1.

Prin recursul formulat, domnul Marián Kočner (denumit în continuare „recurentul”) solicită anularea Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 29 septembrie 2021, Kočner/Europol (T‑528/20, nepublicată, denumită în continuare hotărârea atacată, EU:T:2021:631), prin care acesta i‑a respins acțiunea având ca obiect repararea prejudiciului moral pe care consideră că l‑a suferit din cauza atingerii aduse dreptului său la respectarea vieții sale private și de familie în esență în urma unor operațiuni de prelucrare a datelor de către Agenția Uniunii Europene pentru Cooperare în Materie de Aplicare a Legii (Europol), în cadrul unei anchete penale inițiate împotriva sa de autoritățile slovace în urma asasinării unui jurnalist și a logodnicei acestuia.

2.

Prezentul recurs oferă Curții, pentru prima dată, ocazia de a se pronunța printre altele cu privire la natura răspunderii extracontractuale a Europol în temeiul articolelor 49 și 50 din Regulamentul (UE) 2016/794 ( 2 ), interpretate în lumina considerentului (57) al acestui regulament și mai ales cu privire la existența regimului special de răspundere solidară între Europol și statul membru în care s‑a produs un prejudiciu ca urmare a prelucrării incorecte a datelor de către Europol sau de către acest stat membru.

3.

Potrivit considerentelor (56), (57) și (65) ale Regulamentului Europol:

[…]

4.

Potrivit articolului 17 alineatul (1) din acest regulament, Europol poate prelucra doar informațiile care i‑au fost furnizate printre altele de către statele membre, în conformitate cu dreptul intern al acestora și cu articolul 7 din regulamentul menționat. În temeiul alineatului (2) al acestui articol 17, Europol poate extrage și prelucra în mod direct informații, inclusiv date cu caracter personal, din surse aflate la dispoziția publicului, inclusiv internetul și datele publice.

5.

Articolul 32 din același regulament, intitulat „Securitatea prelucrării”, prevede la alineatul (1):

„Europol pune în aplicare măsuri tehnice și organizatorice corespunzătoare pentru a proteja datele cu caracter personal împotriva distrugerii accidentale sau ilegale, a pierderii accidentale sau a dezvăluirii, a modificării și a accesării neautorizate sau a oricărei alte forme neautorizate de prelucrare.”

6.

Articolul 49 din Regulamentul Europol, intitulat „Dispoziții generale privind răspunderea și dreptul la despăgubiri”, prevede la alineatul (3):

„Fără a aduce atingere articolului 49[ ( 4 )], în cazul răspunderii necontractuale [a se citi «extracontractuale»], Europol, în conformitate cu principiile generale comune legislațiilor statelor membre, repară orice prejudiciu cauzat de departamentele sale sau de membrii personalului său în îndeplinirea îndatoririlor acestora.”

7.

Articolul 50 din acest regulament, intitulat „Răspunderea pentru prelucrarea incorectă a datelor cu caracter personal și dreptul la despăgubiri”, prevede:

„(1)   Orice persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei operațiuni ilegale de prelucrare a datelor are dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, fie de la Europol, în conformitate cu articolul 340 [TFUE], fie de la statul membru unde s‑a produs evenimentul care a generat prejudiciul, în conformitate cu dreptul său intern. Persoana în cauză introduce o acțiune împotriva Europol în fața Curții de Justiție a Uniunii Europene sau o acțiune împotriva statului membru în fața instanței naționale competente din statul membru respectiv.

(2)   Orice litigiu între Europol și statele membre privind răspunderea finală pentru despăgubirile acordate unei persoane fizice în conformitate cu alineatul (1) este înaintat consiliului de administrație, care îl soluționează cu o majoritate de două treimi din membrii săi, fără a aduce atingere dreptului de contestare a respectivei decizii în conformitate cu articolul 263 [TFUE].”

8.

În cadrul unei anchete efectuate de autoritățile penale slovace în urma asasinării în Slovacia, la 21 februarie 2018, a unui jurnalist și a logodnicei sale, Europol, la cererea Národná kriminálna agentúra (Agenția Națională de Combatere a Criminalității, Slovacia, denumită în continuare „NAKA”), a preluat, la 10 octombrie 2018, două telefoane mobile care ar fi aparținut recurentului și, la 17 octombrie 2018, un suport de stocare USB.

9.

În ceea ce privește aceste telefoane mobile, la 21 iunie 2019, Europol a comunicat NAKA rapoartele științifice definitive referitoare la operațiunile efectuate cu privire la acestea. Potrivit Europol, anterior comunicării rapoartelor, a predat NAKA mai întâi un hard disk care conținea datele criptate extrase din telefoanele menționate, predarea fiind atestată printr‑un proces‑verbal din 23 octombrie 2018 (denumit în continuare „procesul‑verbal din 23 octombrie 2018”), și, ulterior, telefoanele în discuție, predarea fiind certificată printr‑un formular de predare‑primire de probe din 13 februarie 2019 ( 5 ).

10.

Unele articole de presă și o publicație au pus la dispoziția publicului, pe un site internet în luna mai 2019, informații referitoare la recurent provenite din aceste telefoane mobile, inclusiv transcrieri ale comunicărilor sale intime.

11.

În ceea ce privește suportul de stocare USB, Europol a menționat, în raportul din 13 ianuarie 2019 transmis NAKA la 14 februarie 2019, că recurentul se afla în detenție de la data de 20 iunie 2018 sub suspiciunea săvârșirii unei infracțiuni financiare și că numele său era printre altele direct legat de „așa‑numitele liste de mafioți” și de „Panama Papers” ( 6 ).

12.

Printr‑o scrisoare din 4 mai 2020, recurentul a solicitat Europol, în temeiul articolului 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol, o despăgubire în cuantum de 100000 de euro pentru prejudiciul moral pe care consideră că l‑a suferit ca urmare, pe de o parte, a publicării în presă și pe internet a unor date cu caracter personal și în special a publicării transcrierilor comunicărilor sale cu caracter intim și sexual și, pe de altă parte, a includerii numelui său în „listele de mafioți”, despre care presa a relatat în urma scurgerilor de informații privind dosarul întocmit în procedura penală națională referitoare la asasinatul menționat la punctul 8 din prezentele concluzii.

13.

În urma anchetei efectuate de autoritățile penale slovace, menționată la punctul 8 din prezentele concluzii, recurentul, urmărit pentru complicitate la asasinat în calitate de comanditar, a fost achitat în primă instanță printr‑o hotărâre care a fost anulată de Najvyšší súd Slovenskej republiky (Curtea Supremă a Republicii Slovace, Slovacia), care a trimis cauza spre rejudecare în primă instanță.

14.

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 18 august 2020, recurentul a introdus o acțiune întemeiată pe articolele 268 și 340 TFUE, precum și pe articolul 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol având ca obiect repararea prejudiciilor morale pe care consideră că le‑a suferit ca urmare a comportamentului Europol. El a solicitat o despăgubire în cuantum de 50000 de euro pentru prejudiciul moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a divulgării unor date cu caracter personal (primul capăt de cerere) și, respectiv, o despăgubire în același cuantum pentru prejudiciul moral pe care l‑ar fi suferit ca urmare a includerii în „listele de mafioți” (al doilea capăt de cerere).

15.

Tribunalul a respins acțiunea formulată. Acesta a concluzionat, în ceea ce privește primul capăt de cerere, că recurentul nu a făcut dovada unei legături de cauzalitate între prejudiciul invocat și comportamentul Europol ( 7 ) și, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, că recurentul nu a furnizat niciun element de probă de natură să dovedească faptul că „listele de mafioți” ar fi fost elaborate și păstrate de o instituție a Uniunii și în special de Europol ( 8 ). Tribunalul a mai precizat în ceea ce privește cele două capete de cerere că aceste concluzii nu erau contrazise de considerentul (57) al Regulamentului Europol și nici de articolul 49 sau de articolul 50 din acest regulament ( 9 ).

16.

La 8 decembrie 2021, recurentul a declarat recurs împotriva hotărârii atacate. Acesta solicită Curții anularea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal, precum și pronunțarea unei decizii cu privire la cheltuielile de judecată.

17.

Europol, susținută de Republica Slovacă în calitate de intervenientă, solicită Curții respingerea recursului și obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

18.

În susținerea recursului formulat, recurentul invocă șase motive, primele patru motive privind prejudiciul moral suferit ca urmare a divulgării către public a unor date cu caracter personal (primul capăt de cerere formulat în primă instanță), iar al cincilea și al șaselea motiv privind prejudiciul moral suferit ca urmare a includerii numelui său în „listele de mafioți” (al doilea capăt de cerere formulat în primă instanță) ( 10 ).

19.

Europol invocă în prealabil inadmisibilitatea primului și a celui de al cincilea motiv, chestiune care trebuie analizată mai întâi.

20.

Europol susține în esență că primul și al cincilea motiv, întemeiate pe faptul că Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a exclus răspunderea solidară a Europol și a statului membru în cauză pentru prejudiciile suferite ca urmare a unei prelucrări ilegale a datelor în urma acțiunii Europol sau a acestui stat membru, au fost invocate pentru prima dată în primă instanță în stadiul replicii. Ar fi vorba, așadar, despre motive noi invocate pe parcursul procesului și, în consecință, inadmisibile ( 11 ).

21.

Recurentul răspunde că a invocat aceste argumente în cererea introductivă formulată în primă instanță, atunci când a menționat considerentul (57) al Regulamentului Europol, precum și articolul 50 alineatele (1) și (2) din acest regulament.

22.

În această privință, arătăm că recurentul, în cererea introductivă, a pus la îndoială răspunderea Europol în conformitate cu articolul 49 alineatul (3) și cu articolul 50 din Regulamentul Europol, precum și prin trimitere la considerentul (57) al regulamentului menționat, pe care l‑a citat integral. Recurentul, în cuprinsul replicii, a susținut ulterior acest argument precizând că, chiar în cazul în care nu s‑ar stabili că Europol ar fi răspunzător pentru comportamentul imputat, acesta ar fi răspunzător în solidar cu statul membru în cauză pentru prejudiciul cauzat.

23.

În aceste condiții, apreciem că recurentul a invocat un motiv referitor în esență la răspunderea solidară a Europol în cererea sa introductivă formulată în primă instanță și că, în consecință, primul și al cincilea motiv de recurs sunt admisibile.

24.

Prin intermediul primului motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a exclus faptul că Europol și statul membru în cauză sunt răspunzătoare în solidar pentru prejudiciile rezultate dintr‑o prelucrare ilegală a datelor, ignorând caracterul obligatoriu al considerentului (57) al Regulamentului Europol.

25.

Deși recunoaște că modul de redactare a articolului 50 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Europol nu conține nicio dispoziție expresă care să prevadă o răspundere solidară a Europol și a statului membru în cauză, recurentul consideră că o astfel de răspundere reiese totuși din această dispoziție, interpretată în lumina considerentului (57) al acestui regulament.

26.

În opinia sa, în primul rând, articolul 50 alineatul (2) din regulamentul menționat, atunci când prevede o soluționare a litigiilor dintre Europol și statul membru în cauză, prin intermediul consiliului de administrație al Europol, nu ar putea fi interpretat altfel, în caz contrar această dispoziție fiind lipsită de orice semnificație.

27.

În al doilea rând, existența unei răspunderi solidare a Europol în speță s‑ar întemeia și pe obiectivul reglementării în discuție, care decurge printre altele din considerentul (57) al Regulamentului Europol și care ar consta în protecția sporită a părții vătămate ( 12 ).

28.

În al treilea rând, principiile generale ale dreptului Uniunii ar permite în orice caz să se deducă o răspundere solidară chiar și în lipsa unei reglementări exprese, având în vedere articolul 340 TFUE.

29.

Europol, susținut de Republica Slovacă, subliniază, cu titlu introductiv, că o răspundere solidară a Uniunii și a statului membru în cauză, atunci când acestea acționează împreună, nu este recunoscută în principiu la articolul 340 al doilea paragraf TFUE, fiind necesară o mențiune explicită în acest sens din partea legiuitorului Uniunii.

30.

În primul rând, articolul 50 din Regulamentul Europol nu ar fi aplicabil prelucrării de date vizate în speță, întrucât s‑ar aplica exclusiv prelucrării de date efectuate în cadrul operațiunilor și atribuțiilor Europol.

31.

În al doilea rând, această dispoziție nu s‑ar aplica decât prejudiciilor cauzate în comun de Uniune și de un stat membru și nu poate fi aplicată în lipsa oricărui comportament nelegal a Europol și fără stabilirea unei legături de cauzalitate.

32.

În al treilea rând, înainte de toate, considerentul (57) al acestui regulament, deși face referire la răspunderea solidară, nu ar avea valoare obligatorie și nu s‑ar aplica în speță. Apoi, noțiunea de răspundere solidară ar presupune răspunderea mai multor entități pentru același prejudiciu, iar nu obligativitatea unei entități, a cărei răspundere nu este stabilită, de a plăti o despăgubire. În sfârșit, recurentul nici măcar nu ar fi introdus o acțiune în răspundere împotriva statului membru în cauză ( 13 ).

33.

Amintim că, în hotărârea atacată, Tribunalul a statuat că articolul 49 alineatul (3) și articolul 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol se limitează la a preciza că Europol trebuie să repare orice prejudiciu cauzat de departamentele sale sau de membrii personalului său în îndeplinirea îndatoririlor acestora, conform condițiilor prevăzute la articolul 340 TFUE, și că nu era îndeplinită condiția privind legătura de cauzalitate ( 14 ). În această privință, deși considerentul (57) al regulamentului respectiv are în vedere un mecanism de solidaritate, acesta nu și‑ar găsi nici expresia, nici temeiul în dispozițiile regulamentului menționat ( 15 ).

34.

În ceea ce privește răspunderea extracontractuală a Uniunii, trebuie arătat că, potrivit articolului 340 al doilea paragraf TFUE, „[î]n materie de răspundere extracontractuală, Uniunea este obligată să repare, în conformitate cu principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre, prejudiciile cauzate de instituțiile sale sau de agenții săi în exercițiul funcțiunilor lor” ( 16 ). Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, răspunderea extracontractuală a Uniunii în temeiul acestei dispoziții presupune îndeplinirea unui ansamblu de condiții în ceea ce privește nelegalitatea comportamentului reproșat instituțiilor, caracterul real al prejudiciului și existența unei legături de cauzalitate între comportament și prejudiciul invocat ( 17 ). Caracterul cumulativ al acestor condiții implică faptul că, în măsura în care una dintre acestea nu este îndeplinită, nu poate fi angajată răspunderea extracontractuală a Uniunii ( 18 ).

35.

În ceea ce privește, mai precis, eventuala răspundere solidară a Europol în temeiul articolului 50 din Regulamentul Europol, observăm că, în principiu, răspunderea solidară extracontractuală presupune ca, dacă actul prejudiciabil poate fi imputat mai multor persoane, ele să fie obligate în solidar la repararea prejudiciului ( 19 ).

36.

Potrivit unei jurisprudențe de asemenea constante a Curții, interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii săi, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea pe care le urmărește actul din care aceasta face parte. În plus, geneza unei dispoziții a dreptului Uniunii poate de asemenea să ofere elemente importante pentru interpretarea acesteia ( 20 ).

37.

În primul rând, în ceea ce privește modul de redactare a articolului 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol, această dispoziție prevede în esență că orice persoană care a suferit un prejudiciu ca urmare a unei operațiuni ilegale de prelucrare a datelor are dreptul de a primi despăgubiri pentru prejudiciul suferit, fie de la Europol, în conformitate cu articolul 340 TFUE (în fața instanței Uniunii), fie de la statul membru unde s‑a produs evenimentul care a generat prejudiciul, în conformitate cu dreptul său intern (în fața instanței naționale competente).

38.

Considerăm că această dispoziție nu conduce, doar prin modul său de redactare, la o interpretare univocă în ceea ce privește natura răspunderii în discuție.

39.

Astfel, pe de o parte, utilizarea expresiei „fie […], fie” nu este concludentă în această privință ( 21 ). Expresia aceasta ar putea indica la fel de bine că răspunderea Europol este una alternativă la cea a statului membru în cauză sau că persoana vătămată se poate adresa în egală măsură instituției în cauză sau statului membru în cauză pentru întregul prejudiciu.

40.

Pe de altă parte, nici trimiterea la articolul 340 TFUE pe care o face această dispoziție nu este concludentă și, având în vedere referirea din cuprinsul dispoziției la „principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre”, ea implică necesitatea unei interpretări comparative, pe care o vom efectua în continuare în contextul interpretării teleologice a dispoziției în discuție ( 22 ).

41.

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul în care se înscrie articolul 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol, observăm, primo, că în considerentul (56) al Regulamentului Europol se precizează că Europol se supune normelor generale privind răspunderea contractuală și extracontractuală aplicabile instituțiilor, agențiilor și organismelor Uniunii, „cu excepția normelor privind răspunderea pentru prelucrarea ilegală a datelor”. În ceea ce privește prelucrarea ilegală a datelor menționată, considerentul (57) al acestui regulament nu ar putea fi mai clar atunci când enunță că „Europol și statul membru în care s‑a produs evenimentul care a generat prejudiciul ar trebui să fie răspunzători în solidar”, pentru motivul că „[p]entru persoana fizică în cauză poate fi neclar dacă prejudiciul pe care l‑a suferit în urma prelucrării ilegale a datelor este cauzat de acțiunea Europol sau de cea a unui stat membru”.

42.

Desigur, este adevărat, astfel cum amintește Europol, că preambulul unui act al Uniunii nu are valoare juridică obligatorie și nu poate fi invocat nici pentru a deroga de la înseși dispozițiile actului în cauză, nici pentru a interpreta aceste dispoziții într‑un sens vădit contrar modului de redactare a acestora ( 23 ). Totuși, dincolo de aceste limite, considerentele constituie elemente de interpretare importante, care sunt de natură să clarifice voința autorului acestui act ( 24 ).

43.

Prin urmare, în măsura în care intenția legiuitorului Uniunii, exprimată fără echivoc în considerentul (57) al Regulamentului Europol, de a favoriza persoana vătămată prin introducerea răspunderii solidare a Europol și a statului membru în cauză nu contravine modului de redactare a articolului 50 din acest regulament, tragem concluzia că acest articol poate (și trebuie) să fie interpretat în lumina considerentului menționat.

44.

Această concluzie este confirmată de articolul 50 alineatul (2) din Regulamentul Europol, potrivit căruia orice litigiu între Europol și statele membre privind răspunderea finală pentru despăgubirile acordate unei persoane fizice în conformitate cu articolul 50 alineatul (1) din acest regulament este înaintat consiliului de administrație al Europol.

45.

În ceea ce privește, secundo, argumentul Europol potrivit căruia, în esență, activitățile de preluare și de decriptare efectuate de acesta pe telefoanele mobile ale recurentului nu se încadrează în noțiunea de „prelucrare a datelor cu caracter personal” în sensul articolului 50 din Regulamentul Europol, nu vedem, iar Europol nu explică motivele pentru care activitățile de decriptare efectuate de Europol în speță nu s‑ar încadra în definiția de la articolul 88 alineatul (2) litera (a) TFUE, potrivit căreia atribuțiile Europol pot include „colectarea, stocarea, prelucrarea și analizarea informațiilor, precum și schimbul de informații transmise în special de autoritățile statelor membre sau de țări ori autorități terțe” ( 25 ).

46.

În al treilea rând, considerăm că este evident că, printre obiectivele Regulamentului Europol, astfel cum reiese din considerentul (57) al acestuia, se numără și acela de a facilita, prin intermediul unei răspunderi solidare a Europol și a statului membru în cauză, introducerea unei acțiuni în despăgubire de către o persoană vătămată printr‑o prelucrare incorectă a datelor. Această poziție este confirmată de geneza dispoziției în discuție, precum și de o interpretare comparativă a acesteia în lumina principiilor generale comune ordinilor juridice ale statelor membre.

47.

În această privință, în ceea ce privește, primo, geneza articolului 50 din Regulamentul Europol, remarcăm că modul de redactare a acestui articol și a considerentului (57) reiese ca atare din propunerea inițială a Comisiei ( 26 ), aspect care consolidează interpretarea potrivit căreia articolul menționat transpune intenția legiuitorului Uniunii, astfel cum este exprimată în acest considerent, de a introduce o formă de răspundere solidară a Europol și a statului membru în cauză ( 27 ).

48.

În plus, contrar argumentului susținut de Europol, aplicarea acestei dispoziții nu se poate limita doar la situația unui prejudiciu cauzat în comun de Uniune și de un stat membru, întrucât, într‑o asemenea situație, revine, în opinia noastră, instanței competente sarcina de a statua cu privire la această răspundere a entităților sau a persoanelor care au cauzat prejudiciul ( 28 ).

49.

În ceea ce privește, secundo, interpretarea comparativă a articolului 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol, amintim că, în conformitate cu această dispoziție, persoana vătămată poate invoca răspunderea Europol „în conformitate cu articolul 340 TFUE”, care face trimitere în al doilea paragraf la principiile generale comune ordinilor juridice ale statelor membre ( 29 ).

50.

În această privință, considerăm că există o formă de convergență a ordinilor juridice ale statelor membre în ceea ce privește existența unei răspunderi solidare în situații în care același prejudiciu este imputabil mai multor persoane ( 30 ). De altfel, principiile dreptului european privind răspunderea civilă se înscriu în aceeași direcție ( 31 ).

51.

În plus, observăm că mecanismul răspunderii solidare nu este străin de dreptul Uniunii în materie de prelucrare a datelor, întrucât o astfel de răspundere este reglementată printre altele la articolul 82 alineatul (4) din Regulamentul (UE) 2016/679 pentru cazul în care mai mulți operatori sunt implicați în aceeași operațiune de prelucrare ( 32 ).

52.

Această concluzie nu este răsturnată de principiul jurisprudențial potrivit căruia, în situațiile de răspundere concurentă a Uniunii și a unui stat membru, persoanele pretins nedreptățite sunt obligate mai întâi să inițieze o procedură în fața instanțelor naționale ( 33 ). Astfel, deși acest principiu se aplică în situații de răspundere comună, aplicarea lui în cazuri de răspundere solidară ar determina lipsirea de orice efect util a răspunderii solidare.

53.

În concluzie, considerăm că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a exclus faptul că articolul 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol, interpretat în lumina considerentului (57) al acestui regulament, introduce un regim de răspundere solidară a Europol și a statului membru în cauză pentru prejudiciile suferite în urma prelucrării ilegale a datelor ca urmare a acțiunii Europol sau a acestui stat membru.

54.

Prin urmare, propunem admiterea primul motiv de recurs.

55.

În consecință, hotărârea atacată ar trebui anulată întrucât a exclus orice legătură de cauzalitate între prejudiciul invocat de recurent și un eventual comportament al Europol pentru simplul motiv că, într‑o anumită perioadă, atât Europol, cât și autoritățile slovace s‑au aflat în posesia datelor conținute în telefoanele mobile în cauză.

56.

Subliniem însă că, pentru a se putea considera că Europol este răspunzător în solidar pentru prejudiciul invocat, trebuie să se mai stabilească printre altele existența unei legături de cauzalitate între comportamentul invocat și acest prejudiciu ( 34 ). Astfel, existența unei răspunderi solidare impune ca diferitele fapte prejudiciabile să fie de natură să producă prejudiciul invocat, oricare ar fi cauza imediată și determinantă a evenimentului ( 35 ).

57.

Or, este adevărat, desigur, că existența acestei legături de cauzalitate în speță este firul care deslușește argumentele dezvoltate în cadrul motivelor de recurs al doilea‑al patrulea și al șaselea.

58.

Cu toate acestea, dat fiind că, în hotărârea atacată, Tribunalul s‑a limitat în esență să se pronunțe cu privire la lipsa unei legături de cauzalitate „exclusive” între comportamentul Europol și prejudiciul invocat și că această analiză nu permite aprecierea existenței unei legături de cauzalitate precum cea necesară într‑o situație de răspundere solidară, considerăm că, în ipoteza în care Curtea ar reține propunerea noastră de admitere a primului motiv, ar trebui să se anuleze hotărârea atacată și să se trimită cauza spre rejudecare la Tribunal în ceea ce privește primul capăt de cerere formulat în primă instanță, pentru ca acesta să se pronunțe cu privire la problema legăturii de cauzalitate în cadrul răspunderii solidare, precum și, dacă este cazul, cu privire la celelalte condiții care se aplică răspunderii extracontractuale a Uniunii și a instituțiilor sau organelor acesteia ( 36 ).

59.

Însă, pentru ipoteza în care Curtea nu ar fi de acord cu soluția pe care am propus‑o, vom examina în continuare celelalte motive de recurs ( 37 ).

60.

Prin intermediul celui de al doilea motiv, recurentul arată că, contrar normelor naționale care precizează conținutul unui dosar de urmărire ( 38 ), procesul‑verbal din 23 octombrie 2018 nu făcea parte din dosarul de urmărire care îl privea, ceea ce ar afecta, așadar, fiabilitatea sa.

61.

În hotărârea atacată, Tribunalul s‑a întemeiat pe procesul‑verbal din 23 octombrie 2018 pentru a concluziona că, începând cu această dată, Europol nu era singura entitate care se afla în posesia datelor conținute în telefoanele mobile în cauză, deoarece și autoritățile slovace dispuneau de aceste date ( 39 ).

62.

Ca răspuns la contestația recurentului cu privire la autenticitatea acestui proces‑verbal, Tribunalul a statuat că eventuala neinserare a acestui document în dosarul unei proceduri penale nu poate, ca atare, să aibă consecințe asupra autenticității sale și că recurentul nu a invocat nicidecum caracterul alterat al procesului‑verbal menționat ( 40 ).

63.

În această privință, considerăm că argumentul recurentului în ceea ce privește eventuala încălcare a normelor naționale referitoare la conținutul dosarului – și care, pe de altă parte, nu privesc autenticitatea documentelor incluse în acesta – este inoperant, întrucât nu este suficient pentru a demonstra că Tribunalul a săvârșit o eroare în aprecierea validității procesului‑verbal din 23 octombrie 2018 și cu atât mai puțin că a denaturat acest element de probă prin faptul că nu a ținut seama de reglementarea națională invocată de recurent în primă instanță. Astfel, trebuie să se distingă, pe de o parte, eventuala neconformitate a acestui proces‑verbal cu normele naționale referitoare la conținutul dosarului, care ar afecta, dacă este cazul, validitatea procesului‑verbal menționat ca element al acestui dosar ( 41 ), și, pe de altă parte, existența (și, prin urmare, autenticitatea) aceluiași proces‑verbal și eventuala sa valoare probantă în cadrul prezentei cauze.

64.

De asemenea, având în vedere că reglementarea națională invocată de recurent este irelevantă pentru a afecta valoarea probantă a procesului‑verbal în discuție, argumentul întemeiat pe nemotivarea hotărârii atacate în această privință, formulat, de altfel, de recurent, nu poate fi admis.

65.

Prin urmare, propunem respingerea celui de al doilea motiv de recurs.

66.

Prin intermediul celui de al treilea motiv, recurentul arată, în primul rând, că procesul‑verbal din 23 octombrie 2018 (a cărui autenticitate este, pe de altă parte, contestată) nu face dovada decât a transmiterii unor „rezultate provizorii” sub formă de colectări și extrageri de date, fapt ce nu dovedește că au fost transmise și „comunicările” care fac obiectul prezentei proceduri ( 42 ).

67.

În această privință, arătăm că Tribunalul a concluzionat la punctul 68 din hotărârea atacată că, la data întocmirii procesului‑verbal sus‑menționat, Europol nu mai era singura entitate care deținea datele în litigiu, ele fiind de la acea dată accesibile autorităților slovace ( 43 ).

68.

Or, considerăm că îndoielile exprimate de recurent cu privire la conținutul exact al datelor transmise de Europol autorităților slovace și dezacordul său față de interpretarea dată de Tribunal expresiei „rezultate preliminare” din procesul‑verbal din 23 octombrie 2018 nu sunt suficiente pentru a stabili existența unor erori de fapt sau de apreciere care să conducă la o denaturare a elementelor de probă de către Tribunal.

69.

În al doilea rând, recurentul afirmă că Tribunalul nu a stabilit că Europol nu a avut niciodată la dispoziție comunicările în litigiu într‑o formă decriptată ( 44 ), că inclusiv o scurgere de informații în formă criptată ar fi putut cauza pretinsul prejudiciu, după ce acestea au fost decriptate de un terț neautorizat ( 45 ), și că, în speță, o decriptare ar fi fost deosebit de simplă având în vedere că Europol extrăsese deja fișierele cu parolele asociate.

70.

Or, deși nu se poate exclude, cum susține recurentul, că datele în litigiu ar fi putut face obiectul unei scurgeri chiar și într‑o formă criptată, recurentul nu a prezentat niciun element sau indiciu care să sugereze că o astfel de scurgere de date s‑a produs atunci când telefoanele mobile în cauză se aflau la dispoziția Europol ( 46 ) și cu atât mai puțin că aprecierea Tribunalului, conform căreia datele criptate nu au fost la originea scurgerii comunicărilor în litigiu, este viciată de o denaturare a elementelor de probă ( 47 ).

71.

În al treilea rând, recurentul reiterează afirmația că procesul‑verbal din 23 octombrie 2018 ar fi fost antedatat, respinsă de Tribunal ca nefiind însoțită de niciun început de probă ( 48 ), fără a furniza mai multe elemente care să permită să se deducă faptul că Tribunalul a denaturat faptele ( 49 ).

72.

În al patrulea rând, recurentul adaugă că telefoanele mobile în cauză au fost transmise în scopul colectării și al extragerii fără consimțământul prealabil al unei instanțe sau al unei entități administrative independente, ceea ce ar demonstra existența unei legături de cauzalitate.

73.

În această privință, avem dificultăți în a înțelege modul în care o eventuală încălcare a normelor în materie de colectare și extragere a datelor în litigiu poate, în sine, să dovedească existența unei legături între această colectare sau această extragere și scurgerea acestor date în spațiul public ( 50 ).

74.

Astfel, faptul că datele în litigiu au fost transmise de Europol autorităților slovace este suficient, în opinia noastră, pentru a rupe legătura de cauzalitate „exclusivă” dintre scurgerea acestor date și comportamentul Europol, independent de faptul că și Europol dispunea de datele menționate într‑o formă criptată sau decriptată și de nivelul eventualei decriptări ( 51 ).

75.

Prin urmare, propunem respingerea celui de al treilea motiv de recurs.

76.

Prin intermediul primului aspect al celui de al patrulea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că nu și‑a motivat constatarea sa potrivit căreia nu se poate considera că articolul 50 alineatele (1) și (2) din Regulamentul Europol constituie un temei pentru răspunderea solidară și că a încălcat normele privind sarcina probei.

77.

Or, din analiza efectuată la punctele 24-53 din prezentele concluzii reiese că motivarea Tribunalului a permis recurentului să înțeleagă motivele pentru care acesta a apreciat că articolul 50 din Regulamentul Europol nu constituia un temei pentru răspunderea solidară și să își formuleze argumentele împotriva lor. Aceasta permite de asemenea Curții, în opinia noastră, să își exercite controlul jurisdicțional.

78.

Prin intermediul celui de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentul susține în esență că Tribunalul a răsturnat sarcina probei atunci când i‑a stabilit în primă instanță sarcina de a demonstra că scurgerea de informații a avut loc de la serviciile Europol.

79.

În hotărârea atacată, Tribunalul a concluzionat că recurentul nu a făcut dovada unei legături de cauzalitate între prejudiciul invocat și un eventual comportament al Europol și că acest lucru era suficient pentru a exclude orice răspundere a acestuia din urmă în sensul articolului 340 TFUE.

80.

Or, în opinia noastră, aprecierea Tribunalului a fost efectuată, în principiu, în mod întemeiat, în lumina unei jurisprudențe constante potrivit căreia revine părții care pune în discuție răspunderea extracontractuală a Uniunii sarcina de a furniza probe concludente cu privire la existența unei legături suficient de directe de la cauză la efect între comportamentul instituției respective și prejudiciul pretins ( 52 ).

81.

Prin intermediul celui de al treilea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că nu a luat în considerare ca element de probă dosarul său de urmărire penală națională și decretul Ministerului Justiției slovac ( 53 ), care stabilește conținutul acestui dosar. În esență, recurentul reiterează argumentul formulat în cadrul celui de al doilea motiv, potrivit căruia procesul‑verbal din 23 octombrie 2018 ar trebui să figureze în dosarul său de urmărire penală, în conformitate cu prevederile acestui decret.

82.

În această privință, este suficient să se amintească faptul că, astfel cum am arătat în cadrul analizei celui de al doilea motiv, argumentul recurentului întemeiat pe eventuala încălcare a normelor naționale referitoare la conținutul dosarului nu este pertinent, întrucât eventuala neconformitate a acestui proces‑verbal cu normele naționale referitoare la conținutul dosarului nu ar afecta valoarea probantă a procesului‑verbal menționat în prezenta cauză ( 54 ).

83.

În ceea ce privește argumentul potrivit căruia faptul că Europol a invocat că o fotografie a procesului‑verbal din 23 octombrie 2018 ar demonstra că acesta din urmă nu dispunea de procesul‑verbal respectiv și l‑ar fi obținut de la autoritățile slovace în cadrul procedurii judiciare, trebuie să se constate că este vorba, astfel cum explică recurentul, despre o „convingere” a avocatului său, nesusținută de niciun indiciu sau element de probă ( 55 ).

84.

Prin intermediul celui de al patrulea aspect al celui de al patrulea motiv, recurentul reproșează Tribunalului că i‑a încălcat dreptul la apărare, pentru motivul că el nu s‑a putut exprima, în ședința de audiere a pledoariilor din 30 iunie 2021, cu privire la antedatarea procesului‑verbal din 23 octombrie 2018. Fără a preciza în mod explicit acest lucru, el pare să evoce o încălcare a principiului contradictorialității.

85.

Însă, recurentul nu precizează ce argumente și elemente ar fi putut invoca dacă dreptul său la apărare ar fi fost respectat și nici că argumentele sale ar fi putut modifica soluționarea litigiului dacă nu ar fi existat pretinsa încălcare a principiului contradictorialității ( 56 ).

86.

Pe de altă parte, la punctele 74-78 din hotărârea atacată, Tribunalul s‑a pronunțat cu privire la argumentele recurentului referitoare la această pretinsă antedatare, observând mai ales că nu a fost prezentat niciun început de probă în sprijinul acestor argumente și că recurentul nu a invocat, în stadiul replicii, caracterul alterat al procesului‑verbal din 23 octombrie 2018 sau al copiei sale.

87.

Astfel, recurentul se limitează să arate că, până în prezent, nu se cunoaște unde se află exemplarul original al procesului‑verbal din 23 octombrie 2018, că acesta nu figurează în dosarul judiciar al cauzei din care se presupune că provine și că ar reieși din documentele care provin dintr‑o altă cauză penală că ar exista cel puțin două exemplare distincte ale acestui proces‑verbal.

88.

În această privință, trebuie să se arate că, potrivit principiului liberei aprecieri a probelor consacrat de jurisprudența Curții, determinarea valorii probante a elementelor de probă este lăsată la aprecierea Tribunalului ( 57 ), mai puțin în cazul denaturării acestor elemente de probă, care, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, trebuie să reiasă în mod evident din înscrisurile de la dosar, fără a fi necesar să se procedeze la o nouă apreciere a faptelor și a probelor ( 58 ), situație care, în opinia noastră, nu se regăsește în speță.

89.

Prin urmare, propunem respingerea celui de al patrulea motiv de recurs.

90.

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, care face integral trimitere la primul motiv, recurentul reproșează în esență Tribunalului că a exclus posibilitatea ca Europol și statul membru în cauză să fie răspunzătoare în solidar pentru prejudiciile rezultate dintr‑o prelucrare ilegală a datelor, ignorând caracterul obligatoriu al considerentului (57) al Regulamentului Europol.

91.

Astfel cum reiese din analiza referitoare la primul motiv ( 59 ), Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a exclus că articolul 50 alineatul (1) din Regulamentul Europol, interpretat în lumina considerentului (57) al acestui regulament, introduce un regim de răspundere solidară între Europol și statul membru în cauză pentru prejudiciile suferite în urma prelucrării ilegale a datelor de către Europol sau de acest stat membru.

92.

Remarcăm însă că, în ceea ce privește al doilea capăt de cerere, Tribunalul a concluzionat, la punctul 102 din hotărârea atacată, că recurentul nu a furnizat niciun element de probă de natură să demonstreze că „listele de mafioții” în care ar fi fost inclus numele său ar fi fost elaborate și ținute de o instituție a Uniunii și în special de Europol.

93.

În opinia noastră, eroarea de drept săvârșită de Tribunal nu este de natură să răstoarne această constatare, în măsura în care ea nu este repusă în discuție de argumentele prezentate în cadrul celui de al șaselea motiv, astfel cum îl vom examina în continuare.

94.

În aceste împrejurări, propunem respingerea celui de al cincilea motiv de recurs ca inoperant.

95.

Prin intermediul celui de al șaselea motiv, recurentul susține în esență că Europol nu avea niciun motiv să stabilească o legătură între el și așa‑numitele „liste de mafioți”.

96.

Totuși, astfel cum a arătat Tribunalul, Europol, în raportul său din 13 ianuarie 2019 ( 60 ), s‑a limitat să indice că numele recurentului era printre altele „direct legat de așa‑numitele liste de mafioți și de Panama Papers”, fără a‑l include în vreo listă, și a constatat că în articole de presă anterioare acestui raport fuseseră deja menționate eventuale implicări mafiote ale recurentului ( 61 ).

97.

Această concluzie nu este contrazisă de argumentele recurentului, care se limitează în esență să susțină că Europol nu a explicat motivul pentru care a stabilit o legătură între recurent și „listele de mafioți” și că, prin acest comportament, Europol a încălcat principiul proporționalității, dat fiind că „dreptul de a ține listele de mafioți” nu are niciun temei în dreptul național sau în dreptul Uniunii.

98.

Astfel, prin aceste argumente, recurentul pornește de la premisa, nedemonstrată, că Europol l‑a inclus efectiv în aceste „liste de mafioți”, fără a contesta concluzia Tribunalului de la punctul 102 din hotărârea atacată, potrivit căreia el nu furnizase niciun element de probă de natură să demonstreze că „listele de mafioți” în care ar fi fost inclus numele său ar fi fost elaborate și ținute de o instituție a Uniunii și în special de Europol.

99.

Prin urmare, propunem respingerea celui de al șaselea motiv de recurs și, în consecință, respingerea recursului în ceea ce privește motivele referitoare la al doilea capăt de cerere formulat în primă instanță.

100.

Astfel cum reiese din analiza care precedă, propunem anularea hotărârii atacate în ceea ce privește primul capăt de cerere formulat în primă instanță și respingerea recursului în ceea ce privește al doilea capăt de cerere formulat în primă instanță.

101.

În temeiul articolului 61 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, în cazul în care aceasta anulează decizia Tribunalului, ea poate soluționa ea însăși în mod definitiv litigiul, atunci când acesta este în stare de judecată.

102.

Apreciem că această situație nu se regăsește în prezenta cauză.

103.

Astfel, considerăm că eroarea de drept săvârșită de Tribunal prin negarea existenței unei răspunderi solidare a Europol și a statului membru în cauză în ceea ce privește prejudiciile suferite în urma prelucrării ilegale a datelor ca urmare a acțiunii Europol sau a acestui stat membru necesită o nouă apreciere factuală a Tribunalului referitoare la existența unei legături de cauzalitate între comportamentul Europol și prejudiciul invocat de recurent ( 62 ) și, dacă este cazul, referitoare la celelalte condiții aplicabile răspunderii extracontractuale a Uniunii și a instituțiilor sau organelor sale ( 63 ).

104.

Întrucât propunem trimiterea cauzei spre rejudecare la Tribunal, este necesară, în conformitate cu articolul 137 din Regulamentul de procedură al Curții, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acest regulament, soluționarea odată cu fondul a cererii privind cheltuielile de judecată efectuate de părți în procedura de recurs.

105.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții: