțiunii „în legătură cu” rezultă că excepția prevăzută de această dispoziție nu se limitează numai la serviciile care vizează în mod direct realizarea unei activități de agrement ca atare.

39

Prin urmare, este necesar să se constate că cesiunea unui drept de acces la o activitate de agrement constituie, în sine, un serviciu în legătură cu această activitate, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83.

40

În schimb, din modul de redactare a acestei dispoziții nu reiese în ce măsură un astfel de serviciu, deși intră sub incidența dispoziției menționate, poate fi furnizat de o altă persoană decât însuși organizatorul activității de agrement.

41

În această privință, în ceea ce privește contextul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83, este necesar să se arate că, potrivit articolului 6 alineatul (1) literele (c) și (d) din aceasta, orice comerciant este obligat, înainte ca un contract la distanță sau negociat în afara spațiilor comerciale sau orice ofertă similară să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, să îi comunice acestuia, dacă este cazul, printre altele, identitatea comerciantului pe seama căruia acționează.

42

Astfel, Directiva 2011/83 prevede în mod expres posibilitatea ca un contract care intră în domeniul său de aplicare să poată fi încheiat de un comerciant în cadrul executării unui raport contractual în temeiul căruia acesta acționează pe seama unui alt comerciant.

43

Rezultă că împrejurarea că un serviciu nu este furnizat de însuși organizatorul unei activități de agrement, ci de un intermediar care acționează pe seama acestuia nu se opune ca un astfel de serviciu să poată fi considerat ca fiind în legătură cu activitatea menționată.

44

În plus, în ceea ce privește obiectivul urmărit la articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83, trebuie arătat că, astfel cum reiese din considerentul (49) al acestei directive, obiectivul menționat constă în protejarea comerciantului împotriva riscului legat de rezervarea anumitor capacități pe care acesta ar putea să aibă dificultăți să le exploateze în cazul exercitării dreptului de retragere, printre altele în ceea ce privește evenimente culturale sau sportive.

45

De asemenea, din jurisprudența Curții reiese că articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 urmărește, printre altele, să stabilească o protecție a intereselor furnizorilor anumitor servicii pentru ca aceștia să nu sufere inconvenientele disproporționate legate de anularea, fără costuri și fără motive, a unui serviciu care a condus la o rezervare prealabilă, ca urmare a unei retrageri a consumatorului cu puțin timp înainte de data prevăzută pentru furnizarea acestui serviciu (a se vedea prin analogie Hotărârea din 10 martie 2005, EasyCar, C‑336/03, EU:C:2005:150, punctul 28).

46

Din cuprinsul celor două puncte anterioare rezultă că excepția de la dreptul de retragere prevăzută de această dispoziție nu se poate aplica decât serviciilor prestate în executarea unei obligații contractuale față de consumator a cărei stingere pe calea retragerii, conform articolului 12 litera (a) din Directiva 2011/83, ar face ca riscul legat de rezervarea capacităților astfel eliberate să fie suportat de organizatorul activității în cauză.

47

În consecință, numai în măsura în care acest risc este suportat de organizatorul activității în cauză cesiunea unui drept de acces la aceasta de către un intermediar poate constitui un serviciu în legătură cu această activitate, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83.

48

În această privință, aspectul dacă la data la care consumatorul se prevalează de dreptul său de retragere comerciantul ar putea, dacă este cazul, să exploateze în alt mod capacitățile care ar fi eliberate ca urmare a exercitării acestui drept, printre altele prin intermediul revânzării biletelor în cauză altor clienți, este lipsit de relevanță. Astfel, aplicarea articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83 nu poate depinde de o asemenea apreciere a circumstanțelor fiecărei spețe.

49

În speță, din dosarul de care dispune Curtea reiese că, în temeiul clauzelor contractului dintre CTS Eventim și organizatorul concertului a cărui anulare se află la originea litigiului principal, acest organizator este obligat să elibereze societatea CTS Eventim de orice răspundere în cazul unei cereri de rambursare a prețului unui bilet prezentate de un cumpărător. Astfel, în cazul rezoluțiunii contractului în discuție în cauza principală în urma unei retrageri a lui DM, organizatorul concertului este cel căruia i‑ar reveni obligația de a‑i rambursa lui DM prețul de cumpărare al biletelor achiziționate de la CTS Eventim.

50

În aceste condiții, este necesar să se constate că, sub rezerva verificărilor pe care trebuie să le efectueze instanța de trimitere, cesiunea de către CTS Eventim către DM a dreptului de acces la concertul a cărui anulare se află la originea litigiului principal constituie un serviciu în legătură cu o activitate de agrement, în sensul articolului 16 litera (l) din Directiva 2011/83.

51

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă trebuie să se considere că un contract precum cel în discuție în litigiul principal prevede o dată sau o perioadă de executare specifică, trebuie să se constate că, prin obiectul său, un contract privind cesiunea unui drept de acces la o activitate de agrement trebuie în mod necesar să fie executat în perioada cuprinsă între data cesiunii și cea la care trebuie să se desfășoare activitatea la care acest drept conferă acces.

52

În această privință, aspectul dacă dreptul de acces este cedat de însuși organizatorul activității de agrement sau de un intermediar este lipsit de importanță.

53

În consecință, trebuie să se considere că un contract privind cesiunea unui drept de acces la o activitate de agrement încheiat de un intermediar care acționează în nume propriu, dar pe seama organizatorului acestei activități prevede o dată sau o perioadă de executare specifică, din moment ce această activitate este prevăzută ca trebuind să se desfășoare la o dată sau într‑o perioadă specifică.

54

Or, astfel cum reiese din decizia de trimitere, această situație se regăsește în cauza principală, concertul la care dau acces drepturile cesionate de CTS Eventim lui DM fiind prevăzut să se deruleze la o dată precisă.

55

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar ca la întrebarea adresată să se răspundă că articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că excepția de la dreptul de retragere prevăzută de această dispoziție este opozabilă unui consumator care a încheiat, cu un intermediar care acționează în nume propriu, dar pe seama organizatorului unei activități de agrement, un contract la distanță având ca obiect achiziționarea unui drept de acces la această activitate, dacă, pe de o parte, stingerea pe calea retragerii, conform articolului 12 litera (a) din această directivă, a obligației de a executa acest contract față de consumator ar face ca riscul legat de rezervarea capacităților astfel eliberate să fie suportat de organizatorul activității în cauză și, pe de altă parte, activitatea de agrement la care acest drept conferă acces este prevăzută ca trebuind să aibă loc la o dată sau într‑o perioadă specifică.

56

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a opta) declară:

Articolul 16 litera (l) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretat în sensul că excepția de la dreptul de retragere prevăzută de această dispoziție este opozabilă unui consumator care a încheiat, cu un intermediar care acționează în nume propriu, dar pe seama organizatorului unei activități de agrement, un contract la distanță având ca obiect achiziționarea unui drept de acces la această activitate, dacă, pe de o parte, stingerea pe calea retragerii, conform articolului 12 litera (a) din această directivă, a obligației de a executa acest contract față de consumator ar face ca riscul legat de rezervarea capacităților astfel eliberate să fie suportat de organizatorul activității în cauză și, pe de altă parte, activitatea de agrement la care acest drept conferă acces este prevăzută ca trebuind să aibă loc la o dată sau într‑o perioadă specifică.