1.

De la începutul anilor 2000, băncile din Polonia au acordat zeci de mii de credite ipotecare exprimate în franci elvețieni (CHF) sau indexate în această monedă consumatorilor care doreau să cumpere bunuri imobile. Întrucât aceste credite ipotecare ofereau împrumutaților avantajul unor rate ale dobânzii mult mai mici decât cele aplicabile creditelor în zloți polonezi (PLN), cererea a fost foarte mare. Odată cu declanșarea crizei financiare mondiale, cursul de schimb dintre CHF și PLN s‑a deteriorat din perspectiva deținătorilor acestei din urmă monede. Mii de împrumutați, printre care și reclamantul din litigiul principal, au intentat acțiuni în justiție împotriva băncilor de la care au contractat creditele ipotecare. Ei au susținut în fața instanțelor poloneze că clauzele referitoare la conversia din PLN în CHF și din CHF în PLN prevăzute în contractele lor de credit ipotecar (denumite în continuare „clauze de conversie”) sunt abuzive. Într‑un număr semnificativ de cauze, instanțele au acceptat acest argument și au constatat nulitatea contractului de credit ipotecar în integralitatea sa.

2.

În contextul unui astfel de litigiu, Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia – Śródmieście, Varșovia, Polonia) solicită Curții să stabilească dacă părțile la un contract de credit ipotecar încheiat între un consumator și o bancă, care a fost declarat nul în integralitatea sa deoarece conținea o clauză abuzivă, pot invoca creanțe care depășesc rambursarea prestației pecuniare furnizate în temeiul acestui contract și plata dobânzilor de întârziere la rata legală de la data cererii de rambursare.

3.

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii ( 2 ):

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

4.

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori.”

5.

Articolul 8 din Directiva 93/13 prevede:

„Statele membre pot adopta sau menține cele mai stricte dispoziții compatibile cu tratatul în domeniul reglementat de prezenta directivă, pentru a asigura consumatorului un nivel maxim de protecție.”

6.

Articolul 5 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul civil) din 23 aprilie 1964 (denumită în continuare „Codul civil” ) ( 3 ) prevede:

„Un drept nu poate fi exercitat într‑un mod care ar fi contrar scopului socioeconomic al acestui drept sau principiilor de conviețuire socială. O asemenea acțiune sau o omisiune a titularului dreptului respectiv nu este considerată ca fiind o exercitare a dreptului și nu beneficiază de protecție.”

7.

Articolul 58 alineatul 1 din Codul civil prevede că „un act juridic contrar legii sau prin care se urmărește eludarea legii este nul și neavenit, cu excepția cazului în care o dispoziție relevantă prevede altfel, în special în cazul în care aceasta prevede că dispozițiile nevalide ale actului juridic sunt înlocuite de dispozițiile relevante ale legii”.

8.

Potrivit articolului 3851 alineatele 1 și 2 din Codul civil:

„1.   Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru consumator atunci când definesc drepturile și obligațiile acestuia într‑un mod care contravine bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauze ilicite). Această dispoziție nu se aplică clauzelor care se referă la prestațiile principale ale părților, în special la preț sau la remunerație, atunci când sunt formulate fără echivoc.

2.   În cazul în care o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator în aplicarea alineatului 1, părțile rămân obligate prin celelalte dispoziții ale contractului.”

9.

Articolul 405 din Codul civil prevede:

„Orice persoană care, fără temei juridic, a obținut un avantaj pecuniar pe cheltuiala altei persoane este obligată să furnizeze avantajul în natură și, în cazul în care acest lucru nu este posibil, să restituie valoarea acestuia.”

10.

Articolul 406 din Codul civil prevede:

„Obligația de restabilire a avantajului pecuniar include nu numai avantajul obținut în mod direct, ci și tot ceea ce, în caz de înstrăinare, pierdere sau deteriorare, s‑a obținut în schimbul acestui avantaj sau drept despăgubire pentru prejudiciu.”

11.

Potrivit articolului 410 din Codul civil:

„1.   Dispozițiile articolelor precedente se aplică în special în cazul unei prestații nedatorate.

2.   O prestație este nedatorată dacă persoana care a executat‑o nu avea nicio obligație sau nu era obligată față de persoana pentru care a executat‑o sau dacă temeiul prestației a dispărut ori scopul vizat de prestație nu a fost atins sau dacă actul juridic care obliga la executarea prestației era nul și nu a devenit valid după executarea acesteia.”

12.

Potrivit articolului 455 din Codul civil, „în cazul în care termenul de executare nu este nici stabilit și nici nu rezultă din natura obligației, executarea se efectuează de îndată ce debitorului i s‑a cerut să o execute”.

13.

Articolul 481 alineatele 1-3 din Codul civil prevede:

„1.   În cazul în care debitorul întârzie executarea unei obligații pecuniare, creditorul poate pretinde dobânzile pentru perioada de întârziere, chiar dacă nu a suferit pagube, iar întârzierea este cauzată de circumstanțe care nu sunt imputabile debitorului.

2.   În cazul în care cuantumul dobânzii pentru perioada de întârziere nu a fost stabilit, este datorată dobânda de întârziere legală, care corespunde cuantumului ratei de referință a dobânzii Băncii Naționale a Poloniei plus 5,5 puncte procentuale. Dacă însă la creanță se aplică o rată a dobânzii mai mare, creditorul poate pretinde dobânzi de întârziere la această rată mai mare.

[…]

3.   În cazul neîndeplinirii obligațiilor de către debitor, creditorul poate solicita, de asemenea, repararea prejudiciului potrivit condițiilor generale.”

14.

La 25 iulie 2008, Arkadiusz Szcześniak (denumit în continuare „A.S.”) și soția lui, E.S., în calitate de consumatori, au încheiat un contract de credit ipotecar cu Bank M., o bancă poloneză, în valoare de 329707,24 PLN (aproximativ 73000 de euro), în vederea construirii unei case. Durata creditului, care trebuia rambursat în rate lunare egale, era de 336 de luni. Rata dobânzii variabile aferente creditului a fost stabilită ca fiind suma compusă din rata de referință LIBOR la 3 luni (CHF) și o marjă fixă a băncii.

15.

Valoarea creditului a fost exprimată și plătită în PLN. Această sumă a fost indexată în CHF după conversie în funcție de cursul CHF la cumpărare publicat în tabelul cursurilor valutare afișate de bancă la data virării sumei reprezentând creditul. Ratele lunare ale creditului urmau să fie plătite în PLN după conversie în funcție de cursul CHF la vânzare publicat în tabelul cursurilor valutare al băncii la data scadenței fiecărei rate lunare aferente creditului. Aceste clauze de conversie au fost preluate dintr‑un contract standard utilizat de bancă. La 6 septembrie 2011, părțile au modificat contractul de credit ipotecar pentru a permite A.S. și E.S. să plătească ratele lunare aferente creditului direct în CHF.

16.

A.S. și E.S. au plătit cu regularitate ratele lunare aferente creditului la datele scadente.

17.

La 31 mai 2021, A.S. a introdus o acțiune împotriva Bank M. la instanța de trimitere, având ca obiect plata unei sume de 3660,76 PLN (aproximativ 800 de euro), majorată cu dobânda legală de întârziere calculată începând de la 8 iunie 2021 și până la data plății sumei respective ( 4 ). El a susținut că contractul de credit ipotecar în litigiu conține clauze abuzive de natură să atragă nulitatea acestuia în întregime. În consecință, Bank M. ar fi încasat ratele lunare aferente creditului fără niciun temei legal. În special în perioada iunie‑septembrie 2011, banca ar fi încasat de la el și de la soția lui rate lunare aferente creditului în valoare de 7769,06 PLN (aproximativ 1700 de euro). Prin utilizarea acestei sume în perioada octombrie 2011-decembrie 2020, Bank M. ar fi realizat un profit de 7321,51 PLN (aproximativ 1600 de euro) ( 5 ). A.S. calculează această sumă ținând cont de rata medie a dobânzii aplicabile contractelor de credit în PLN acordate gospodăriilor pentru creditele de consum ( 6 ).

18.

Bank M. solicită respingerea acțiunii formulate de A.S. ca nefondată. Aceasta susține că contractul de credit ipotecar în cauză nu conține clauze abuzive și este, așadar, valid. În cazul în care s‑ar reține nulitatea contractului, banca, iar nu consumatorul, ar dispune de o creanță rezultată din utilizarea banilor primiți.

19.

Instanța de trimitere arată că, din perspectiva dreptului intern, clauzele de conversie cuprinse într‑un contract de credit de tipul celui contestat de A.S. sunt abuzive și nelegale. De la pronunțarea de către Curte a Hotărârii Dziubak ( 7 ), includerea unor astfel de clauze într‑un contract de credit determină anularea în întregime a contractului. Această anulare operează ex tunc, astfel încât toate prestațiile furnizate în executarea contractului trebuie restituite, în temeiul articolului 405 din Codul civil coroborat cu articolul 410 alineatul (1) din codul menționat. Astfel, o bancă poate solicita împrumutatului să ramburseze principalul creditului, în timp ce împrumutatul poate solicita restituirea ratelor lunare aferente creditului, inclusiv costurile legate, de exemplu, de comisioane, taxe administrative și prime de asigurare. De asemenea, fiecare parte poate solicita celeilalte părți să plătească penalități de întârziere la rata legală începând cu data punerii în întârziere ( 8 ).

20.

Întrebarea care se pune în cadrul litigiului cu care este sesizată instanța de trimitere este aceea dacă părțile la contractul care a fost declarat nul au dreptul să invoce alte creanțe, în special remunerații, compensații, rambursarea unor costuri sau indexarea prestațiilor, ca urmare a utilizării unei sume de bani pentru o anumită perioadă fără niciun temei legal. Această chestiune și, în special, posibilul temei juridic al unor astfel de cereri fac obiectul unei controverse în jurisprudența internă și în doctrina poloneză Temeiul juridic pentru astfel de cereri cel mai frecvent invocat prin raportare la dreptul intern este fie articolul 405 din Codul civil (îmbogățirea fără justă cauză), fie această dispoziție coroborată cu articolul 410 alineatul 1 din Codul civil (plata nedatorată). Noțiunea de „plată nedatorată” și a fortiori noțiunea de „îmbogățire fără justă cauză” sunt noțiuni relativ largi care cuprind o gamă largă de materii, printre care s‑ar putea număra cererile legate de utilizarea banilor fără o bază contractuală ( 9 ). Instanța de trimitere precizează că, în raport majoritar, doctrina, instituțiile naționale și instanțele naționale neagă posibilitatea formulării unor astfel de cereri, subliniind totodată că până în prezent hotărârile instanțelor se referă la cereri formulate de bănci, iar nu de împrumutați. În motivarea hotărârilor de respingere a cererilor formulate de bănci se susține că aceste cereri ar anihila funcția de protecție a dispozițiilor referitoare la clauzele abuzive sau finalitatea dispozițiilor care impun anularea contractelor care conțin astfel de clauze. Prin urmare, instanța de trimitere consideră că dreptul național nu oferă un răspuns clar la întrebarea dacă, în cazul plății unei sume de bani în temeiul unui contract declarat ulterior nul, utilizarea acestei sume de bani fără o bază contractuală poate constitui temeiul unei acțiuni în justiție.

21.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea unei astfel de acțiuni cu dreptul Uniunii, în special cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și cu principiile efectivității, proporționalității și securității juridice. Aceasta face referire la jurisprudența Curții cu privire la efectele constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute într‑un contract încheiat cu un consumator și cu privire la drepturile care revin părților la un astfel de contract în aceste condiții ( 10 ). Instanța de trimitere arată că Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la aspectul dacă părțile la un contract încheiat cu un consumator, declarat nul ca urmare a nerespectării articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, au dreptul de a formula cereri care depășesc rambursarea prestației pecuniare plătite în temeiul contractului respectiv. În special, Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la posibilitatea părților de a solicita plata unor creanțe rezultate din utilizarea necontractuală a capitalului, din pierderea șansei de a obține un beneficiu prin blocarea temporară a utilizării banilor, din costurile financiare și organizatorice suportate ca urmare a necesității executării contractului și din scăderea puterii de cumpărare a banilor în timp. În măsura în care Curtea a examinat cereri similare, examinarea a avut loc în contextul interpretării directivelor în domeniul protecției consumatorilor, altele decât Directiva 93/13, sau în contextul exercitării de către un consumator a dreptului său de retragere dintr‑un contract.

22.

Potrivit instanței de trimitere, articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiul efectivității se opun ca o bancă să invoce împotriva unui consumator creanțe referitoare la utilizarea de către acesta din urmă a creditului sau la costurile suportate de bancă în legătură cu administrarea creditului. Creanța băncii este limitată la rambursarea sumelor pe care le‑a acordat, la care se adaugă eventual dobânda de întârziere la rata legală. În caz contrar, banca ar obține un avantaj ca urmare a introducerii unor clauze abuzive în contractul de credit și a comportamentului său contrar bunei‑credințe și bunelor moravuri. O astfel de abordare ar descuraja de asemenea consumatorii să își valorifice drepturile care le revin în temeiul Directivei 93/13, întrucât acest lucru ar putea avea consecințe negative, precum obligația de a plăti compensații băncii ca urmare a utilizării capitalului împrumutat.

23.

Instanța de trimitere consideră că posibilitatea unui consumator de a invoca împotriva unei bănci creanțe care depășesc restituirea ratelor lunare plătite și a unor costuri suportate, de exemplu cele cu titlu de comisioane, cheltuieli administrative, prime de asigurare, majorate eventual cu dobânda de întârziere la rata legală, nu este contrară principiului efectivității. Cu toate acestea, admiterea unor astfel de cereri ar fi contrară obiectivului Directivei 93/13, și anume descurajarea utilizării unor clauze abuzive de către profesioniști și, în cazul în care utilizează astfel de clauze, obligarea acestora la restituirea către consumatori a plăților primite ca urmare a acestora, răspunderea pentru orice sumă în plus fiind disproporționată și excesivă. Aceasta ar fi de asemenea contrară principiului securității juridice. În cazul în care un contract de credit este declarat nul în întregime deoarece conține clauze abuzive, acest principiu are ca efect limitarea creanțelor părților la plățile efectuate în cadrul executării contractului.

24.

În aceste condiții, Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual, Varșovia–Śródmieście, Varșovia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din [Directiva 93/13], precum și principiile efectivității, securității juridice și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări judiciare a unei reglementări naționale potrivit căreia, în cazul în care un contract de credit încheiat între o bancă și un consumator este declarat nul de la bun început deoarece include clauze abuzive, părțile pot solicita, pe lângă rambursarea sumelor plătite în executarea acestui contract (în ceea ce privește banca – principalul creditului, iar în ceea ce privește consumatorul – rate, taxe, comisioane și prime de asigurare) și dobânda legală de la momentul punerii în întârziere, orice altă prestație, inclusiv creanțe (în special remunerații, compensații, rambursarea unor costuri sau indexarea prestațiilor) întemeiate pe faptul că:

25.

A.S., Bank M., Rzecznik Praw Obywatelskich (Comisarul pentru drepturile omului, Polonia), Rzecznik Finansowy (Mediatorul pentru chestiuni financiare, Polonia), Prokurator Prokuratury Rejonowej Warszawa – Śródmieście w Warszawie (Procurorul Parchetului Districtual Varșovia–Śródmieście, Polonia), guvernele polonez și portughez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise. În ședința din 12 octombrie 2022, aceste părți, împreună cu Przewodniczący Komisji Nadzoru Finansowego (Președintele Comisiei de Supraveghere Financiară) au prezentat observații orale și au răspuns la întrebările adresate de Curte.

26.

Instanța de trimitere arată că, în măsura în care solicită îndrumări cu privire la cererile formulate de consumatori și de bănci, întrebarea preliminară a fost formulată în termeni generali. În pofida faptului că litigiul cu care este sesizată privește o cerere formulată de un consumator, iar nu de o bancă, aceasta consideră că întrebarea adresată este admisibilă pentru cele trei motive enunțate în continuare.

27.

În primul rând, un contract declarat nul în temeiul dreptului polonez este prezumat a nu fi fost încheiat niciodată, astfel încât fiecare dintre părțile la contract trebuie să restituie celeilalte părți eventualele plăți efectuate în temeiul acestuia. În cadrul procedurilor jurisdicționale care au ca obiect restituirea plăților efectuate în temeiul unui contract de credit nul, băncile invocă adesea un drept de retenție sau de compensare ( 11 ) pentru motivul că au o creanță față de consumator pentru rambursarea principalului creditului. O astfel de obiecție poate fi invocată în orice moment până la încheierea ședinței din cadrul procedurii în a doua instanță. În cazul în care Curtea ar răspunde la întrebarea adresată numai cu privire la creanța consumatorului, este probabil ca o a doua întrebare privind o creanță similară a băncii să necesite a fi adresată într‑o etapă ulterioară a procedurii, prelungindu‑se astfel litigiul în mod nejustificat ( 12 ). Astfel, justificarea invocată de bancă pentru creanța, deși ipotetică, pe care o are față de consumator cu titlu de remunerație pentru utilizarea, fără bază contractuală, a capitalului împrumutat nu este, așadar, ipotetică.

28.

În al doilea rând, în jurisprudența națională predomină opinia potrivit căreia, în cazul unei acțiuni în restituire întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză, instanța sesizată nu se poate limita la examinarea pe fond a cererii reclamantului, ignorând o pretenție identică pe care pârâtul ar putea‑o invoca, chiar dacă numai prima dintre acestea a fost prezentată în mod efectiv în fața sa. Acest lucru se datorează faptului că, atunci când ambele părți au furnizat prestații nedatorate de același tip (de exemplu prestații pecuniare furnizate în aceeași monedă), iar prestațiile lor rezultă din același raport juridic (de exemplu un contract de credit nul), numai partea care a primit prestația mai mare poate fi considerată îmbogățită fără justă cauză. Astfel, orice îmbogățire fără justă cauză constă în diferența dintre cele două prestații în litigiu.

29.

În al treilea rând, băncile din Polonia își exprimă în mod public opinia potrivit căreia consumatorii care introduc acțiuni în anularea contractelor de credit care conțin clauze abuzive vor suferi consecințe negative importante, întrucât, în cazul în care vor avea câștig de cauză, vor fi obligați să plătească o remunerație pentru utilizarea fără o bază contractuală a capitalului împrumutat, precum și să ramburseze anumite costuri. Aceste consecințe financiare descurajează mulți consumatori să își exercite drepturile care le revin în temeiul Directivei 93/13. Un răspuns clar din partea Curții la întrebarea privind admisibilitatea cererilor de plată a unor astfel de creanțe este, prin urmare, necesar pentru a asigura respectarea drepturilor consumatorilor în Polonia.

30.

Potrivit unei jurisprudențe constante, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate privesc interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este în principiu obligată să se pronunțe. Întrebările referitoare la dreptul Uniunii beneficiază astfel de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de drept sau de fapt necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate ( 13 ).

31.

În opinia noastră, prezenta cauză nu se încadrează în niciuna dintre situațiile în care prezumția de pertinență poate fi răsturnată.

32.

Este adevărat că litigiul cu care este sesizată instanța de trimitere nu are în mod direct ca obiect o creanță a unei bănci împotriva unui consumator cu titlu de remunerație pentru utilizarea fără o bază contractuală a capitalului împrumutat. Din explicațiile furnizate de instanța de trimitere reiese că, pentru a se pronunța cu privire la litigiul cu care este sesizată, aceasta trebuie să examineze din punctul de vedere al consumatorului și al băncii consecințele nulității contractului de credit ipotecar în ceea ce privește creanțele care depășesc restituirea prestațiilor pecuniare furnizate de părți în temeiul contractului. În plus, în ședință, Bank M. a arătat că a invocat o astfel de creanță împotriva lui A.S. în cadrul unei acțiuni distincte, care este suspendată până la pronunțarea de către instanța de trimitere a unei hotărâri în prezenta cauză. Împărtășim de asemenea opinia guvernului polonez potrivit căreia clarificarea pe care instanța de trimitere o solicită în ceea ce privește creanțele băncilor față de consumatori privind remunerația pentru utilizarea fără bază contractuală a capitalului împrumutat este necesară pentru a permite acestei instanțe să îl informeze pe A.S. cu privire la toate consecințele care derivă din cererea sa de anulare a contractului de credit ipotecar.

33.

Rezultă așadar, în opinia noastră, că întrebarea preliminară prezintă o legătură directă cu obiectul litigiului principal. Prin urmare, aceasta nu este ipotetică în raport cu creanțele băncilor față de consumatori privind remunerația pentru utilizarea fără bază contractuală a capitalului împrumutat. Decizia de trimitere conține toate elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde la întrebarea adresată. Prin urmare, recomandăm Curții să constate că întrebarea este admisibilă în întregime.

34.

Această concluzie nu este modificată de argumentul Bank M. potrivit căruia efectele nulității unui contract sunt chestiuni de drept național care nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13. Bank M. susține în special că Curtea nu este competentă să interpreteze dispozițiile dreptului polonez care reglementează printre altele așa‑numitele „creanțe suplimentare” (articolul 224 și articolul 225 din Codul civil ( 14 )), răspunderea delictuală (articolul 415 din Codul civil ( 15 )), așa‑numita „indexare a prestației pecuniare” [articolul 3581 alineatul 3 din Codul civil ( 16 )] sau îmbogățirea fără justă cauză (articolul 405 și articolul 410 din Codul civil).

35.

Potrivit unei jurisprudențe constante, nu este de competența Curții, în cadrul unei trimiteri preliminare, să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor de drept național sau să decidă dacă interpretarea dată de instanța de trimitere unor astfel de dispoziții este corectă, o astfel de interpretare fiind de competența exclusivă a instanțelor naționale ( 17 ). Din fericire, întrebarea, astfel cum a fost formulată de instanța de trimitere, privește interpretarea dreptului Uniunii, în special a articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și a principiilor efectivității, securității juridice și proporționalității, care intră mod clar în competența Curții. Instanța de trimitere nu solicită Curții să furnizeze indicații cu privire la dispozițiile naționale pe care se pot întemeia creanțele consumatorilor și ale băncilor vizate de ordonanța de trimitere, ci mai degrabă să indice dacă această directivă și aceste principii de drept al Uniunii permit invocarea unor astfel de creanțe. După cum se explică la punctul 41 din prezentele concluzii, reglementarea de către dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin Directiva 93/13 nu poate modifica nici întinderea și nici substanța acestei protecții.

36.

Prin intermediul întrebării adresate de instanța de trimitere se solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și principiile efectivității, securității juridice și proporționalității trebuie interpretate în sensul că se opun unei interpretări a reglementării naționale potrivit căreia, în cazul în care un contract de credit încheiat între un consumator și o bancă este declarat nul în întregime deoarece conține clauze abuzive, părțile au dreptul de a invoca creanțe care depășesc rambursarea prestațiilor pecuniare pe care le‑au furnizat în temeiul contractului și plata dobânzilor de întârziere.

37.

Curtea a declarat în repetate rânduri că sistemul de protecție instituit de Directiva 93/13 se întemeiază pe ideea potrivit căreia consumatorul se află într‑o situație de inferioritate față de profesioniști în ceea ce privește atât puterea de negociere, cât și nivelul de informare. Această situație îl determină pe consumator să adere la condițiile formulate în prealabil de profesioniști, fără a putea exercita o influență asupra conținutului acestora ( 18 ).

38.

Având în vedere poziția de inferioritate a consumatorului, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13 interzice clauzele contractuale standard care, în contradicție cu cerința de bună-credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului. Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 prevede că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumatori.

39.

Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate între un profesionist și consumatori. Odată ce o clauză este declarată abuzivă și, prin urmare, nulă, instanțelor naționale le revine obligația de a înlătura pur și simplu aplicarea respectivei clauze pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii pentru consumator, cu excepția cazului în care acesta se opune ( 19 ). Este necesar să se considere în general că o clauză contractuală declarată abuzivă nu a existat niciodată, astfel încât aceasta nu poate avea efect în ceea ce privește consumatorul. Constatarea pe cale judecătorească a caracterului abuziv al unei astfel de clauze trebuie în principiu să aibă drept consecință restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective ( 20 ).

40.

În special, obligația instanței naționale de a înlătura o clauză contractuală abuzivă care impune plata unor sume care se dovedesc a fi nedatorate determină o obligație corespunzătoare de restituire a acelorași sume. Nerestituirea ar submina efectul disuasiv al articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din aceasta ( 21 ).

41.

Deși articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 impune ca statele membre să prevadă că clauzele abuzive nu creează obligații pentru consumator „în conformitate cu legislația internă”, reglementarea de către dreptul național a protecției garantate consumatorilor prin această directivă nu poate modifica întinderea și, așadar, substanța acestei protecții. În consecință, revine statelor membre sarcina de a defini condițiile în care are loc constatarea caracterului abuziv al unei clauze conținute într‑un contract și în care se materializează efectele juridice ale acestei constatări. O astfel de constatare trebuie să permită însă întotdeauna restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa acestei clauze abuzive, mai concret prin instituirea unui drept la restituirea avantajelor dobândite în mod nejustificat, în detrimentul său, de către profesionist în temeiul respectivei clauze abuzive ( 22 ).

42.

În ceea ce privește efectele unei constatări a caracterului abuziv al anumitor clauze contractuale asupra validității unui contract, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) a doua teză din Directiva 93/13, „contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze, în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive”. Scopul acestei dispoziții constă în restabilirea echilibrului dintre părți, menținând totodată în principiu validitatea întregului contract, iar nu în anularea tuturor contractelor care conțin clauze abuzive ( 23 ). În principiu, contractul în cauză continuă să existe fără nicio altă modificare decât cea impusă de eliminarea clauzelor abuzive, în măsura în care, în conformitate cu dreptul intern, o asemenea menținere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic, ceea ce trebuie verificat potrivit unei abordări obiective ( 24 ).

43.

Din decizia de trimitere reiese că, din perspectiva dreptului polonez, excluderea dintr‑un contract de credit a clauzelor abuzive legate de conversie conduce la anularea acestui contract în întregime, întrucât acesta nu poate continua să existe fără aceste clauze, precum și că o astfel de anulare operează ex tunc.

44.

Directiva 93/13 nu stabilește care sunt consecințele constatării inexistenței din punct de vedere juridic a unui contract încheiat între un profesionist și un consumator după eliminarea clauzelor abuzive cuprinse în acesta. Nicio dispoziție din această directivă nu impune ca, în astfel de împrejurări, statele membre să permită părților să se îndrepte una împotriva celeilalte cu cereri care depășesc restituirea sumelor plătite în mod necuvenit în temeiul clauzei contractuale abuzive. Astfel cum susțin în mod întemeiat A.S., Comisarul pentru drepturile omului, Mediatorul pentru chestiuni financiare, guvernele polonez și portughez, precum și Comisia, revine statelor membre sarcina ca, prin intermediul dreptului lor național, să stabilească aceste consecințe, cu respectarea dreptului Uniunii ( 25 ).

45.

Întrebarea adresată de instanța de trimitere vizează două situații distincte după cum este vorba despre o creanță invocată de un consumator sau despre o creanță invocată împotriva acestuia. Vom examina separat cele două situații în lumina principiilor pe care le‑am amintit.

46.

A.S. susține în esență că are dreptul la o remunerație din partea Bank M. pentru utilizarea de către aceasta din urmă a unei părți din ratele lunare pe care A.S. le‑a achitat în executarea contractului de credit ipotecar.

47.

Directiva 93/13 are ca obiectiv asigurarea unui nivel ridicat de protecție a consumatorilor ( 26 ). În jurisprudența Curții descrisă la punctele 39-41 din prezentele concluzii se precizează că acest obiectiv este atins prin asigurarea printre altele a faptului că o clauză abuzivă nu creează obligații pentru consumator și prin restabilirea în drept și în fapt a situației în care s‑ar găsi consumatorul în lipsa clauzei respective.

48.

Potrivit celui de al doisprezecelea considerent al Directivei 93/13, aceasta introduce o armonizare parțială și minimă a legislațiilor naționale privind clauzele abuzive, lăsând statelor membre posibilitatea, cu respectarea tratatului, de a asigura consumatorului un nivel de protecție mai ridicat prin dispoziții naționale mai stricte decât cele cuprinse în această directivă. Articolul 8 din Directiva 93/13 reflectă această idee.

49.

Directiva 93/13 nu constituie, așadar, un obstacol în calea unor dispoziții legislative naționale sau a unei jurisprudenței naționale care interpretează aceste dispoziții și care acordă consumatorilor drepturi mai extinse decât cele prevăzute de directiva menționată. Un stat membru ar putea, ipotetic vorbind, să permită împrumutaților, în cazul anulării unui contract de credit ipotecar ca urmare a eliminării clauzelor abuzive cuprinse în acesta, să invoce împotriva băncilor creanțe care depășesc rambursarea ratelor aferente creditului achitate în temeiul contractului și dobânda de întârziere la rata legală. Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili, prin raportare la dreptul său intern, dacă consumatorii au dreptul de a invoca creanțe de această natură și, în caz afirmativ, de a se pronunța asupra temeiniciei acestora.

50.

Potrivit deciziei de trimitere, jurisprudența națională și doctrina poloneză invocă cel mai adesea noțiunea de îmbogățire fără justă cauză ca temei juridic pentru creanțele menționate mai sus. În speță, în cazul în care A.S., după restituirea de către Bank M. a ratelor lunare achitate în temeiul contractului de credit ipotecar nul, s‑ar afla într‑o poziție mai puțin avantajoasă ca urmare a acestui contract, ar reveni instanței naționale sarcina de a examina dacă sunt întrunite condițiile pentru constatarea îmbogățirii fără justă cauză prin raportare la dreptul național, de a efectua toate constatările de fapt corespunzătoare cu privire la acest aspect și de a trage concluziile necesare. Se poate face o paralelă cu Hotărârea Kanyeba și alții, în care Curtea a statuat că aspectul, dacă împrejurări precum cele în discuție în litigiile principale din speță sunt susceptibile să intre sub incidența dreptului răspunderii extracontractuale, intră în domeniul de aplicare al dreptului național, iar nu în cel al Directivei 93/13 ( 27 ).

51.

Astfel cum a arătat Comisia în mod întemeiat în ședință, faptul că, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, consumatorii pot teoretic să formuleze cereri întemeiate pe noțiunea de îmbogățire fără justă cauză în temeiul dreptului național nu înseamnă că aceste cereri trebuie admise. În astfel de cazuri, trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de dreptul polonez pentru admiterea unei acțiuni întemeiate pe îmbogățirea fără justă cauză. Instanțele naționale pot de asemenea să își exercite competența de a respinge astfel de acțiuni atunci când acestea constituie un abuz de drept.

52.

În opinia noastră, posibilitatea, în temeiul dreptului național, ca un împrumutat să poată invoca împotriva unei bănci creanțe care depășesc restituirea ratelor lunare achitate și plata dobânzilor de întârziere în cazul anulării unui contract de credit care conține clauze abuzive nu aduce atingere efectului util al Directivei 93/13. Dimpotrivă, această posibilitate poate încuraja împrumutații să își valorifice drepturile care le revin în temeiul acestei directive în calitate de consumatori, descurajând totodată băncile să introducă clauze abuzive în contractele lor.

53.

Desigur, astfel cum arată Bank M., Curtea a statuat că articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 este o dispoziție imperativă care urmărește să substituie echilibrului formal pe care îl instituie contractul între drepturile și obligațiile cocontractanților un echilibru real, de natură să restabilească egalitatea dintre aceștia din urmă ( 28 ). Cu toate acestea, nu considerăm că posibilitatea pe care dreptul național o conferă unui consumator de a invoca împotriva unui profesionist creanțe care depășesc restituirea sumelor primite de acesta din urmă în temeiul unui contract declarat nul aduce atingere realizării acestui obiectiv. Astfel cum a subliniat Curtea în Hotărârea Banco Santander și Escobedo Cortés, rezultă din articolul 3 alineatul (1) din Directiva 93/13, precum și din economia sa generală că această directivă nu urmărește atât să garanteze un echilibru contractual global între drepturile și obligațiile părților la contract, cât să evite apariția unui dezechilibru între aceste drepturi și aceste obligații în detrimentul consumatorilor ( 29 ).

54.

Observațiile scrise ale Comisiei se întemeiază în special pe articolul 8 din Directiva 93/13. Considerăm că în prezenta cauză nu este în discuție o reglementare națională destinată să consolideze nivelul de protecție a consumatorilor pe care îl conferă Directiva 93/13, ci interpretarea anumitor dispoziții din Codul civil cu aplicabilitate generală. Dispozițiile de această natură nu constituie măsuri pe care statele membre le pot adopta sau menține în temeiul articolului 8 din Directiva 93/13 ( 30 ). În ipoteza în care instanța de trimitere ar interpreta aceste dispoziții în sensul descris la punctul 49 din prezentele concluzii, această interpretare ar fi totuși conformă cu obiectivul de protecție a consumatorilor urmărit de Directiva 93/13.

55.

Având în vedere aceste considerații, apreciem, asemenea A.S., Mediatorului pentru chestiuni financiare, guvernelor polonez și portughez ( 31 ), precum și Comisiei, că articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că nu se opun unei interpretări judiciare a dreptului național potrivit căreia, în cazul în care un contract de credit încheiat între un consumator și o bancă este declarat nul de la bun început deoarece include clauze abuzive, consumatorul poate solicita băncii, pe lângă rambursarea sumelor plătite în temeiul acestui contract și plata dobânzilor de întârziere la rata legală de la data cererii de rambursare, orice alte prestații suplimentare ca urmare a constatării nulității contractului. Este de competența instanței naționale să stabilească, prin raportare la dreptul național, dacă consumatorii au dreptul de a invoca astfel de creanțe și, în caz afirmativ, să se pronunțe asupra temeiniciei lor.

56.

Bank M. arată că are dreptul să îi solicite lui A.S. nu numai rambursarea capitalului împrumutat, majorat cu dobânda de întârziere la rata legală, ci și remunerația aferentă utilizării acestuia, fără o bază contractuală, pentru o anumită perioadă de timp ( 32 ). Bank M. afirmă că, punând fonduri la dispoziția lui A.S. pentru un anumit număr de ani, i‑a furnizat acestuia un serviciu de natură nepecuniară cu valoare economică proprie, distinct de transferul de fonduri ( 33 ). Dreptul său la o astfel de remunerație se întemeiază în esență pe noțiunea de îmbogățire fără justă cauză.

57.

La fel ca în situația consumatorilor examinată mai sus, revine în principiu instanței naționale sarcina de a stabili, prin raportare la dreptul național, dacă, în urma anulării unui contract de credit ipotecar pentru motivul că acesta conține clauze abuzive, o bancă are dreptul să invoce împotriva unui consumator creanțe care depășesc rambursarea capitalului împrumutat și plata dobânzii de întârziere la rata legală. Cu toate acestea, contrar soluției pe care o propunem cu privire la creanța invocată de A.S., pentru motivele prezentate în continuare, considerăm că Banca M. nu are dreptul să invoce asemenea creanțe.

58.

Observăm mai întâi că eventuala anulare a contractului de credit ipotecar ar fi consecința introducerii de către Bank M. a unor clauze abuzive în acest contract. Astfel cum susține în mod întemeiat Comisia în observațiile sale scrise, având în vedere principiul universal de drept nemo auditur propriam turpitudinem allegans, o parte nu poate obține niciun avantaj economic dintr‑o situație pe care a creat‑o ca urmare a propriului comportament ilicit. În special, în cazul în care o bancă suferă un dezavantaj ca urmare a anulării unui contract de credit ipotecar care conține clauze abuzive, ea nu ar trebui să fie compensată pentru acest dezavantaj, întrucât acesta reprezintă urmarea exclusivă a propriului comportament ilicit.

59.

Observăm în continuare că, dacă, într‑o situație precum cea din litigiul principal, unei bănci i s‑ar permite să invoce împotriva unui consumator creanțe care depășesc rambursarea principalului creditului, majorat cu dobânda de întârziere la rata legală, în special remunerația aferentă utilizării fără o bază contractuală a capitalului împrumutat, Directiva 93/13 ar fi privată de efectul său util, iar rezultatul ar fi neconform cu obiectivele urmărite de această directivă.

60.

Astfel cum subliniază A.S., Comisarul pentru drepturile omului, Mediatorul pentru chestiuni financiare, precum și Comisia, această posibilitate este de natură să aducă atingere efectului disuasiv pe care articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 coroborat cu articolul 7 alineatul (1) din această directivă intenționează să îl confere constatării caracterului abuziv al clauzelor conținute în contractele încheiate între consumatori și profesioniști ( 34 ). Hotărârea Banco Español de Crédito, în care Curtea a statuat că, în cazul în care instanța națională ar avea posibilitatea să modifice conținutul clauzelor abuzive care figurează în astfel de contracte, o asemenea posibilitate ar putea aduce atingere realizării obiectivului pe termen lung urmărit prin articolul 7 din Directiva 93/13, ilustrează acest lucru. Profesioniștii ar fi în continuare tentați să utilizeze clauzele abuzive, știind că, chiar dacă acestea ar fi invalidate, contractul va putea fi completat de instanța națională astfel încât să garanteze interesul respectivilor profesioniști. O asemenea posibilitate ar putea contribui la eliminarea efectului descurajator pe care îl are asupra profesioniștilor faptul că asemenea clauze abuzive pur și simplu nu sunt aplicate față de consumatori ( 35 ). De asemenea, într‑un caz precum cel din speță, banca nu ar fi descurajată să utilizeze clauze abuzive în contractele sale de credit încheiate cu consumatorii dacă, în pofida anulării acestor contracte, ar putea solicita consumatorilor plata unei remunerații la rata pieței pentru utilizarea capitalului împrumutat. O astfel de situație ar putea chiar să facă profitabilă impunerea de către bancă a unor clauze abuzive consumatorilor. Ar exista cel puțin o reducere semnificativă a riscului economic la care s‑ar expune banca într‑o astfel de situație.

61.

A.S. și Mediatorul pentru chestiuni financiare susțin de asemenea în mod întemeiat că, în cazul în care o bancă ar avea dreptul să invoce împotriva unui consumator creanțe care depășesc rambursarea capitalului împrumutat, majorat cu dobânda de întârziere la rata legală, acest lucru ar putea aduce atingere efectului util al protecției pe care Directiva 93/13 o conferă consumatorilor. În speță, din observațiile scrise și orale ale A.S. și ale Bank M. reiese că creanța invocată de bancă împotriva lui A.S. în ceea ce privește remunerația pentru utilizarea fără o bază contractuală a capitalului împrumutat este de 192812,51 PLN (aproximativ 41484,26 euro), echivalentul a aproximativ două treimi din capitalul împrumutat. În ședință, Mediatorul pentru chestiuni financiare a precizat că are cunoștință de cazuri din Polonia în care valoarea remunerației solicitate consumatorilor a depășit valoarea creditului acordat. Ipoteza în care posibilitatea consumatorilor de a se elibera de clauzele abuzive este condiționată de plata unei remunerații atât de ridicate este de natură să conducă la o situație în care aceștia ar fi mai avantajați dacă ar executa contractul care include clauza abuzivă în loc să încerce să își valorifice drepturile conferite de Directiva 93/13. În plus, astfel cum arată A.S. în observațiile sale scrise și orale, având în vedere caracterul opac, complex și discreționar al criteriilor pe baza cărora băncile efectuează calculele, împrumutații nu sunt în general în măsură să evalueze cu suficientă precizie suma pe care banca ar putea să o pretindă de la aceștia înainte de a decide dacă este în interesul lor să conteste legalitatea clauzelor abuzive. Se poate adăuga de asemenea că băncile, precum Bank M. în speță, consideră în general că sumele pretins datorate de consumatori cu titlu de remunerație pentru utilizarea fără o bază contractuală a capitalului împrumutat sunt imediat exigibile. În schimb, în cazul unui contract de credit, ratele sunt scadente la intervale regulate, permițând astfel împrumutatului să își planifice rambursările. Toți acești factori sunt de natură să descurajeze consumatorii să își exercite drepturile care le sunt conferite de Directiva 93/13.

62.

Considerăm de asemenea că nu poate fi admis argumentul invocat de Bank M. și de Consiliul de supraveghere financiară potrivit căruia, în cazul în care banca nu are dreptul să îi solicite lui A.S. o remunerație pentru utilizarea fără o bază contractuală a capitalului împrumutat, aceasta ar echivala cu a‑i oferi un „credit gratuit” pentru construirea unei case. În primul rând, o astfel de situație este consecința normală a anulării ex tunc a contractului de credit ca urmare a eliminării clauzelor abuzive cuprinse în acesta. În al doilea rând, astfel cum arată în mod întemeiat guvernul polonez în observațiile sale scrise, faptul că, în cazul neîndeplinirii obligațiilor care îi revin în temeiul dreptului Uniunii, profesionistul pierde beneficiul pe care a preconizat că îl va obține ca urmare a executării unui contract de credit nu reprezintă o noutate în jurisprudența Curții referitoare la protecția consumatorilor. De exemplu, în Hotărârea Home Credit Slovakia, Curtea a confirmat caracterul proporțional al reglementării naționale care prevedea decăderea creditorului din dreptul său la dobânzi și la costuri în cazul nemenționării într‑un contract de credit a anumitor elemente prevăzute de Directiva 2008/48 ( 36 ).

63.

Bank M. și Consiliul de supraveghere financiară susțin de asemenea că stabilitatea piețelor financiare din Polonia și din întreaga Uniune ar fi amenințată dacă băncile ar fi private de posibilitatea de a solicita plata remunerației pentru utilizarea fără bază contractuală a capitalului împrumutat, într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal. Acest argument nu prezintă nicio importanță în contextul interpretării Directivei 93/13, al cărei obiectiv nu este de a menține stabilitatea piețelor financiare, ci, mai presus de orice, de a proteja consumatorii. În orice caz, în calitate de entități juridice, băncile ar avea obligația de a‑și organiza activitatea astfel încât să respecte toate dispozițiile legii.

64.

Având în vedere aceste considerații, asemenea A.S., Comisarului pentru drepturile omului, Mediatorului pentru chestiuni financiare, Procurorului Parchetului Districtual Varșovia–Śródmieście ( 37 ), guvernului polonez și Comisiei, recomandăm Curții să interpreteze articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 în sensul că aceste articole se opun unei interpretări judiciare a dreptului național potrivit căreia, în cazul în care un contract de credit încheiat între un consumator și o bancă este declarat nul de la bun început deoarece include clauze abuzive, banca poate solicita consumatorului, pe lângă rambursarea sumelor datorate în temeiul acestui contract și plata dobânzii de întârziere la rata legală de la data cererii de rambursare, orice alte prestații suplimentare, ca urmare a constatării nulității contractului.

65.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Sąd Rejonowy dla Warszawy – Śródmieścia w Warszawie (Tribunalul Districtual din Varșovia – Śródmieście, Varșovia, Polonia) după cum urmează: