1.

Obligația de diligență a administrației Uniunii Europene, înțeleasă ca obligația de a lua în considerare, în exercitarea competențelor sale, toate elementele relevante constituie o normă de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor, a cărei încălcare poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii? Aceasta este problema de principiu pe care Curtea va trebui să o analizeze în cadrul examinării motivului invocat de recurente în susținerea recursurilor formulate împotriva a patru hotărâri ale Tribunalului Uniunii Europene ( 2 ).

2.

În hotărârile atacate, Tribunalul a respins acțiunile în despăgubire formulate de mai mulți producători de smoală de gudron de huilă la temperatură înaltă (denumită în continuare „CTPHT”) ( 3 ) care pretind că au suferit un prejudiciu rezultat din clasificarea eronată a acestei substanțe ca fiind periculoasă pentru mediul acvatic. Întrucât această clasificare a fost consecința unei erori vădite de apreciere a Comisiei Europene, constatată în hotărârile anterioare ale Tribunalului ( 4 ) și ale Curții ( 5 ), nelegalitatea actului care a cauzat prejudiciul invocat nu este contestată. Totuși, nelegalitatea unui act nu este suficientă, în sine, pentru angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii. Printre condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca situația să fie aceasta o vom regăsi, printre altele, pe cea care impune ca prejudiciul să fie rezultatul încălcării unei norme al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor. În speță se ridică astfel problema dacă obligația administrației Uniunii de a lua în considerare, în exercitarea competențelor sale, toate elementele relevante constituie o asemenea normă.

3.

Articolul 3 primul paragraf din Regulamentul (CE) nr. 1272/2008 ( 6 ) prevede:

„O substanță sau un amestec care respectă criteriile privind pericolele fizice, pentru sănătate sau pentru mediu, stabilite în părțile 2-5 din anexa I, este considerată periculoasă (periculos) și se clasifică în raport cu clasele de pericol corespunzătoare prevăzute în respectiva anexă.”

4.

Anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 prezintă criteriile de clasificare a substanțelor și a amestecurilor în clasele de pericol. Punctul 4.1.3.5.5 conține dispozițiile care descriu o metodă de clasificare, „metoda însumării”.

5.

Istoricul cauzei este prezentat în mod amănunțit în hotărârile atacate, la care facem trimitere pentru mai multe detalii ( 7 ). În scopul prezentelor proceduri, ne vom limita la a aminti cele ce urmează.

6.

Prin Hotărârea Bilbaína de Alquitranes și alții/Comisia ( 8 ), Tribunalul a anulat Regulamentul (UE) nr. 944/2013 ( 9 ) în măsura în care acesta a clasificat CTPHT printre substanțele cu toxicitate acvatică acută de categoria 1 (H400) și cu toxicitate acvatică cronică de categoria 1 (H410).

7.

La punctele 30-34 din această hotărâre, Tribunalul a statuat următoarele:

„30. În speță, trebuie constatat că Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin aceea că, clasificând CTPHT printre substanțele cu toxicitate acvatică acută de categoria 1 (H400) și cu toxicitate acvatică cronică de categoria 1 (H410) pe baza constituenților săi, nu și‑a îndeplinit obligația de a lua în considerare toate elementele și împrejurările relevante astfel încât să țină seama în mod corespunzător de proporția în care cei 16 constituenți [hidrocarburi aromatice policiclice (denumite în continuare «HAP»)] sunt prezenți în CTPHT și de efectele lor chimice.

31. Într‑adevăr, potrivit punctului 7.6 din documentul informativ, în scopul clasificării CTPHT pe baza constituenților săi, s‑a presupus că toate HAP prezente în CTPHT se dizolvă în faza apoasă și, prin urmare, acestea erau disponibile pentru organismele acvatice. De asemenea, se menționează că acest lucru conduce probabil la o supraestimare a toxicității CTPHT și că, în măsura în care compoziția [Water‑Accommodated Fraction (fracția adaptată la apă)] era incertă, această estimare a toxicității putea fi considerată scenariul cel mai defavorabil.

32. Cu toate acestea, nici Comisia, nici [Agenția Europeană pentru Produse Chimice (ECHA)] nu au fost în măsură să stabilească în fața Tribunalului că, bazând clasificarea CTPHT printre substanțele cu toxicitate acvatică acută de categoria 1 (H400) și cu toxicitate acvatică cronică de categoria 1 (H410) pe prezumția potrivit căreia toate HAP prezente în această substanță se dizolvă în faza apoasă și sunt disponibile organismelor acvatice, Comisia a luat în considerare faptul că, potrivit punctului 1.3 din documentul de informare, intitulat «Proprietăți fizico‑chimice», constituenții CTPHT erau eliberați din această substanță numai într‑o măsură limitată și că respectiva substanță era foarte stabilă.

33. Astfel, în primul rând, nici avizul [Comitetului de evaluare a riscurilor (denumit în continuare «CER»)] privind CTPHT, nici documentul de informare nu conțin un raționament care ar demonstra că, presupunând că toate HAP prezente în această substanță se dizolvă în faza apoasă și sunt disponibile pentru organismele acvatice, s‑a ținut seama de solubilitatea scăzută în apă a CTPHT. În plus, în răspunsul formulat la o întrebare [scrisă] adresată de Tribunal, Comisia și ECHA nu au putut să demonstreze decât că în cursul procedurii de clasificare a CTPHT a fost luată în considerare solubilitatea în apă a 16 constituenți HAP, analizați în mod izolat. În plus, în răspunsul la o întrebare adresată de Tribunal în ședință, Comisia și ECHA nu au făcut altceva decât să arate că se pornise de la premisa că toate HAP din componența CTPHT se dizolvau în apă, în măsura în care examinarea toxicității acvatice a substanței în discuție fusese realizată pe baza constituenților săi. Un astfel de raționament nu demonstrează totuși că a fost luată în considerare solubilitatea redusă în apă caracteristică acestei substanțe.

34. În al doilea rând, trebuie constatat că, potrivit punctului 1.3 din documentul de informare, nivelul maxim de solubilitate în apă a CTPHT în raport cu o sarcină a fost cel mult 0,0014 %. Având în vedere această solubilitate în apă redusă a CTPHT, Comisia nu a demonstrat în niciun caz că putea baza clasificarea în cauză a acestei substanțe pe prezumția că toate HAP prezente în CTPHT se dizolvau în faza apoasă și erau disponibile pentru organismele acvatice. Într‑adevăr, rezultă din tabelul 7.6.2 din documentul de informare că cei 16 constituenți HAP ai CTPHT sunt prezenți în această substanță în proporție de 9,2 %. Presupunând că toate aceste HAP se dizolvă în apă, Comisia a bazat în esență clasificarea în cauză pe ipoteza că 9,2 % din CTPHT se putea dizolva în apă. Cu toate acestea, astfel cum rezultă de la punctul 1.3 din documentul informativ, o astfel de valoare nu este realistă, nivelul maxim fiind de 0,0014 %.”

8.

Comisia a formulat recurs împotriva acestei hotărâri.

9.

Curtea a respins recursul Comisiei prin Hotărârea din 22 noiembrie 2017, Comisia/Bilbaína de Alquitranes și alții ( 10 ).

10.

La punctele 39 și 46-55 din această hotărâre, Curtea a statuat, printre altele, următoarele:

„39. Este adevărat că punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 nu ia în considerare recurgerea la alte criterii decât cele vizate în mod expres la această dispoziție. Cu toate acestea, este necesar să se constate că nicio dispoziție nu interzice în mod expres luarea în considerare a altor elemente susceptibile să fie pertinente pentru clasificarea unei substanțe UVCB.

[…]

46. Aplicarea strictă și automată a metodei însumării în toate circumstanțele poate conduce la subevaluarea toxicității pentru mediul acvatic a unei substanțe UVCB, ai cărei constituenți sunt în număr mic cunoscuți. Un asemenea rezultat nu poate fi considerat compatibil cu finalitatea de protecție a mediului și a sănătății umane urmărită de Regulamentul nr. 1272/2008.

47. Trebuie, așadar, să se considere că, atunci când aplică metoda însumării pentru a stabili dacă o substanță UVCB se încadrează în categoriile de toxicitate acută și de toxicitate cronică pentru mediul acvatic, Comisia nu este ținută să își limiteze aprecierea numai la elementele vizate în mod expres la punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008, cu excluderea oricărui alt element. În conformitate cu obligația sa de diligență, Comisia este ținută să examineze cu grijă și cu imparțialitate și alte elemente, care, deși nu sunt vizate în mod expres de dispozițiile respective, sunt totuși pertinente.

[…]

50. Motivul din hotărârea atacată care figurează la punctul 28 din aceasta, potrivit căruia, «pentru a considera că o substanță intră în categoriile de toxicitate acută sau cronică, această substanță, iar nu numai constituenții acesteia, trebuie să îndeplinească criteriile de clasificare», nu este contestat.

51. Metoda de clasificare vizată la punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 se bazează pe ipoteza potrivit căreia constituenții luați în considerare sunt 100 % solubili. Pe baza acestei ipoteze, această metodă a însumării presupune că există un nivel de concentrație a constituenților sub care pragul de 25 % nu poate fi atins și constă astfel în a calcula suma concentrațiilor constituenților care se încadrează în categoriile de toxicitate acută sau cronică, ponderate, fiecare, de factorul M care corespunde profilului lor de toxicitate.

52. Însă este inerent acestei metode faptul că pierde din fiabilitate în situații în care suma ponderată a constituenților depășește nivelul de concentrație care corespunde pragului de 25 % într‑o proporție inferioară raportului dintre nivelul de solubilitate observat la substanța în cauză luată în ansamblul său și nivelul de solubilitate ipotetic de 100 %. Astfel, în asemenea situații devine posibil ca metoda însumării să ajungă, în cazuri particulare, la un rezultat superior sau inferior nivelului corespunzător pragului legal de 25 %, după cum este luat în considerare nivelul de solubilitate ipotetic al constituenților sau cel al substanței luate în ansamblul său.

53. Este cert că din tabelul 7.6.2 din anexa I la raportul anexat la avizul CER reiese că, pe de o parte, metoda însumării conduce la rezultatul de 14521 % și că, pe de altă parte, acest rezultat este de 581 de ori superior nivelului minim impus pentru a fi atins pragul de 25 % după ponderarea prin factorii M. Nu se contestă nici că reiese, în plus, din cuprinsul punctului 1.3 din acest document, intitulat «Proprietăți fizico‑chimice», că nivelul maxim de solubilitate în apă a CTPHT era de 0,0014 %, cu alte cuvinte, un nivel de aproximativ 71000 de ori inferior nivelului de solubilitate ipotetic de 100 % utilizat pentru constituenții luați în considerare.

54. Prin urmare, fără a săvârși o denaturare sau o eroare de calificare juridică a faptelor, Tribunalul a apreciat, la punctul 34 din hotărârea atacată, că, «[a]stfel, presupunând că toți acești constituenți se dizolvă în apă, Comisia și‑a întemeiat în esență clasificarea în cauză pe premisa că 9,2 % din CTPHT se putea dizolva în apă. Cu toate acestea, astfel cum se poate observa din cuprinsul punctului 1.3 din documentul de fundamentare [anexat la avizul CER], o astfel de valoare nu este realistă, având în vedere că nivelul maxim este de 0,0014 %».

55. Constatând, la punctul 32 din această hotărâre, că «nici Comisia, nici ECHA nu au reușit să demonstreze […] că […] Comisia a luat în considerare faptul că, în conformitate cu punctul 1.3 din documentul de fundamentare [anexat la avizul CER], intitulat „Proprietăți fizico‑chimice”, constituenții CTPHT erau eliberați din această substanță numai într‑o măsură limitată și că respectiva substanță era foarte stabilă», Tribunalul a statuat fără a săvârși o eroare de drept, la punctul 30 din hotărârea menționată, că «Comisia a săvârșit o eroare vădită de apreciere prin aceea că, întrucât a clasificat CTPHT printre substanțele cu toxicitate acvatică acută de categoria 1 (H400) și cu toxicitate acvatică cronică de categoria 1 (H410) pe baza constituenților săi, ea nu și‑a îndeplinit obligația de a lua în considerare toate elementele și toate împrejurările relevante astfel încât să țină seama în mod corespunzător de proporția în care cei 16 constituenți […] sunt prezenți în CTPHT și de efectele lor chimice».”

11.

Prin șase cereri introductive depuse la grefa Tribunalului la 23 octombrie 2018, recurentele și alte două societăți au introdus acțiuni în despăgubire având ca obiect repararea prejudiciului pretins suferit ca urmare a clasificării nelegale a CTPHT printre substanțele cu toxicitate acvatică acută de categoria 1 (H400) și cu toxicitate acvatică cronică de categoria 1 (H410).

12.

Prin șase hotărâri pronunțate la 16 decembrie 2020, printre care se numără hotărârile atacate ( 11 ), Tribunalul a respins aceste acțiuni.

13.

La punctele 70, 71, 96, 98 și 114 din prima hotărâre atacată, Tribunalul a statuat următoarele:

„70. În orice caz, răspunsul la întrebarea dacă, în speță, încălcarea regulii metodei însumării pe care se bazează clasificarea nelegală a CTPHT poate fi sau nu invocată în susținerea prezentei cereri de despăgubire, din punctul de vedere al adăugării sau agravării unor obligații care afectează situația juridică a reclamantei, ar fi decisiv pentru soluționarea prezentului litigiu numai în cazul în care această încălcare este suficient de gravă în sensul jurisprudenței menționate anterior, fapt care va trebui analizat mai jos[ ( 12 )].

71. În ceea ce privește încălcarea obligației de diligență inerentă principiului bunei administrări, astfel cum a pretins reclamanta în răspunsul său, se impune constatarea că, din punct de vedere formal, reclamanta nu a invocat în cererea introductivă în mod specific și autonom în susținerea cererii sale de despăgubire încălcarea obligației de diligență menționate. Nu rezultă nici că această afirmație poate fi considerată dezvoltarea unui argument conținut deja în cererea introductivă. În aceste condiții, astfel cum a susținut Comisia în observațiile sale cu privire la răspunsurile la o întrebare scrisă adresată reclamantei în această privință, în măsura în care se bazează pe o încălcare a obligației de diligență, cererea de despăgubire trebuie declarată inadmisibilă[ ( 13 )].

[…]

96. În ceea ce privește, în primul rând, criteriul referitor la gradul de claritate și precizie a normei încălcate, și anume punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008, trebuie subliniat că, potrivit modului de redactare a acestui punct, metoda însumării se prezintă ca un calcul cvasimecanic, în cadrul căruia Comisia verifică dacă suma concentrațiilor (procentuale) a constituenților extrem de toxici ai amestecului multiplicată cu factorii M corespunzători este egală cu sau mai mare de 25 %. Dacă aceasta este situația, amestecul, în speță CTPHT, «este clasificat» în categoriile de toxicitate acută sau cronică 1 […]. [P]unctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 nu ia în considerare în mod explicit recurgerea la alte criterii decât cele vizate în mod expres la această dispoziție[ ( 14 )].

[…]

98. Prin urmare, nu se poate considera că punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 a instituit, la data adoptării Regulamentului nr. 944/2013, o normă pe deplin clară în ceea ce privește existența marjei de apreciere de care dispunea Comisia la aplicarea metodei însumării. Redactarea sa nu sugerează existența unei astfel de puteri discreționare și, mai ales, nu menționează că solubilitatea unui amestec este un factor care trebuie luat în considerare. În această privință, trebuie constatat că Tribunalul și în special Curtea au recunoscut existența unei marje de apreciere, care ar fi trebuit să determine Comisia să ia în considerare alți factori decât cei menționați în mod expres la punctul 4.1.3.5.5, pe baza unor considerații care nu decurg nici direct, nici explicit din redactarea punctului menționat. Mai exact, Curtea a recurs la considerații legate de contextul normativ mai general, și anume faptul că metoda însumării nu face abstracție de limitările metodologice […]. Aceste dificultăți de interpretare care complică aplicarea metodei însumării și care au fost evidențiate, de altfel, în hotărârea menționată se opun calificării conduitei Comisiei ca fiind vădit și grav contrară normei de drept încălcate […][ ( 15 )].

[…]

114. În lumina celor arătate anterior, eroarea săvârșită de Comisie pare a fi, prin urmare, scuzabilă. Având în vedere lipsa de claritate și dificultățile de interpretare a dispozițiilor relevante din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 în ceea ce privește luarea în considerare a altor factori decât cei prevăzuți în mod expres la aplicarea metodei însumării, conduita Comisiei nu este departe de ceea ce s‑ar putea aștepta în mod rezonabil de la o autoritate administrativă care acționează cu prudența și diligența obișnuite într‑o situație similară, și anume o situație caracterizată prin complexitatea științifică legată de clasificarea unei substanțe cu compoziție necunoscută, precum CTPHT, cu scopul de a asigura un nivel ridicat de protecție a sănătății umane și a mediului. O astfel de conduită nu echivalează cu o încălcare vădită și gravă a limitelor impuse puterii de apreciere a Comisiei. În consecință, eroarea săvârșită nu constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept, astfel încât, în orice caz, nu se poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii în prezenta cauză. Această constatare se aplică în egală măsură încălcării metodei însumării, cât și, din motive de completitudine și pentru motivele expuse mai sus, presupusei încălcări a obligației de diligență[ ( 16 )].”

14.

Prin recursurile lor, formulate în termeni în principiu identici și înregistrate cu numerele C‑65/21 P, C‑73/21 P, C‑74/21 P și C‑75/21 P, recurentele solicită Curții:

15.

Comisia, susținută de ECHA, solicită Curții:

16.

Regatul Spaniei, intervenient în susținerea Comisiei, solicită Curții:

17.

Cauzele au fost conexate în vederea pronunțării hotărârii. Nu a avut loc o ședință.

18.

Recurentele au formulat recursuri împotriva hotărârilor atacate, prin care Tribunalul a respins acțiunile lor în despăgubire. În aceste hotărâri, Tribunalul a admis, în temeiul Hotărârilor Bilbaína de Alquitranes și alții/Comisia ( 17 ) și Comisia/Bilbaína de Alquitranes și alții ( 18 ) (denumite în continuare „hotărârile de anulare”), că actul care a cauzat pretinsul prejudiciu recurentelor era nelegal ca urmare a unei erori vădite de apreciere a Comisiei. Tribunalul a statuat totuși că această eroare era scuzabilă și, prin urmare, nu constituia o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept, astfel încât răspunderea extracontractuală a Uniunii nu putea fi angajată în cauza menționată ( 19 ).

19.

Recursurile formulate de recurente au ca fundament șase motive întemeiate, primul, pe eroarea săvârșită de Tribunal, care a respins argumentul lor întemeiat pe obligația de diligență, al doilea, pe o eroare de drept a Tribunalului, care a concluzionat că nu exista un precedent clar, al treilea, pe concluzia eronată potrivit căreia cadrul juridic era complex, al patrulea, pe aplicarea eronată a criteriului prudenței și al diligenței, al cincilea, pe o motivare insuficientă a hotărârilor atacate și, în sfârșit, al șaselea, pe eroarea de drept săvârșită de Tribunal atunci când acesta a considerat că abordarea Comisiei putea fi scuzată în temeiul principiului precauției.

20.

În conformitate cu cererea Curții, prezentele concluzii se vor limita la analiza primului aspect al celui de al patrulea motiv al recursurilor. Or, primul aspect al celui de al patrulea motiv pare să se suprapună cu primul motiv al recursurilor, în măsura în care ambele vizează aspectul diligenței Comisiei. Prin urmare, trebuie analizat, în prealabil, raportul dintre acesta și primul motiv al recursurilor pentru a se ține seama de toate aspectele problematicii comune celor două motive de recurs.

21.

Prin intermediul primului motiv al recursurilor, recurentele susțin că Tribunalul a respins ( 20 ) în mod eronat ca inadmisibil argumentul lor întemeiat pe o încălcare a obligației de diligență. Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat că acest argument, invocat în replici, trebuia să fie diferențiat de cel prezentat în cererile introductive, întemeiat pe o eroare vădită de apreciere a Comisiei, în măsura în care aceasta ar fi omis să examineze cu atenție și cu imparțialitate toate elementele relevante pentru clasificarea CTPHT. Recurentele se referă, în această privință, la Hotărârea Comisia/Bilbaína de Alquitranes și alții ( 21 ), în care Curtea a statuat că, atunci când o instituție omite să examineze, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele relevante, ea încalcă în mod necesar obligația sa de diligență. În consecință, în opinia acestora, argumentul întemeiat pe existența unei încălcări a obligației de diligență nu trebuia invocat separat și independent, ca și cum ar fi vorba despre un argument autonom ( 22 ).

22.

Comisia, susținută de ECHA, consideră că argumentul întemeiat pe încălcarea obligației de diligență este inoperant, dat fiind că Tribunalul a respins acțiunile întrucât a constatat că eroarea săvârșită nu constituie o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept.

23.

Guvernul spaniol arată că încălcarea obligației de diligență ar fi trebuit invocată de reclamante în mod specific și autonom în cererile introductive. În caz contrar, condiția care impune să se specifice norma de drept încălcată ar fi implicit îndeplinită în orice cerere de despăgubire, dat fiind că obligația de diligență este inerentă principiului bunei administrări și se aplică în general acțiunii instituțiilor.

24.

În cadrul celui de al patrulea motiv al recursurilor, recurentele susțin că Tribunalul a concluzionat în mod eronat că Comisia acționase cu prudența și diligența obișnuite ale unei autorități administrative și că eroarea sa în ceea ce privește clasificarea CTPHT era, astfel, scuzabilă. Prin intermediul primului aspect al acestui motiv, ele reproșează Tribunalului că nu și‑a efectuat analiza în raport cu cererile pe care le formulaseră. În loc să verifice dacă solubilitatea era menționată în mod expres ca fiind unul dintre elementele relevante în Regulamentul nr. 1272/2008, Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă Comisia a respectat principiul de drept constant care impune ca toate elementele relevante să fie luate în considerare.

25.

Comisia, susținută de ECHA, consideră că al patrulea motiv trebuie respins ca inoperant și nefondat. Ea prezintă totuși, în memoriul său în apărare, argumente referitoare la al doilea aspect al acestui motiv, care nu face obiectul prezentelor concluzii.

26.

Guvernul spaniol consideră că eroarea invocată în cadrul celui de al patrulea motiv de recurs nu poate fi admisă. Acesta arată că principiul diligenței impune să se aprecieze dacă în cadrul acțiunii administrative în cauză a fost aplicat un nivel minim de diligență acceptabil, dacă acest nivel era rezonabil în raport cu împrejurările speței, proporțional în raport cu importanța cauzei, precum și conform cu cel aplicat în mod obișnuit de organul administrativ în cauze similare.

27.

Din cele de mai sus reiese că obligația de diligență a Comisiei este invocată în aceste două motive în contexte diferite. În timp ce, în primul motiv, această obligație este calificată în mod expres ca normă de drept care conferă drepturi particularilor, în cadrul celui de al patrulea motiv aceasta este tratată mai degrabă drept criteriu de apreciere a gravității încălcării unei norme de drept.

28.

Totuși, oricare ar fi formulările exacte și contextele, trebuie să se considere, în opinia noastră, că în ambele cazuri este vizată nerespectarea de către Comisie a aceleiași obligații de diligență, înțeleasă ca obligația de a examina toate elementele relevante ale cauzei pe care se întemeiază aprecierea sa. Astfel, recurentele explică, în cadrul primului motiv al recursurilor lor, că obligația de diligență invocată în replicile lor ar fi trebuit înțeleasă ca echivalent al obligației administrației de a lua în considerare, în exercitarea competențelor sale, toate elementele relevante ale cauzei. Încălcarea acestei obligații se află la originea criticii care face obiectul primului aspect al celui de al patrulea motiv al recursurilor.

29.

Constituie această obligație o normă care conferă drepturi particularilor, a cărei încălcare poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii?

30.

Din jurisprudența constantă a Curții reiese că angajarea răspunderii extracontractuale a Uniunii este subordonată îndeplinirii a trei condiții, și anume, prima, existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor (denumită în continuare „prima condiție”), a doua, caracterul real al prejudiciului și, a treia, existența unei legături de cauzalitate între încălcarea obligației care revine autorului actului și prejudiciul suferit de părțile vătămate ( 23 ).

31.

Caracterul cumulativ al acestor condiții înseamnă că, în măsura în care una dintre acestea nu este îndeplinită, nu poate fi angajată răspunderea extracontractuală a Uniunii ( 24 ). Acesta este motivul pentru care, în speță, Tribunalul, constatând că eroarea Comisiei în ceea ce privește clasificarea CTPHT nu constituia o încălcare suficient de gravă a unei norme de drept, a concluzionat că nu era angajată răspunderea extracontractuală a Uniunii și, prin urmare, nu a analizat celelalte condiții referitoare la această răspundere.

32.

Atât recursurile, cât și prezentele concluzii privesc prima condiție.

33.

Această condiție presupune două aspecte distincte, referitoare, primul, la natura normei a cărei încălcare poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii („normă de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor”), iar al doilea, la gravitatea încălcării normei încălcate („încălcare suficient de gravă”). Aceste două aspecte constituie două subcondiții cumulative ale primei condiții, astfel încât prima condiție nu este îndeplinită dacă una dintre ele nu este îndeplinită.

34.

Componentă centrală a primei condiții, noțiunea de „normă de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor” a fost reluată de Curte din jurisprudența sa referitoare la răspunderea statelor membre pentru încălcarea dreptului Uniunii ( 25 ). Substituind‑o noțiunii utilizate anterior, și anume aceea de „normă juridică de rang superior care are ca scop protejarea particularilor”, Curtea a consacrat principiul paralelismului între, pe de o parte, răspunderea Uniunii și, pe de altă parte, răspunderea statului pentru prejudiciile cauzate particularilor ca urmare a încălcării dreptului Uniunii ( 26 ).

35.

Mai precis, în Hotărârea Bergaderm și Goupil/Comisia ( 27 ), Curtea, referindu‑se la Hotărârea Brasserie du pêcheur și Factortame ( 28 ), a statuat că condițiile angajării răspunderii statului pentru prejudiciile cauzate particularilor prin încălcarea dreptului comunitar nu trebuie, în absența unei justificări specifice, să fie diferite de cele care reglementează răspunderea Uniunii în împrejurări comparabile ( 29 ).

36.

Reiese, astfel, din jurisprudența constantă a Curții că răspunderea extracontractuală a Uniunii nu poate fi angajată ca urmare a oricărei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al Uniunii, ci numai ca urmare a încălcării suficient de grave a unei norme al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor ( 30 ).

37.

Astfel cum explică Curtea, această restricție are ca obiect, fără a aduce atingere normelor aplicabile în ceea ce privește aprecierea legalității unui act al Uniunii, limitarea angajării acestei răspunderi numai la situațiile în care comportamentul nelegal al instituțiilor, al organismelor, al oficiilor și al agențiilor Uniunii a cauzat un prejudiciu unui particular aducând atingere intereselor sale protejate în mod specific de dreptul Uniunii ( 31 ).

38.

Totuși, în jurisprudența Curții și a Tribunalului, noțiunea de „normă de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor” este interpretată în sens larg ( 32 ). Au fost calificate astfel principiile care asigură protecția drepturilor fundamentale ale persoanei, precum principiile egalității de tratament între întreprinderi, al neretroactivității deciziilor, al proporționalității, al respectării încrederii legitime, precum și al respectării vieții private și de familie ( 33 ). Numai normele de pură procedură sau de repartizare a competențelor nu sunt considerate ca vizând protecția particularilor ( 34 ).

39.

În jurisprudența sa referitoare la cel de al doilea aspect al primei condiții, Curtea a precizat că existența unei încălcări suficient de grave a unei norme de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor este stabilită atunci când încălcarea implică o nerespectare vădită și gravă de către instituția vizată a limitelor impuse puterii sale de apreciere ( 35 ). În această privință, elementele care trebuie luate în considerare sunt în special complexitatea situațiilor care trebuie soluționate, gradul de claritate și de precizie al normei încălcate, precum și întinderea marjei de apreciere pe care norma încălcată o lasă instituției Uniunii ( 36 ). În ceea ce privește acest din urmă element, atunci când o instituție sau un organ al Uniunii este învestit cu o putere de apreciere, doar o nerespectare vădită și gravă de către entitatea în cauză a limitelor impuse acestei puteri poate constitui o asemenea încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii ( 37 ).

40.

În orice caz, în general, numai constatarea unei nereguli pe care nu ar fi săvârșit‑o, în împrejurări similare, o administrație care acționează cu prudența și diligența obișnuite permite să se angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii ( 38 ).

41.

Acțiunile în despăgubire ale recurentelor și recursurile lor privesc obligația administrației de a lua în considerare, în exercitarea competențelor sale, toate elementele și împrejurările relevante, această obligație fiind legată „în mod automat”, potrivit recurentelor, de obligația de diligență, inerentă principiului bunei administrări.

42.

Acest principiu (sau drept) este consacrat la articolul 41 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”). Dacă ar fi decisiv, pentru a se considera că o normă are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, faptul că aceasta servește la apărarea intereselor particularilor protejați în mod specific de dreptul Uniunii, consacrarea acestei norme în cartă ca fiind un drept fundamental ar pune capăt dezbaterii cu privire la natura sa. Or, situația nu este aceasta ( 39 ).

43.

Pe lângă problema clasică a calificării unei dispoziții a cartei ca o dispoziție „care consacră un drept sau un principiu”, din jurisprudența Curții reiese cu claritate că încălcarea anumitor drepturi, precum cel care decurge din obligația administrației de a‑și motiva deciziile, menționată în mod expres la articolul 41 alineatul (2) litera (c) din cartă, nu este întotdeauna de natură să angajeze răspunderea extracontractuală a Uniunii ( 40 ). Prin urmare, Curtea însăși nu pare să considere această consacrare în cartă ca fiind decisivă pentru a califica dreptul la bună administrare ca fiind o normă al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor. Astfel, nu orice obligație a administrației poate să dea naștere în mod automat unui drept subiectiv al particularilor.

44.

În această privință, potrivit Tribunalului, dreptul la bună administrare nu conferă prin el însuși drepturi particularilor, cu excepția cazului în care constituie expresia unor drepturi specifice, precum dreptul de a beneficia, în ceea ce privește problemele sale, de un tratament imparțial, echitabil și într‑un termen rezonabil, dreptul de a fi ascultat, dreptul de acces la dosar și dreptul la motivarea deciziilor ( 41 ).

45.

Printre asemenea drepturi specifice ar putea figura dreptul corespunzător obligației de diligență a administrației, înțeleasă ca obligația instituției competente de a examina, cu atenție și cu imparțialitate, toate elementele relevante ale cauzei, astfel cum a fost consacrată de Curte, printre altele, în Hotărârea Technische Universität München ( 42 ). Totuși, în această hotărâre, Curtea nu a statuat că încălcarea acestei obligații poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii.

46.

În această privință, Curtea a statuat, în Hotărârea Masdar (UK)/Comisia ( 43 ), că răspunderea extracontractuală a administrației Uniunii poate fi angajată pentru conduită ilicită cât timp nu acționează cu toată diligența impusă și cauzează, din acest motiv, un prejudiciu ( 44 ). Curtea a statuat că respectiva obligație de diligență este inerentă principiului bunei administrări, se aplică în mod general acțiunii administrației Uniunii în relațiile sale cu publicul ( 45 ) și înseamnă că administrația Uniunii trebuie să acționeze cu atenție și cu prudență ( 46 ).

47.

Totuși, considerațiile formulate de Curte în această hotărâre priveau acțiuni pe care Comisia le‑a întreprins într‑un context specific. Cererea de despăgubire a recurentei era formulată în cadrul raporturilor contractuale dintre, pe de o parte, Comisie și cocontractantul său și, pe de altă parte, acest cocontractant și recurentă, în calitate de subcontractant al cocontractantului respectiv. Această cerere era întemeiată, printre altele, pe afirmațiile potrivit cărora Comisia, exercitându‑și competența de a suspenda plata unui contract în cazurile de nereguli săvârșite de cocontractant, ar fi trebuit să dea dovadă de diligență pentru a se asigura că nu cauzează un prejudiciu subcontractantului. Pe lângă faptul că Curtea nu a împărtășit opinia recurentei cu privire la conținutul obligației de diligență în cauză, trebuie subliniat că, în această hotărâre, Curtea nu a calificat obligația de diligență ca „normă de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor”.

48.

O astfel de calificare pare să fie admisă mai adesea în jurisprudența Tribunalului ( 47 ). În timp ce, în anumite hotărâri, este dificil să se stabilească dacă obligația de diligență este percepută ca o normă de drept încălcată sau ca un criteriu de apreciere a gravității încălcării unei alte norme ( 48 ), nu este mai puțin adevărat că, în alte hotărâri, această instanță a constatat în mod expres că obligația de diligență sau chiar principiul bunei administrări trebuia să fie calificată ca „normă de drept care are ca obiect conferirea de drepturi particularilor” ( 49 ).

49.

Totuși, este dificil să se vorbească despre o calificare clară și univocă a acestei obligații. Tribunalul însuși admite că obligația de diligență nu poate fi luată în considerare ca normă care conferă drepturi particularilor, ci ca unul dintre criteriile pentru a considera că neregula sau eroarea săvârșită de o instituție constituie o încălcare suficient de gravă a dreptului Uniunii, servind astfel la „calificarea” încălcării unui alt principiu sau a unei alte norme de drept al Uniunii ( 50 ).

50.

În orice caz, calificarea obligației de diligență ca „normă de drept al cărei obiect este conferirea de drepturi particularilor” este departe de a fi evidentă. Abordarea prea flexibilă a acestei calificări a fost criticată în mod explicit de avocatul general Wahl în Concluziile prezentate în cauza Ombudsmanul/Staelen ( 51 ). Acesta a arătat că are îndoieli cu privire la răspunsul care trebuie dat la întrebarea dacă încălcarea dreptului la bună administrare generează obligația de a plăti despăgubiri ( 52 ) și a considerat că „depinde de [o analiză a împrejurărilor relevante] aspectul dacă, într‑un caz concret, nerespectarea principiului [diligenței] implică încălcarea unui drept conferit particularului” ( 53 ).

51.

Suntem de acord cu această concluzie.

52.

Pe de o parte, amintim ( 54 ) că primul aspect al primei condiții are ca obiect să limiteze angajarea acestei răspunderi numai la situațiile în care comportamentul ilicit al instituțiilor, al organelor, al oficiilor și al agențiilor Uniunii a cauzat un prejudiciu unui particular, aducând atingere intereselor sale protejate în mod specific de dreptul Uniunii. Nu vedem de ce nu ar putea figura printre aceste interese specifice cel al particularilor ca problemele lor să fie tratate de o administrație ținând seama de toate elementele relevante ale cauzei. Este vorba despre dreptul particularilor ca situația lor să nu fie decisă de administrație în mod arbitrar și abstract.

53.

Pe de altă parte, este imposibil, în opinia noastră, ca obligația de diligență a administrației să fie analizată în mod abstract, fără a ține seama de situația concretă. Acțiunile administrației Uniunii au o natură diferită. În ceea ce privește obligația administrației de a lua în considerare toate împrejurările relevante, aceasta este diferită după cum este vorba despre o anchetă ( 55 ), despre executarea unor obligații contractuale ( 56 ), despre adoptarea de acte delegate și de acte de punere în aplicare ( 57 ) sau despre o altă procedură administrativă care conduce la stabilirea situației juridice a unui particular. Deși, în toate aceste situații, este posibil să se susțină că administrația are o obligație de a lua în considerare toate elementele relevante, această obligație va avea totuși un conținut specific în fiecare dintre situațiile respective, stabilit prin dispozițiile aplicabile în cauză.

54.

Astfel, obligația de diligență, fiind o obligație generală a administrației Uniunii, este o obligație cu geometrie variabilă. În practică, în fiecare tip de intervenție a administrației, luarea în considerare a tuturor împrejurărilor relevante va trebui precedată de analiza întinderii competențelor administrației și a marjei sale de apreciere, stabilite de dispozițiile aplicabile în speță.

55.

Acest lucru este adevărat în special în ceea ce privește adoptarea de către administrație a actelor delegate sau de punere în aplicare cu aplicabilitate generală ori a actelor individuale. În această situație, conținutul obligației de diligență a administrației este determinat de dispozițiile aplicate în speță, acestea stabilind întinderea competențelor administrației și marja de apreciere a acesteia. Pe baza acestora, administrația stabilește ansamblul împrejurărilor relevante care trebuie luate în considerare. Este imposibil să se efectueze analiza obligației de diligență a administrației fără a ține seama de situația concretă reglementată de aceste dispoziții. Numai în coroborare cu acestea obligația de diligență poate constitui o normă de drept care conferă drepturi particularilor, a cărei încălcare poate angaja răspunderea extracontractuală a Uniunii ( 58 ).

56.

Recurentele invocă, în susținerea cererilor lor de despăgubire, constatările Tribunalului și ale Curții din hotărârile de anulare. Prin urmare, trebuie să se înțeleagă că acestea se întemeiază pe încălcarea obligației Comisiei, astfel cum a fost constatată de Tribunal și de Curte în hotărârile de anulare. Este vorba în special despre constatarea Tribunalului ( 59 ) potrivit căreia „[Comisia] nu și‑a îndeplinit obligația de a lua în considerare toate elementele și împrejurările relevante” ( 60 ).

57.

În acest context, din fragmentele hotărârilor de anulare citate la punctele 7 și 10 din prezentele concluzii reiese că eroarea vădită de apreciere a Comisiei a fost săvârșită cu ocazia aplicării normelor specifice de clasificare a substanțelor cuprinse la punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008. Această eroare, săvârșită în cadrul aplicării unei norme de drept concrete, consta în neluarea în considerare în mod corespunzător, în vederea clasificării CTPHT, a proporției în care cei 16 constituenți HAP sunt prezenți în CTPHT și a efectelor lor chimice.

58.

Pentru acest motiv, trebuie să se considere că, astfel cum susțin în mod întemeiat recurentele în replicile lor în fața Tribunalului, în speță, norma de drept care le conferea drepturi era obligația de diligență a Comisiei coroborată cu dispozițiile de clasificare a substanțelor cuprinse la punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008. Conținutul obligației de diligență a Comisiei era, așadar, reglementat de dispozițiile Regulamentului nr. 1272/2008.

59.

Recurentele reproșează Tribunalului că nu a analizat gravitatea încălcării de către Comisie a obligației sale de diligență, înțeleasă ca obligația de a lua în considerare, în exercitarea competențelor sale, toate împrejurările relevante.

60.

În această privință, este adevărat, desigur, că Tribunalul nu a analizat în mod expres acest aspect în hotărârile atacate. Astfel, Tribunalul a decis să respingă argumentul întemeiat pe încălcarea acestei obligații.

61.

Totuși, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 55 din prezentele concluzii, este imposibil să se efectueze o analiză a gravității încălcării obligației de diligență în mod abstract, fără a ține seama de normele de drept aplicate. În plus, în opinia noastră, nu este exclus ca analiza gravității încălcării normelor de drept aplicate să constituie în același timp analiza gravității încălcării obligației de diligență în aplicarea acestora. Aceasta ar fi situația în cazul în care o astfel de analiză ar privi împrejurări având aceeași relevanță pentru fiecare încălcare.

62.

În opinia noastră, aceasta este situația în speță. Tribunalul nu a repus în discuție constatările efectuate în hotărârile de anulare potrivit cărora nelegalitatea actului atacat se datora erorii vădite de apreciere a Comisiei constând în neluarea în considerare a tuturor elementelor și împrejurărilor relevante în ceea ce privește clasificarea CTPHT. Raționamentul Tribunalului consacrat punctului 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 privește motivele pentru care a fost săvârșită această eroare, și anume motivele pentru care nu fuseseră luate în considerare alte elemente relevante în afara celor vizate în mod expres la punctul menționat. Analiza referitoare în mod direct la punctul 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 se extinde, în opinia noastră, în mod automat la obligația de diligență a Comisiei în cadrul aplicării acestei norme. Astfel, lipsa de claritate și dificultățile de interpretare a dispozițiilor anexei I la Regulamentul nr. 1272/2008 în ceea ce privește luarea în considerare a altor factori decât cei prevăzuți expres cu ocazia aplicării punctului 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 sunt două împrejurări relevante atât pentru încălcarea punctului menționat, cât și a obligației de diligență în cadrul aplicării acestuia. Împrejurările menționate constituie același viciu aflat la originea fiecăreia dintre aceste încălcări.

63.

În consecință, în opinia noastră, Tribunalul, în pofida deciziei sale anterioare de respingere a argumentului întemeiat pe încălcarea obligației de diligență, a considerat ( 61 ) în mod întemeiat, „din motive de completitudine”, că constatarea sa referitoare la inexistența încălcării suficient de grave a metodei însumării se aplică în egală măsură, pentru aceleași motive, în ceea ce privește încălcarea obligației de diligență ( 62 ).

64.

Trebuie totuși să se examineze dacă aprecierea Tribunalului referitoare la natura scuzabilă a erorii săvârșite cu ocazia aplicării punctului 4.1.3.5.5 din anexa I la Regulamentul nr. 1272/2008 este corectă. Această problemă este vizată de al doilea aspect al celui de al patrulea motiv, care nu face obiectul prezentelor concluzii.

65.

Având în vedere cele de mai sus, considerăm că primul aspect al celui de al patrulea motiv trebuie respins ca nefondat.

66.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să respingă primul aspect al celui de al patrulea motiv al recursurilor.