1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 din Directiva 2004/83/CE ( 2 ), precum și a articolelor 8 și 23 din Directiva 2005/85/CE ( 3 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui recurs formulat de reclamantul din litigiul principal, X, un resortisant al unei țări terțe, împotriva deciziei International Protection Appeals Tribunal (Tribunalul de Apel pentru Protecție Internațională, Irlanda, denumit în continuare „IPAT”), prin care acesta i‑a respins acțiunile împotriva deciziilor de respingere a cererilor sale de azil și de protecție subsidiară. Litigiul este între reclamantul din cauza principală, pe de o parte, și IPAT, Minister for Justice and Equality (ministrul justiției și egalității, Irlanda), Irlanda și Attorney General (Procurorul General, Irlanda), pe de altă parte (denumiți în continuare împreună „intimatele”).

3.

High Court (Înalta Curte, Irlanda) adresează șapte întrebări preliminare care sunt structurate în jurul a trei problematici, privind, prima, întinderea obligației de cooperare a autorității decizionale cu solicitantul de protecție internațională și consecințele care trebuie deduse dintr‑o eventuală încălcare a acestei obligații; a doua, consecințele neadoptării deciziilor cu privire la cererile de azil și de protecție internațională într‑un termen rezonabil și, a treia, impactul, asupra credibilității generale a unui solicitant, al unei declarații mincinoase prezentate în cererea sa inițial, declarație pe care el a retras‑o ulterior cu prima ocazie, după ce a oferit explicații în acest sens.

4.

În temeiul articolului 1 secțiunea A alineatul (2) primul paragraf din Convenția privind statutul refugiaților ( 4 ), termenul „refugiat” se aplică oricărei persoane care „în urma unor temeri justificate de a fi persecutată datorită rasei, religiei, naționalității, apartenenței la un anumit grup social sau opiniilor sale politice, se află în afara țării a cărei cetățenie o are și care nu poate sau, datorită acestei temeri, nu dorește protecția acestei țări; sau care, neavând nicio cetățenie și găsindu‑se în afara țării în care avea reședința obișnuită […], nu poate sau, datorită respectivei temeri, nu dorește să se reîntoarcă”.

5.

În plus față de anumite dispoziții de drept primar, și anume articolele 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), articolul 4 și articolul 15 litera (c) din Directiva 2004/83 ( 5 ), precum și articolul 8 alineatele (2) și (3), articolul 23 alineatele (1) și (2) și articolul 39 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/85 ( 6 ) sunt relevante în prezenta cauză.

6.

Reclamantul din litigiul principal este un resortisant pakistanez care a intrat în Irlanda la 1 iulie 2015, după ce a avut reședința în Regatul Unit între anii 2011-2015, fără a prezenta o cerere de protecție internațională.

7.

La 2 iulie 2015, reclamantul din litigiul principal a depus în Irlanda o cerere de acordare a statutului de refugiat. Cererea respectivă, întemeiată inițial pe o declarație mincinoasă, pe care reclamantul din litigiul principal a retras‑o ulterior, se întemeia pe faptul că acesta s‑a aflat în imediata apropiere a exploziei unei bombe în timpul unui atentat terorist care a avut loc la o înmormântare în Pakistan, în urma căruia au murit aproximativ 40 de persoane, printre care două pe care el le cunoștea. Reclamantul afirma că a fost profund afectat de acest eveniment, astfel încât îi era frică să trăiască în Pakistan și se temea că va suferi vătămări grave în cazul în care era retrimis acolo. El declara că suferă de anxietate, de depresie și de tulburări ale somnului. Cererea sa a fost respinsă la 14 noiembrie 2016 de către Office of the Refugee Applications Commissioner (Serviciul Comisarului însărcinat cu soluționarea cererilor de acordare a statutului de refugiat, Irlanda).

8.

La 2 decembrie 2016, reclamantul din litigiul principal a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la Refugee Appeals Tribunal [Tribunalul de Apel privind Refugiații, Irlanda]. Procedura referitoare la calea de atac respectivă a fost suspendată din cauza modificărilor legislative intervenite la 31 decembrie 2016, ca urmare a intrării în vigoare a International Protection Act 2015 (Legea din 2015 privind protecția internațională), care a unificat diferitele proceduri de protecție internațională prevăzute anterior și a creat în special International Protection Office (Oficiul pentru Protecție Internațională, Irlanda, denumit în continuare „IPO”) și IPAT.

9.

La 13 martie 2017, reclamantul din litigiul principal a depus o cerere de protecție subsidiară, care a fost respinsă de IPO. La 13 februarie 2018, el a formulat o cale de atac împotriva acestei decizii la IPAT.

10.

Prin decizia din 7 februarie 2019, IPAT a respins cele două căi de atac.

11.

La 7 aprilie 2019, reclamantul din litigiul principal a formulat recurs la High Court (Înalta Curte), solicitând anularea acestei decizii a IPAT.

12.

În susținerea acestei acțiuni, reclamantul din litigiul principal a subliniat, în primul rând, că informațiile privind țările de origine consultate de IPAT, datând din anii 2015-2017, erau incomplete și neactualizate, prin urmare IPAT nu a ținut seama de situația existentă în Pakistan la data adoptării deciziei din 7 februarie 2019. În plus, IPAT nu ar fi examinat în mod adecvat informațiile de care dispunea.

13.

În al doilea rând, termenul de pronunțare cu privire la cererea din 2 iulie 2015 ar fi vădit nerezonabil și ar aduce atingere principiului efectivității, articolului 47 din cartă și standardelor minime stabilite de dreptul Uniunii.

14.

În al treilea rând, IPAT ar fi fost informat cu privire la starea de sănătate mintală a reclamantului din litigiul principal, dar ar fi omis să se asigure că dispunea de toate elementele de probă necesare pentru a se putea pronunța în mod corect cu privire la cereri. În special, acest tribunal ar fi trebuit să solicite o expertiză medico‑legală, utilizată în general în susținerea cererii de azil a unei persoane care a suferit acte de tortură sau chiar o altă expertiză cu privire la starea sa de sănătate mintală.

15.

În al patrulea rând, în ceea ce privește alte elemente relevante pentru cererea sa, reclamantului din litigiul principal nu i s‑ar fi acordat beneficiul îndoielii, deși starea sa de sănătate mintală nu ar fi fost constatată și luată în considerare în mod corespunzător. Astfel, anumite elemente relevante ale argumentației sale nu ar fi fost verificate sau ar fi fost încălcate și nu ar fi existat nicio cooperare între acesta și instituțiile competente, în special în ceea ce privește expertiza medico‑legală menționată.

16.

În al cincilea rând, în împrejurările cauzei, caracterizate prin faptul că reclamantul din litigiul principal a admis că prezentarea sa anterioară a evenimentelor era falsă și că ar exista o posibilitate ca el să sufere de probleme de sănătate mintală, ar fi nerezonabil să se concluzioneze că acesta nu este credibil în ceea ce privește aspecte esențiale ale argumentației sale.

17.

High Court (Înalta Curte) apreciază, mai întâi, că IPAT nu și‑a îndeplinit obligația de cooperare prin faptul că nu a obținut informațiile adecvate cu privire la țara de origine și nici o expertiză medico‑legală. Cu toate acestea, instanța de trimitere ridică problema dacă IPAT avea obligația, în temeiul dreptului Uniunii, să obțină o asemenea expertiză și dacă este compatibil cu dreptul Uniunii să se solicite, în conformitate cu dreptul național, ca reclamantul din litigiul principal să dovedească, pentru a obține anularea deciziei IPAT, existența unui prejudiciu care decurge din această neîndeplinire a obligațiilor.

18.

Instanța respectivă ridică, în continuare, problema consecințelor care trebuie deduse din faptul că au trecut mai mult de trei ani și jumătate între depunerea cererii din 2 iulie 2015 și adoptarea deciziei IPAT la 7 februarie 2019, termen de decizie pe care îl consideră nerezonabil.

19.

În sfârșit, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la faptul că o singură declarație mincinoasă, pe care reclamantul din litigiul principal a retras‑o cu prima ocazie, după ce a oferit explicații în acest sens, poate justifica repunerea în discuție a credibilității generale a acestuia.

20.

În acest context, prin decizia din 23 noiembrie 2021, primită la grefa Curții la 9 decembrie 2021, High Court (Înalta Curte) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21.

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

22.

La 17 decembrie 2021, Camera întâi a Curții a decis, la propunerea judecătorului raportor, după ascultarea avocatului general, să nu admită această cerere.

23.

Reclamantul din litigiul principal, intimatele, guvernele german și neerlandez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. Reclamantul din litigiul principal, guvernul irlandez și Comisia au participat la ședința care a avut loc la 16 noiembrie 2022.

24.

Printr‑o cerere de lămuriri din 20 septembrie 2022, Curtea a solicitat instanței de trimitere să precizeze legislația aplicabilă și rolul încredințat IPAT. Această instanță a răspuns prin înscrisul din 21 octombrie 2022.

25.

Intimatele contestă admisibilitatea celor șapte întrebări preliminare.

26.

În primul rând, ele afirmă că prima întrebare are caracter ipotetic, în măsura în care se întemeiază pe o premisă nesusținută de instanța de trimitere, iar aceasta din două motive. Pe de o parte, contrar celor sugerate de modul de redactare a întrebării respective, instanța de trimitere nu ar fi constatat o „încălcare totală a obligației de cooperare” și nu ar fi putut efectua o astfel de constatare pe baza situației de fapt din cauză. Pe de altă parte, întrebarea menționată ar invita Curtea să pronunțe o decizie determinantă cu privire la situația de fapt din speță, ceea ce nu ar fi de competența sa. Potrivit intimaților, aceste considerații sunt valabile de asemenea pentru a doua și a treia întrebare, din cauza legăturii lor cu prima întrebare.

27.

În al doilea rând, intimatele susțin că a patra și a cincea întrebare sunt de asemenea ipotetice, dat fiind că instanța de trimitere nu a constatat o neîndeplinire a obligației de a pronunța o decizie într‑un termen rezonabil.

28.

În al treilea rând, intimatele consideră că a șasea întrebare nu este necesară pentru soluționarea litigiului principal, dat fiind că IPAT a ținut seama de dovezile medicale furnizate de reclamantul din litigiul principal, fără a le contesta.

29.

În sfârșit, în al patrulea rând, intimatele susțin că a șaptea întrebare are caracter ipotetic și, prin urmare, nu trebuie să primească un răspuns, în măsura în care reclamantul din litigiul principal a precizat că nu contestă concluziile IPAT referitoare la credibilitatea sa și în care, contrar a ceea ce ar lăsa să se înțeleagă formularea acestei întrebări, declarația mincinoasă nu a fost singurul element care a determinat IPAT să considere că credibilitatea reclamantului din litigiul principal nu era dovedită. În această privință, alte elemente relevante priveau faptul că acesta nu ar fi menționat decât foarte târziu elemente‑cheie referitoare la evenimentele din trecut și nu ar fi solicitat protecția internațională în cererea sa inițială.

30.

Aceste obiecții nu ne conving.

31.

Amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, cererea de decizie preliminară este inadmisibilă dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 9 ).

32.

În acest context, se poate afirma cu dificultate că întrebările preliminare nu au nicio legătură cu realitatea, sunt ipotetice sau nu furnizează elementele de fapt necesare.

33.

În speță, în ceea ce privește caracterul pretins ipotetic al primei, al celei de a doua, al celei de a treia și al celei de a șasea întrebări, este desigur adevărat că elementele de fapt relatate de instanța de trimitere nu sunt indicii ale unei „încălcări totale a obligației de cooperare” de către IPAT ( 10 ). Totuși, din aceste întrebări reiese că instanța de trimitere ridică mai exact problema dacă aceste fapte corespund unei încălcări a obligației de cooperare a autorităților competente cu solicitantul și a consecințelor pe care ea trebuie să le desprindă, după caz, dintr‑o asemenea constatare, având în vedere limitele pe care dreptul național le impune acestor autorități ( 11 ).

34.

În ceea ce privește a patra și a cincea întrebare, nici faptul că instanța de trimitere încă nu a constatat o neîndeplinire a obligației de a lua o decizie într‑un termen rezonabil, dar are în vedere să facă acest lucru, nu este un motiv suficient pentru a concluziona în speță că aceste întrebări sunt ipotetice.

35.

În plus, din decizia de trimitere reiese că a șasea întrebare privește obligația eventuală de a obține o expertiză medico‑legală complementară celor furnizate de reclamantul din litigiul principal. Faptul că IPAT a ținut seama de probele medicale prezentate de persoana interesată, fără a le contesta, nu are legătură cu obligația respectivă și nu poate repune în discuție pertinența acestei întrebări.

36.

În sfârșit, în ceea ce privește a șaptea întrebare, trebuie arătat că intimatele contestă constatările de fapt ale instanței de trimitere, precum și aprecierea sa cu privire la pertinența acestei întrebări pentru soluționarea litigiului principal. Or, nu este de competența Curții, ci de cea a instanței de trimitere să constate și să aprecieze faptele referitoare la credibilitatea reclamantului din litigiul principal.

37.

Pentru a rezuma, revine instanței de trimitere sarcina de a identifica provocările juridice ale unei cauze care necesită interpretarea dreptului Uniunii.

38.

Prin urmare, întrebările preliminare trebuie să fie considerate admisibile și să fie analizate pe fond.

39.

Considerăm util, înainte de a aborda analiza întrebărilor preliminare, să amintim pe scurt cadrul în care se înscriu Directivele 2004/83 și 2005/85.

40.

În primul rând, am dori să arătăm că din considerentul (3) al Directivei 2004/83 reiese că Convenția de la Geneva constituie elementul‑cheie al sistemului juridic internațional de protecție a refugiaților. De asemenea, din considerentele (16) și (17) ale acestei directive reiese că dispozițiile privind condițiile de acordare a statutului de refugiat, precum și conținutul acestuia au fost adoptate pentru a ajuta autoritățile competente ale statelor membre să aplice această convenție întemeindu‑se pe noțiuni și pe criterii comune ( 12 ). În plus, în ceea ce privește Directiva 2005/85, din considerentele (2), (3), (5) și (7) ale acesteia reiese că ea stabilește un cadru comun al garanțiilor, care permite să se asigure respectarea deplină a convenției menționate. Articolul 33 din aceasta consacră principiul nereturnării. Principiul amintit este garantat ca drept fundamental la articolul 18 și la articolul 19 alineatul (2) din cartă ( 13 ).

41.

Rezultă că interpretarea dispozițiilor Directivelor 2004/83 și 2005/85 trebuie realizată în lumina economiei generale și a scopului fiecăreia dintre aceste directive, cu respectarea Convenției de la Geneva și a celorlalte tratate relevante menționate la articolul 78 alineatul (1) TFUE ( 14 ). În plus, astfel cum rezultă din considerentul (10) al Directivei 2004/83 și din considerentul (8) al Directivei 2005/85, această interpretare trebuie efectuată de asemenea cu respectarea drepturilor recunoscute de cartă ( 15 ).

42.

În al doilea rând, am dori de asemenea să arătăm că, în timp ce scopul Directivei 2004/83 este stabilirea unor standarde minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe pentru a putea beneficia de protecție internațională și la conținutul acestei protecții, cel al Directivei 2005/85 este de a stabili standarde minime cu privire la procedurile de examinare a cererilor, precizând totodată drepturile solicitanților de azil.

43.

În acest context vom aborda întrebările adresate de instanța de trimitere. Vom examina mai întâi întinderea obligației de cooperare a autorității decizionale cu solicitantul de protecție internațională, în sensul articolului 4 din Directiva 2004/83, precum și consecințele care trebuie deduse dintr‑o eventuală încălcare a acestei obligații (secțiunea B). Vom aborda în continuare consecințele neadoptării unei decizii cu privire la cererile de azil și de protecție internațională într‑un termen rezonabil în lumina articolului 23 din Directiva 2005/85 (secțiunea C). În sfârșit, vom examina chestiunea referitoare la credibilitatea generală a unui solicitant (secțiunea D).

44.

Prin intermediul primei, al celei de a doua, al celei de a treia și al celei de șasea întrebări, la care propunem să se răspundă împreună, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă obligația de cooperare prevăzută la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/83 impune autorității decizionale să obțină informații actualizate cu privire la țara de origine a unui solicitant de azil și de protecție internațională și, atunci când există indicii privind probleme de sănătate mintală care rezultă eventual dintr‑un eveniment traumatizant survenit în această țară, o expertiză medico‑legală cu privire la sănătatea mintală a acestuia. În plus, instanța de trimitere ridică problema dacă încălcarea obligației respective poate conduce la anularea deciziei de respingere a acestor cereri sau dacă se poate impune solicitantului să demonstreze că decizia ar fi putut fi diferită în lipsa unei asemenea încălcări.

45.

Considerăm că răspunsul la aceste întrebări poate fi obținut prin examinarea semnificației cerinței de cooperare în sarcina statului membru, în sensul articolului 4 din Directiva 2004/83.

46.

Instanța de trimitere arată că informațiile furnizate de solicitant cu privire la țara de origine nu erau actualizate nici măcar la data la care solicitantul le prezentase. Mai precis, în cadrul unei constatări esențiale în decizia în litigiu ( 16 ), IPAT se referă la o misiune de anchetă austriacă din anul 2015 ( 17 ) și la un raport al Înaltului Comisariat al Organizației Națiunilor Unite pentru Refugiați (UNHCR) din anul 2017 ( 18 ). Potrivit acestei instanțe, nu se putea considera că elementele respective constituiau propriu‑zis informații actualizate privind țara de origine în cadrul acestei decizii, pronunțată la 7 februarie 2019 ( 19 ). Astfel, în temeiul articolului 4 din Directiva 2004/83, așa cum a fost interpretat de Curte în Hotărârea M., instanța de trimitere consideră că IPAT nu și‑a îndeplinit obligația de cooperare întrucât nu a obținut informațiile corespunzătoare și actualizate privind țara de origine a solicitantului.

47.

Această abordare ni se pare a priori rezonabilă. Totuși, este oportun să clarificăm anumite elemente.

48.

Amintim că, astfel cum reiese din titlul său, articolul 4 din Directiva 2004/83 privește „evaluarea faptelor și circumstanțelor” unei cereri de protecție internațională. Potrivit Curții, această „evaluare” se desfășoară în două etape distincte. Prima privește stabilirea împrejurărilor de fapt susceptibile să constituie elementele de probă în susținerea cererii, iar a doua se referă la aprecierea juridică a acestor elemente, care constă în a decide dacă, având în vedere faptele ce caracterizează o speță, sunt îndeplinite condițiile de fond prevăzute la articolele 9 și 10 sau 15 din Directiva 2004/83 pentru acordarea protecției internaționale ( 20 ).

49.

În acest context se naște întrebarea care este, concret, semnificația cerinței de cooperare cu solicitantul în cadrul fiecăreia dintre aceste două etape.

50.

Amintim de la bun început că, potrivit articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2004/83, deși în mod normal este obligația solicitantului să prezinte toate elementele necesare în susținerea cererii sale, revine totuși statului membru în cauză obligația de a coopera cu solicitantul respectiv în stadiul stabilirii elementelor relevante ale acestei cereri ( 21 ). Cu alte cuvinte, dispoziția menționată impune autorităților statelor membre „obligația pozitivă” de a coopera cu solicitantul în vederea evaluării acestor elemente ( 22 ).

51.

În această privință, din articolul 4 alineatul (2) din Directiva 2004/83 reiese că elementele de probă care pot justifica o cerere de protecție internațională înseamnă informațiile furnizate de solicitant și toate documentele de care acesta dispune referitoare la situația sa individuală privind, printre altele, vârsta sa, trecutul său, identitatea sau cetățenia ori cetățeniile sale. Această dispoziție se referă, așadar, la toate elementele relevante pentru a justifica cererea și, în consecință, privește informațiile și documentele referitoare la circumstanțele de fapt din trecutul solicitantului, inclusiv cele referitoare „[la] țara sau [la] țările, precum și [la] localitatea sau [la] localitățile în care a avut reședința anterioară”.

52.

Amintim de asemenea că semnificația cerinței de cooperare în sarcina statului membru în cadrul acestei prime etape a evaluării a fost deja clarificată de Curte. Aceasta a precizat că, dacă, din indiferent ce motiv, elementele furnizate de solicitantul protecției internaționale nu sunt complete, actuale sau relevante, este necesar ca acest stat membru să coopereze în mod activ, în acest stadiu al procedurii, cu solicitantul pentru a permite strângerea tuturor elementelor de natură să susțină cererea ( 23 ). Curtea a indicat de asemenea că autoritățile unui stat membru pot fi adesea mai bine plasate decât solicitantul pentru a avea acces la anumite tipuri de documente ( 24 ).

53.

Prin urmare, este evident, în opinia noastră, că, în cadrul acestei prime etape a evaluării cu privire la stabilirea circumstanțelor de fapt susceptibile să constituie elementele de probă în susținerea cererii, cerința de cooperare prevăzută la articolul 4 din Directiva 2004/83 impune autorității decizionale să obțină informații complete și actualizate cu privire la țara de origine a unui solicitant de azil și de protecție internațională.

54.

În aceste condiții, se naște de asemenea întrebarea dacă există o asemenea obligație de „cooperare” în sarcina autorităților statului membru în cauză în cadrul celei de a doua etape a evaluării.

55.

Amintim că articolul 4 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/83 prevede, în ceea ce privește evaluarea individuală a unei cereri de protecție internațională, că această evaluare trebuie efectuată ținând seama, printre altele, de toate faptele relevante privind țara de origine în momentul luării unei decizii privind cererea, inclusiv de actele cu putere de lege și actele administrative ale țării de origine și de modul lor de aplicare.

56.

Această evaluare individuală a cererii este, după cum am arătat deja ( 25 ), a doua etapă în cadrul „evaluării faptelor și circumstanțelor” unei cereri de azil sau de protecție internațională, în sensul articolului 4 din Directiva 2004/83. Etapa respectivă privește aprecierea juridică a elementelor de probă furnizate în susținerea cererii pentru a stabili dacă acestea sunt efectiv de natură să îndeplinească condițiile necesare pentru acordarea statutului de refugiat sau a protecției internaționale solicitate ( 26 ).

57.

Or, după cum a statuat deja Curtea, analiza temeiniciei cererii poate fi efectuată numai de autoritatea națională competentă, astfel încât, în acest stadiu al procedurii, o cerință de cooperare a acestei autorități cu solicitantul, astfel cum este prevăzută la articolul 4 alineatul (1) a doua teză din Directiva 2004/83, nu este pertinentă ( 27 ). În această privință amintim că din articolul 4 alineatul (1) și din articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2005/85 rezultă că autoritatea decizională este responsabilă de „examinarea corespunzătoare” a cererilor, la finalul căreia ia decizia cu privire la acestea ( 28 ). Mai exact, din articolul 8 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată reiese că statele membre se asigură că se obțin informații precise și actualizate cu privire la situația generală existentă în țările de origine ale solicitanților de azil ( 29 ) din diferite surse, precum UNHCR ( 30 ).

58.

Prin urmare, împărtășim pe deplin poziția Comisiei potrivit căreia din aceste dispoziții reiese că, în temeiul articolului 4 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/83, autoritatea decizională este ținută să nu se limiteze la simpla obligație de cooperare cu solicitantul în ceea ce privește informațiile referitoare la situația țării de origine. Astfel, statele membre au obligația, atunci când o persoană îndeplinește condițiile prevăzute de Directiva 2004/83, să acorde protecția internațională solicitată, întrucât autoritățile lor nu dispun de o putere discreționară în această privință ( 31 ). Or, dat fiind că, în conformitate cu articolul 28 alineatul (1) din Directiva 2005/85, statele membre pot considera o cerere de azil ca fiind neîntemeiată numai în cazul în care autoritatea decizională a stabilit că solicitantul nu îndeplinește condițiile pentru obținerea statutului de refugiat în temeiul Directivei 2004/83, autoritatea respectivă nu ar putea respinge o cerere fără a efectua o „examinare corespunzătoare” a acesteia și, prin urmare, fără a lua în considerare informații actualizate cu privire la situația existentă în țara de origine.

59.

Mai precis, acest lucru este cu atât mai adevărat pentru condiția vătămărilor grave, menționată la articolul 15 litera (c) din Directiva 2004/83, care constă în amenințări grave și individuale la adresa vieții sau a persoanei unui civil ca urmare a violenței generalizate în caz de conflict armat intern sau internațional, cum sunt cele evocate în cauza principală ( 32 ). Astfel, Curtea a statuat că existența acestor tipuri de amenințări nu este supusă condiției ca solicitantul să facă dovada faptului că amenințările îl vizează în mod specific, ca urmare a unor elemente proprii situației sale personale. Potrivit Curții, gradul de violență generalizată ce caracterizează conflictul armat aflat în curs de desfășurare este apreciat de autoritățile naționale competente sesizate cu o cerere sau de instanțele unui stat membru la care se atacă decizia de respingere a unei astfel de cereri ( 33 ). În plus, trebuie amintit că aprecierea problemei de a stabili dacă circumstanțele stabilite constituie sau nu o amenințare de asemenea natură încât persoana vizată să se poată teme în mod întemeiat, din perspectiva situației sale personale, să fie supusă în mod real la acte de persecuție trebuie, în toate cazurile, să fie realizată cu vigilență și cu prudență, din moment ce este vorba despre aspecte privind integritatea persoanei și libertățile individuale, aspecte care fac parte din valorile fundamentale ale Uniunii ( 34 ).

60.

În consecință, din cele ce precedă rezultă că articolul 4 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2004/83 impune autorității decizionale, în cadrul obligației sale de a efectua o examinare corespunzătoare a cererii, în sensul articolului 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2005/85, să obțină informații precise și actualizate cu privire la țara de origine a unui solicitant de azil și de protecție internațională. Cu alte cuvinte, această autoritate nu se poate limita la examinarea informațiilor parțiale sau obsolete furnizate de solicitant în susținerea cererii sale, ci trebuie să obțină informații actualizate.

61.

Instanța de trimitere arată că reclamantul din litigiul principal prezentase în fața IPO un raport medical în care se sublinia existența unor tulburări mintale ca urmare a faptului că s‑a aflat în imediata apropiere a exploziei unei bombe în timpul unui atentat terorist în țara sa de origine ( 35 ). Această instanță explică faptul că IPO a susținut în fața IPAT că un asemenea raport nu permitea să se stabilească dacă tulburările mintale de care suferea solicitantul fuseseră sau nu cauzate de această explozie. În plus, din decizia de trimitere reiese că IPAT împărtășea această opinie și a considerat că o expertiză medico‑legală, respectiv un „raport Spirasi”, ar fi putut fi efectiv „de o mai mare utilitate” ( 36 ). Prin urmare, instanța de trimitere constată că atât IPO, cât și IPAT au apreciat că raportul medical prezentat de reclamantul din litigiul principal nu era suficient și că ar fi fost relevantă o expertiză medico‑legală.

62.

În acest context, se naște întrebarea dacă obligația de cooperare instituită la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/83 impune autorităților naționale să obțină o asemenea expertiză.

63.

În primul rând, în ceea ce privește prima etapă a evaluării referitoare la stabilirea circumstanțelor de fapt, observăm că o atare cerință nu reiese din modul de redactare a acestei dispoziții. Astfel, Directiva 2004/83 are ca obiect stabilirea unor standarde minime privind condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe pentru a putea beneficia de protecție internațională. Or, dacă legiuitorul Uniunii ar fi intenționat să impună statelor membre o asemenea obligație, el ar fi precizat cu certitudine acest lucru în mod explicit. În consecință, autoritățile naționale trebuie să beneficieze de o marjă de apreciere pentru a stabili dacă o expertiză medico‑legală este relevantă sau nu pentru evaluarea individuală pe care autoritățile naționale sunt obligate să o efectueze, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Directiva 2004/83 ( 37 ).

64.

Cu toate acestea, contrar celor susținute de intimate, atunci când, precum în speță, autoritățile respective apreciază că expertiza medico‑legală în discuție este relevantă sau necesară pentru evaluarea cererii de protecție internațională ( 38 ), în opinia noastră, reiese din obligația de cooperare, în sensul articolului 4 alineatul (1) din Directiva 2004/83, că ele trebuie să informeze solicitantul cu privire la aceasta și să coopereze cu el pentru a putea dispune de o asemenea expertiză ( 39 ). După cum am observat deja, din cerința de cooperare care revine autorităților naționale rezultă că, atunci când autoritatea decizională consideră că elementele furnizate de solicitantul unei protecții internaționale sunt incomplete, obsolete sau nerelevante, aceasta este obligată să coopereze în mod activ cu solicitantul pentru a permite strângerea tuturor elementelor necesare ( 40 ) pentru a stabili circumstanțele de fapt susceptibile să constituie elemente de probă în susținerea cererii.

65.

În al doilea rând, referitor la a doua etapă a evaluării privind aprecierea juridică a elementelor de probă prezentate în susținerea cererii, amintim că din articolul 4 alineatul (3) literele (b) și (c) din Directiva 2004/83 reiese că evaluarea unei cereri de protecție internațională trebuie efectuată individual, ținând seama de informațiile și documentele relevante prezentate de solicitant, inclusiv informațiile care permit să se stabilească dacă solicitantul a făcut sau ar putea face obiectul unei persecuții sau al unor vătămări grave, precum și de statutul și de situația personală a solicitantului pentru a se stabili dacă, ținând seama de această situație, actele la care solicitantul a fost sau riscă să fie expus ar putea fi considerate drept persecuție sau vătămare gravă. În special, Curtea a statuat deja că articolul 4 alineatul (3) din această directivă nu exclude recurgerea la expertize în cadrul procesului de evaluare a faptelor și a circumstanțelor ( 41 ). Prin urmare, autoritățile competente au obligația de a‑și adapta modalitățile de apreciere a declarațiilor și a elementelor de probă scrise sau de altă natură în funcție de caracteristicile proprii fiecărei categorii de cereri de protecție internațională ( 42 ).

66.

În această privință, cerința de a obține o expertiză medico‑legală privind sănătatea mintală a solicitantului atunci când autoritățile naționale consideră acest aspect relevant sau necesar pentru a aprecia elementele de probă este confirmată de articolul 4 alineatul (1) și de articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2005/85. Dispozițiile menționate prevăd obligația autorității decizionale de a efectua „examinarea corespunzătoare” a cererilor la finalul căreia ia decizia cu privire la acestea ( 43 ). Astfel, autoritatea respectivă nu va fi în măsură să efectueze o asemenea examinare corespunzătoare a cererilor, în sensul dispozițiilor respective, în cazul în care, deși consideră că o expertiză medico‑legală se dovedește relevantă sau necesară pentru a efectua evaluarea individuală a cererii în discuție, ea nu o obține.

67.

În consecință, considerăm că articolul 4 alineatul (3) literele (b) și (c) din Directiva 2004/83 impune autorității decizionale, în cadrul obligației sale de a efectua examinarea corespunzătoare a cererii, în sensul articolului 8 alineatul (2) din Directiva 2005/85, atunci când apreciază că expertiza medico‑legală privind sănătatea mintală a solicitantului este relevantă sau necesară pentru evaluarea individuală a acestei cereri, să obțină o asemenea expertiză. În opinia noastră, o interpretare diferită ar contraveni obiectivului Directivei 2004/83 și ar lipsi de conținut atât articolul 4 alineatul (3) din această directivă, cât și articolul 8 alineatul (2) din Directiva 2005/85.

68.

Înainte de a analiza consecințele care trebuie deduse din încălcarea obligației de cooperare și a obligației de a efectua o examinare corespunzătoare a cererii [secțiunile c) și d)], trebuie să se stabilească dacă, după cum susțin guvernul german și Comisia, articolul 39 din Directiva 2005/85 impune ca instanța de prim grad să poată exercita un control de fond ex nunc asupra unei decizii de respingere a unei cereri de azil sau de protecție internațională [secțiunea a)]. În cazul unui răspuns afirmativ, se ridică problema dacă IPAT trebuie considerat autoritate judiciară, în sensul articolului 39 din Directiva 2005/85 [secțiunea b)].

69.

Amintim că articolul 39 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/85 prevede că statele membre se asigură că solicitanții de azil au dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, împotriva unei hotărâri luate cu privire la cererea lor de azil. Totuși, această dispoziție nu precizează că este necesar ca instanța respectivă să poată exercita un astfel de control ex nunc. În această privință Comisia arată în observațiile sale scrise că, în opinia sa, cerințele respective reies din jurisprudența stabilită de Curte.

70.

Observăm în acest sens că o asemenea cerință reiese cu claritate din articolul 46 din Directiva 2013/32, care a înlocuit articolul 39 din Directiva 2005/85 și care nu este aplicabil în speță. Ne pare însă util să arătăm, după cum a constatat Comisia în cursul procedurii legislative cu privire la acest articol 46, că dispoziția menționată „ia în considerare în mod semnificativ evoluțiile permanente ale jurisprudenței în materie, decise de [Curte] și de Curtea Europeană a Drepturilor Omului” ( 44 ). Prin urmare, vom examina dacă articolul 39 din Directiva 2005/85, astfel cum a fost interpretat de Curte, prevede cerința respectivă.

71.

În primul rând, Curtea a arătat deja că respectivele caracteristici ale căii de atac prevăzute la articolul 39 din Directiva 2005/85 trebuie să fie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective și potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la acest articol ( 45 ). În special, Curtea a statuat că, pentru ca exercitarea acestui drept să fie efectivă, este necesar ca instanța națională să poată verifica, în cadrul unei examinări aprofundate, temeinicia motivelor care au determinat autoritatea administrativă competentă să considere că cererea de protecție internațională este neîntemeiată ( 46 ). Amintim în această privință că orice decizie privind acordarea statutului de refugiat sau a statutului conferit prin protecție subsidiară trebuie să se întemeieze pe o evaluare individuală ( 47 ).

72.

În al doilea rând, Curtea a hotărât, în privința Regulamentului (UE) nr. 604/2013 ( 48 ), că o acțiune în anulare introdusă împotriva unei decizii administrative în cadrul căreia instanța sesizată nu poate ține seama de împrejurări ulterioare adoptării acestei decizii nu asigură o protecție jurisdicțională suficientă, care să permită persoanei în cauză să își exercite drepturile conferite de acest regulament și de articolul 47 din cartă ( 49 ).

73.

În al treilea rând, trebuie adăugat că, astfel cum a amintit avocatul general Mengozzi, cerința referitoare la o „examinare deplină”, care nu se limitează la respectarea normelor de drept aplicabile, ci se extinde la constatarea și la evaluarea elementelor de fapt, a fost deja de multă vreme stabilită de Curtea Europeană a Drepturilor Omului ( 50 ). Potrivit acestei curți, examinarea respectivă trebuie să fie atentă, independentă, riguroasă și completă și trebuie să permită înlăturarea oricărei îndoieli, oricât de legitimă ar fi, în ceea ce privește caracterul neîntemeiat al unei cereri de protecție internațională, indiferent de întinderea competențelor autorității responsabile de control ( 51 ).

74.

Prin urmare, trebuie să se considere că articolul 39 din Directiva 2005/85, interpretat în lumina articolului 47 din cartă, impune ca instanța de prim grad să poată exercita un control ex nunc asupra unei decizii de respingere a unei cereri de azil sau de protecție internațională.

75.

În răspunsul la cererea de lămuriri adresată de Curte, instanța de trimitere indică, pe de o parte, că IPO ia decizia de a acorda sau de a refuza protecția internațională în primă instanță, în sensul articolului 23 din Directiva 2005/85 ( 52 ). Pe de altă parte, această instanță explică faptul că IPAT acționează, în cadrul unui litigiu precum litigiul principal, ca autoritate judiciară care exercită un prim nivel al controlului jurisdicțional în fața căreia poate fi formulată o acțiune în fapt și în drept împotriva unei decizii în primă instanță adoptată de autoritatea decizională (și anume IPO), în sensul articolului 39 din directiva menționată ( 53 ). Aceasta subliniază, printre altele, că IPAT adoptă decizii ex nunc și are competența de a solicita ca ministrul justiției și egalității să facă anchete și să îi furnizeze informații ( 54 ).

76.

În consecință, considerăm că, în măsura în care decizia autorității decizionale trebuie, în temeiul articolului 4 alineatul (3) literele (a)-(c) din Directiva 2004/83 coroborat cu articolul 8 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2005/85, să fie luată în urma unei „examinări corespunzătoare”, ținând seama de toate faptele relevante privind țara de origine, inclusiv, atunci când consideră că este relevantă sau necesară, de o expertiză medico‑legală privind sănătatea mintală a solicitantului, controlul de către o instanță de prim grad al temeiniciei motivelor acestei autorități implică, după cum a susținut Comisia în mod întemeiat în observațiile sale, examinarea informațiilor precise și actualizate privind situația existentă în țara de origine care erau, printre altele, la baza deciziei administrative care face obiectul controlului.

77.

De asemenea, în cazul în care această instanță consideră că elementele de probă prezentate de solicitant nu sunt suficiente pentru a‑și susține declarația potrivit căreia el a suferit deja o vătămare gravă și nici pentru a aprecia în special starea de sănătate mintală a acestuia, ea trebuie să poată dispune măsuri de cercetare pentru a‑i permite solicitantului să furnizeze o expertiză medico‑legală. Aceasta presupune ca instanța de prim grad care examinează calea de atac să poată efectua o examinare ex nunc, cu alte cuvinte, nu pe baza unor împrejurări de care autoritatea care a adoptat decizia avea sau ar fi trebuit să aibă cunoștință la data acestei adoptări, ci pe baza celor existente la momentul la care se pronunță instanța.

78.

În consecință, IPAT, în calitate de instanță judecătorească menționată la articolul 39 din Directiva 2005/85 interpretat în lumina articolului 47 din cartă, este obligat să obțină și să examineze informații precise și actualizate cu privire la situația existentă în țara de origine a solicitantului, inclusiv o expertiză medico‑legală, în cazul în care o consideră relevantă sau necesară, având în vedere obligația sa de a asigura o cale de atac efectivă împotriva unei decizii a autorității decizionale, în speță IPO, prin care se refuză acordarea dreptului de azil sau a protecției internaționale.

79.

Instanța de trimitere urmărește să afle dacă o asemenea obligație poate, prin ea însăși, să conducă la anularea deciziei de respingere a cererilor de azil și de protecție internațională.

80.

Trebuie să precizăm că, în răspunsul la cererea de lămuriri a Curții, instanța de trimitere a precizat, făcând referire la punctele 102 și 103 din Hotărârea D. și A., că sistemul irlandez de acordare și de retragere a statutului de refugiat include de asemenea posibilitatea unui control al IPO și al IPAT în fața acesteia din punctul de vedere al erorilor de drept în determinarea cererii ( 55 ). Prin urmare, prezenta trimitere preliminară a fost formulată în cadrul unui asemenea control jurisdicțional.

81.

Aceasta înseamnă, în opinia noastră, că instanța de trimitere asigură un control de al doilea grad. Prin urmare, examinarea sa se limitează la eventualele erori de drept, precum în speță încălcarea obligației atât a autorității decizionale, cât și a instanței de prim grad de a obține informații precise și actualizate cu privire la țara de origine a solicitantului, inclusiv o expertiză medico‑legală atunci când acestea o consideră relevantă sau necesară.

82.

Deși încălcarea unei asemenea obligații poate conduce la anularea deciziei de respingere a acestor cereri, instanța de trimitere precizează în răspunsul la cererea de lămuriri că, în cazul în care consideră că a fost săvârșită o eroare de drept, trimite cauza la IPAT pentru ca această instanță să pronunțe o nouă decizie de apel pe planul situației de fapt și de drept. Revine, așadar, instanței de trimitere sarcina de a aprecia existența unei asemenea erori.

83.

Se poate impune solicitantului să demonstreze că decizia ar fi putut fi diferită în lipsa încălcării obligației de a efectua o examinare corespunzătoare a cererii?

84.

Guvernul german susține în mod întemeiat în observațiile sale scrise că, deși instanța de prim grad efectuează ea însăși o examinare completă pentru a stabili dacă solicitantul de azil are dreptul la protecție internațională pe baza împrejurărilor de fapt actuale, nu este necesar ca părțile la procedură să demonstreze că decizia autorității naționale decizionale ar fi putut fi diferită.

85.

Semnalăm în această privință că, deși este, desigur, adevărat că această problemă ține de autonomia procedurală a statelor membre, nu este mai puțin adevărat că, după cum am explicat deja, exercitarea efectivă a dreptului de azil sau de protecție internațională, precum și respectarea cerințelor care decurg din articolul 47 din cartă ( 56 ) și din principiul nereturnării impun o examinare ex nunc de către instanța de prim grad, prevăzută la articolul 39 din Directiva 2005/85 ( 57 ).

86.

În consecință, ținând seama de importanța drepturilor fundamentale în discuție în cadrul unei cereri de azil și de protecție internațională, nu ni se pare relevant ca, în cazul încălcării obligației autorității decizionale și a instanței de prim grad de a efectua o examinare corespunzătoare a cererii, sarcina de a demonstra că decizia ar fi putut fi diferită în lipsa unei asemenea încălcări să fie suportată de solicitant. Dimpotrivă, în cadrul acestei examinări, sarcina de a efectua o astfel de demonstrație se dovedește, în opinia noastră, excesivă, întrucât obligația respectivă revine acestei autorități naționale și acestei instanțe, iar nu solicitantului.

87.

Prin intermediul celei de a patra și al celei de a cincea întrebări, care, în opinia noastră, trebuie analizate împreună, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă termenul de mai mult de trei ani și jumătate care a curs între depunerea cererii de azil și decizia IPAT poate fi justificat de modificările legislative intervenite în Irlanda în cursul acestei proceduri și, dacă nu aceasta este situația, dacă un asemenea termen, pe care ea îl califică drept „nerezonabil”, poate justifica prin el însuși anularea deciziei de respingere a cererilor în discuție în litigiul principal.

88.

Înainte de a răspunde la aceste întrebări, vom examina pe scurt care sunt diferențele dintre termenele prevăzute la articolele 23 și 39 din Directiva 2005/85, precum și natura lor.

89.

Trebuie să arătăm de la bun început că din structura și din economia Directivei 2005/85, în special din distincția dintre procedurile în primă instanță, prevăzute în capitolul III, și procedurile privind căile de atac, prevăzute în capitolul V, reiese că trebuie să se facă distincție între termenul pentru adoptarea unei decizii a autorității decizionale, prevăzut la articolul 23 din această directivă, și termenul pentru adoptarea unei decizii a instanței de prim grad, prevăzut la articolul 39 din directiva menționată.

90.

În ceea ce privește, în primul rând, natura termenului prevăzut la articolul 23 din Directiva 2005/85, amintim că alineatul (2) primul paragraf al acestui articol prevede că statele membre se asigură că procedura în cauză se încheie cât mai repede, fără a aduce atingere unei examinări corespunzătoare și complete ( 58 ). Așadar, din modul de redactare a acestei dispoziții reiese că ea privește numai termenul adecvat pentru ca autoritatea decizională să ia o decizie în cadrul unei proceduri de examinare. Acest termen de șase luni este, prin urmare, un termen indicativ și nu este nicidecum obligatoriu pentru autoritatea respectivă.

91.

Acest aspect este confirmat, pe de o parte, de obiectivul Directivei 2005/85. Amintim în această privință că Curtea a avut deja ocazia să sublinieze că procedurile instituite de directiva menționată constituie standarde minime și că statele membre dispun în mai multe privințe de o marjă de apreciere pentru punerea în aplicare a dispozițiilor menționate, ținând seama de particularitățile dreptului național ( 59 ). În special, Curtea a arătat că intenția legiuitorului Uniunii de a lăsa o asemenea marjă de apreciere se regăsește în special în formularea considerentului (11) și a articolului 23 din Directiva 2005/85, consacrat procedurii de examinare ( 60 ). Astfel, interesul legat de celeritatea tratării cererilor de azil aparține, așa cum rezultă din acest considerent, atât statelor membre, cât și solicitanților de azil ( 61 ).

92.

Natura indicativă a acestui termen este de asemenea confirmată, pe de altă parte, de articolul 23 alineatul (2) al doilea paragraf literele (a) și (b) din Directiva 2005/85. Această dispoziție prevede că statele membre se asigură că, în cazul în care nu se poate lua o hotărâre în termen de șase luni, solicitantul respectiv fie este informat despre întârziere, fie primește, la cerere, informații despre termenul în care se preconizează adoptarea unei hotărâri cu privire la cererea sa. Potrivit dispoziției menționate, astfel de informații nu reprezintă o obligație pentru statul membru față de solicitantul în cauză de a adopta o hotărâre în termenul respectiv.

93.

În ceea ce privește, în al doilea rând, natura termenelor prevăzute la articolul 39 din Directiva 2005/85, amintim că alineatul (4) al acestui articol prevede că statele membre pot prevedea termene pentru examinarea de către instanța de prim grad a hotărârii adoptate de autoritatea decizională ( 62 ). Prin urmare, din această dispoziție reiese cu claritate că ea nu prevede un termen, indicativ sau imperativ, în care instanța respectivă trebuie să se pronunțe asupra unei căi de atac împotriva hotărârii adoptate de autoritatea decizională.

94.

Acestea fiind precizate, trebuie să arătăm că, în speță, decizia de respingere a IPO a intervenit după mai mult de 16 luni de la depunerea de către reclamantul din litigiul principal a cererii de acordare a statutului de refugiat, în timp ce decizia IPAT de respingere a căii de atac împotriva acestei decizii a fost pronunțată după doi ani și două luni de la introducerea căii sale de atac. Totuși, instanța de trimitere pune sub semnul întrebării faptul că decizia de confirmare a refuzului de a acorda reclamantului din litigiul principal protecția internațională a fost pronunțată de instanța de prim grad după trei ani și șapte luni de la depunerea primei sale cereri de azil.

95.

În consecință, chiar dacă, astfel cum am arătat, trebuie să se facă distincție între termenul indicativ al procedurii de examinare, prevăzut la articolul 23 alineatul (2) din Directiva 2005/85, și termenul de introducere a căii de atac care poate fi stabilit de statele membre, prevăzut la articolul 39 alineatul (4) din această directivă, și deși împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia Directiva 2005/85 nu stabilește un termen imperativ în care trebuie pronunțată o decizie definitivă, se naște totuși întrebarea dacă acest termen de mai mult de trei ani și jumătate este un termen rezonabil.

96.

Pentru motivele care urmează, nu credem aceasta.

97.

În primul rând, este cu siguranță adevărat că, în lipsa unor reguli stabilite de dreptul Uniunii în privința modalităților procedurale referitoare la examinarea unei cereri de protecție internațională, statele membre își păstrează competența, conform principiului autonomiei procedurale, de a reglementa aceste modalități, garantând în același timp respectarea drepturilor fundamentale și deplina eficiență a dispozițiilor de drept al Uniunii referitoare la protecția internațională ( 63 ).

98.

Cu toate acestea, amintim, pe de o parte, că efectivitatea accesului la statutul conferit protecției internaționale necesită, potrivit Curții, ca examinarea cererii să intervină într‑un termen rezonabil ( 64 ). Într‑adevăr, astfel cum a indicat avocatul general Bot, cererile de azil și de protecție subsidiară trebuie „să facă obiectul unei examinări diligente, să se înscrie într‑un termen rezonabil, rapiditatea procedurii contribuind nu numai la securitatea juridică a solicitantului, ci și la integrarea sa” ( 65 ).

99.

În această privință, în opinia noastră, trebuie să se țină seama atât de durata procedurii de examinare a cererilor în fața autorității decizionale, cât și de cea a procedurii privind calea de atac în fața instanței de prim grad, în speță IPO și, respectiv, IPAT.

100.

Arătăm, pe de altă parte, că Curtea a amintit că dreptul la bună administrare, consacrat la articolul 41 din cartă, reflectă un principiu general al dreptului Uniunii. Astfel, cerințele care rezultă din acest drept la bună administrare, în special dreptul oricărei persoane de a beneficia de un tratament într‑un termen rezonabil, își găsesc aplicarea în cadrul unei proceduri de acordare a statutului de refugiat sau a protecției subsidiare, precum cea în discuție în litigiul principal, desfășurată de autoritatea națională competentă ( 66 ).

101.

Aceasta înseamnă că durata totală a unei proceduri privind o cerere de azil sau de protecție internațională trebuie să respecte dreptul la bună administrare, consacrat la articolul 41 din cartă, și efectivitatea dreptului la o cale de atac eficientă. În această privință, amintim că articolul 47 al doilea paragraf din cartă prevede printre altele că „[o]rice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege” ( 67 ). Trebuie să arătăm de asemenea că, ținând seama de situația individuală a solicitanților de azil sau de protecție internațională, statul membru în care se află acest solicitant trebuie, așadar, să se asigure că nu agravează o situație de încălcare a drepturilor fundamentale ale acestui solicitant prin proceduri de examinare care ar avea o durată nerezonabilă.

102.

În al doilea rând, în ceea ce privește justificarea unui asemenea termen nerezonabil, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, un stat membru nu poate invoca modificările legislative intervenite în cadrul procedurii principale pentru a justifica nerespectarea obligației sale de a se pronunța cu privire la cererile de azil sau de protecție internațională într‑un termen rezonabil ( 68 ).

103.

În al treilea și ultimul rând, în ceea ce privește problema dacă nerespectarea unui termen rezonabil poate justifica anularea deciziei de respingere a unei cereri de azil sau de protecție internațională, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia neîndeplinirea obligației de a se pronunța cu privire la aceste cereri într‑un termen rezonabil nu constituie un motiv relevant pentru a decide, în cadrul căii de atac prevăzute la articolul 39 din Directiva 2005/85, dacă refuzul de a acorda protecția internațională este conform cu normele și cu criteriile prevăzute de Directiva 2004/83.

104.

Astfel, calea de atac prevăzută la articolul 39 din Directiva 2005/85 are ca obiect să se decidă dacă autoritatea decizională a considerat în mod întemeiat că un solicitant nu îndeplinea condițiile necesare pentru a beneficia de protecție internațională. În această privință, problema dacă o persoană are sau nu nevoie cu adevărat de această protecție trebuie apreciată pe baza criteriilor de acordare a unei asemenea protecții, prevăzute de Directiva 2004/83. Faptul că decizia referitoare la necesitatea protecției internaționale nu a fost adoptată într‑un termen rezonabil nu este relevant în cadrul acestei aprecieri și nu poate servi drept temei pentru a decide cu privire la acordarea protecției.

105.

În aceste condiții, amintim că articolul 47 al doilea paragraf din cartă prevede că „[o]rice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată” ( 69 ). Potrivit unei jurisprudențe constante, respectarea dreptului la apărare constituie un principiu fundamental al dreptului Uniunii ( 70 ). În speță, în cazul în care durata totală a procedurii conduce la încălcarea dreptului la apărare al unui solicitant de azil și de protecție internațională, nerespectarea termenului rezonabil ca urmare a acestei încălcări poate justifica anularea deciziei de respingere a cererilor menționate, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere ( 71 ).

106.

Prin intermediul celei de a șaptea întrebări, instanța de trimitere urmărește în esență să afle dacă o declarație mincinoasă în cererea inițială, pe care solicitantul a retras‑o cu prima ocazie, justifică punerea în discuție a credibilității sale.

107.

Amintim că articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2004/83 prevede posibilitatea ca statele membre să considere că solicitantul are obligația de a‑și susține cererea de protecție internațională, această obligație implicând, potrivit Curții, „să prezinte toate elementele necesare” ( 72 ). Articolul 4 alineatul (2) din directiva menționată definește aceste elemente ca fiind cele care înseamnă, printre altele, „informațiile furnizate de solicitant și toate documentele de care acesta dispune”. În plus, din articolul 4 alineatul (5) din directiva respectivă reiese că, atunci când anumite aspecte din declarațiile solicitantului nu sunt susținute de dovezi documentare sau de altă natură ( 73 ), aceste aspecte nu necesită o confirmare în cazul în care sunt îndeplinite cinci condiții cumulative, una dintre ele fiind cea potrivit căreia „credibilitatea generală a solicitantului a putut fi stabilită” ( 74 ).

108.

Cu toate acestea, subliniem că nici Directiva 2004/83 și nici Directiva 2005/85 nu precizează ce trebuie să se înțeleagă prin „credibilitate” și nu oferă indicații referitoare la elementele care trebuie luate în considerare pentru a aprecia „credibilitatea generală” a solicitantului de către autoritățile naționale și instanțele competente.

109.

Potrivit UNHCR, „[c]redibilitatea este stabilită atunci când solicitantul prezintă o cerere coerentă și plauzibilă, care nu intră în contradicție cu informații generale cunoscute, și care poate fi așadar, în general, crezută” ( 75 ). Din această definiție reiese că respectivele criterii corespund uneia dintre condițiile cumulative prevăzute la articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2004/83, și anume cea potrivit căreia „declarațiile solicitantului sunt considerate coerente și plauzibile și nu sunt contrazise de informații generale și specifice cunoscute, relevante pentru cererea sa” ( 76 ). Prin urmare, această definiție nu ne pare pertinentă pentru a defini criteriul „credibilității generale”, în sensul articolului 4 alineatul (5) litera (e) din directiva amintită. De aici deducem mai degrabă că acest criteriu trebuie să fie apreciat de autoritatea decizională în cadrul obligației sale de a efectua o evaluare individuală a unei cereri de protecție internațională ținând seama, printre altele, de statutul individual și de situația personală a solicitantului, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) litera (c) din directiva menționată.

110.

În această privință, observăm că Curtea a amintit deja cerința care este impusă autorităților competente, în temeiul articolului 13 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2005/85 ( 77 ) și al articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2004/83, de a conduce interviul ținând seama de situația personală sau generală în care se înscrie cererea, inclusiv de vulnerabilitatea solicitantului, și de a efectua o evaluare individuală a acestei cereri ținând seama de statutul individual și de situația personală a fiecărui solicitant ( 78 ).

111.

În acest context, faptul că un solicitant a prezentat o declarație mincinoasă nu înseamnă că declarația menționată este semnificativă sau determinantă pentru soluționarea cererii, fără existența unor factori suplimentari care să indice că afirmațiile solicitantului sunt nefondate ( 79 ). Într‑adevăr, motive multiple pot explica de ce un solicitant a prezentat o declarație mincinoasă ( 80 ). Astfel, dacă un element de probă este în contradicție cu declarațiile solicitantului, agentul responsabil trebuie să se ocupe de acest aspect și să îi dea solicitantului posibilitatea de a explica incoerențele ( 81 ).

112.

În speță, din decizia de trimitere reiese că cererea reclamantului din litigiul principal se întemeia inițial pe o singură declarație mincinoasă și că el a retras respectiva declarație oferind explicații în acest sens cu prima ocazie posibilă. În plus, nu se poate exclude că problemele de sănătate mintală de care pare să sufere reclamantul din litigiul principal i‑au putut afecta prima declarație.

113.

Prin urmare, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia nu ar fi proporțional să se considere, pe baza unei singure declarații mincinoase, pe care solicitantul a explicat‑o și a retras‑o cu prima ocazie posibilă, că solicitantul nu este credibil.

114.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă High Court (Înalta Curte, Irlanda) după cum urmează: