1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 18 și 21 TFUE. Aceasta a fost formulată în cadrul unei cereri de extrădare adresate de autoritățile din Bosnia și Herțegovina autorităților Republicii Federale Germania cu privire la S.M., resortisant sârb, bosniac și croat, în scopul executării unei pedepse privative de libertate.

2.

Această cerere se înscrie în cadrul jurisprudenței inițiate prin Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin ( 2 ), referitoare la extrădarea către state terțe a unor cetățeni ai Uniunii Europene care și‑au exercitat dreptul la liberă circulație în alte state membre ale Uniunii decât cele a căror cetățenie o au, atunci când există în aceste state membre o normă care interzice extrădarea propriilor resortisanți în afara Uniunii. Este posibil să se facă o distincție în ceea ce privește cauzele cu care a fost sesizată Curtea între, pe de o parte, cele referitoare la o cerere de extrădare în scopul urmăririi penale, care au condus la Hotărârea Petruhhin, la Hotărârea din 10 aprilie 2018, Pisciotti ( 3 ), la Hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija ( 4 ), la Hotărârea din 17 decembrie 2020, Generalstaatsanwaltschaft Berlin (Extrădare către Ucraina) ( 5 ), precum și la Ordonanța din 6 septembrie 2017, Peter Schotthöfer & Florian Steiner ( 6 ), și, pe de altă parte, cea privind o cerere de extrădare în scopul executării unei pedepse, care a condus la pronunțarea Hotărârii din 13 noiembrie 2018, Raugevicius ( 7 ).

3.

Prin această jurisprudență, Curtea a aplicat în domeniul extrădării ceea ce a statuat în Hotărârea din 20 septembrie 2001, Grzelczyk ( 8 ), și anume că „statutul de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre, ceea ce permite acelor resortisanți care se găsesc în aceeași situație să obțină același tratament juridic independent de cetățenia lor și fără a aduce atingere excepțiilor prevăzute în această privință” ( 9 ). Aceasta a determinat Curtea să solicite unui stat membru care nu autorizează extrădarea propriilor resortisanți să verifice existența unor măsuri alternative la extrădare atunci când i se adresează o cerere de extrădare de către un stat terț cu privire la un resortisant al unui alt stat membru care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație.

4.

Prin cererea de decizie preliminară, instanța de trimitere dorește să obțină din partea Curții clarificări cu privire la înțelegerea care trebuie reținută din Hotărârea Raugevicius, precum și cu privire la modul de conciliere a aportului acestei hotărâri cu obligațiile care revin statelor membre în temeiul Convenției europene de extrădare, semnată la Paris la 13 decembrie 1957 ( 10 ).

5.

În această din urmă hotărâre, Curtea a declarat că articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că, în prezența unei cereri de extrădare, formulată de o țară terță, a unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație, nu în scopul urmăririi penale, ci al executării unei pedepse privative de libertate, statul membru solicitat, a cărui legislație națională interzice extrădarea propriilor resortisanți în afara Uniunii în vederea executării unei pedepse și prevede posibilitatea ca o astfel de pedeapsă pronunțată în străinătate să fie executată pe teritoriul său, este obligat să asigure acestui cetățean al Uniunii, din moment ce el are reședința permanentă pe teritoriul său, un tratament identic cu cel rezervat propriilor resortisanți în materie de extrădare ( 11 ).

6.

Trebuie precizat că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Raugevicius, statul membru solicitat, și anume Finlanda, făcuse o declarație în cadrul Convenției europene de extrădare care îi permitea să refuze extrădarea nu numai a propriilor resortisanți, ci și a resortisanților altor state, care au reședința pe teritoriul său. Spre deosebire de Republica Finlanda, Republica Federală Germania a făcut o declarație care limitează termenul „resortisanți”, în sensul convenției menționate, numai la resortisanții acestui stat membru. Această diferență de context este cea care conduce la întrebarea instanței de trimitere cu privire la aplicarea în prezenta cauză a soluției adoptate de Curte în Hotărârea Raugevicius, în măsura în care, având în vedere domeniul de aplicare limitat al declarației făcute de Republica Federală Germania în cadrul Convenției europene de extrădare, refuzul acestui stat membru de a extrăda un resortisant al unui alt stat membru care are reședința permanentă pe teritoriul său ar putea intra în conflict cu această convenție.

7.

Pentru a răspunde la această întrebare, vom explica în prezentele concluzii motivele pentru care considerăm că Hotărârea Raugevicius nu ar trebui înțeleasă în sensul că impune statului membru solicitat să refuze în mod automat și absolut extrădarea în scopul executării unei pedepse a unui resortisant al altui stat membru care are reședința permanentă pe teritoriul său, contrar prevederilor Convenției europene de extrădare. Astfel, ceea ce Curtea a statuat în această hotărâre implică mai degrabă, în opinia noastră, că statul membru solicitat este obligat, în temeiul articolelor 18 și 21 TFUE, să examineze în mod activ dacă există o măsură alternativă la extrădare care să afecteze mai puțin exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere de care beneficiază cetățeanul Uniunii vizat de o cerere de extrădare. În cazul în care, în pofida demersurilor efectuate de statul membru solicitat pe lângă statul terț solicitant, nu poate fi găsită o măsură alternativă la extrădare, aceleași articole nu pot fi interpretate, în opinia noastră, în sensul că împiedică statul membru solicitat să procedeze la extrădarea acestui cetățean al Uniunii.

8.

Articolul 1 din Convenția europeană de extrădare prevede:

„Părțile contractante se angajează să‑și predea reciproc, potrivit regulilor și sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracțiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autoritățile judiciare ale părții solicitante.”

9.

Articolul 6 din această convenție, intitulat „Extrădarea naționalilor”, prevede:

„1.   

[…]”

10.

Republica Federală Germania a făcut, la depunerea instrumentului de ratificare, la 2 octombrie 1976, o declarație, în sensul articolului 6 din convenția menționată, după cum urmează:

„Extrădarea germanilor din Republica Federală Germania către o țară străină nu este permisă, în conformitate cu articolul 16 alineatul (2) prima teză din [Grundgesetz für die Bundesrepublik Deutschland (Legea fundamentală a Republicii Federale Germania) ( 12 ) din 23 mai 1949], și trebuie să fie refuzată în toate cazurile.

Noțiunea de «resortisanți» în sensul articolului 6 paragraful 1 [litera b)] din Convenția europeană de extrădare se referă la toți germanii în sensul articolului 116 alineatul (1) din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania.”

11.

Articolul 16 alineatul (2) din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania prevede:

„Niciun german nu poate fi extrădat în străinătate. Prin lege poate fi adoptată o reglementare derogatorie pentru extrădarea către un stat membru al Uniunii Europene sau către o instanță internațională, în măsura în care sunt garantate principiile statului de drept.”

12.

Articolul 116 alineatul (1) din Legea fundamentală a Republicii Federale Germania prevede:

„Cu excepția altor prevederi contrare ale legii, este german, în sensul prezentei Legi fundamentale, persoana care deține cetățenie germană sau care a fost primită pe teritoriul Reich‑ului german până la 31 decembrie 1937, în calitate de refugiat sau de expulzat, de origine etnică germană, sau în calitate de soț sau descendent al unei asemenea persoane.”

13.

Gesetz über die internationale Rechtshilfe in Strafsachen (Legea privind cooperarea judiciară internațională în materie penală) ( 13 ) din 23 decembrie 1982, în versiunea aplicabilă situației de fapt ( 14 ), conține dispoziții referitoare la cooperarea judiciară prin executarea hotărârilor străine în Germania.

14.

Articolul 48 din IRG prevede:

„Cooperarea judiciară poate fi realizată în cadrul unei proceduri penale sub forma executării unei pedepse sau a oricărei alte sancțiuni aplicate în străinătate printr‑o hotărâre definitivă […]”

15.

În conformitate cu articolul 57 alineatul (1) din IRG, executarea în Germania a pedepsei pronunțate într‑o hotărâre străină poate fi efectuată numai dacă și în măsura în care statul de condamnare consimte la aceasta.

16.

La 5 noiembrie 2020, autoritățile din Bosnia și Herțegovina au solicitat Republicii Federale Germania, în temeiul Convenției europene de extrădare, să îl extrădeze pe S.M., în scopul executării unei pedepse privative de libertate de șase luni aplicate pentru fapte de corupție printr‑o hotărâre a Tribunalului Municipal din Bosanska Krupa (Bosnia și Herțegovina) din 24 martie 2017. Instanța de trimitere arată că autoritățile croate au fost informate de autoritățile germane cu privire la această cerere.

17.

S.M. este resortisant sârb, bosniac și croat și trăiește în Germania împreună cu soția sa din anul 2017. Lucrează în această țară din 22 mai 2020 și a fost pus în libertate după ce a fost reținut în vederea extrădării.

18.

Generalstaatsanwaltschaft München (Parchetul General din München, Germania) a solicitat, făcând trimitere la Hotărârea Raugevicius, ca extrădarea lui S.M. să fie declarată inadmisibilă.

19.

Potrivit instanței de trimitere, temeinicia acestei cereri a Parchetului General din München depinde de aspectul dacă articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că se opun extrădării unui cetățean al Uniunii chiar dacă, din perspectiva tratatelor internaționale, statul membru solicitat este obligat să procedeze la extrădarea acestuia.

20.

Instanța menționată apreciază că această întrebare nu a primit răspuns în Hotărârea Raugevicius, întrucât, în cauza în care s‑a pronunțat hotărârea respectivă, statul membru solicitat, și anume Republica Finlanda, avea dreptul, în raport cu statul terț, în speță Federația Rusă, să nu extrădeze persoana căutată. Astfel, Republica Finlanda avea, așa cum prevede articolul 6 alineatul 1 litera a) din Convenția europeană de extrădare, posibilitatea de a refuza extrădarea resortisanților săi. În conformitate cu posibilitatea oferită de articolul 6 alineatul 1 litera b) din convenția menționată, acest stat membru a ales să definească, în declarația sa de aderare din 12 mai 1971, termenul „resortisanți”, în sensul convenției menționate, ca desemnând „cetățenii Finlandei, ai Danemarcei, ai Islandei, ai Norvegiei și ai Suediei, precum și străinii domiciliați în aceste state”. Din moment ce persoana căutată intra în sfera acestei definiții, Republica Finlanda putea refuza să extrădeze persoana respectivă fără a încălca obligațiile care îi revin în temeiul tratatelor internaționale față de statul terț care formulase cererea de extrădare.

21.

Instanța de trimitere se confruntă în prezent cu o situație diferită în raport cu dreptul internațional. Astfel, în conformitate cu posibilitatea oferită de articolul 6 alineatul 1 litera b) din Convenția europeană de extrădare, Republica Federală Germania a făcut, la depunerea instrumentului său de ratificare din 2 octombrie 1976, o declarație prin care limita termenul „resortisanți” doar la persoanele care dețin cetățenia germană, fără a o extinde la persoanele care au reședința permanentă pe teritoriul său.

22.

Instanța menționată adaugă că ar fi îndeplinite condițiile prevăzute de Convenția europeană de extrădare în vederea extrădării lui S.M. și că nu ar exista obstacole în calea acestei extrădări. În special, extrădarea respectivă și actele pe care se întemeiază aceasta ar respecta normele minime ale dreptului internațional aplicabile în Republica Federală Germania și nu ar încălca principiile constituționale imperative sau nivelul imperativ de protecție a drepturilor fundamentale.

23.

Instanța menționată are însă îndoieli cu privire la aspectul dacă articolele 18 și 21 TFUE impun ca S.M. să nu fie extrădat către Bosnia și Herțegovina, întrucât această persoană nu intră în sfera noțiunii de „resortisanți” în sensul Convenției europene de extrădare și dacă, prin urmare, nu ar fi posibil ca Republica Federală Germania să aplice soluția stabilită de Curte în Hotărârea Raugevicius fără a încălca obligațiile care îi revin în temeiul acestei convenții față de Bosnia și Herțegovina.

24.

Instanța de trimitere precizează de asemenea că ar fi posibilă executarea în Germania a pedepsei privative de libertate pronunțate de Tribunalul Municipal din Bosanska Krupa (Bosnia și Herțegovina). În măsura în care S.M. se află deja pe teritoriul german, Convenția asupra transferării persoanelor condamnate ( 15 ), care a fost ratificată atât de Republica Federală Germania, cât și de Bosnia și Herțegovina, nu ar fi relevantă. Această executare ar fi, astfel, reglementată de articolul 48 și următoarele din IRG și nu ar necesita nici ca persoana în cauză să dețină cetățenia germană, nici să își dea consimțământul.

25.

În temeiul articolului 57 alineatul (1) din IRG, executarea în Germania a pedepsei privative de libertate pronunțate de Tribunalul Municipal din Bosanska Krupa (Bosnia și Herțegovina) ar fi totuși posibilă numai dacă și în măsura în care statul terț de condamnare este de acord cu aceasta. În această privință, instanța de trimitere arată că situația nu se prezintă astfel, cel puțin în prezent, întrucât autoritățile bosniace au solicitat extrădarea lui S.M., iar nu preluarea de către autoritățile germane a executării pedepsei pronunțate împotriva acestuia din urmă.

26.

În aceste condiții, Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Principiile enunțate în [Hotărârea Raugevicius], privind aplicarea articolelor 18 și 21 TFUE, impun ca o cerere întemeiată pe [Convenția europeană de extrădare], adresată de un stat terț în legătură cu extrădarea unui cetățean al Uniunii în vederea executării unei pedepse, să fie respinsă chiar și în cazul în care statul membru solicitat este obligat în temeiul tratatelor internaționale, potrivit acestei convenții, să extrădeze cetățeanul Uniunii, întrucât a definit noțiunea de «resortisant» prevăzută la articolul 6 alineatul 1 litera b) din [convenția menționată] în sensul că vizează numai resortisanții proprii, iar nu și pe ceilalți cetățeni ai Uniunii?”

27.

Guvernele spaniol, croat, lituanian, polonez și Comisia Europeană au depus observații scrise. La 26 aprilie 2022 a avut loc o ședință, în cursul căreia au fost ascultate Parchetul General din München, guvernele german, ceh, spaniol, precum și Comisia.

28.

Prin intermediul întrebării preliminare, instanța de trimitere invită Curtea să precizeze domeniul de aplicare al Hotărârii Raugevicius într‑o situație în care lipsa extrădării persoanei căutate ar fi, potrivit instanței menționate, în contradicție cu obligația care revine statului membru solicitat, în temeiul Convenției europene de extrădare, de a extrăda această persoană.

29.

Această întrebare este în mare parte legată de diferența de context dintre cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Raugevicius și prezenta cauză în ceea ce privește obligațiile care decurg din Convenția europeană de extrădare. După cum am arătat anterior, această diferență privește definiția termenului „resortisanți” în sensul convenției respective, care este mai restrictivă în cadrul prezentei cauze, întrucât este limitată numai la persoanele care dețin cetățenia germană, conform declarației făcute de Republica Federală Germania în temeiul articolului 6 alineatul 1 litera b) din convenția menționată. În consecință, spre deosebire de situația din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Raugevicius, refuzul Republicii Federale Germania de a‑l extrăda pe S.M. către Bosnia și Herțegovina ar putea fi în contradicție cu obligațiile pe care Convenția europeană de extrădare le impune acestui stat membru.

30.

Prin urmare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că, pentru a răspunde la o cerere de extrădare formulată de un stat terț în vederea executării unei pedepse pronunțate în acest stat, resortisanții unui alt stat membru decât statul membru solicitat trebuie să beneficieze de norma care interzice extrădarea de către acesta din urmă a propriilor resortisanți, în pofida obligației de extrădare care revine statului membru solicitat în temeiul Convenției europene de extrădare.

31.

Deși întrebarea acestei instanțe pornește de la premisa că ar putea exista o incompatibilitate între jurisprudența Curții în materie de extrădare a cetățenilor Uniunii care și‑au exercitat dreptul la liberă circulație într‑un alt stat membru decât cel ai cărui cetățeni sunt și declarația făcută de Republica Federală Germania, în temeiul articolului 6 alineatul 1 litera b) din Convenția europeană de extrădare, potrivit căreia numai resortisanții germani beneficiază de protecție împotriva extrădării, vom demonstra, dimpotrivă, că nu există nicio contradicție în acest sens.

32.

În acest scop, vom aminti că, deși permite ca cetățeanul Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație să poată fi protejat împotriva extrădării într‑un stat terț, Curtea nu a consacrat un drept automat și absolut al acestui cetățean de a nu fi extrădat în afara teritoriului Uniunii, ci a instituit mai degrabă o obligație a statului membru solicitat de a examina în mod activ existența unei măsuri alternative la extrădare care afectează mai puțin exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere de care beneficiază cetățeanul menționat atunci când face obiectul unei cereri de extrădare. Vom concluziona că specificitatea dreptului convențional, așa cum reiese din împrejurările din cauza principală, nu plasează statul membru solicitat în contradicție nici în privința obligației de extrădare a persoanei condamnate în temeiul Convenției europene de extrădare, nici în privința obligațiilor sale care decurg din articolele 18 și 21 TFUE, astfel cum au fost interpretate de Curte.

33.

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în Hotărârea Petruhhin, care se referea, precum prezenta cauză, la o cerere de extrădare provenită de la un stat terț cu care Uniunea nu a încheiat un acord de extrădare, Curtea a statuat că, deși normele în materie de extrădare intră în sfera de competență a statelor membre în lipsa unui astfel de acord, situațiile care intră în domeniul de aplicare al articolului 18 TFUE coroborat cu dispozițiile din Tratatul FUE referitoare la cetățenia Uniunii le includ printre altele pe cele care țin de exercitarea libertății de circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre, astfel cum este conferită de articolul 21 TFUE ( 16 ).

34.

Or, reiese din jurisprudența Curții că un resortisant al unui stat membru, care are în această calitate statutul de cetățean al Uniunii, care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație și are reședința în mod legal pe teritoriul unui alt stat membru, intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii ( 17 ). Prin urmare, datorită calității sale de cetățean al Uniunii, un resortisant al unui stat membru care are reședința într‑un alt stat membru are dreptul de a se prevala de articolul 21 alineatul (1) TFUE și intră în domeniul de aplicare al tratatelor, în sensul articolului 18 TFUE, care conține principiul nediscriminării pe motiv de cetățenie sau naționalitate ( 18 ).

35.

Această constatare nu este deloc afectată de împrejurarea că persoana căutată are și cetățenia statului terț care solicită extrădarea sa ( 19 ).

36.

În plus, din jurisprudența Curții rezultă că normele naționale de extrădare ale unui stat membru care introduc o diferență de tratament după cum persoana căutată este un resortisant al acestui stat membru sau un resortisant al unui alt stat membru, întrucât conduc la a nu acorda resortisanților altor state membre care au reședința în mod legal pe teritoriul statului solicitat protecția împotriva extrădării de care beneficiază resortisanții acestui din urmă stat membru, pot afecta libertatea celor dintâi de a circula și de a avea reședința pe teritoriul statelor membre ( 20 ). În consecință, inegalitatea de tratament care constă în a permite extrădarea unui cetățean al Uniunii, resortisant al unui alt stat membru decât statul membru solicitat, se concretizează într‑o restricție privind libera circulație și ședere pe teritoriul statelor membre, în sensul articolului 21 TFUE ( 21 ).

37.

Potrivit Curții, o astfel de restricție nu poate fi justificată decât dacă se întemeiază pe considerații obiective și este proporțională cu obiectivul urmărit în mod legitim de dreptul național ( 22 ).

38.

În această privință, Curtea a statuat în mod repetat că obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanelor care au săvârșit o infracțiune trebuie considerat legitim și permite justificarea unei măsuri restrictive privind o libertate fundamentală, precum cea prevăzută la articolul 21 TFUE, sub rezerva ca această măsură să fie necesară pentru protecția intereselor pe care urmărește să le garanteze și numai în măsura în care aceste obiective nu pot fi atinse prin măsuri mai puțin restrictive ( 23 ).

39.

Deși este posibil să se facă o distincție, în ceea ce privește cauzele cu care este sesizată Curtea, între cele referitoare la o cerere de extrădare în scopul urmăririi penale și cele privind o cerere de extrădare în scopul executării unei pedepse, toate hotărârile Curții sunt marcate totuși de o caracteristică comună, și anume instituirea unei obligații care revine statului membru solicitat de a verifica existența unei măsuri alternative la extrădare care să afecteze mai puțin exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere al cetățeanului Uniunii urmărit înainte de a putea proceda, în lipsa unei asemenea măsuri, la extrădarea acestuia din urmă.

40.

Astfel, în ceea ce privește o cerere de extrădare în scopul urmăririi penale, Curtea a subliniat că aplicarea mecanismelor de cooperare și de asistență reciprocă existente în materie penală în temeiul dreptului Uniunii constituie, în orice caz, o măsură alternativă care aduce mai puțin atingere dreptului la libera circulație decât extrădarea către un stat terț cu care Uniunea nu a încheiat un acord de extrădare și care permite atingerea într‑un mod la fel de eficient a obiectivului de combatere a impunității unei persoane care ar fi săvârșit o infracțiune ( 24 ).

41.

În consecință, Curtea a statuat că trebuie privilegiat schimbul de informații cu statul membru a cărui cetățenie o are persoana căutată în scopul de a oferi autorităților acestui stat membru, dacă este cazul, posibilitatea de a emite un mandat european de arestare în vederea urmăririi penale. Este vorba despre așa‑numitul „mecanism Petruhhin”. Astfel, atunci când unui alt stat membru în care această persoană are reședința în mod legal i se adresează o cerere de extrădare de către un stat terț, acesta are obligația să informeze statul membru a cărui cetățenie o are respectiva persoană și, dacă este cazul, la cererea acestuia, să i‑o predea pe această persoană, în conformitate cu dispozițiile Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre ( 25 ), astfel cum a fost modificată prin Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009 ( 26 ).

42.

Totuși, din jurisprudența Curții reiese că eventualitatea ca „mecanismul Petruhhin” să împiedice o cerere de extrădare către un stat terț acordând prioritate unui mandat european de arestare nu are un caracter automat ( 27 ). Astfel, Curtea a asociat mecanismului menționat un anumit număr de condiții și de limite destinate să asigure că punerea în aplicare a acestuia nu aduce atingere obiectivului constând în evitarea riscului de impunitate a persoanelor care au săvârșit o infracțiune.

43.

Rezultă că printre altele pentru a menține acest obiectiv, punerea în aplicare a „mecanismului Petruhhin” presupune ca statul membru al cărui resortisant este cetățeanul Uniunii vizat de o cerere de extrădare să fie competent, în temeiul dreptului său național, să o urmărească penal pe persoana menționată pentru fapte săvârșite în afara teritoriului său național ( 28 ). În plus, mandatul european de arestare eventual emis de statul membru a cărui cetățenie o are persoana căutată trebuie să se refere cel puțin la aceleași fapte precum cele care sunt imputate persoanei menționate în cererea de extrădare ( 29 ). Mai mult, cu condiția ca statul membru solicitat să fi informat în mod corespunzător autoritățile statului membru a cărui cetățenie o are persoana căutată cu privire la ansamblul elementelor de drept și de fapt comunicate de statul terț solicitant în cadrul cererii de extrădare, lipsa emiterii unui mandat european de arestare într‑un termen rezonabil de către primul dintre aceste state ar putea face posibilă extrădarea persoanei respective de către cel de al doilea ( 30 ).

44.

Astfel, articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca statul membru solicitat să instituie o distincție în temeiul unei norme de drept constituțional între propriii resortisanți și resortisanții altor state membre și să autorizeze extrădarea acestora din urmă în scopul urmăririi penale, în condițiile în care nu permite extrădarea propriilor resortisanți, din moment ce a dat în prealabil posibilitatea autorităților competente ale statului membru al cărui resortisant este cetățeanul respectiv să îl solicite pe acesta în cadrul unui mandat european de arestare, iar acest din urmă stat membru nu a luat nicio măsură în acest sens ( 31 ). Prin urmare, Curtea nu a creat un mecanism care să permită statului membru solicitat să refuze, în orice împrejurări, ca cetățeanul Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație să fie extrădat către un stat terț în scopul urmăririi penale, ci a dezvoltat cerința ca statul membru menționat să coopereze în mod efectiv cu statul membru de origine al cetățeanului respectiv pentru ca acesta din urmă să aibă posibilitatea de a emite un mandat european de arestare.

45.

Pe scurt, astfel cum a arătat avocatul general Tanchev, începând cu Hotărârea Petruhhin, Curtea a pus accentul „pe existența unei alternative care să garanteze lipsa riscului de impunitate într‑o măsură identică sau similară cu extrădarea” ( 32 ). Protecția împotriva extrădării de care un cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație și ședere în statul membru solicitat poate beneficia în temeiul articolelor 18 și 21 TFUE este valabilă, așadar, numai în măsura în care acest stat membru poate constata existența unei măsuri alternative la extrădare care să permită să se atingă la fel de eficient obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanelor care au săvârșit o infracțiune. În cazul în care o astfel de măsură lipsește, dreptul Uniunii încetează să se opună extrădării cetățeanului Uniunii urmărit.

46.

Logica care constă în examinarea de către statul membru solicitat a existenței unei măsuri alternative la extrădare care să permită să se atingă la fel de eficient ca în cazul extrădării obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanelor care au săvârșit o infracțiune trebuie, în opinia noastră, să fie aceeași atunci când este în discuție o cerere de extrădare nu în scopul urmăririi penale, ci în scopul executării unei pedepse privative de libertate. În opinia noastră, aceasta trebuie să conducă Curtea la precizarea domeniului de aplicare al Hotărârii Raugevicius, care, până în prezent, este singura care privește o cerere de extrădare ce aparține acestei din urmă categorii.

47.

Astfel, prezenta trimitere preliminară arată că existența unei eventuale tensiuni între dreptul Uniunii și dreptul internațional se întemeiază pe o interpretare a Hotărârii Raugevicius din care ar rezulta că un cetățean al Uniunii care are reședința permanentă în statul membru solicitat ar trebui să beneficieze în mod automat și absolut de aceeași protecție împotriva extrădării ca cea de care beneficiază resortisanții acestui stat membru. Or, considerăm că această interpretare a Hotărârii Raugevicius este eronată, în măsura în care Curtea a condiționat protecția împotriva extrădării în scopul executării unei pedepse care trebuie acordată unui cetățean al Uniunii care are reședința permanentă în statul membru solicitat de cerința ca acest cetățean să își poată executa pedeapsa pe teritoriul statului membru menționat, pentru a nu se aduce atingere obiectivului care constă în evitarea riscului de impunitate a persoanei căutate.

48.

Astfel, în această hotărâre, Curtea a pornit de la constatarea că, presupunând că domnul Denis Raugevicius poate fi considerat un resortisant străin care are reședința permanentă în Finlanda, în sensul reglementării finlandeze privind cooperarea internațională referitoare la executarea anumitor sancțiuni de drept penal ( 33 ), din această reglementare rezultă că domnul Raugevicius ar putea executa pe teritoriul finlandez pedeapsa la care a fost condamnat în Rusia, în măsura în care atât acest din urmă stat, cât și domnul Raugevicius însuși sunt de acord ( 34 ). Curtea a arătat de asemenea că, în ceea ce privește obiectivul care constă în evitarea riscului de impunitate, resortisanții finlandezi, pe de o parte, și resortisanții altor state membre care au reședința permanentă în Finlanda și demonstrează astfel un grad cert de integrare în societatea acestui stat, pe de altă parte, se află într‑o situație comparabilă ( 35 ).

49.

În temeiul acestor constatări, Curtea a statuat, în continuare, că articolele 18 și 21 TFUE impun ca resortisanții altor state membre care au reședința permanentă în Finlanda și care fac obiectul unei cereri de extrădare formulate de o țară terță, în scopul executării unei pedepse privative de libertate, să beneficieze de norma care interzice extrădarea aplicată resortisanților finlandezi și să poată, în aceleași condiții ca aceștia din urmă, să își execute pedeapsa pe teritoriul finlandez ( 36 ). Altfel spus, Curtea a considerat că resortisanții altor state membre care au reședința permanentă în Finlanda prezintă un asemenea grad de integrare în acest stat membru gazdă încât au dreptul să beneficieze, la fel ca resortisanții statului membru menționat, de regula care le permite acestora din urmă să își execute pedeapsa pronunțată într‑un stat terț pe teritoriul statului membru respectiv ( 37 ).

50.

În plus, din Hotărârea Raugevicius reiese că, atunci când este în discuție o cerere de extrădare formulată de un stat terț în scopul executării unei pedepse privative de libertate, măsura alternativă la extrădare care afectează mai puțin exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere al unui cetățean al Uniunii care are reședința permanentă în statul membru solicitat constă în posibilitatea ca pedeapsa respectivă să fie executată pe teritoriul acestui stat membru. În acest mod, obiectivul de a favoriza reinserția socială a persoanelor condamnate după executarea pedepsei este convergent cu obiectivul care constă în evitarea riscului de impunitate a resortisanților altor state membre decât statul membru solicitat. Arătăm în această privință că, în dispozitivul Hotărârii Raugevicius, Curtea supune existența unei obligații a statului membru solicitat de a asigura, în temeiul articolelor 18 și 21 TFUE, unui cetățean al Uniunii care are reședința permanentă pe teritoriul său un tratament identic cu cel rezervat propriilor resortisanți în materie de extrădare condiției ca acest stat membru să prevadă posibilitatea ca o pedeapsă privativă de libertate pronunțată într‑un stat terț să fie executată pe teritoriul statului membru menționat ( 38 ).

51.

Din moment ce, așa cum era cazul în dreptul finlandez, dreptul statului membru solicitat condiționează executarea pe teritoriul său a pedepsei privative de libertate pronunțate în statul terț solicitant de obținerea consimțământului acestui stat terț, existența unei măsuri alternative la extrădare care să permită să se atingă la fel de eficient ca în cazul extrădării obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanelor care au săvârșit o infracțiune poate fi constatată numai cu condiția ca statul terț menționat să dea efectiv un astfel de consimțământ. Prin urmare, soluția reținută de Curte în Hotărârea Raugevicius trebuie înțeleasă, în opinia noastră, ca incluzând în mod intrinsec și necesar o asemenea condiție pentru ca obiectivul de a evita riscul de impunitate a persoanei căutate să poată fi atins în mod real și efectiv.

52.

Din această perspectivă, trebuie precizat că statul membru solicitat care îi protejează pe propriii resortisanți împotriva extrădării nu poate rămâne pasiv atunci când i se adresează o cerere de extrădare în scopul executării unei pedepse cu privire la un cetățean al Uniunii care are reședința permanentă pe teritoriul său. Din moment ce dreptul național al acestui stat membru prevede posibilitatea ca o pedeapsă privativă de libertate pronunțată de un stat terț să fie executată pe teritoriul său, cu condiția ca acest stat terț să fie de acord, articolele 18 și 21 TFUE impun statului membru solicitat să încerce în mod activ să obțină consimțământul statului terț menționat, utilizând în acest scop toate mecanismele de cooperare și de asistență în materie penală de care dispune în cadrul relațiilor sale cu același stat terț.

53.

Dacă, în pofida punerii în aplicare a acestor mecanisme, statul terț solicitant nu este de acord ca pedeapsa privativă de libertate în cauză să fie executată pe teritoriul statului membru solicitat, articolele 18 și 21 TFUE nu împiedică, în acest caz, statul membru menționat să procedeze la extrădarea persoanei căutate, în conformitate cu obligațiile care îi revin în temeiul Convenției europene de extrădare ( 39 ).

54.

Obligația impusă de articolele 18 și 21 TFUE statului membru solicitat de a asigura unui cetățean al Uniunii care are reședința permanentă pe teritoriul său un tratament identic cu cel de care beneficiază propriii resortisanți în materie de protecție împotriva extrădării își află, astfel, limita atunci când, în lipsa consimțământului statului terț solicitant, pedeapsa privativă de libertate care a fost pronunțată în acest stat terț nu poate fi executată pe teritoriul statului membru solicitat. Diferența de tratament dintre aceste două categorii de resortisanți rezultată de aici este, într‑un asemenea caz, justificată de obiectivul privind combaterea impunității persoanelor care au săvârșit o infracțiune.

55.

O astfel de soluție este de natură să evite ca obligațiile care revin statului membru solicitat în temeiul dreptului Uniunii să intre în conflict cu cele prevăzute în sarcina aceluiași stat membru de Convenția europeană privind extrădarea. Astfel, în ipoteza în care statul terț solicitant este de acord ca pedeapsa privativă de libertate în cauză să fie executată pe teritoriul statului membru solicitat, cererea de extrădare formulată de acesta devine caducă. În caz contrar, dreptul Uniunii nu împiedică statul membru solicitat să procedeze la extrădarea persoanei căutate după ce a încercat în mod activ să obțină consimțământul statului terț solicitant ( 40 ). Această soluție contribuie, astfel, la garantarea unei cooperări internaționale eficiente și întemeiate pe o legătură de încredere cu statele terțe în domeniul reprimării infracțiunilor.

56.

În lumina acestor elemente de analiză trebuie să se stabilească dacă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, Republica Federală Germania este obligată, în temeiul dreptului Uniunii, să refuze extrădarea lui S.M. către Bosnia și Herțegovina, în condițiile în care nu are posibilitatea de a opune un asemenea refuz acestui stat terț în temeiul articolului 6 alineatul 1 din Convenția europeană de extrădare.

57.

În această privință, trebuie precizat că executarea pe teritoriul german a pedepsei pronunțate în Bosnia și Herțegovina împotriva lui S.M. pare posibilă în temeiul dreptului german ( 41 ). Astfel, din cuprinsul articolului 48 și al articolului 57 alineatul (1) din IRG rezultă că o pedeapsă pronunțată în străinătate poate fi executată pe teritoriul german dacă statul terț în care a fost pronunțată această pedeapsă este de acord. Prin urmare, S.M. ar putea executa pe teritoriul german pedeapsa la care a fost condamnat în Bosnia și Herțegovina, în măsura în care acest din urmă stat este de acord.

58.

Aplicarea unei măsuri alternative la extrădare care afectează mai puțin exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere al lui S.M. este, așadar, în aceste împrejurări, condiționată de obținerea consimțământului Bosniei și Herțegovinei.

59.

Articolele 18 și 21 TFUE impun autorităților germane competente să utilizeze toate mecanismele de cooperare și de asistență în materie penală de care dispun în cadrul relațiilor lor cu statul terț menționat pentru a obține consimțământul acestuia din urmă ca pedeapsa privativă de libertate pronunțată în statul terț respectiv să fie executată pe teritoriul german. Aceste autorități vor acționa, astfel, într‑un mod care aduce mai puțin atingere exercitării dreptului la liberă circulație și ședere al lui S.M., evitând în același timp, în măsura posibilului, riscul ca, în lipsa executării acestei pedepse, infracțiunea care a determinat condamnarea respectivă să rămână nepedepsită ( 42 ). Autoritățile menționate vor favoriza în același timp obiectivul reinserției sociale a persoanei condamnate după executarea pedepsei ( 43 ).

60.

Din considerațiile care precedă rezultă că, în cazul în care Bosnia și Herțegovina este de acord ca pedeapsa pronunțată împotriva lui S.M. să fie executată pe teritoriul german, cererea de extrădare inițială va deveni caducă și va fi înlocuită cu o cerere de preluare a executării acestei pedepse pe teritoriul german. Republica Federală Germania nu va mai fi în acest caz obligată, în temeiul Convenției europene de extrădare, să procedeze la extrădarea lui S.M. către Bosnia și Herțegovina.

61.

Dacă, dimpotrivă, Bosnia și Herțegovina nu este de acord ca pedeapsa pronunțată împotriva lui S.M. să fie executată pe teritoriul german, autoritățile germane nu vor dispune de nicio măsură alternativă la extrădare care să permită să se atingă într‑un mod la fel de eficient ca în cazul extrădării obiectivul care constă în evitarea riscului de impunitate a acestui cetățean al Uniunii. Articolele 18 și 21 TFUE nu se vor opune, așadar, ca S.M. să fie extrădat către statul terț menționat, în conformitate cu prevederile Convenției europene de extrădare ( 44 ).

62.

Precizăm, în încheiere, că articolele 18 și 21 TFUE nu ar trebui, în opinia noastră, să fie interpretate în sensul ca această căutare de către statul membru solicitat a unei măsuri alternative la extrădare care să afecteze mai puțin exercitarea dreptului la liberă circulație și ședere al unui cetățean al Uniunii să meargă până la a constrânge acest stat membru să modifice declarația pe care a făcut‑o în temeiul articolului 6 alineatul 1 litera b) din Convenția europeană de extrădare, astfel încât resortisanții altor state membre care au reședința permanentă în statul membru menționat să beneficieze în toate cazurile de aceeași protecție precum cea acordată propriilor resortisanți. Dezbaterile care au avut loc cu privire la acest aspect în fața Curții au arătat, de altfel, că posibilitatea unei asemenea modificări este îndoielnică din punct de vedere juridic ( 45 ). În plus, așa cum am arătat anterior, Curtea nu pare să interpreteze articolele 18 și 21 TFUE în sensul că impun statului membru solicitat care îi protejează pe propriii resortisanți împotriva extrădării să garanteze în mod automat și absolut o astfel de protecție resortisanților altor state membre. Curtea interpretează mai degrabă aceste articole în sensul că obligă statul membru solicitat să utilizeze mecanismele de cooperare și de asistență în materie penală de care dispune, după cum este vorba despre o cerere de extrădare în scopul urmăririi penale sau al executării unei pedepse, cu statul membru a cărui cetățenie o are persoana urmărită sau cu statul terț solicitant, pentru a examina în mod activ dacă există o măsură alternativă la extrădare care să permită garantarea într‑un mod la fel de eficient a obiectivului care constă în evitarea impunității persoanei căutate.

63.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Oberlandesgericht München (Tribunalul Regional Superior din München, Germania) după cum urmează:

Articolele 18 și 21 TFUE trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca, în prezența unei cereri de extrădare, în scopul executării unei pedepse privative de libertate, a unui cetățean al Uniunii care are reședința permanentă pe teritoriul statului membru solicitat, acest stat membru, al cărui drept național interzice extrădarea propriilor resortisanți în afara Uniunii în scopul executării unei pedepse și prevede posibilitatea ca o astfel de pedeapsă pronunțată în străinătate să fie executată pe teritoriul său, cu condiția ca statul terț solicitant să își dea acordul, să procedeze la extrădarea acestui cetățean al Uniunii în conformitate cu obligațiile care îi revin în temeiul unei convenții internaționale, în cazul în care nu poate prelua efectiv executarea pedepsei respective.

Astfel, statul membru solicitat poate proceda la această extrădare numai atunci când, după îndeplinirea obligației care îi revine, în temeiul articolelor 18 și 21 TFUE, de a încerca în mod activ să obțină consimțământul statului terț solicitant, utilizând în acest scop toate mecanismele de cooperare și de asistență în materie penală de care dispune în cadrul relațiilor sale cu statul terț menționat, acesta nu este de acord ca pedeapsa în cauză să fie executată pe teritoriul statului membru solicitat.