1.

Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) solicită Curții interpretarea articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ), a cărei transpunere în dreptul italian ar putea fi contrară Constituției italiene.

2.

Trimiterea preliminară îi oferă Curții posibilitatea de a‑și dezvolta jurisprudența deja extinsă cu privire la mandatele de arestare și de predare (denumite în continuare „MEA”). În special, aceasta va trebui să stabilească dacă marja de manevră acordată statelor membre la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 le permite să accepte un motiv de neexecutare facultativă a unui MEA care nu se aplică resortisanților unor țări terțe.

3.

În considerentul (12) se arată că:

„Prezenta decizie‑cadru respectă drepturile fundamentale și principiile recunoscute în articolul 6 [TUE] și reflectate în Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[ ( 3 )], în special în capitolul VI. Nimic din prezenta decizie‑cadru nu poate fi interpretat ca o interdicție de a refuza predarea unei persoane împotriva căreia a fost emis un [MEA], atunci când există motive să se creadă, pe baza unor elemente obiective, că respectivul [MEA] a fost emis cu scopul de a urmări sau de a pedepsi o persoană pe motive de sex, rasă, religie, origine etnică, cetățenie, limbă, opinii politice sau orientare sexuală sau de a aduce atingere situației acestei persoane pentru oricare din aceste motive. Prezenta decizie‑cadru nu împiedică un stat membru să aplice normele sale constituționale privind respectarea dreptului la un proces echitabil, libertatea de asociere, libertatea presei și libertatea de exprimare în alte mijloace de informare în masă.”

4.

Articolul 1 („Definiția [MEA] și obligația de executare a acestuia”) prevede:

„(1)   [MEA] este o decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate.

(2)   Statele membre execută orice [MEA], pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru.

(3)   Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE].”

5.

Articolul 4 („Motive de neexecutare facultativă a [MEA]”) prevede:

„Autoritatea judiciară de executare poate refuza executarea [MEA]:

[…]

[…]”

6.

Articolul 5 („Garanții pe care trebuie să le ofere statul membru emitent în cazuri speciale”) prevede:

„Executarea [MEA] de către autoritatea judiciară de executare poate fi subordonată prin dispozițiile dreptului statului membru de executare următoarelor condiții:

[…]

7.

În considerentul (9) se arată că:

„Executarea condamnării în statul de executare ar trebui să sporească șansele de reabilitare socială ale persoanei condamnate. În vederea dobândirii certitudinii că executarea pedepsei de către statul de executare va contribui la facilitarea reabilitării sociale a persoanei condamnate, autoritatea competentă a statului emitent ar trebui să țină cont de elemente precum atașamentul persoanei la statul de executare, faptul dacă persoana în cauză consideră sau nu statul de executare ca un loc față de care are legături familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip.”

8.

Conform considerentului (12):

„Prezenta decizie‑cadru ar trebui de asemenea să se aplice mutatis mutandis executării sentințelor în cazurile în care se aplică articolul 4 [punctul 6] și articolul 5 alineatul (3) din [Decizia‑cadru 2002/584]. Aceasta înseamnă, printre altele, că fără să aducă atingere deciziei‑cadru respective, statul de executare ar putea verifica existența motivelor de nerecunoaștere și neexecutare, astfel cum sunt prevăzute la articolul 9 din prezenta decizie‑cadru, inclusiv verificarea dublei incriminări, în măsura în care statul de executare face o declarație în temeiul articolului 7 alineatul (4) din prezenta decizie‑cadru, drept o condiție pentru recunoașterea și executarea hotărârii judecătorești în vederea stabilirii fie a predării persoanei, fie a executării pedepsei în cazurile în care se aplică articolul 4 [punctul 6] din [Decizia‑cadru 2002/584].”

9.

În considerentul (16) se afirmă:

„Prezenta decizie‑cadru ar trebui să se aplice în conformitate cu legislația comunitară în domeniu, în special Directiva 2003/86/CE ( 5 ) […] [și] Directiva 2003/109/CE ( 6 ) […]”

10.

Articolul 3 („Scopul și domeniul de aplicare”) prevede:

„(1)   Scopul prezentei decizii‑cadru este de a stabili norme în temeiul cărora un stat membru urmează să recunoască o hotărâre judecătorească și să execute pedeapsa, în vederea facilitării reabilitării sociale a persoanei condamnate.

(2)   Prezenta decizie‑cadru se aplică în cazul în care persoana condamnată se află în statul emitent sau în statul de executare.

(3)   Prezenta decizie‑cadru se aplică numai recunoașterii hotărârilor judecătorești și executării pedepselor în sensul prezentei decizii‑cadru […]”

11.

Articolul 25 („Executarea sentințelor ca urmare a unui [MEA]”) prevede:

„Fără a aduce atingere Deciziei‑cadru [2002/584], dispozițiile prezentei decizii‑cadru se aplică mutatis mutandis, în măsura în care sunt compatibile cu dispozițiile deciziei‑cadru respective, executării pedepselor, în situațiile în care un stat membru se angajează să execute pedeapsa în cazuri în conformitate cu articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru respectivă sau în cazul în care, în temeiul articolului 5 alineatul (3) din decizia‑cadru respectivă, acesta a impus condiția ca persoana să fie returnată pentru a executa pedeapsa în statul membru în cauză, cu scopul de a se evita impunitatea persoanei respective.”

12.

În conformitate cu articolul 18 bis alineatul 1 litera c):

Predarea poate fi refuzată „în cazul în care MEA a fost emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, în cazul în care persoana căutată este cetățean italian sau cetățean al unui alt stat membru al Uniunii Europene, care are reședința sau locuiește în mod legal și efectiv pe teritoriul italian, cu condiția ca instanța de apel să dispună ca pedeapsa sau măsura de siguranță privativă de libertate să fie executată în Italia în conformitate cu legislația italiană”.

13.

În conformitate cu articolul 19 alineatul 1:

„Executarea MEA de către autoritatea judiciară italiană […] este supusă următoarelor condiții:

[…]

14.

O. G., cetățean moldovean, a fost condamnat definitiv în România la o pedeapsă de cinci ani de închisoare ( 9 ). Instanța de trimitere arată că, potrivit organului judiciar care a sesizat‑o cu o întrebare privind constituționalitatea, O. G. are „rădăcini familiale și profesionale stabile în Italia” ( 10 ).

15.

La 13 februarie 2012, Judecătoria Brașov (România) a emis un MEA împotriva lui O. G. în vederea executării pedepsei.

16.

La 7 iulie 2020, Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia) a dispus predarea persoanei căutate către autoritatea judiciară emitentă.

17.

La 16 septembrie 2020, în urma unei acțiuni introduse de O. G., Corte di cassazione (Curtea de Casație, Italia) a anulat hotărârea instanței de apel și i‑a retrimis cauza acesteia din urmă, invitând‑o să analizeze posibilitatea de a adresa o întrebare privind constituționalitatea.

18.

Instanța de apel a adresat Corte costituzionale (Curtea Constituțională) întrebarea dacă articolul 18 bis alineatul 1 litera c) din Legea nr. 69 din 2005 era conform cu articolele 2, 3, 11, 27 alineatul 3 și 117 alineatul 1 din Constituția italiană.

19.

Îndoielile instanței de apel se întemeiau în esență pe faptul că, potrivit dispoziției de transpunere în dreptul italian a motivului de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584:

20.

Corte costituzionale (Curtea Constituțională), constatând că acest aspect al articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu a fost încă abordat de către Curte ( 11 ), îi adresează următoarele întrebări:

21.

Cererea de decizie preliminară a fost introdusă la Curte la 22 noiembrie 2021. Aceasta a primit un tratament prioritar.

22.

Au formulat observații scrise guvernele austriac, maghiar și italian, precum și Comisia Europeană.

23.

La ședința publică desfășurată la 11 octombrie 2022 au participat doar guvernul italian și Comisia.

24.

Prin intermediul primei întrebări preliminare se urmărește să se stabilească în esență dacă articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, interpretat în lumina articolului 1 alineatul (3) din aceasta și a articolului 7 din cartă, se opune unei reglementări precum legislația italiană în temeiul căreia se exclude posibilitatea ca un resortisant al unei țări terțe, condamnat în statul emitent al MEA (România) la o pedeapsă privativă de libertate, să își execute pedeapsa în statul de executare (Italia), unde se pare că ( 12 ) locuiește în mod legal și stabil.

25.

În conformitate cu articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, autoritatea judiciară poate refuza executarea unui MEA emis în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, cu condiția să se îndeplinească următoarele două condiții cumulative:

26.

Legiuitorul italian, atunci când a transpus în ordinea sa juridică acest motiv de neexecutare facultativă, a introdus două modificări:

27.

Pentru a răspunde la prima întrebare din trimiterea preliminară, considerăm că este oportun să se analizeze: a) marja de apreciere a statelor la aplicarea articolului 4 din Decizia‑cadru 2002/584, b) interpretarea articolului respectiv din perspectiva dreptului la egalitate și c) posibilele efecte ale altor drepturi fundamentale protejate de cartă asupra răspunsului ce urmează să fie dat.

28.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, la aplicarea articolului 4 din Decizia‑cadru 2002/584, în special a punctului 6, statele membre dispun de „o marjă certă de apreciere” ( 14 ). Totuși, această marjă de apreciere nu include competența de a extinde motivele de neexecutare stabilite în mod exhaustiv ( 15 ) prin Decizia‑cadru 2002/584 ( 16 ).

29.

Potrivit aceleiași jurisprudențe, executarea MEA este regula, în timp ce refuzul executării sale este conceput ca o excepție care trebuie interpretată în mod strict ( 17 ).

30.

Nimic nu împiedică statele membre să aleagă să limiteze sau să nu recurgă la posibilitatea care le este acordată la articolul 4 din Decizia‑cadru 2002/584. Având în vedere că acestea sunt motive de neexecutare facultativă, fiecare stat membru este liber să decidă când să nu le aplice: în această ipoteză, autoritățile judiciare de executare nu pot refuza predarea unei persoane căutate în temeiul unui MEA ( 18 ).

31.

În realitate, astfel cum a statuat Curtea, decizia statelor membre, permisă prin Decizia‑cadru 2002/584, de a nu se prevala de acest motiv de neexecutare „[…] nu face decât să întărească sistemul de predare instituit prin această decizie‑cadru în favoarea unui spațiu de libertate, de securitate și de justiție” ( 19 ).

32.

Acest lucru se datorează faptului că, „prin limitarea situațiilor în care autoritatea judiciară de executare poate refuza să execute un [MEA], o astfel de legislație nu face decât să faciliteze predarea persoanelor căutate, în conformitate cu principiul recunoașterii reciproce instituit prin articolul 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2002/584, care constituie norma esențială instituită prin aceasta din urmă” ( 20 ).

33.

Libertatea de alegere a legiuitorului național nu este însă nelimitată. Există mai multe motive pentru acest lucru.

34.

În primul rând, Decizia‑cadru 2002/584 nu modifică „obligați[a] de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]” ( 21 ). Prin urmare, și în ceea ce privește speța, articolul 4 punctul 6 din decizia‑cadru nu permite o transpunere de către statele membre care ar duce la încălcarea drepturilor fundamentale sau a principiilor prevăzute la articolul 6 TUE.

35.

În al doilea rând, marja de apreciere a statelor membre în ceea ce privește transpunerea articolului 4 punctul 6 este limitată, pe lângă termenii dispoziției, de scopul pe care îl urmărește în cadrul Deciziei‑cadru 2002/584 și de contextul general în care se înscrie aceasta din urmă, și anume de dreptul Uniunii în ansamblul său.

36.

Din această perspectivă, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia nici modul de redactare a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, nici obiectivul pe care îl urmărește și nici contextul în care se înscrie nu susțin soluția adoptată de legiuitorul italian ( 22 ).

37.

În ceea ce privește modul său de redactare, articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu acordă importanță altor cetățenii decât cea a statului membru de executare. Acesta prevede doar că persoana căutată trebuie să fie cetățean al statului respectiv.

38.

Prin urmare, alte cetățenii decât cea a statului membru de executare sunt irelevante și sunt înlocuite de categoria „reședinței” (sau a locuinței). Domeniul de aplicare al articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 este definit, pentru resortisanții oricărui alt stat decât statul de executare, pe baza noțiunii de reședință (sau de locuință).

39.

În ceea ce privește obiectivul articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, Curtea a statuat că acesta este „să permită autorității judiciare de executare să acorde o importanță deosebită posibilității de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate după executarea pedepsei la care aceasta a fost condamnată” ( 23 ).

40.

Pentru a îndeplini obiectivul reinserției, cetățenia persoanei căutate nu este, în sine, relevantă: ceea ce prevede această dispoziție este ca persoana care are reședința sau locuiește ( 24 ) în statul membru de executare să poată beneficia de această posibilitate.

41.

În ceea ce privește contextul normativ în care trebuie interpretat articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, este oportun să se menționeze Decizia‑cadru 2008/909 privind recunoașterea reciprocă a hotărârilor judecătorești în materie penală. Vocația sa incluzivă îi include pe străinii de orice cetățenie, care, dacă au un anumit grad de înrădăcinare în statul de executare ( 25 ), beneficiază de extinderea scopului reinserției în executarea pedepselor privative de libertate.

42.

Potrivit articolului 25 din Decizia‑cadru 2008/909, aceasta se aplică, mutatis mutandis și în măsura în care este compatibilă cu Decizia‑cadru 2002/584, executării pedepselor în conformitate cu articolul 4 punctul 6 din aceasta din urmă ( 26 ).

43.

Prin urmare, totul sugerează că legiuitorul Uniunii, sensibil la obiectivul privind reinserția după executarea pedepsei ( 27 ), a conceput articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 ca o modalitate de a‑l îndeplini, atunci când sunt îndeplinite condițiile specifice enumerate anterior, fără ca factorul cetățenie (cu excepția celei a statului de executare însuși) să aibă vreo influență în acest sens.

44.

Curtea a statuat că, în lumina considerațiilor anterioare, resortisanții statului membru de executare și resortisanții altor state membre care au reședința sau locuiesc în acest stat și sunt integrați în societatea sa nu ar trebui, în principiu, să fie supuși unui tratament diferit ( 28 ).

45.

Întrebarea care se pune în speță este dacă o regulă care se aplică resortisanților statelor membre ar trebui să se aplice și resortisanților țărilor terțe în ceea ce privește neexecutarea unui MEA.

46.

În opinia noastră, nu există niciun motiv pentru a nu aplica regula respectivă și în cazul acestora din urmă.

47.

Este adevărat că statutul juridic al resortisanților statelor terțe nu trebuie să fie, în general, echivalent cu cel al resortisanților statelor membre ( 29 ). Cu toate acestea, diferența de tratament dintre prima și a doua categorie nu poate prevala în cazul în care dreptul derivat al Uniunii prevede, în mod explicit sau implicit, un regim uniform pentru cele două categorii. În această situație, se aplică principiul egalității în fața legii, consacrat la articolul 20 din cartă.

48.

Având în vedere caracterul intangibil al obligației de a respecta drepturile și principiile fundamentale consacrate la articolul 6 TUE, articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru 2002/584 exclude posibilitatea ca articolul 4 punctul 6 să permită statelor membre să introducă formule de transpunere care să conducă la încălcarea cartei sau a principiilor fundamentale ale Uniunii.

49.

Printre aceste principii se numără principiul egalității, care este garantat la articolul 2 TUE și la articolul 20 din cartă. Ambele oferă în prezenta cauză un temei suficient de solid pentru a considera că transpunerea în dreptul italian a articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu este compatibilă cu ele.

50.

În special, principiul egalității în fața legii trebuie să se aplice în sensul pe care îl propunem, având în vedere că articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu acordă relevanță criteriului cetățeniei, înlocuit cu cel al reședinței (sau al locuinței), cu unica excepție a resortisanților statului membru de executare.

51.

Astfel, domeniul de aplicare ratione personae al articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 include persoanele care nu sunt resortisanți ai statului membru de executare, însă care locuiesc sau au reședința în acesta ( 30 ). Legea în fața căreia resortisanții statelor terțe au dreptul de a fi tratați în condiții de egalitate nu oferă, prin urmare, niciun temei pentru a‑i trata în mod diferit față de resortisanții statelor membre ale Uniunii.

52.

Marja de manevră în transpunerea dispoziției respective a dreptului Uniunii nu poate, așadar, să conducă la un regim de reglementare care acordă un tratament mai nefavorabil resortisanților țărilor terțe decât resortisanților unui stat membru. După cum a subliniat Comisia, în lumina obiectivului articolului 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584, situația unui resortisant al unei țări terțe care are reședința efectivă în statul de executare este comparabilă cu cea a unui resortisant al unui stat membru.

53.

În aceste scopuri, reședința stabilă și efectivă a unui resortisant al unei țări terțe implică, în principiu, un grad de integrare în țara în care trăiește echivalent cu cel al resortisanților acesteia din urmă. O atare legătură cu statul membru de executare este de natură să faciliteze reinserția socială a persoanei căutate după executarea pedepsei privative de libertate la care a fost condamnată ( 31 ).

54.

În opinia noastră, aspectele anterioare sunt suficiente pentru a aprecia incompatibilitatea normei naționale în litigiu cu articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Prin urmare, considerăm că nu este necesar să analizăm efectele (suplimentare) ale altor drepturi fundamentale din cartă asupra interpretării acestui articol.

55.

Printre aceste drepturi figurează cele consacrate la articolul 7 din cartă (respectarea vieții private și de familie), invocat de instanța de trimitere, și la articolul 24 alineatul (3) din cartă (dreptul copilului de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu ambii părinți), la care face apel Comisia ( 32 ).

56.

În mod logic, aceste drepturi nu sunt susceptibile să prevaleze asupra executării unei pedepse privative de libertate. Cu toate acestea, pot fi invocate pentru a justifica executarea pedepsei într‑un stat membru (cel de executare a MEA) în locul altuia (cel emitent al MEA) dacă este vorba despre o persoană care are reședința sau locuiește în primul stat membru și care are legături familiale în acesta.

57.

Se favorizează astfel dreptul persoanei căutate de a menține un minim de relații familiale compatibile cu șederea sa într‑o închisoare. Aceste relații vor fi mai ușor de pus în practică acolo unde se află centrul intereselor sale vitale, și anume în statul în care are reședința efectivă.

58.

În cazul în care, așa cum propunem, Curtea oferă un răspuns afirmativ la prima întrebare, Corte costituzionale (Curtea Constituțională) solicită să se stabilească „pe baza căror criterii și condiții astfel de legături trebuie considerate suficient de semnificative pentru a impune autorității judiciare de executare să refuze predarea”.

59.

Formularea acestei a doua întrebări merită, în opinia noastră, două considerații preliminare, referitoare la condițiile de neexecutare a MEA și la presupusa „obligație” de a refuza predarea.

60.

Întrebarea se referă doar la una dintre cele două condiții pe care articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 le impune pentru eventualul refuz al predării persoanei căutate.

61.

Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 se referă, în primul rând, la condițiile (cetățenia statului de executare, reședința sau locuința) care arată că persoana căutată are o legătură cu statul membru de executare. Aceste legături trebuie să fie suficiente pentru a favoriza o eventuală reinserție a acestuia în societate după executarea pedepsei aplicate ( 33 ).

62.

Cu toate acestea, dispoziția în cauză prevede o altă condiție inevitabilă: angajamentul statului membru de executare ( 34 ) ca pedeapsa privativă de libertate care stă la baza MEA să fie executată în acest stat. În prezenta cauză, instanța de trimitere consideră că acest lucru este firesc și se limitează strict la cerința ca persoana căutată să aibă o legătură cu statul membru de executare.

63.

Deși instanța de trimitere se referă la „obligația” de a refuza predarea în cazul în care legăturile stabilite sunt suficient de relevante, articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 nu prevede o asemenea obligație în toate cazurile. Acesta prevede doar că autoritatea judiciară „poate” refuza executarea MEA în cazul în care sunt îndeplinite condițiile stabilite de dispoziția amintită.

64.

Așa cum principiul recunoașterii reciproce, pe care se bazează sistemul Deciziei‑cadru 2002/584, nu implică o obligație absolută de executare a MEA ( 35 ), tot așa, odată ce motivul de neexecutare facultativă în discuție în prezenta cauză a fost transpus în dreptul intern, autoritatea judiciară de executare trebuie să dispună de o marjă de apreciere în ceea ce privește aspectul dacă trebuie sau nu trebuie să refuze executarea MEA ( 36 ).

65.

Potrivit Curții:

66.

Prin urmare, nu este suficient ca autoritatea judiciară de executare să verifice dacă sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584. Aceasta va trebui să aprecieze de asemenea dacă există un interes legitim care să justifice executarea pe teritoriul statului membru de executare a pedepsei aplicate în statul membru emitent ( 39 ).

67.

Așadar, răspunsul la a doua întrebare preliminară, care se referă la criteriile pentru a stabili dacă persoana căutată are legături cu statul membru de executare, ar trebui să indice instanței de trimitere că:

68.

Motivul de neexecutare facultativă prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 se bazează pe posibilitatea de a crește șansele de reinserție socială a persoanei căutate, după executarea pedepsei aplicate. Prin urmare, este legitim ca statul membru de executare să urmărească un astfel de obiectiv numai în ceea ce privește persoanele care au demonstrat un anumit grad de integrare în societatea statului membru respectiv ( 40 ).

69.

În consecință, criteriile în privința cărora are îndoieli instanța de trimitere trebuie să fie de așa natură încât să se stabilească un nivel de integrare suficient pentru ca șansele de reinserție a persoanei căutate să fie semnificativ mai favorabile în statul membru de executare decât în statul membru emitent.

70.

Astfel, se explică mai ușor motivul pentru care articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 se referă, pe de o parte, la cetățenia statului membru de executare și, pe de altă parte, utilizează în mod interschimbabil termenii „a avea reședința” și „a rămâne” în acel stat:

71.

În special, „[p]entru a stabili dacă, într‑un caz concret, între persoana căutată și statul membru de executare există legături care să permită să se constate că această persoană intră sub incidența termenului «rămâne» în sensul articolului 4 punctul 6 din decizia‑cadru, trebuie să se efectueze o apreciere globală a mai multor elemente obiective care caracterizează situația acestei persoane, printre care se numără în special durata, natura și condițiile șederii persoanei căutate, precum și legăturile familiale și economice pe care aceasta le întreține cu statul membru de executare” ( 43 ).

72.

Aceleași elemente obiective se vor aplica a fortiori în cazul în care persoana căutată nu numai că rămâne, dar este și rezidentă în statul membru de executare.

73.

În acest sens, împărtășim opinia Comisiei potrivit căreia lista de factori enumerați în considerentul (9) al Deciziei‑cadru 2008/909 privind recunoașterea reciprocă în cazul hotărârilor judecătorești care impun pedepse privative de libertate poate fi ilustrativă: „legăturile familiale, lingvistice, culturale, sociale sau economice sau de alt tip cu statul de executare”.

74.

După cum a subliniat în mod corect instanța de trimitere ( 44 ), în jurisprudența Curții există hotărâri în care gradul de integrare a persoanei căutate în statul membru de executare este legat de legăturile reale și efective ale acesteia cu societatea respectivului stat membru.

75.

Este adevărat că această jurisprudență a fost elaborată pentru cazurile în care persoana căutată era resortisant al unui stat membru. Totuși, în conformitate cu răspunsul pe care îl propunem la prima întrebare, criteriile de evaluare a integrării resortisanților statelor membre în statul de executare se pot aplica și resortisanților statelor terțe.

76.

Prin urmare, revine autorității judiciare de executare sarcina de a efectua o analiză globală a elementelor care să îi permită să stabilească dacă persoana căutată, indiferent de cetățenia sa, are o legătură suficient de solidă cu societatea din statul membru de executare pentru a putea prevedea că, după ce și‑a executat pedeapsa pe teritoriul acestui stat membru, șansele sale de reinserție socială și deci de îndeplinire a obiectivului prevăzut la articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584 sunt mai mari.

77.

Factorii respectivi includ durata șederii anterioare ( 45 ), natura și soliditatea legăturilor familiale ale persoanei căutate în statul membru de executare (combinate, dacă este cazul, cu absența unor astfel de legături în țara de origine), gradul de integrare a acesteia și legăturile lingvistice, culturale, profesionale, sociale sau economice pe care le‑a dezvoltat în statul membru respectiv.

78.

Bineînțeles, această listă nu este exhaustivă, deoarece, într‑un caz concret, pot apărea alte circumstanțe unice pe care instanța trebuie să le aprecieze atunci când se pronunță cu privire la predarea persoanei căutate.

79.

În lumina considerațiilor anterioare, propunem Curții să răspundă Corte costituzionale (Curtea Constituțională, Italia) după cum urmează:

„Articolul 4 punctul 6 din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009,

trebuie interpretat în sensul că

se opune unei reglementări naționale care, după ce a ales să accepte motivul corespunzător de neexecutare facultativă a unui mandat european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate, împiedică în mod absolut autoritățile judiciare de executare să refuze predarea resortisanților țărilor terțe care locuiesc sau au reședința pe teritoriul lor, indiferent de legăturile pe care le au cu acesta din urmă.

Criteriile relevante pentru a stabili existența unei legături suficient de solide a persoanei căutate cu statul membru de executare sunt toate criteriile care, privite în ansamblu, permit să se presupună că, odată ce pedeapsa a fost executată în statul respectiv, șansele de reinserție a persoanei respective, indiferent de cetățenia sa, sunt mai mari decât în statul membru emitent.

Durata anterioară a șederii, natura și condițiile de ședere a persoanei căutate, precum și legăturile sale familiale, lingvistice, culturale, profesionale, sociale și economice cu statul membru de executare sunt factori care trebuie luați în considerare, inter alia, de către autoritatea judiciară de executare în această privință.”