1.

O persoană a comis o infracțiune și, în urma unui proces echitabil, a fost găsită vinovată. Această constatare a vinovăției a condus la aplicarea unei pedepse cu închisoarea cu suspendarea executării. Ulterior, aceeași persoană a fost acuzată de comiterea unei a doua infracțiuni pe parcursul termenului de supraveghere aferent suspendării executării pedepsei aplicate pentru prima infracțiune. Al doilea proces s‑a desfășurat in absentia și a avut ca rezultat constatarea vinovăției și aplicarea unei pedepse cu închisoarea. În consecință, suspendarea executării pedepsei cu închisoarea pentru prima infracțiune a fost revocată. Întrucât persoana în cauză nu se afla în țară, a fost emis un mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) în vederea executării pedepsei cu închisoarea pentru prima infracțiune.

2.

Poate autoritatea de executare să refuze predarea pe baza unui MEA în vederea executării pedepsei aferente primei infracțiuni întrucât al doilea proces s‑a desfășurat in absentia? Pentru a răspunde la această întrebare este necesară interpretarea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584/JAI ( 2 ). Mai precis, este necesar să se stabilească dacă sintagma „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, utilizată la această dispoziție, include și acest al doilea proces.

3.

Pe lângă interpretarea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, cererile de decizie preliminară de față dau naștere unor provocări mai profunde pentru sistemul MEA. Acestea ridică problema dacă autorității de executare ar trebui să i se permită (sau chiar să i se impună), în afara situațiilor prevăzute de Decizia‑cadru privind MEA, să refuze predarea în cazul în care constată că un drept fundamental (sau cel puțin substanța dreptului respectiv) al persoanei care urmează să fie predată ar fi încălcat de statul emitent.

4.

Decizia‑cadru privind MEA enumeră în mod exhaustiv situațiile în care autoritatea de executare este obligată sau poate să refuze executarea unui MEA ( 3 ). Pe lângă aceste situații, Curtea de Justiție a interpretat Decizia‑cadru privind MEA în sensul că prevede o posibilitate suplimentară. Pe baza acestei jurisprudențe, autoritatea de executare poate refuza predarea inclusiv în cazul în care, în statul emitent, există deficiențe sistemice sau generalizate care afectează un anumit grup de persoane ori centre de detenție ( 4 ) sau deficiențe sistemice sau generalizate în ceea ce privește statul de drept ( 5 ). Înainte de a decide să refuze predarea atunci când există astfel de probleme sistemice, autoritatea de executare trebuie să stabilească, în plus, dacă persoana care urmează să fie predată este expusă unui risc real ca dreptul său fundamental să fie încălcat în statul emitent ( 6 ).

5.

Cu toate acestea, în speță, iar același lucru este valabil și în alte cauze pendinte în fața Curții la momentul prezentării concluziilor ( 7 ) în discuție, nu sunt invocate deficiențe sistemice din statul emitent. Aceasta ridică o nouă întrebare: o posibilă încălcare unică a drepturilor fundamentale ale unei persoane este suficientă pentru a permite autorității de executare să refuze predarea? Acest lucru (re)pune întrebarea dacă autorității de executare îi este de fapt permis să verifice dacă drepturile fundamentale ale persoanei care urmează să fie predată ar fi respectate de statul emitent. Toate aceste cauze, inclusiv cererile de decizie preliminară aflate în discuție, scot în evidență probleme de fond cu care se confruntă autoritățile judiciare de executare atunci când acceptă recunoașterea reciprocă automată, care reprezintă însuși principiul pe care se bazează sistemul MEA ( 8 ).

6.

Instanței de trimitere îi poate fi oferit un răspuns util la întrebările preliminare adresate fără a se adopta o poziție generală cu privire la posibilitățile suplimentare de a refuza executarea unui MEA. Aceasta deoarece, astfel cum se va demonstra, întrebările preliminare au apărut într‑un context în care o posibilă încălcare a unui drept fundamental rezultă dintr‑un proces desfășurat in absentia. Într‑o asemenea situație, legiuitorul Uniunii a adoptat o poziție comună cu privire la cazurile în care toate instanțele naționale trebuie să recunoască hotărârile judecătorești pronunțate in absentia ( 9 ). Cu toate acestea, vom prezenta câteva argumente pentru care motivele suplimentare de refuz al predării trebuie reduse la minimum ( 10 ).

7.

Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA prevede:

„Prezenta decizie‑cadru nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană.”

8.

Articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA prevede motivul de neexecutare facultativă a MEA în următoarele condiții:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

[…]”

9.

Articolul 4a fost introdus în Decizia‑cadru privind MEA prin Decizia‑cadru 2009/299 ca motiv suplimentar de neexecutare facultativă a unui MEA. În acest context, sunt relevante următoarele considerente ale deciziei‑cadru menționate:

[…]

10.

Conținutul în esență comun al celor două cauze conexate a fost rezumat la punctele introductive ale prezentelor concluzii. Pentru început, vom prezenta mai în detaliu situația de fapt din cele două cauze conexate.

11.

O autoritate judiciară maghiară solicită predarea lui LU, apelantul din litigiul principal, în vederea executării unei pedepse privative de libertate și a emis un MEA în acest scop. Instanța de trimitere, Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda) este autoritatea judiciară de executare în acest context ( 11 ).

12.

În cadrul colectării informațiilor relevante, High Court (Înalta Curte, Irlanda), având sarcina de a se pronunța în primă instanță cu privire la executarea MEA, a transmis autorității judiciare emitente un total de șapte solicitări de informații suplimentare în temeiul articolului 15 alineatul (2) din Decizia‑cadru privind MEA.

13.

LU a comis mai multe infracțiuni în luna august 2005, și anume acte de violență domestică îndreptate împotriva fostei soții, a copilului lor și a soacrei sale, inclusiv agresarea fostei soții și lipsirea de libertate a acesteia și a copilului lor. Ne vom referi la aceste infracțiuni ca fiind „primele infracțiuni”.

14.

LU a fost condamnat pentru primele infracțiuni în luna octombrie 2006, iar această condamnare a fost confirmată în apel în luna aprilie 2007. Potrivit instanței de trimitere, autoritatea judiciară emitentă a confirmat că LU fie a fost prezent, fie a fost reprezentat de apărătorul său ales în cadrul ambelor procese. Astfel, pentru primele infracțiuni LU a fost condamnat la un an de închisoare, pedeapsă a cărei executare a fost suspendată pe durata unui termen de supraveghere de doi ani ( 12 ).

15.

În luna decembrie 2010, LU a fost condamnat în primă instanță pentru infracțiunea de neplată a pensiei alimentare, pe care o vom denumi „infracțiunea declanșatoare”. El a fost prezent la două ședințe, însă nu și la ședința la care s‑a pronunțat hotărârea. În consecință, instanța de prim grad de jurisdicție a aplicat o amendă, dar nu s‑a pronunțat cu privire la pedeapsa cu suspendarea executării aplicată pentru primele infracțiuni ( 13 ).

16.

Împotriva acestei sentințe de condamnare a fost declarat apel, însă la dosarul cauzei nu există nicio informație cu privire la autorul respectivei căi de atac ( 14 ). LU a fost citat să participe la ședință, dar citația nu a fost ridicată. Procedura de citare a fost considerată legal îndeplinită în temeiul legislației maghiare. Întrucât LU nu a fost prezent la ședința în cauză, instanța de apel a desemnat un avocat din oficiu care l‑a reprezentat la judecată.

17.

În luna iunie 2012, instanța de apel a modificat pedeapsa inițială (amenda), condamnându‑l pe LU la o pedeapsă privativă de libertate de cinci luni și interzicându‑i să desfășoare activități publice timp de un an. În același timp, instanța menționată a dispus executarea pedepsei aplicate pentru prima infracțiune, revocând suspendarea ( 15 ).

18.

În acest stadiu, în luna septembrie 2012, autoritatea judiciară maghiară a emis un MEA în scopul executării pedepselor aplicate atât pentru primele infracțiuni, cât și pentru infracțiunea declanșatoare. LU a formulat contestație împotriva acestei predări în fața High Court (Înalta Curte), care a refuzat să dispună predarea sa.

19.

În final, LU a formulat o cerere de rejudecare cu privire la primele infracțiuni, care a fost respinsă în primă instanță în luna octombrie 2016, hotărârea instanței de fond fiind confirmată în apel în luna martie 2017. În ambele cazuri, LU nu s‑a prezentat personal, ci a fost reprezentat de un apărător numit de el. Ca urmare a acestei respingeri definitive a cererii de rejudecare, pedeapsa cu închisoarea pentru primele infracțiuni a redevenit executorie în temeiul dreptului maghiar. În consecință, o autoritate judiciară maghiară a emis un al doilea MEA în luna iulie 2017 numai cu privire la pedeapsa pentru primele infracțiuni ( 16 ). Asupra acestui al doilea MEA trebuie să se pronunțe în prezent instanța de trimitere în calitate de autoritate judiciară de executare.

20.

Opinia provizorie a instanței de trimitere este că procesul desfășurat cu privire la infracțiunea declanșatoare nu a respectat articolul 6 din Convenția europeană a drepturilor omului (denumită în continuare „CEDO”). În consecință, în cazul în care acest proces ar fi considerat „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, ar fi posibil să se refuze executarea MEA în temeiul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

21.

LU a susținut că pedeapsa cu închisoarea pentru primele infracțiuni este executorie numai ca urmare a procesului având ca obiect infracțiunea declanșatoare. Rezultă că procesul având ca obiect infracțiunea declanșatoare trebuie considerat „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Întrucât s‑a desfășurat in absentia, acest proces nu îndeplinește niciuna dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA care ar permite predarea. LU a adăugat că nu există nicio posibilitate de rejudecare în ceea ce privește infracțiunea declanșatoare și, prin urmare, predarea sa ar constitui o „încălcare flagrantă” a drepturilor sale prevăzute la articolul 6 din CEDO, precum și la articolele 47 și 48 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

22.

În schimb, Minister for Justice and Equality, intimatul din litigiul principal, a susținut că procesul privind infracțiunea declanșatoare reprezintă o simplă „modalitate de executare a pedepsei” și, prin urmare, în temeiul jurisprudenței existente a Curții, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Astfel, potrivit Minister for Justice and Equality, MEA ar trebui executat, iar orice pretinsă încălcare a articolului 6 din CEDO este de competența instanțelor din statul membru emitent.

23.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la aplicabilitatea directă a jurisprudenței Curții în speță.

24.

În aceste condiții, Court of Appeal (Curtea de Apel) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

25.

O autoritate judiciară poloneză solicită predarea lui PH, apelantul din litigiul principal, în vederea executării unei pedepse privative de libertate și a emis un MEA în acest scop. Court of Appeal (Curtea de Apel), care se pronunță cu privire la apelul formulat împotriva deciziei High Court (Înalta Curte), este autoritatea judiciară de executare în acest context.

26.

PH a fost condamnat în luna mai 2015 pentru săvârșirea, în luna ianuarie a aceluiași an, a infracțiunii de atac împotriva unei societăți comerciale vizând blocarea accesului acesteia la servicii ( 17 ), însoțit de amenințări de continuare a atacului în cazul în care nu i se plătește o sumă de bani. Ne vom referi la această infracțiune ca fiind „prima infracțiune”.

27.

PH a fost citat în mod legal cu privire la această procedură și a fost prezent la proces. El a fost condamnat la o pedeapsă cu închisoarea de un an, executarea acestei pedepse fiind suspendată pe durata unui termen de supraveghere de cinci ani. El nu a formulat apel nici cu privire la hotărârea de condamnare, nici cu privire la pedeapsa aplicată.

28.

În luna februarie 2017, a avut loc condamnarea pentru ceea ce vom numi din nou „infracțiunea declanșatoare”. Mai precis, PH a fost găsit vinovat de săvârșirea infracțiunii de intrare prin efracție într‑o rulotă și de furt de obiecte din aceasta și a fost condamnat la 14 luni de închisoare. El nu a avut cunoștință de proces și, prin urmare, nu a fost prezent la acesta, nici personal, nici prin reprezentant legal.

29.

În luna mai 2017, ținând seama de faptul că infracțiunea declanșatoare a fost comisă pe parcursul termenului de supraveghere stabilit pentru prima infracțiune, instanța care a pronunțat hotărârea de condamnare pentru aceasta din urmă a dispus executarea pedepsei cu închisoarea aplicate pentru prima infracțiune ( 18 ). PH nu a avut cunoștință de această procedură și nici nu a fost prezent în persoană sau prin reprezentant legal la ședința care a condus la pronunțarea ordonanței de executare a pedepsei pentru prima infracțiune.

30.

În luna februarie 2019, a fost emis un MEA având ca obiect predarea lui PH în vederea executării pedepsei cu închisoarea aplicate doar pentru prima infracțiune. Nu a fost emis niciun MEA cu privire la pedeapsa cu închisoarea aplicată în urma condamnării pentru infracțiunea declanșatoare.

31.

La cererea High Court (Înalta Curte) (autoritatea judiciară de executare în primă instanță), autoritatea judiciară poloneză a explicat de asemenea că termenul de introducere a unei căi de atac împotriva hotărârii de condamnare pentru infracțiunea declanșatoare a expirat. Aceeași autoritate emitentă a adăugat că, în temeiul dreptului polonez, orice parte are posibilitatea de a „introduce o cale de atac extraordinară (desființare a hotărârii, cerere de redeschidere a procedurii)”. Ea nu a furnizat însă informații suplimentare cu privire la această procedură.

32.

PH a formulat contestație împotriva acestei predări în fața High Court (Înalta Curte), însă cererea sa a fost respinsă. Instanța de trimitere trebuie să soluționeze apelul formulat împotriva deciziei High Court (Înalta Curte) de executare a MEA.

33.

În cadrul prezentei proceduri, Court of Appeal (Curtea de Apel) a adresat Curții următoarele întrebări preliminare:

34.

Părțile din litigiile principale, Irlanda și guvernul polonez, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în cele două cauze. La 13 iulie 2022 a avut loc o ședință în cadrul căreia LU, PH, Irlanda și Comisia au prezentat observații orale.

35.

Cauzele conexate care fac obiectul analizei noastre privesc mai multe proceduri care ar putea fi calificate drept „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Prima procedură a avut ca rezultat pedeapsa cu închisoarea cu suspendare pentru prima infracțiune/primele infracțiuni. Persoanele a căror predare este în discuție au fost prezente în cadrul acestei proceduri. Cea de a doua procedură a condus la condamnarea pentru infracțiunea declanșatoare. Persoanele a căror predare este în discuție nu au fost prezente la această procedură. În sfârșit, a treia procedură este cea în care s‑a decis revocarea suspendării executării pedepsei cu închisoarea pentru prima infracțiune/primele infracțiuni. În cauza C‑514/21, decizia de revocare a suspendării executării pedepsei cu închisoarea a fost adoptată de aceeași instanță și în cadrul aceluiași proces care a condus la constatarea vinovăției și la stabilirea pedepsei pentru infracțiunea declanșatoare. În schimb, în cauza C‑515/21, decizia de revocare a suspendării a fost adoptată de o altă instanță în cadrul unei proceduri distincte de procesul având ca obiect infracțiunea declanșatoare.

36.

Instanța de trimitere consideră că este evident că absența de la procesul având ca obiect infracțiunile declanșatoare a persoanelor a căror predare este solicitată a condus la o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil. Prin urmare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă poate refuza executarea MEA în cauză, fie direct în temeiul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA (prima întrebare), fie în temeiul articolului 6 din CEDO și al articolelor 47 și 48 din cartă (a doua și a treia întrebare).

37.

Pentru a consilia Curtea cu privire la răspunsul la întrebările preliminare, vom proceda după cum urmează. În secțiunea A, vom explica motivul pentru care sintagma „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” care figurează la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA trebuie interpretată în sensul că include tipul de procese în discuție pentru infracțiunile declanșatoare în cele două cauze. Aceasta înseamnă că articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA se aplică în ambele cauze și că instanța de trimitere, în măsura în care nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din această decizie‑cadru, are posibilitatea de a nu îi preda pe apelanți Poloniei și, respectiv, Ungariei. Având în vedere că o mare parte a discuțiilor, atât în cadrul observațiilor scrise, cât și din ședință, s‑au axat pe cele trei cauze relevante anterioare – Tupikas ( 19 ), Zdziaszek ( 20 ) și Ardic ( 21 ) – în această secțiune vom prezenta punctul nostru de vedere cu privire la relevanța lor pentru prezentele cauze.

38.

În secțiunea B, ne vom concentra atât asupra celei de a doua, cât și asupra celei de a treia întrebări adresate în ambele cauze, care, în opinia noastră, ridică probleme importante pentru întregul sistem al MEA, astfel cum a fost conceput de legiuitorul Uniunii și interpretat de Curte. Instanța de trimitere nu a formulat aceste întrebări în așa fel încât să depindă de răspunsul pozitiv sau negativ la prima întrebare. Având în vedere cele de mai sus, vom răspunde la a doua și la a treia întrebare în ambele ipoteze: în cazul în care Curtea constată că prezentele cauze conexate intră sub incidența articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, astfel cum propunem să se considere, precum și în cazul în care Curtea constată că ele nu intră sub incidența acestei dispoziții.

39.

Decizia‑cadru privind MEA stabilește în mod exhaustiv motivele de neexecutare obligatorie (articolul 3) și facultativă (articolele 4 și 4a) a unui MEA. Articolul 4a din Decizia‑cadru privind MEA, a cărui interpretare este solicitată, se aplică numai în cazul în care persoana care urmează să fie predată nu a fost prezentă la „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” în vederea executării căreia se solicită predarea.

40.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită interpretarea noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, astfel cum este utilizată în teza introductivă a articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Mai precis, instanța de trimitere solicită să se clarifice domeniul de aplicare al respectivei noțiuni și dacă aceasta include procesele privind infracțiunile declanșatoare. De asemenea, este relevant să se stabilească dacă procedura distinctă de revocare a suspendării și de executare a pedepselor cu închisoarea pentru primele infracțiuni intră sub incidența noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”.

41.

În cazul unui răspuns afirmativ la aceste întrebări, situațiile din ambele cauze ar intra în domeniul de aplicare material al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Prin urmare, răspunsul Curții va determina dacă autoritatea judiciară de executare are posibilitatea de a nu executa MEA în discuție în cazul în care constată că niciuna dintre situațiile enumerate la articolul 4a alineatul (1) litera (a)-(d) din această decizie‑cadru nu este aplicabilă.

42.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom proceda după cum urmează. Vom prezenta mai întâi o imagine de ansamblu a cauzelor anterioare în care Curtea a interpretat sintagma „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Vom propune apoi o interpretare general aplicabilă a acestei sintagme, care este conformă cu finalitatea dreptului de a fi prezent la proces. O astfel de interpretare este, după cum vom arăta, conformă cu jurisprudența anterioară. Pentru a răspunde la litera b) a primei întrebări adresate în cauza C‑514/21, vom reflecta de asemenea asupra rolului puterii discreționare a autorităților din statul emitent cu ocazia emiterii ordonanței de executare. În cele din urmă, ne vom referi la câteva preocupări suplimentare exprimate în cursul procedurii, cum ar fi eficacitatea sistemului MEA și riscul de impunitate.

43.

Considerând că este o noțiune autonomă de drept al Uniunii, Curtea a interpretat deja în mai multe rânduri, în special în cauzele Tupikas ( 22 ), Zdziaszek ( 23 ) și Ardic ( 24 ), noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” care figurează la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Instanța de trimitere a ridicat problema implicațiilor pe care aceste hotărâri le au asupra cauzelor în discuție, aspect dezbătut și de părțile din prezenta procedură.

44.

Atât o procedură de apel (în Hotărârea Tupikas), cât și o procedură de pronunțare a unei hotărâri privind contopirea unor pedepse privative de libertate distincte (în Hotărârea Zdziaszek) au fost considerate de Curte ca intrând sub incidența noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Totuși, interpretând respectiva noțiune, Curtea a decis că aceasta nu include procedurile referitoare la revocarea unei hotărâri de punere provizorie în libertate înainte de termen (în Hotărârea Ardic).

45.

Situația din prezentele cauze este similară cu cea din cele trei hotărâri menționate mai sus în sensul că pedeapsa inițială cu închisoarea a fost aplicată mai întâi în cadrul procesului prin care s‑a stabilit vinovăția și a fost modificată în cadrul unor proceduri ulterioare, în care nu s‑a reexaminat decizia de constatare a vinovăției, ci numai durata privării de libertate. Decizia definitivă cu privire la pedeapsă a fost, așadar, la fel ca în prezentele cauze rezultatul mai multor proceduri.

46.

În pofida acestor asemănări, situația din cele trei hotărâri este diferită de cea în contextul căreia au fost formulate cererile de decizie preliminară aflate în discuție. Cel mai important este faptul că, în niciuna dintre cele trei cauze, modificarea pedepsei cu închisoarea aplicate inițial nu a depins de constatarea vinovăției și de condamnarea pentru o infracțiune diferită. În plus, în aceste cauze, Curtea s‑a pronunțat numai referitor la împrejurările lor specifice și nu a stabilit criterii generale clare sau detaliate cu privire la ceea ce constituie un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul Deciziei‑cadru privind MEA ( 25 ). Acesta este motivul pentru care concluziile din cauzele respective nu pot fi transpuse în mod automat în prezentele cauze.

47.

În cele ce urmează, vom oferi o interpretare general aplicabilă a sintagmei „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” și apoi vom arăta că o astfel de interpretare, chiar dacă nu este rezultatul direct al cauzelor anterioare, nu este în contradicție cu niciuna dintre acestea.

48.

Pentru a interpreta sintagma „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, astfel cum figurează la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, considerăm că este important să ne concentrăm asupra motivului pentru care ordinea juridică a Uniunii protejează dreptul unei persoane de a fi prezentă la proces ca drept fundamental.

49.

În Hotărârea Tupikas, Curtea a explicat că „persoana în cauză trebuie să își poată exercita pe deplin dreptul la apărare pentru a‑și valorifica în mod efectiv punctul de vedere și pentru a exercita astfel o influență asupra deciziei finale care poate conduce la privarea sa de libertatea individuală” ( 26 ). În Hotărârea Zdziaszek, Curtea a adăugat că persoana în cauză trebuie să își poată exercita în mod efectiv dreptul la apărare în cazul deciziilor care au un efect asupra cuantumului pedepsei, având în vedere consecințele semnificative pe care acest lucru le poate avea pentru persoana în cauză ( 27 ).

50.

În opinia noastră, iar jurisprudența citată susține acest lucru, capacitatea unei persoane de a influența instanța care are competența de a-i stabili vinovăția și de a-i impune o pedeapsă reprezintă esența dreptului de a fi prezent la proces. Prin urmare, în special atunci când o decizie implică privarea de libertate a unei persoane, respectiva persoană trebuie să aibă posibilitatea de a influența personal această decizie definitivă. În cazul în care decizia definitivă este rezultatul mai multor proceduri, persoana menționată trebuie să aibă posibilitatea de a participa la toate aceste proceduri.

51.

Finalitatea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA este de a proteja acest drept de a fi prezent la proces în contextul unei proceduri de predare în vederea executării unei pedepse privative de libertate. Prin urmare, „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” trebuie înțeles ca incluzând orice etapă a procedurii care a contribuit la decizia definitivă privind privarea de libertate în statul emitent.

52.

Decizia de revocare a suspendării referitoare la o pedeapsă cu închisoarea a cărei executare a fost inițial suspendată este cea care privează persoana în cauză de libertate. În opinia noastră, este esențial ca persoana în discuție să fie prezentă la toate etapele determinante pentru luarea acestei decizii.

53.

Având în vedere cele de mai sus, propunem interpretarea sintagmei „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” care figurează la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA ca incluzând fiecare etapă a procedurii care are o influență decisivă asupra deciziei definitive privind privarea de libertate a unei persoane.

54.

Aceasta înseamnă, astfel cum a propus Comisia, că toate procedurile din aceste cauze – procesele în urma cărora a fost aplicată pedeapsa inițială cu închisoarea cu suspendare, procesele în urma cărora au fost condamnate aceleași persoane pentru infracțiunile declanșatoare și procedurile (în cazul în care sunt distincte) de modificare a pedepsei cu închisoarea a cărei executare a fost inițial suspendată – sunt „procese în urma cărora a fost pronunțată decizia”. Toate acestea sunt decisive pentru privarea de libertate pentru care se solicită predarea persoanelor în discuție.

55.

Jurisprudența Curții referitoare la noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” permite și chiar susține interpretarea propusă.

56.

În Hotărârea Tupikas, Curtea a statuat următoarele: „în ipoteza în care procedura a presupus mai multe grade de jurisdicție în urma cărora s‑au pronunțat hotărâri succesive, dintre care cel puțin una a fost pronunțată în lipsă, este necesar ca prin sintagma «proces în urma căruia a fost pronunțată decizia», în sensul articolului 4a alineatul (1) din [Decizia‑cadru privind MEA], să se înțeleagă procedura care a condus la ultima dintre aceste hotărâri […]” ( 28 ).

57.

Această frază ar putea sugera că numai ultima procedură este relevantă pentru a stabili dacă se aplică articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

58.

Cu toate acestea, în Hotărârea Zdziaszek, pronunțată în aceeași zi ca Hotărârea Tupikas, Curtea a explicat următoarele: „este necesar să se considere că într‑o ipoteză precum cea în discuție în cauza principală, în care, în urma unei proceduri în apel în cursul căreia cauza a făcut obiectul unei noi examinări pe fond, o decizie a statuat în mod definitiv asupra vinovăției persoanei în cauză și, ca urmare a acestui fapt, i s‑a aplicat o pedeapsă privativă de libertate al cărei nivel a fost însă modificat printr‑o decizie ulterioară adoptată de autoritatea competentă după ce aceasta și‑a exercitat puterea de apreciere în materie și care stabilește definitiv pedeapsa, ambele decizii trebuie luate în considerare în vederea aplicării articolului 4a alineatul (1) din [Decizia‑cadru privind MEA]” ( 29 ).

59.

Aceasta sugerează că poziția Curții este că etapele multiple ale procedurii sunt toate relevante pentru declanșarea aplicării articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA în cazul în care sunt determinante pentru pedeapsa privativă de libertate. Prin urmare, punctul citat din Hotărârea Tupikas trebuie înțeles în contextul cauzei respective în felul următor: Curtea a răspuns la întrebarea instanței de trimitere cu privire la aspectul dacă procedura de apel este un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în cazul în care persoana a fost prezentă la procedura în primă instanță, dar nu și în apel. Această afirmație nu împiedică interpretarea sugerată, potrivit căreia toate procedurile care contribuie la pronunțarea unei decizii privative de libertate ( 30 ) intră sub incidența sintagmei „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”.

60.

Prezentele cauze diferă de cele anterioare, dat fiind că procesele pentru infracțiunile declanșatoare, care s‑au desfășurat in absentia, nu au vizat pedeapsa cu închisoarea cu suspendare pentru care a fost emis MEA. Efectul acestor procese asupra deciziei definitive privind pedepsele pentru prima infracțiune/primele infracțiuni a fost doar accesoriu. În același timp, acesta a fost de asemenea decisiv.

61.

Deși nu se tranșează în mod direct aspectul dacă un astfel de proces este cel „în urma căruia a fost pronunțată decizia”, jurisprudența anterioară nu se opune unei interpretări potrivit căreia un atare proces, în cazul în care este decisiv pentru decizia definitivă cu privire la pedeapsă, intră în domeniul de aplicare al acestei noțiuni.

62.

Deciziile de revocare a suspendării executării pedepsei cu închisoarea pentru prima infracțiune/primele infracțiuni au depins de constatarea vinovăției pentru infracțiunile declanșatoare în cadrul celui de al doilea proces, precum și de natura și de durata pedepsei aplicate pentru aceste infracțiuni. Având în vedere că procesele pentru infracțiunile declanșatoare au reprezentat partea determinantă a deciziilor de revocare a suspendării executării pedepsei cu închisoarea pentru prima infracțiune/primele infracțiuni, acestea fac parte din „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

63.

În Hotărârea Zdziaszek ( 31 ), făcând trimitere la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) ( 32 ), Curtea a făcut distincție între, pe de o parte, decizia definitivă care stabilește natura și nivelul pedepsei pronunțate și, pe de altă parte, modalitatea de executare a pedepsei privative de libertate pronunțate. Ea a concluzionat că „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” include primul grup de proceduri, dar nu și pe cel de al doilea ( 33 ).

64.

Această hotărâre a avut un rol decisiv în Hotărârea Ardic. Instanța de trimitere, la fel ca toți participanții la procedura în fața Curții, s‑a concentrat în principal pe consecințele acestei hotărâri asupra soluționării celor două cauze conexate în discuție.

65.

Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Ardic avea ca obiect punerea provizorie în libertate înainte de încheierea executării pedepsei cu închisoarea. Domnul Ardic, resortisant german, a fost condamnat în Germania la o pedeapsă cu închisoarea aplicată prin două hotărâri. După ce a executat o parte din pedeapsa respectivă, el a obținut suspendarea executării restului acesteia. Mai exact, potrivit dreptului german, după executarea unei anumite părți a pedepsei privative de libertate și dacă sunt îndeplinite anumite condiții suplimentare, se poate suspenda condiționat executarea restului de pedeapsă și se poate dispune punerea provizorie în libertate ( 34 ).

66.

Domnul Ardic nu a respectat însă condițiile aferente punerii provizorii în libertate. În consecință, o instanță germană a revocat punerea provizorie în libertate în cadrul unei proceduri la care domnul Ardic nu a fost prezent. Întrebarea la care Curtea a trebuit să răspundă în cauza Ardic, adresată de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) în contextul pronunțării unei decizii cu privire la executarea MEA, a fost dacă procedura de revocare a punerii în libertate provizorii constituia un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în scopul aplicării articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

67.

În Hotărârea Ardic, Curtea a reiterat, într‑adevăr, că, potrivit jurisprudenței Curții EDO, normele detaliate privind executarea sau aplicarea pedepselor privative de libertate nu intră sub incidența articolului 6 paragraful 1 din CEDO și, prin urmare, nu intră nici sub incidența articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA ( 35 ). Aplicând această logică situației domnului Ardic, Curtea a constatat că decizia în discuție în cauza respectivă nu intra sub incidența articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

68.

Hotărârea Ardic poate face obiectul anumitor critici. De exemplu, este departe de a fi clar motivul pentru care jurisprudența Curții EDO privind interpretarea sintagmei „acuzații în materie penală” (relevantă pentru aplicarea articolului 6 din CEDO) ar trebui să fie transpusă în mod automat cu ocazia interpretării articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA ( 36 ). Faptul că Curtea s‑a întemeiat aproape exclusiv pe cauza Boulois împotriva Luxemburgului ( 37 ), care privea respingerea unei cereri de liberare temporară din închisoare timp de o zi ( 38 ), pentru a justifica constatarea potrivit căreia o decizie de revocare a punerii în libertate provizorii reprezintă modalitatea de executare a pedepsei, pare de asemenea dificil de motivat. Cu toate acestea, reducerea Hotărârii Ardic la o interpretare formalistă, conform căreia deciziile ar trebui să fie întotdeauna plasate fie în rubrica „modalitatea de executare a pedepsei”, fie în rubrica „decizia privind natura și cuantumul pedepsei”, nu corespunde raționamentului Curții.

69.

În opinia noastră, cea mai importantă constatare a Curții în Hotărârea Ardic este următoarea: „În lumina elementelor care precedă, este necesar, așadar, să se considere că, în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru [privind MEA], în sfera noțiunii «decizie» care este prevăzută în cuprinsul acestuia nu intră o decizie privind executarea sau aplicarea unei pedepse privative de libertate pronunțate anterior, cu excepția cazului în care această decizie are ca obiect sau ca efect modificarea fie a naturii, fie a cuantumului pedepsei respective, iar autoritatea care a pronunțat‑o a beneficiat în această privință de o marjă de apreciere” ( 39 ).

70.

Distincția formală dintre, pe de o parte, deciziile privind executarea pedepselor și, pe de altă parte, cele privind natura și cuantumul pedepsei nu a părut să joace un rol decisiv în a stabili dacă decizia în litigiu era o „decizie” în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Ceea ce a fost important a fost că o decizie are fie scopul, fie efectul de a modifica pedeapsa aplicată anterior. A fost de asemenea important că modificarea pedepsei nu este automată, ci depinde de puterea discreționară a autorității de decizie, fapt asupra căruia vom reveni în cadrul secțiunii următoare.

71.

Indiferent dacă suntem sau nu de acord cu aplicarea acestei interpretări în situația din cauza Ardic, se pare că, în respectiva cauză, Curtea a fost influențată de faptul că domnul Ardic a părăsit Germania, încălcând astfel în mod clar condițiile liberării sale condiționate ( 40 ). Prin urmare, nu o decizie a unei instanțe a condus la revocarea suspendării liberării provizorii, ci faptul că domnul Ardic a încălcat în mod clar termenii respectivei liberări provizorii.

72.

Această constatare, în împrejurările specifice din cauza Ardic, nu înseamnă că procedura din prezentele cauze atât în ceea ce privește infracțiunile declanșatoare, cât și în ce privește revocarea suspendării executării pedepselor cu închisoarea după condamnările dispuse pentru aceste infracțiuni, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

73.

Efectul proceselor având ca obiect infracțiunile declanșatoare a fost acela că modificarea pedepselor aplicate în primele procese a devenit fie inevitabilă, fie cel puțin posibilă. Prin urmare, persoanele respective interesate ar fi trebuit să aibă posibilitatea de a se apăra în cadrul proceselor având ca obiect infracțiunile declanșatoare ( 41 ). Prezența la aceste procese era, desigur, importantă pentru dreptul lor la apărare în ceea ce privește infracțiunile declanșatoare înseși. Totuși, acest lucru nu este important din punctul de vedere al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Ceea ce este important este că apărarea lor în cadrul proceselor pentru infracțiunile declanșatoare ar fi putut influența modificarea sentințelor pentru prima infracțiune/primele infracțiuni pentru care au fost emise MEA ( 42 ).

74.

În ceea ce privește procedura de revocare a suspendării, în cazul în care aceasta este distinctă de procesul privind infracțiunile declanșatoare, însuși scopul său constă într‑o posibilă modificare a deciziei anterioare privind pedeapsa. Prin urmare, în cazul în care autoritatea de decizie dispune de o putere discreționară în ceea ce privește o decizie de revocare a suspendării, această procedură intră sub incidența celor reținute de Curte în Hotărârea Ardic, astfel cum au fost reproduse la punctul 69 din prezentele concluzii.

75.

În concluzie, jurisprudența anterioară nu împiedică, ci chiar sprijină concluzia potrivit căreia un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” este orice procedură care are o influență decisivă (prin efectul sau prin scopul său) asupra deciziei definitive de aplicare a pedepsei cu închisoarea pentru care se emite un MEA.

76.

În consecință, argumentele Minister for Justice and Equality și ale Irlandei în care s‑a făcut trimitere la Hotărârea Ardic pentru a concluziona că prezentele cauze conexate reprezintă o simplă modalitate de executare și, prin urmare, nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA nu pot fi acceptate.

77.

Prin urmare, privarea lui LU și a lui PH de posibilitatea de a‑și prezenta apărările în cadrul proceselor pentru infracțiunile declanșatoare poate constitui un motiv de refuz al executării MEA dacă nu este îndeplinită niciuna dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia‑cadru privind MEA.

78.

Prin intermediul literei b) a primei întrebări adresate în cauza C‑514/21, instanța de trimitere solicită să se stabilească relevanța eventualei existențe a unei puteri discreționare a instanței din statul emitent atunci când decide cu privire la revocarea suspendării.

79.

Astfel cum s‑a explicat anterior, în ceea ce privește implicațiile Hotărârii Ardic pentru prezentele cauze, puterea discreționară a organului decizional este importantă pentru calificarea unei decizii drept decizie care intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Cu toate acestea, puterea discreționară a autorității care decide cu privire la revocarea suspendării, astfel cum pare să fie situația în cauza C‑514/21, nu exclude din domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA procesul având ca obiect infracțiunile declanșatoare.

80.

Permiteți‑ne să clarificăm acest aspect.

81.

Deciziile de revocare a suspendării, fie în mod automat (precum în cauza C‑515/21), fie sub rezerva puterii discreționare a organului de decizie (precum în cauza C‑514/21), nu ar fi putut fi adoptate dacă nu ar fi fost constatată vinovăția și nu ar fi fost aplicate pedepsele cu închisoarea pentru infracțiunile declanșatoare. Dacă persoanele a căror predare este solicitată s‑ar fi prezentat la procesele pentru infracțiunile declanșatoare, este posibil ca ele să fi fost în măsură să își dovedească nevinovăția sau să influențeze pedeapsa. Aceasta deoarece instanța care s‑a pronunțat cu privire la infracțiunile declanșatoare a beneficiat de o anumită putere discreționară în ceea ce privește natura și nivelul pedepsei ( 43 ).

82.

Dacă vinovăția pentru infracțiunile declanșatoare nu ar fi fost dovedită sau dacă pedeapsa ar fi rămas doar de natură pecuniară, procedura de revocare a suspendării nici măcar nu ar fi avut loc. Procesele pentru infracțiunile declanșatoare au fost cele care au declanșat (de unde și denumirea lor) modificarea pedepselor aplicate pentru prima infracțiune/primele infracțiuni.

83.

În mod evident, acest lucru este valabil într‑o situație în care revocarea suspendării este automată. Cu toate acestea, acest lucru este valabil și în situația în care autoritatea de decizie dispune de putere discreționară în ceea ce privește revocarea suspendării. Această putere discreționară nu ar fi fost exercitată dacă nu ar fi existat pedeapsa pentru infracțiunile declanșatoare. Acesta este motivul pentru care, pentru a‑și proteja în mod corespunzător dreptul la apărare, persoanele în cauză trebuiau să poată fi prezente atât la procesul privind infracțiunile declanșatoare, cât și la procedurile distincte de modificare a primei pedepse cu închisoarea, în cazul în care autoritățile dispuneau de o putere discreționară în cadrul acestor din urmă proceduri.

84.

Puterea discreționară a organismului care decide cu privire la revocarea suspendării nu influențează, așadar, constatarea că procesele privind infracțiunile declanșatoare intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Aceasta este importantă însă pentru a decide dacă o astfel de procedură, în cazul în care se desfășoară separat, așa cum pare să fie situația în cauza C‑515/21, intră de asemenea sub incidența sintagmei „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” ( 44 ).

85.

Persoana a cărei libertate este în joc ar trebui să poată fi prezentă personal în cadrul respectivelor proceduri în cazul în care autoritatea de decizie are o putere discreționară de a nu revoca sau de a revoca doar parțial suspendarea executării pedepsei cu închisoarea după constatarea vinovăției pentru infracțiunea declanșatoare. Prin urmare, o atare procedură este de asemenea un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, alături de procesele pentru infracțiunea declanșatoare, iar persoanei care urmează să fie predată trebuie să i se ofere posibilitatea de a fi prezentă la ambele proceduri.

86.

Dimpotrivă, în cazul în care decizia de revocare a suspendării executării unei pedepse cu închisoarea are doar caracter declarativ și rezultă în mod automat din constatarea vinovăției și din stabilirea pedepsei pentru infracțiunile declanșatoare, numai acest din urmă proces (iar nu procedura de revocare, dacă este distinctă) este „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Aceasta pare să fie situația în cauza C‑515/21.

87.

În Hotărârea Ardic, Curtea a avertizat că extinderea excesivă a noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” ar putea compromite eficiența mecanismului MEA ( 45 ).

88.

Suntem de acord că domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA nu ar trebui interpretat în sens larg, dat fiind că acesta reprezintă excepția de la regula generală potrivit căreia autoritatea de executare ar trebui să aibă încredere în autoritatea emitentă și să execute în mod automat MEA ( 46 ). Cu toate acestea, scopul introducerii articolului 4a în decizia‑cadru menționată a fost nu numai de a eficientiza mecanismul MEA, ci și de a consolida nivelul de protecție a dreptului de a fi prezent la proces ( 47 ).

89.

În această privință, trebuie remarcat că articolul 4a alineatul (1) nu figura în versiunea inițială a Deciziei‑cadru privind MEA, ci a fost adăugat prin Decizia‑cadru 2009/299 de modificare. Scopul acestei modificări din 2009 a fost să „prevadă temeiuri clare și comune pentru nerecunoașterea deciziilor care au fost pronunțate în urma unui proces la care persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană” ( 48 ), care se aplică în diferite acte legislative ale Uniunii referitoare la cooperarea judiciară în materie penală ( 49 ).

90.

Articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, care a rezultat din modificările menționate anterior, armonizează condițiile în care autorității de executare a unui MEA, în orice stat membru, îi este permisă nerecunoașterea unei decizii a unei instanțe din statul emitent adoptate în cadrul unui proces desfășurat în lipsă. Modificarea ia în considerare faptul că dreptul de a fi prezent la proces face parte din articolul 6 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea EDO, dar și faptul că acest drept nu este absolut ( 50 ).

91.

Mai precis, persoana acuzată poate renunța de bunăvoie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc la dreptul său de a fi prezentă la proces ( 51 ).

92.

Pentru a stabili că astfel stau lucrurile, articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA prevede situații în care autoritatea de executare trebuie să concluzioneze că persoana a cărei predare este solicitată printr‑un MEA a renunțat la dreptul său de a fi prezentă în persoană la proces (sau la rejudecarea cauzei) în statul emitent [articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(c) din Decizia‑cadru privind MEA]. În cazul în care una dintre aceste condiții este îndeplinită sau în cazul în care există posibilitatea rejudecării cauzei în statul emitent după predare [articolul 4a alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru privind MEA], autoritatea de executare trebuie să predea persoana căutată în temeiul unui MEA ( 52 ). Aceasta deoarece, dacă una dintre aceste condiții este îndeplinită, persoanei i‑a fost (sau îi va fi) acordată șansa de a fi prezentă la proces și de a influența decizia definitivă. În schimb, dacă niciuna dintre aceste condiții nu este îndeplinită, atunci și numai atunci Decizia‑cadru privind MEA autorizează autoritatea de executare să refuze predarea.

93.

Articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA deschide, așadar, calea către o predare armonizată și ușoară, dar respectă, în același timp, nivelul ridicat de protecție de care beneficiază persoanele acuzate de săvârșirea unor infracțiuni, cărora le este oferită posibilitatea de a se apăra în cadrul procesului lor.

94.

În consecință, eficacitatea mecanismului MEA nu poate fi realizată în detrimentul drepturilor fundamentale de care beneficiază particularii în temeiul ordinii constituționale a Uniunii.

95.

Poziția Uniunii Europene cu privire la limitele acceptabile ale dreptului de a fi prezent la proces este expusă în mod clar la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia‑cadru privind MEA. Aceste limite sunt stabilite la un nivel de protecție mai ridicat decât cel prevăzut la articolul 6 din CEDO ( 53 ). Această alegere a legiuitorului Uniunii a fost confirmată de Directiva 2016/343 ( 54 ).

96.

Unei persoane care ar putea fi privată de libertate trebuie să i se ofere o posibilitate reală de a influența o atare decizie. În acest scop, așa cum am explicat, este necesar ca această persoană să aibă posibilitatea de a fi prezentă la toate procedurile care influențează în mod decisiv decizia privind privarea de libertate.

97.

Așadar, chiar dacă s‑ar putea susține că sistemul MEA ar fi mai eficient dacă procesele pentru infracțiunile declanșatoare nu ar intra sub incidența noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, o asemenea interpretare ar fi contrară nivelului de protecție a dreptului de a fi prezent la proces, astfel cum a fost armonizat la nivelul Uniunii.

98.

Nivelul de protecție ales de legiuitorul Uniunii și care produce efecte în toate statele membre nu poate fi diminuat din cauza preocupărilor legate de funcționarea eficientă a mecanismului MEA.

99.

Prin urmare, nu poate fi acceptat argumentul potrivit căruia interpretarea care califică drept „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” orice procedură care poate influența decizia de privare de libertate va compromite mecanismul MEA.

100.

Ar putea interveni impunitatea? LU și PH ar putea evita o pedeapsă cu închisoarea pe care ar fi trebuit să o execute în statele membre emitente în cazul în care procesele pentru infracțiunea declanșatoare ar fi incluse în sfera noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”? Considerăm că răspunsul este negativ.

101.

Pedeapsa care le‑a fost aplicată în urma proceselor pentru prima infracțiune/primele infracțiuni pe care le‑au comis nu a avut ca rezultat privarea de libertate. În cazul în care procedurile ulterioare de activare a privării de libertate sunt afectate de vicii, această privare de libertate ar fi, în sine, și ea viciată. În acest sens, Comisia subliniază în mod întemeiat că nu ar fi fost posibil să se emită un MEA în cele două cauze în lipsa proceselor având ca obiect infracțiunea declanșatoare. Prin urmare, excluderea proceselor ulterioare din domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA ar putea conduce la o privare de libertate nelegală.

102.

Prin urmare, considerăm că noțiunea de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA trebuie interpretată ca fiind orice etapă a procedurii care are o influență decisivă asupra deciziei de privare de libertate a unei persoane. Aceasta este situația întrucât persoanei în cauză trebuie să i se ofere posibilitatea de a influența decizia definitivă privind libertatea sa.

103.

În consecință, apreciem că ambele procese (pentru prima infracțiune/primele infracțiuni și pentru infracțiunile declanșatoare) intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA.

104.

Prin intermediul celei de a doua și al celei de a treia întrebări adresate în ambele cauze, pe care le vom examina împreună, instanța de trimitere solicită să se stabilească următoarele: este îndreptățită (sau chiar obligată) să verifice dacă procedurile privind infracțiunile declanșatoare desfășurate în statul emitent și ordonanțele de executare aferente au încălcat dreptul la un proces echitabil garantat de articolul 6 din CEDO? Presupunând că se constată o încălcare a articolului respectiv, autoritatea de executare este îndreptățită sau chiar obligată să refuze executarea MEA sau să condiționeze predarea către statul emitent de îndeplinirea unor cerințe? O astfel de verificare necesită o apreciere a încălcării substanței dreptului fundamental garantat de articolul 6 din CEDO și a ceea ce reprezintă substanța acestui drept într‑o situație în care procedura s‑a desfășurat in absentia?

105.

Aceste întrebări necesită o analiză diferită în funcție de răspunsul la prima întrebare. Cu alte cuvinte, răspunsurile depind de aspectul dacă procesele privind infracțiunile declanșatoare și ordonanțele de executare aferente intră sau nu sub incidența articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Pentru a prezenta concluzii pe deplin utile Curții, vom aborda fiecare dintre cele două căi care pot fi urmate de Curte în funcție de aprecierea sa.

106.

Este important să se arate de la bun început că aceste întrebări rezultă din conflictul dintre obligația instanțelor naționale de a verifica și de a garanta respectarea articolului 6 din CEDO, pe de o parte, și ideea de încredere reciprocă pe care se bazează mecanismul MEA, în temeiul căruia autoritatea de executare trebuie, în principiu, să execute în mod automat un MEA, fără a pune sub semnul întrebării procedurile din statul emitent, pe de altă parte.

107.

În cazul în care Curtea consideră, astfel cum am sugerat, că procesele privind infracțiunile declanșatoare reprezintă ambele „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”, aceasta ar însemna că se aplică articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Într‑un asemenea caz, obligația de predare sau opțiunea de a refuza predarea depinde în întregime de condițiile stabilite de această dispoziție.

108.

În cazul în care autoritatea de executare constată că una dintre aceste condiții este îndeplinită, de exemplu că există posibilitatea rejudecării cauzei în statul emitent după predare, după cum se prevede la articolul 4a alineatul (1) litera (d) din Decizia‑cadru privind MEA, autoritatea de executare trebuie să execute MEA ( 55 ). În cazul în care una dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din decizia‑cadru amintită este îndeplinită, nu există o încălcare a articolului 6 din CEDO. În consecință, nu este necesară nicio verificare suplimentară cu privire la posibile încălcări ale acestei dispoziții.

109.

O asemenea concluzie decurge din finalitatea articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA. Această dispoziție a fost introdusă, după cum s‑a arătat la punctul 89 din prezentele concluzii, pentru a armoniza condițiile în care dreptul de a fi prezent la proces poate fi limitat. Asemenea condiții respectă pe deplin cerințele prevăzute la articolul 6 din CEDO și interpretarea dată acestuia ( 56 ), chiar dacă nu asigură un nivel mai ridicat de protecție a acestui drept fundamental în comparație cu CEDO ( 57 ).

110.

Prin urmare, atunci când își îndeplinește obligația de predare prevăzută la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, autoritatea de executare își îndeplinește în mod necesar și obligațiile care îi revin în temeiul articolului 6 din CEDO.

111.

În schimb, în cazul în care niciuna dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) literele (a)-(d) din Decizia‑cadru privind MEA nu este îndeplinită, autoritatea de executare are posibilitatea de a nu executa un MEA. Aceasta înseamnă că autoritatea de executare poate decide să execute sau să nu execute MEA.

112.

O întrebare suplimentară privește, așadar, modalitatea de exercitare a unei astfel de puteri discreționare de către autoritatea de executare. Dreptul Uniunii, inclusiv însăși Decizia‑cadru privind MEA, reglementează exercitarea acestei puteri discreționare?

113.

În opinia noastră, în ceea ce privește posibilitatea de a refuza predarea, dreptul Uniunii nu impune decât constatarea că niciuna dintre condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA nu este îndeplinită.

114.

Cu toate acestea, nivelul de protecție oferit în temeiul articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA poate fi, în anumite împrejurări, mai ridicat decât cel prevăzut la articolul 6 din CEDO ( 58 ). În consecință, este posibil să nu fi avut loc nicio încălcare a articolului 6 din CEDO, chiar dacă s‑ar putea ca dreptul de a fi prezent la proces, astfel cum este înțeles în ordinea juridică a Uniunii, să nu fi fost respectat. În acest caz, autoritatea de executare trebuie să se asigure că articolul 6 din CEDO nu a fost încălcat înainte de a decide cu privire la predare? În opinia noastră, răspunsul la această întrebare nu intră sub incidența dreptului Uniunii.

115.

Autoritatea de executare poate – dar nu trebuie, chiar și după ce a constatat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA – să ia în considerare alte împrejurări care ar putea oferi garanții că predarea persoanei în cauză nu implică o încălcare a dreptului său la apărare în sensul articolului 6 din CEDO, iar apoi să predea persoana în cauză ( 59 ).

116.

O întrebare mai dificilă este următoarea: autoritatea de executare poate decide să predea o persoană chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, iar predarea ar putea conduce, în același timp, la o posibilă încălcare a articolului 6 din CEDO?

117.

În opinia noastră, într‑un astfel de caz, Decizia‑cadru privind MEA acordă în continuare o opțiune autorității de executare și nu împiedică o decizie de predare. Obiecția evidentă în ceea ce privește această concluzie este că acest lucru dă naștere posibilității unei încălcări a dreptului fundamental la un proces echitabil al persoanei în cauză. Acest lucru poate fi permis în temeiul cartei sau chiar în temeiul articolului 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA? Desigur că nu. Cu toate acestea, responsabilitatea pentru protecția drepturilor fundamentale revine, într‑un astfel de caz, statului emitent [după cum vom explica mai detaliat în cadrul analizei ipotezei în care articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA nu se aplică în prezentele cauze].

118.

Rezultă că articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA se limitează la crearea posibilității ca autoritatea de executare să refuze predarea.

119.

În cele din urmă, atunci când alege să execute un MEA în temeiul puterii discreționare acordate de articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, autoritatea judiciară de executare nu poate, în opinia noastră, să impună condiții autorității judiciare emitente. Acest lucru ar contraveni funcționării rapide a sistemului MEA și, într‑adevăr, ar pune la încercare încrederea reciprocă dintre cele două autorități judiciare. Opțiunea prevăzută la articolul 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA este una între executare și neexecutare, dar ea nu conferă autorității judiciare de executare competența de a denatura modalitatea de executare ( 60 ).

120.

Atunci când o situație intră sub incidența articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, autoritatea de executare trebuie să examineze numai dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute la acest articol. Procedând astfel, ea își îndeplinește în mod necesar și obligațiile de a respecta articolul 6 din CEDO.

121.

A doua și a treia întrebare din ambele cauze au mai mult sens dacă Curtea constată că procesele pentru infracțiunile declanșatoare (sau ședința la care a fost pronunțată ordonanța de executare) nu intră în sfera noțiunii de „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”. În această ipoteză, Decizia‑cadru privind MEA nu acordă autorității de executare nicio opțiune de a refuza executarea MEA.

122.

Având în vedere interpretarea actuală a Deciziei‑cadru privind MEA, răspunsul la întrebarea dacă autoritatea de executare poate verifica posibilele încălcări ale articolului 6 din CEDO și, în cazul în care constată că există astfel de încălcări, poate decide să nu execute MEA, pare simplu: nu, acest lucru nu este posibil. Decizia‑cadru privind MEA oferă o listă exhaustivă de motive pentru neexecutarea unui MEA, iar statele membre nu pot adăuga motive care nu sunt enumerate în aceasta ( 61 ).

123.

Totuși, acest lucru pare să pună probleme unui număr tot mai mare de instanțe naționale care se confruntă cu executarea MEA și care, în același timp, sunt obligate să respecte articolul 6 din CEDO ( 62 ). Instanța de trimitere pare să fie de părere că predarea în cele două cauze în discuție ar conduce la o „denegare de dreptate flagrantă” ( 63 ) și, prin urmare, ar plasa‑o într‑o situație de încălcare a propriilor obligații care îi revin în temeiul CEDO. Aceste preocupări ale autorităților naționale de executare nu ar trebui ignorate.

124.

Așadar, întrebarea pe care aceste cauze o ridică în mod implicit este dacă articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA permite, pentru motive suplimentare, refuzul predării, în special în cazul în care predarea ar conduce la o „denegare de dreptate flagrantă” sau, potrivit formulării utilizate în întrebările instanței de trimitere, la încălcarea substanței dreptului fundamental la un proces echitabil.

125.

Articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA prevede în mod clar că aplicarea acestui act nu ar trebui să conducă la o încălcare a drepturilor fundamentale și a principiilor recunoscute de ordinea juridică a Uniunii. Prin urmare, întrebarea instanței de trimitere poate fi înțeleasă în sensul că această instanță solicită să se stabilească dacă are dreptul, chiar dacă nu se aplică niciuna dintre situațiile enumerate în Decizia‑cadru privind MEA, să refuze predarea în cazul în care constată totuși că există posibilitatea ca, în urma predării, dreptul fundamental la un proces echitabil să fie încălcat în statul emitent.

126.

Până în prezent, Curtea a admis o astfel de posibilitate, întemeiată pe articolul 1 alineatul (3) din Decizia‑cadru privind MEA, în două situații. În primul rând, în Hotărârea Aranyosi și Căldăraru ( 64 ), Curtea a constatat că riscul unei încălcări a dreptului de a nu fi supus unui tratament inuman sau degradant, un drept fundamental absolut ( 65 ), constituie un motiv de refuz al predării. În al doilea rând, în Hotărârea LM ( 66 ), Curtea a constatat că riscul unei încălcări a dreptului la un proces echitabil ar putea justifica de asemenea refuzul predării ( 67 ).

127.

Cu toate acestea, în ambele situații, îndoiala că un drept fundamental al persoanei care urmează să fie predată ar putea să nu fie respectat a fost declanșată de constatarea inițială de către autoritatea de executare a existenței unei probleme generalizate sau sistemice în ceea ce privește protecția drepturilor fundamentale în statul emitent. În Hotărârea Aranyosi și Căldăraru ( 68 ), posibilitatea autorității de executare de a aprecia dacă persoana a cărei predare era solicitată ar fi supusă unui tratament inuman sau degradant a depins de constatarea inițială a existenței unor deficiențe sistemice sau generalizate care afectează anumite grupuri de persoane sau anumite locuri de detenție. În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea LM ( 69 ) și în cauzele ulterioare ( 70 ), înainte de a concluziona că există un risc de încălcare a dreptului la un proces echitabil al unei persoane care urmează să fie predată, autoritatea de executare a trebuit să verifice mai întâi existența unei lipse sistemice sau generalizate de independență a instanțelor din statul membru emitent.

128.

Justificarea constatărilor Curții în linia jurisprudențială descrisă este că încrederea reciprocă, care stă la baza recunoașterii reciproce, lipsește ca urmare a deficiențelor sistemice. Prin urmare, cunoașterea unor astfel de deficiențe permite autorității de executare să aibă îndoieli cu privire la procedurile din statul emitent și să verifice dacă există riscul încălcării dreptului persoanei care urmează a fi predată.

129.

Cu toate acestea, în lipsa unor astfel de deficiențe sistemice sau generalizate, nu vedem niciun motiv pentru care autoritatea de executare să verifice dacă dreptul persoanei care urmează a fi predată va fi încălcat de statul emitent, în afara situațiilor prevăzute de Decizia‑cadru privind MEA.

130.

Dimpotrivă, permiterea unor asemenea verificări ar fi contrară ideii de încredere reciprocă pe care se întemeiază mecanismul MEA. Acest mecanism se bazează pe ideea că fiecare stat membru respectă valori fundamentale comune și depune eforturi pentru a asigura protecția acestora ( 71 ).

131.

Mecanismul MEA a fost introdus astfel încât predarea să poată avea loc rapid, pe baza încrederii în instituțiile altor state. A permite verificarea respectării drepturilor fundamentale în fiecare caz în parte înseamnă a transforma mecanismul MEA în ceva asemănător cu procedurile de extrădare preexistente.

132.

În cazul în care acest lucru ar fi necesar, considerăm că o atare modificare a mecanismului MEA, astfel cum a fost introdus prin Decizia‑cadru privind MEA, nu revine Curții, ci legiuitorului Uniunii.

133.

Nu putem exclude eventualitatea apariției unor situații în care posibilitatea de a verifica eventualele încălcări individuale ale drepturilor fundamentale ale persoanei a cărei predare este solicitată s‑ar dovedi necesară chiar și în lipsa deficiențelor sistemice din statul emitent. Cu toate acestea, într‑un domeniu în care a avut loc o armonizare la nivelul Uniunii, cum este cazul limitărilor acceptabile ale dreptului de a fi prezent la proces ( 72 ), nu vedem niciun motiv pentru a adăuga excepții la sistemul MEA, astfel cum a fost conceput în temeiul Deciziei‑cadru privind MEA.

134.

Curtea a statuat deja că persoana a cărei predare este solicitată nu se poate prevala, pentru a se opune predării de către statul de executare, de netranspunerea de către statul emitent a Directivei 2016/343, care armonizează printre altele anumite aspecte ale dreptului de a fi prezent la proces în cadrul procedurilor penale. Curtea a precizat de asemenea că acest lucru nu afectează obligația statului membru emitent de a respecta, în cadrul ordinii sale juridice, ansamblul dispozițiilor dreptului Uniunii, inclusiv Directiva 2016/343 ( 73 ). Statul emitent este cel care trebuie să prevadă o cale de atac, care să poată fi utilizată în fața instanțelor sale, pentru a asigura respectarea acestei directive.

135.

Prin urmare, obligarea autorității de executare să predea o persoană în afara situațiilor prevăzute în Decizia‑cadru privind MEA nu are ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 TUE ( 74 ). După predare, după cum a observat Irlanda, statului membru emitent îi revine în continuare responsabilitatea de a garanta drepturile fundamentale ( 75 ).

136.

În consecință, în cazul în care Curtea constată că procesele privind infracțiunile declanșatoare nu intră în domeniul de aplicare al articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA, considerăm că autoritatea de executare are obligația de a executa MEA. În lipsa unor probleme legate de existența unor deficiențe sistemice în statul membru emitent, autorității de executare nu ar trebui să i se permită să verifice respectarea articolului 6 din CEDO în statul membru emitent în ceea ce privește persoana a cărei predare este solicitată, ci este obligată să execute MEA.

137.

În sfârșit, la litera (b) a celei de a treia întrebări din ambele cauze, instanța de trimitere a solicitat să se stabilească dacă aprecierea eventualelor încălcări, care ar permite autorității de executare să refuze predarea, ar trebui să se limiteze la cele referitoare la substanța dreptului fundamental la un proces echitabil.

138.

În opinia noastră, în afara situațiilor avute în vedere de Decizia‑cadru privind MEA și în lipsa unor deficiențe sistemice ale sistemului judiciar al statului membru emitent, mecanismul MEA nu permite autorității de executare să verifice dacă substanța dreptului fundamental la un proces echitabil al persoanelor căutate este încălcată sau ar fi încălcată.

139.

Atunci când o situație nu intră sub incidența articolului 4a alineatul (1) din Decizia‑cadru privind MEA și nu există deficiențe sistemice ale sistemului judiciar al statului membru emitent, autoritatea de executare nu poate verifica dacă substanța dreptului fundamental la un proces echitabil al persoanelor căutate este încălcată sau ar fi încălcată, ci trebuie să execute MEA.

140.

În urma executării MEA, statul emitent are în continuare responsabilitatea de a garanta drepturile fundamentale ale persoanei predate.

141.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Court of Appeal (Curtea de Apel, Irlanda) după cum urmează: