1.

Cererea de decizie preliminară formulată de Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg, Austria) în temeiul articolului 267 TFUE are ca obiect interpretarea articolului 18 primul paragraf TFUE, a articolului 8 din Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 ( 2 ), precum și a articolelor 36 și 39 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 ( 3 ) coroborate cu articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) și cu articolul 4 alineatul (3) TUE.

2.

Această cerere a fost prezentată în cadrul unui litigiu între LKW Walter Internationale Transportorganisation AG (denumită în continuare „reclamanta”), pe de o parte, și CB și alții (denumiți în continuare „pârâții”), pe de altă parte, trei asociați ai unei societăți de avocați austriece care a reprezentat reclamanta într‑o procedură de executare silită în Slovenia. Ca urmare a faptului că aceștia nu au formulat opoziție împotriva unei decizii de executare silită, comunicată reclamantei, în termenul de opt zile prevăzut de legislația slovenă, decizia respectivă a devenit definitivă și executorie, astfel încât reclamanta a trebuit să plătească creanța constatată în decizia menționată anterior. În aceste împrejurări, reclamanta a introdus o acțiune împotriva pârâților la instanța de trimitere, invocând faptul că aceștia, în calitate de avocați, erau răspunzători pentru respingerea de către instanțele slovene a opoziției pe care au formulat‑o tardiv. În acest temei, reclamanta a solicitat rambursarea sumei pe care a trebuit să o plătească în urma procedurii de executare. În susținerea apărării lor, pârâții arată că reglementarea slovenă în cauză nu ar fi conformă cu dreptul Uniunii pentru motivul că nu ar asigura respectarea efectivă a dreptului la apărare al destinatarului unui act judiciar. În plus, ei consideră că această reglementare este discriminatorie întrucât ar permite, în opinia lor, părților stabilite în Slovenia să beneficieze în mod necuvenit de particularitățile reglementării respective în raport cu părțile stabilite în alte state membre.

3.

Prezenta cauză oferă Curții ocazia de a‑și dezvolta jurisprudența referitoare la cooperarea judiciară în materie civilă și în special în ceea ce privește transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare care trebuie să fie comunicate într‑un alt stat membru. Curtea va trebui să interpreteze regulamentele menționate mai sus astfel încât să fie atinse obiectivele urmărite de acestea, și anume ameliorarea eficacității și a rapidității procedurilor judiciare și asigurarea unei bune administrări a justiției, fără a slăbi însă respectarea efectivă a dreptului la apărare al destinatarilor actelor judiciare în cauză ( 4 ). Întrucât regulamentele respective nu urmăresc uniformizarea dreptului procesual civil în întregul său, ci se întemeiază pe procedurile deja stabilite de statele membre în virtutea autonomiei lor procedurale pentru a asigura transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare în spațiul de libertate, securitate și justiție ( 5 ), Curtea este chemată să examineze aspectul dacă reglementarea slovenă în discuție este conformă cu exigențele impuse de dreptul Uniunii.

4.

Articolul 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, intitulat „Refuzul primirii unui act”, prevede:

„(1)   Agenția de primire informează destinatarul, folosind formularul‑tip din anexa II, că acesta poate să refuze să primească actul de notificat sau de comunicat în momentul notificării sau al comunicării acestuia ori poate să returneze actul agenției de primire în termen de o săptămână, în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre următoarele limbi:

(2)   Atunci când agenția de primire este informată că destinatarul refuză să primească actul, în conformitate cu alineatul (1), aceasta informează imediat agenția de transmitere […] și returnează cererea și actele a căror traducere este solicitată.

(3)   Dacă destinatarul a refuzat să primească actul în temeiul alineatului (1), notificarea sau comunicarea actului poate fi înlocuită cu notificarea sau comunicarea către destinatar, în conformitate cu dispozițiile prezentului regulament, a actului însoțit de o traducere în una dintre limbile prevăzute la alineatul (1). În acest caz, data notificării sau comunicării actului este data la care actul însoțit de traducere este notificat sau comunicat în conformitate cu legislația statului membru de destinație. Cu toate acestea, în cazul în care, conform legislației unui stat membru, un act trebuie notificat sau comunicat într‑un termen determinat, data care se ia în considerare în ceea ce privește reclamantul este data notificării sau a comunicării actului inițial în conformitate cu articolul 9 alineatul (2).

(4)   Alineatele (1), (2) și (3) se aplică și în cazul mijloacelor de transmitere și de notificare sau comunicare a actelor judiciare prevăzute în secțiunea a doua.

(5)   În sensul alineatului (1), […] autoritatea sau persoana competentă, în cazul în care notificarea sau comunicarea este efectuată în conformitate cu articolul 14, informează destinatarul că acesta poate refuza să primească actul și că orice act refuzat trebuie să fie returnat agenților, autorității sau persoanei respective.”

5.

Articolul 9 din acest regulament, intitulat „Data notificării sau a comunicării”, prevede:

„(1)   Fără a aduce atingere articolului 8, data notificării sau a comunicării unui act în temeiul articolului 7 este data la care acesta este notificat sau comunicat în conformitate cu legislația statului membru de destinație.

(2)   Cu toate acestea, în cazul în care, conform legislației unui stat membru, un act trebuie notificat sau comunicat într‑un termen determinat, data care se ia în considerare în ceea ce privește reclamantul este cea stabilită de legislația acelui stat membru.

(3)   Alineatele (1) și (2) se aplică și în cazul mijloacelor de transmitere și de notificare sau comunicare a actelor judiciare prevăzute în secțiunea 2.”

6.

Anexa I la regulamentul respectiv cuprinde, printre altele, un certificat privind efectuarea sau neefectuarea notificării sau a comunicării actelor, care la punctul 12.3 are următorul cuprins:

„Destinatarul actului a fost informat în scris că poate refuza primirea acestuia în cazul în care nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre limbile pe care le înțelege sau în limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului de notificare sau comunicare.”

7.

Formularul‑tip, intitulat „Informarea destinatarului cu privire la dreptul de a refuza primirea unui act”, care figurează în anexa II la același regulament, conține următoarea mențiune în atenția destinatarului actului:

„Puteți refuza primirea actului în cazul în care acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere într‑una dintre limbile pe care le înțelegeți sau în limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului de notificare sau de comunicare.

Dacă doriți să exercitați acest drept, trebuie să refuzați primirea actului în momentul notificării sau comunicării, transmițând acest lucru direct persoanei care notifică sau comunică actul ori să returnați actul la adresa indicată mai jos, în termen de o săptămână, precizând că refuzați primirea acestuia.”

8.

Acest formular‑tip conține și o „declarație a destinatarului” pe care acesta, în ipoteza în care refuză să primească actul în cauză, este invitat să o semneze și care are următorul cuprins:

„Refuz să accept notificarea sau comunicarea actului anexat deoarece acesta nu este redactat sau însoțit de o traducere în una dintre limbile pe care le înțeleg sau în limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului de notificare sau de comunicare.”

9.

În sfârșit, formularul‑tip menționat prevede că, în această ipoteză, destinatarul trebuie să indice limba sau limbile pe care le înțelege dintre limbile oficiale ale Uniunii.

10.

Regulamentul nr. 1393/2007 a fost abrogat prin Regulamentul (UE) 2020/1784 ( 6 ), aplicabil numai de la 1 iulie 2022.

11.

Articolul 36 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, care se află în secțiunea 1, intitulată „Recunoaștere”, din capitolul III, intitulat „Recunoaștere și executare”, este redactat după cum urmează:

„Hotărârile judecătorești pronunțate într‑un stat membru se recunosc în celelalte state membre fără a fi necesară vreo procedură specială.”

12.

Secțiunea 2, intitulată „Executare”, din același capitol III din acest regulament cuprinde, printre altele, articolul 39, potrivit căruia:

„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.”

13.

Secțiunea 3, intitulată „Refuzul recunoașterii și al executării”, din același capitol III din regulamentul respectiv cuprinde subsecțiunea 1, denumită „Refuzul recunoașterii”, și subsecțiunea 2, denumită „Refuzul executării”.

14.

În subsecțiunea 1, articolul 45 prevede:

„(1)   La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:

[…]

[…]”

15.

În această subsecțiune 2, articolul 46 prevede:

„Executarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele prevăzute la articolul 45.”

16.

Articolul 1295 din Allgemeines bürgerliches Gesetzbuch (Codul civil general, denumit în continuare „ABGB”) este formulat după cum urmează:

„(1) Orice persoană are dreptul să solicite repararea unui prejudiciu celui care i l‑a cauzat din culpa sa; prejudiciul poate fi cauzat prin încălcarea unei obligații contractuale sau poate să nu aibă legătură cu un contract.

(2) Oricine cauzează intenționat un prejudiciu într‑un mod contrar bunelor moravuri este de asemenea răspunzător pentru el, însă dacă acesta s‑a produs în cadrul exercitării unui drept, numai dacă prin exercitarea dreptului respectiv s‑a urmărit în mod vădit prejudicierea celeilalte persoane.”

17.

În conformitate cu articolul 1299 din ABGB:

„Cel care exercită public o funcție, o artă, o profesiune sau o meserie sau cel care își asumă în mod liber o afacere pentru desfășurarea căreia sunt necesare cunoștințe artistice sau o aptitudine deosebită demonstrează prin aceasta că dispune de aptitudinea necesară și de cunoștințele deosebite impuse; prin urmare, trebuie să răspundă pentru lipsa acestora din urmă. Cu toate acestea, dacă cel care i‑a încredințat afacerea cunoștea lipsa de experiență sau ar fi putut să o cunoască acționând cu o atenție obișnuită, există, de asemenea, o culpă din partea sa.”

18.

Potrivit articolului 1300 din ABGB:

„Un expert este răspunzător și atunci când oferă, din eroare și în schimbul unei remunerații, o recomandare prejudiciabilă în domeniul artei sau științei sale. Cu excepția acestei situații, un consilier nu este răspunzător decât pentru prejudiciile pe care le‑a cauzat cu intenție altei persoane prin oferirea unei recomandări.”

19.

Articolul 9 din zakon o izvršbi in zavarovanju (Legea privind procedurile de executare, denumită în continuare „ZIZ”), consacrat căilor de atac și competenței teritoriale a instanței de apel în materie de executare în temeiul unui înscris constatator al creanței, prevede:

„O ordonanță în primă instanță poate face obiectul unei căi de atac, cu excepția cazului în care legea prevede altfel. Calea de atac pe care o are debitorul împotriva unei decizii de executare silită prin care se admite cererea este opoziția.

Calea de atac și opoziția trebuie formulate în termen de opt zile de la notificarea sau de la comunicarea ordonanței instanței de prim grad de jurisdicție, în lipsa unei dispoziții legislative contrare.

Calea de atac exercitată în timp util și autorizată este notificată sau comunicată părții adverse pentru răspuns dacă aceasta din urmă a primit de asemenea notificarea sau comunicarea ordonanței instanței de prim grad de jurisdicție împotriva căreia este îndreptată calea de atac.

Ordonanța prin care se soluționează opoziția poate face obiectul unei căi de atac.

Calea de atac și opoziția nu au efect suspensiv, cu excepția cazului în care legea prevede altfel.

Hotărârea prin care se soluționează calea de atac este definitivă.

[…]”

20.

Potrivit articolului 53 din ZIZ, intitulat „Opoziția ca singură cale de atac a debitorului”:

„Decizia de executare silită emisă în urma cererii de executare silită poate face obiectul unei opoziții din partea debitorului, cu excepția cazului în care acesta contestă numai decizia privind cheltuielile de judecată.

Opoziția este necesar să fie motivată. În cadrul opoziției, debitorul trebuie să indice faptele pe care își întemeiază opoziția și să prezinte dovezile, în lipsa cărora opoziția este considerată nemotivată.

[…]”

21.

Sub titlul „Opoziție împotriva ordonanței emise în temeiul unui înscris constatator al creanței”, articolul 61 din ZIZ prevede:

„Opoziția împotriva ordonanței de executare silită emise în temeiul unui înscris constatator al creanței este reglementată de dispozițiile articolelor 53 și 54 din prezenta lege […].

În cazul în care opoziția vizată la paragraful anterior urmărește contestarea părții din decizia de executare silită care obligă debitorul la plata creanței, opoziția este considerată motivată în privința acestui aspect dacă debitorul expune faptele pe care își întemeiază opoziția și prezintă elemente de probă care dovedesc faptele pe care le menționează în opoziție.

[…]”

22.

Reclamanta este o societate înscrisă în registrul comerțului austriac, care își desfășoară activitatea în domeniul transportului internațional de mărfuri. Pârâții sunt asociații unei societăți de avocați cu sediul la Klagenfurt (Austria), care a reprezentat reclamanta în cursul unei proceduri de executare silită în Slovenia.

23.

În cadrul acestei proceduri, societatea Transport Gaj d.o.o. a solicitat poprirea a 25 de creanțe pe care reclamanta le deținea împotriva a diferite societăți slovene. La 30 octombrie 2019, Tribunalul Districtual din Ljubljana (Slovenia) a comunicat reclamantei, prin poștă, o decizie de executare silită, redactată în limba slovenă, pentru suma de 17610 euro. Această decizie era emisă doar în temeiul unor facturi și fără primirea în prealabil a observațiilor reclamantei.

24.

Decizia respectivă nu a fost transmisă serviciului juridic al reclamantei, prin e‑mailul său intern, decât la 4 noiembrie 2019. La 5 noiembrie 2019, în urma unui schimb de informații între reclamantă și pârâți privind natura și consecințele actului comunicat, reclamanta a solicitat acestora din urmă să formuleze opoziție împotriva deciziei de executare silită. Printre documentele pe care reclamanta le‑a transmis pârâților se afla fotocopia plicului care arăta că aceasta a primit efectiv decizia la 30 octombrie 2019.

25.

La 11 noiembrie 2019, pârâții au sesizat Tribunalul Districtual din Ljubljana cu o opoziție motivată formulată împotriva deciziei respective.

26.

La 12 noiembrie 2019, pârâții au primit din partea acestei instanțe o invitație de a plăti, în termen de opt zile, taxe judiciare în cuantum de 55 de euro, obligație care a fost onorată în timp util.

27.

Prin decizia din 10 decembrie 2019, instanța menționată a respins ca tardivă opoziția astfel formulată, pentru motivul că a fost introdusă la mai mult de opt zile de la comunicarea deciziei de executare silită.

28.

Pârâții au introdus apoi, în numele reclamantei, o cale de atac împotriva acestei decizii în cadrul căreia au invocat neconstituționalitatea termenului de opt zile pentru a formula opoziție și au arătat că un termen atât de scurt nu era compatibil cu dreptul Uniunii. Acțiunea respectivă a fost respinsă de instanța de apel din Maribor (Slovenia). Întrucât decizia de executare silită a devenit astfel definitivă și executorie, reclamanta a plătit creanța în întregime.

29.

În aceste împrejurări, reclamanta a sesizat Tribunalul Districtual din Bleiburg cu o acțiune împotriva pârâților, invocând răspunderea acestora, în calitate de avocați, pentru respingerea opoziției formulate împotriva deciziei de executare silită de către instanțele slovene și solicitând, pe acest temei, rambursarea sumei plătite ca urmare a procedurii de executare, și anume 22168,09 euro, ceea ce corespunde valorii creanței principale, la care se adaugă dobânzile și cheltuielile de procedură.

30.

La 10 iulie 2020, instanța menționată a emis o somație de plată împotriva pârâților pentru suma solicitată.

31.

Aceștia au formulat opoziție împotriva somației în cauză.

32.

În susținerea apărării, pârâții arată că termenul de opt zile prevăzut de legislația slovenă pentru formularea opoziției împotriva deciziei de executare silită nu este conform cu dreptul Uniunii, în special cu articolele 36 și 39 din Regulamentul nr. 1215/2012, cu articolul 8 și articolul 19 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1393/2007, cu articolul 18 primul paragraf TFUE, precum și cu articolul 47 din cartă. În plus, ei precizează că informarea referitor la posibilitatea de a refuza notificarea sau comunicarea deciziei de executare silită, deși însoțea scrisoarea și era redactată în limba germană, era intercalată printre celelalte 12 pagini ale acestei decizii. Mai mult, decizia respectivă nu ar fi executorie în afara Sloveniei, în sensul articolelor 36 și 39 din Regulamentul nr. 1215/2012. În consecință, faptul că este executorie în acest stat membru ar constitui o discriminare, în sensul primului paragraf al articolului 18 TFUE, a reclamantei în considerarea locului în care se află sediul social al acesteia.

33.

Potrivit instanței de trimitere, termenul de opt zile prevăzut de legislația slovenă pentru a formula opoziție împotriva unei decizii de executare silită emise în urma unei proceduri sumare de executare în care acțiunea este introdusă pe cale electronică în temeiul unui înscris constatator al creanței – în speță facturi – ar putea genera riscul ca pârâtul să nu fie în măsură să formuleze în timp util o opoziție motivată împotriva unei asemenea decizii. Acest risc ar exista cu atât mai mult cu cât pârâtul este stabilit în alt stat. Prin urmare, termenul menționat ar putea fi contrar articolelor 36 și 39 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborate cu articolul 47 din cartă. Dacă s‑ar constata o astfel de incompatibilitate, instanțele slovene nu ar fi trebuit să țină seama de termenul în cauză în procedura de executare silită. În acest caz, opoziția ar fi fost formulată în timp util de pârâți.

34.

Instanța de trimitere arată în această privință că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 septembrie 2018, Profi Credit Polska (C‑176/17, EU:C:2018:711, denumită în continuare „Hotărârea Profi Credit Polska”), Curtea a statuat, în raport cu alte instrumente de drept al Uniunii, că un termen de 14 zile pentru formularea opoziției la o ordonanță de plată emisă în temeiul unui bilet la ordin, precum și modalitățile procedurale impuse în acest scop sub sancțiunea inadmisibilității determină riscul deloc neglijabil ca un consumator să nu poată formula opoziție sau ca aceasta să se dovedească inadmisibilă.

35.

Referitor la interpretarea articolului 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, instanța de trimitere ridică problema momentului în care începe să curgă termenul pentru formularea opoziției împotriva actului notificat sau comunicat. În această privință, ea apreciază că, pentru a examina dacă dreptul la o cale de atac a fost exercitat în termenul prevăzut de legislația statului membru care a efectuat comunicarea, trebuie să se aștepte expirarea termenului de o săptămână pentru returnarea actului comunicat.

36.

Instanța de trimitere are îndoieli și cu privire la compatibilitatea cu articolul 18 TFUE a termenului prevăzut de legislația slovenă pentru formularea opoziției împotriva unei decizii de executare silită, în măsura în care ea apreciază că o astfel de reglementare îi afectează mai mult pe pârâții stabiliți în alte state membre, care sunt obligați să facă demersuri suplimentare legate de traducerea actelor comunicate.

37.

În aceste condiții, Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

38.

Decizia de trimitere, care poartă data de 6 noiembrie 2020, a fost primită la grefa Curții la 8 ianuarie 2021.

39.

Părțile din litigiul principal și Comisia Europeană au depus observații scrise în termenul stabilit în conformitate cu articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

40.

În temeiul articolului 61 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, Curtea a invitat guvernul sloven, la 9 noiembrie 2021, să răspundă la întrebări. Răspunsurile scrise la aceste întrebări au fost depuse în termenul stabilit.

41.

Curtea a decis, în conformitate cu articolul 76 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, să nu se organizeze o ședință de audiere a pledoariilor.

42.

Comunicarea actului de sesizare a instanței este esențială în cadrul unei proceduri civile, întrucât de aceasta depinde informarea pârâtului. În litigiile transfrontaliere, diferențele lingvistice și disparitatea sistemelor procedurale constituie obstacole în calea bunei informări a pârâtului și, prin urmare, a principiului egalității armelor între părți. Conștient de aceste probleme, legiuitorul Uniunii a reglementat comunicarea actelor de sesizare a instanței pentru a o face mai eficientă ( 7 ). Astfel, deși dreptul Uniunii urmărește să asigure transmiterea actelor judiciare și extrajudiciare în spațiul de libertate, securitate și justiție întemeindu‑se pe procedurile deja stabilite de statele membre, anumite aspecte au trebuit totuși să facă obiectul unei uniformizări punctuale în scopul de a se oferi soluții corespunzătoare problemelor menționate mai sus ( 8 ).

43.

Aceasta este situația în cazul dreptului de a refuza primirea unui act pentru motive legate de eventuala necunoaștere a limbii în care sunt redactate documentele în cauză, prevăzut la articolul 8 din Regulamentul nr. 1393/2007, care constituie un mecanism valoros de protecție a dreptului la apărare al destinatarului. În acest context, este important de menționat și dreptul de a refuza recunoașterea și executarea unei hotărâri, prevăzut la articolele 45 și 46 din Regulamentul nr. 1215/2012, dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea. În măsura în care aceste dispoziții de drept derivat urmăresc să garanteze apărarea efectivă a destinatarului unui act judiciar ( 9 ), va fi necesar să fie interpretate din perspectiva dreptului la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă. Eventuala relevanță a unei interpretări a articolului 18 TFUE decurge din necesitatea remedierii dezavantajelor legate de diversitatea reglementărilor naționale în materie de procedură civilă din cadrul Uniunii. Interpretarea dispozițiilor respective face obiectul celor trei întrebări preliminare adresate de instanța de trimitere.

44.

O apărare efectivă depinde în special de timpul disponibil în acest scop, de unde necesitatea prevederii unor termene rezonabile. Tocmai în acest context se înscrie problematica referitoare la termenul de opt zile prevăzut de legislația slovenă. După cum s‑a arătat în introducerea la prezentele concluzii ( 10 ), revine Curții sarcina să stabilească dacă acest termen, precum și modalitățile de calculare a acestuia răspund exigențelor pe care le impune ordinea juridică a Uniunii ( 11 ). În măsura în care a doua întrebare preliminară privește doar problema momentului în care începe să curgă termenul, în timp ce prima vizează și durata termenului, considerăm că trebuie să se examineze mai întâi a doua întrebare preliminară.

45.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 din Regulamentul nr. 1393/2007 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie să fie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale potrivit căreia termenul de exercitare a unei căi de atac împotriva unui act judiciar notificat sau comunicat în conformitate cu dispozițiile acestui regulament începe să curgă de la notificarea sau de la comunicarea actului respectiv. În cazul unui răspuns afirmativ, instanța menționată ridică problema dacă aceste dispoziții trebuie interpretate în sensul că termenul trebuie să înceapă să curgă numai de la expirarea termenului de o săptămână, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din regulamentul în cauză, în care trebuie comunicat refuzul primirii sale.

46.

În opinia noastră, răspunsul la această întrebare poate fi dedus dintr‑o interpretare coroborată a articolelor 8 și 9 din Regulamentul nr. 1393/2007, din perspectiva articolului 47 din cartă, astfel cum vom arăta în continuare.

47.

Articolul 9 din Regulamentul nr. 1393/2007 definește criteriile privind data care trebuie luată în considerare în ceea ce privește notificarea sau comunicarea unui act. Alineatul (1) al acestui articol stabilește principiul potrivit căruia data notificării sau a comunicării este data la care aceasta a fost efectuată în conformitate cu legislația statului de destinație, în vederea protejării drepturilor destinatarului. După cum reiese cu claritate din dispoziția respectivă („[f]ără a aduce atingere articolului 8”), principiul menționat se aplică atunci când destinatarul unui act nu și‑a exercitat dreptul de refuz în temeiul articolului 8 din Regulamentul nr. 1393/2007.

48.

Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007 prevede posibilitatea ca destinatarul unui act să comunice sau să notifice refuzul de a‑l primi atunci când actul în cauză nu este redactat sau însoțit de o traducere fie într‑o limbă pe care destinatarul o înțelege, fie în limba oficială a statului membru de executare sau, dacă în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, în limba oficială sau în una dintre limbile oficiale ale locului în care urmează să se efectueze notificarea sau comunicarea. În temeiul dispoziției respective, revine agenției de primire să informeze destinatarul despre dreptul său de refuz al primirii prin intermediul formularului‑tip cuprins în anexa II la regulamentul în discuție. Condițiile în care a fost adusă la cunoștința destinatarului această informație trebuie să fie indicate în conformitate cu certificatul de efectuare sau de neefectuare a notificării sau a comunicării actelor care se află în anexa I la regulamentul menționat. Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007 precizează totodată modalitățile de refuz al primirii actului, și anume fie la momentul notificării sau al comunicării, fie prin returnarea actului la agenția de primire în termen de o săptămână.

49.

Curtea a statuat că posibilitatea de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat decurge din necesitatea de a proteja dreptul la apărare al destinatarului acestui act, în conformitate cu cerințele unui proces echitabil, consacrat la articolul 47 al doilea paragraf din cartă și la articolul 6 paragraful 1 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. Astfel, deși Regulamentul nr. 1393/2007 urmărește, în primul rând, să amelioreze eficacitatea și rapiditatea procedurilor judiciare și să asigure o bună administrare a justiției, Curtea a statuat că obiectivele menționate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a respectării efective a dreptului la apărare al destinatarilor actelor în cauză ( 12 ).

50.

Astfel, trebuie amintit că a fost evidențiată de către Curte importanța posibilității de a refuza primirea unui act de notificat sau de comunicat până la a fi calificată ca fiind un „drept” al destinatarului ( 13 ). În plus, este necesar să se observe sublinierea de către Curte a faptului că „agenția de primire este ținută, în orice împrejurări și fără a dispune în această privință de o marjă de apreciere”, să informeze destinatarul despre acesta „prin utilizarea sistematică în acest scop a formularului tip menționat”. Comunicarea formularului‑tip menționat constituie o „formalitate esențială” ( 14 ). Deși nu a considerat că omisiunea de a comunica formularul‑tip respectiv constituie un motiv de nulitate, Curtea a arătat totuși că ea constituie un viciu de procedură pe care expeditorul trebuie să îl remedieze prin trimiterea traducerii actului într‑o limbă pe care destinatarul o înțelege sau în limba oficială a statului membru de destinație ( 15 ). Regulamentul nr. 1393/2007 a consacrat acest principiu la articolul 8 alineatul (3) din cuprinsul său.

51.

În consecință, din interpretarea articolelor 8 și 9 din Regulamentul nr. 1393/2007, abordate din perspectiva articolului 47 din cartă, reiese că, în situația în care destinatarul actului de notificat sau de comunicat nu face uz de dreptul său de a refuza să îl primească, termenul pentru exercitarea dreptului de a formula o cale de atac începe să curgă de la data îndeplinirii valabile a acestei notificări sau comunicări.

52.

Suntem de acord cu opinia Comisiei potrivit căreia nu este necesar să se amâne începutul termenului pentru exercitarea unei căi de atac împotriva unei decizii materializate printr‑un act judiciar notificat sau comunicat în conformitate cu Regulamentul nr. 1393/2007 pentru a se asigura respectarea efectivă a dreptului la apărare al destinatarului unui act judiciar. Considerăm că aceste drepturi sunt deja suficient protejate prin posibilitatea destinatarului de a refuza primirea unui act care nu este redactat într‑o limbă care să îi fie opozabilă ( 16 ). În măsura în care, potrivit articolului 8 din regulamentul respectiv, nu i se cere decât să „reacționeze” în momentul notificării sau al comunicării sau să returneze actul la agenția de primire în termen de o săptămână, nu se poate afirma în mod legitim că i se impun cerințe disproporționate pentru protejarea intereselor sale.

53.

În opinia noastră, împrejurările din cauza principală nu par să justifice o apreciere diferită. Pe de o parte, nu se contestă că actul de notificat sau de comunicat, și anume decizia de executare silită, a ajuns la reclamantă, apoi la pârâți, în limba slovenă și că aceasta a fost informată despre dreptul său de a refuza să o primească prin intermediul formularului în limba germană care se află în anexa II la Regulamentul nr. 1393/2007. Pe de altă parte, trebuie arătat că reclamanta, reprezentată de pârâți, nu a ales să exercite acest drept, astfel încât data notificării sau a comunicării ordonanței respective trebuie considerată ca fiind, în conformitate cu articolul 9 alineatul (1) din regulamentul menționat, data la care reclamanta a intrat efectiv în posesia deciziei în cauză, și anume 30 octombrie 2019.

54.

Astfel, deși părțile din litigiul principal susțin că o presupusă eroare de comunicare le‑ar fi determinat să creadă la început că decizia a fost notificată la 4 noiembrie 2019, nu este mai puțin adevărat că ele nu contestă faptul că, după efectuarea unei verificări interne, au putut stabili că primirea deciziei de executare a avut loc efectiv la 30 octombrie 2019.

55.

Prin urmare, considerăm că reclamanta, reprezentată de pârâți în calitate de mandatari juridici, a renunțat cu bună știință la un drept esențial care îi este conferit de Regulamentul nr.1393/2007 ( 17 ). În consecință, reclamanta nu poate invoca în mod valabil o încălcare a dreptului la apărare pentru simplul motiv că termenul pentru formularea opoziției împotriva deciziei de executare a început să curgă de la notificarea deciziei respective ( 18 ). Ținând seama de faptul că această argumentație este vădit contrară conduitei adoptate de reclamantă în cauza principală, apreciem că ea trebuie respinsă în temeiul principiului de drept potrivit căruia nimeni nu se poate contrazice în detrimentul altuia (venire contra factum proprium non valet) ( 19 ).

56.

Având în vedere considerațiile care precedă, considerăm că trebuie să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară că articolul 8 alineatele (1) și (3) din Regulamentul nr. 1393/2007 coroborat cu articolul 47 din cartă trebuie să fie interpretat în sensul că nu se opune unei reglementări naționale din dreptul statului care a instituit obligația potrivit căreia termenul de exercitare a căii de atac împotriva unei decizii materializate într‑un act judiciar notificat sau comunicat în conformitate cu Regulamentul nr. 1393/2007 începe să curgă de la notificarea sau comunicarea actului în cauză, iar nu numai după expirarea termenului de o săptămână prevăzut la alineatul (1) al articolului respectiv pentru refuzul primirii acestui act.

57.

Cu titlu introductiv, trebuie observat, în primul rând, că instanța de trimitere, sesizată cu o acțiune în despăgubiri împotriva pârâților, solicită Curții să interpreteze articolele 36 și 39 din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru a stabili dacă termenul de opt zile prevăzut de reglementarea slovenă pentru formularea opoziției împotriva unei decizii de executare silită permite exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare sau dacă acest termen ar trebui să implice, având în vedere durata sa și specificul procedurii de opoziție slovene, refuzul recunoașterii și al executării unei asemenea decizii.

58.

În această privință, trebuie amintit că, după cum reiese din jurisprudența constantă a Curții, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională beneficiază de o prezumție de pertinență, astfel încât nu se poate refuza pronunțarea asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională, în sensul articolului 267 TFUE, decât atunci când în special este evident că interpretarea sau aprecierea validității unei norme de drept al Uniunii, solicitată de instanța națională, nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal ori atunci când problema este de natură ipotetică ( 20 ).

59.

Or, deși nu se pune problema recunoașterii și a executării deciziei de executare silită în Austria, deoarece reclamanta a plătit deja creanța constatată prin decizia respectivă, prima întrebare pare să beneficieze de o prezumție de pertinență în măsura în care instanța de trimitere ar trebui să poată examina temeinicia argumentelor invocate de pârâți în susținerea apărării lor.

60.

În al doilea rând, trebuie să arătăm, asemenea Comisiei, că, deși pe plan formal instanța de trimitere se referă, în prima sa întrebare, la articolele 36 și 39 din Regulamentul nr. 1215/2012, din cererea de decizie preliminară reiese că îndoielile sale privesc în esență motivul de refuz al recunoașterii și al executării unei decizii judiciare în cazul în care actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent nu a fost comunicat sau notificat pârâtului în timp util în scopul exercitării dreptului la apărare în temeiul articolului 45 alineatul (1) litera (b) și al articolului 46 din acest regulament.

61.

Întrucât Curtea este competentă să extragă din ansamblul elementelor furnizate de instanța respectivă, mai ales din motivarea deciziei de trimitere, elementele de drept al Uniunii care necesită o interpretare, având în vedere obiectul litigiului ( 21 ), este necesar ca prima întrebare adresată să fie înțeleasă în sensul că vizează articolul 45 alineatul (1) litera (b) și articolul 46 din regulamentul menționat.

62.

În consecință, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 45 alineatul (1) litera (b) și articolul 46 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborate cu articolul 47 din cartă trebuie să fie interpretate în sensul că se impune să se refuze recunoașterea și executarea unei decizii judiciare pronunțate la finalul unei proceduri fără caracter contradictoriu atunci când calea de atac împotriva acestei decizii trebuie exercitată în termen de opt zile, într‑o altă limbă decât limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care pârâtul își are reședința ori în limba pe care o înțelege acesta.

63.

După cum reiese din dispozițiile coroborate ale articolului 45 alineatul (1) litera (b) și ale articolului 46 din Regulamentul nr. 1215/2012, în cazul în care hotărârea a fost pronunțată în lipsă, dacă actul de sesizare a instanței sau un act echivalent nu a fost notificat sau comunicat pârâtului în timp util și într‑o manieră care să îi permită acestuia să își pregătească apărarea, nu trebuie să se procedeze la recunoașterea și executarea unei astfel de hotărâri, cu excepția cazului în care pârâtul nu a introdus o acțiune împotriva hotărârii, atunci când a avut posibilitatea să o facă.

64.

Pentru a răspunde la prima întrebare a instanței de trimitere, este necesar să se examineze mai întâi aspectul dacă decizia de executare silită emisă de instanțele slovene în cadrul unei proceduri fără caracter contradictoriu poate fi calificată drept „act de sesizare a instanței sau act echivalent” în sensul dispozițiilor sus‑menționate.

65.

În această privință, trebuie observat, după cum a statuat Curtea în jurisprudența sa referitoare la articolul 27 punctul 2 din Convenția privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, semnată la Bruxelles la 27 septembrie 1968 ( 22 ), care poate fi transpusă în cazul dispozițiilor echivalente, în esență, din Regulamentul nr. 1215/2012, că noțiunea de „act de sesizare a instanței sau de act echivalent” desemnează actul sau actele a căror notificare sau comunicare către pârât, efectuată conform cerințelor legale și în timp util, dă posibilitatea acestuia să își invoce drepturile înainte de pronunțarea unei hotărâri executorii în statul membru de origine ( 23 ).

66.

Tocmai aceasta este situația în cauza principală. Potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, decizia privind executarea silită adoptată de instanțele slovene împotriva reclamantei nu a fost pronunțată în temeiul unui titlu executoriu definitiv, ci doar pe baza unor facturi și fără primirea în prealabil a observațiilor reclamantei din litigiul principal. Comunicarea efectivă a acestei decizii de executare silită face să curgă un termen în care reclamanta poate să formuleze opoziție și să prezinte mijloacele sale de apărare.

67.

În consecință, asemenea actelor aflate în discuție în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 iulie 1995, Hengst Import (C‑474/93, EU:C:1995:243), se impune ca decizia de executare silită din cauza principală să fie calificată drept „act de sesizare a instanței sau act echivalent” în sensul articolului 45 alineatul (1) litera (b) și al articolului 46 din Regulamentul nr. 1215/2012.

68.

În acest context, trebuie amintit totodată că, potrivit Curții, articolul 27 punctul 2 din Convenția de la Bruxelles din 27 septembrie 1968 rămâne aplicabil atunci când pârâtul a formulat opoziție împotriva unei decizii pronunțate în lipsă și o instanță din statul de origine a declarat opoziția inadmisibilă pentru motivul că termenul pentru formularea opoziției a expirat. Din moment ce respingerea opoziției ca inadmisibilă implică faptul că decizia pronunțată în lipsă rămâne intactă, Curtea a considerat că obiectivul articolului respectiv impune ca instanța solicitată să procedeze la examinarea prevăzută de dispoziția menționată ( 24 ).

69.

În cadrul acestei analize se ridică, în continuare, problema dacă termenul de opt zile prevăzut de reglementarea slovenă pentru formularea opoziției împotriva unei decizii de executare silită acordă destinatarului timpul necesar pentru a se putea apăra, în conformitate cu articolul 45 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 1215/2012.

70.

Cerința respectivă trebuie interpretată din perspectiva dreptului fundamental la protecție jurisdicțională eficientă consacrat la articolul 47 din cartă și, în paralel, a principiului efectivității.

71.

Pe de o parte, o reglementare națională care prevede că termenul pentru formularea opoziției împotriva unei decizii de executare silită este stabilit la opt zile poate, în principiu, să fie justificată prin obiectivul de a garanta recunoașterea și executarea rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru, precum și securitatea juridică prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012. Pe de altă parte, după cum a arătat Curtea în repetate rânduri, deși instrumentele de drept procesual civil urmăresc, în primul rând, să amelioreze eficacitatea și rapiditatea procedurilor judiciare și să asigure o bună administrare a justiției, obiectivele menționate nu pot fi atinse prin subminarea, în orice mod, a respectării efective a dreptului la apărare al destinatarilor actelor în cauză ( 25 ).

72.

Pentru a stabili dacă o procedură judiciară încalcă dreptul la o cale de atac efectivă, este necesar să se stabilească dacă modalitățile procedurii de opoziție prevăzute de dreptul național nu generează riscul care nu este neglijabil ca persoanele interesate să nu poată formula opoziția necesară ( 26 ). În special, termenul pentru pregătirea și formularea unei căi de atac efective trebuie să fie suficient din punct de vedere material ( 27 ). Întrucât procedurile pot varia semnificativ de la o ordine juridică națională la cealaltă, trebuie amintit că printre criteriile care, potrivit Curții, trebuie luate în considerare atunci când se apreciază dacă un termen este adecvat pentru a garanta protecția dreptului la apărare se află, printre altele, importanța pentru persoanele interesate a deciziilor care trebuie adoptate, precum și complexitatea procedurilor ( 28 ).

73.

În ceea ce privește prezenta cauză, considerăm că a face față unei somații de plată implică riscuri deloc neglijabile, deoarece o asemenea decizie judiciară afectează în mod direct interesele patrimoniale ale destinatarului. Acest lucru este valabil cu atât mai mult atunci când somația de plată are ca obiect, precum în speță, o sumă ridicată. Totodată, nu se poate exclude că, pe lângă acest risc patrimonial, există și alte motive imperioase și legitime, care pot justifica necesitatea apărării în instanță, și anume acela de a evita orice prejudiciu adus reputației legat de o astfel de procedură. Astfel, după cum arată reclamanta în observațiile sale scrise, ea a fost obligată să plătească creanța a cărei plată îi era solicitată numai pentru că deținea creanțe în raport cu alți debitori în Slovenia, care ar fi putut fi recuperate, iar reputația sa ar fi suferit un prejudiciu considerabil dacă creanțele sale ar fi făcut obiectul unei proceduri de executare. Având în vedere împrejurările menționate, pare incontestabil faptul că reclamanta are un interes vădit de a se apăra împotriva deciziei emise de Tribunalul Districtual din Ljubljana. Prin urmare, importanța procedurii în cauză pentru reclamantă nu poate fi pusă sub semnul întrebării.

74.

În ceea ce privește complexitatea procedurii în discuție, considerăm că formularea opoziției împotriva unei decizii de executare impune inițierea unor demersuri în măsura în care aceasta implică, pe de o parte, necesitatea clarificării împrejurărilor în care a luat naștere o creanță și, pe de altă parte, invocarea argumentelor juridice capabile să repună în discuție validitatea creanței respective sau exigibilitatea sa, ținând seama totodată de normele de procedură civilă în materia sarcinii probei. În funcție de împrejurări, o asemenea sarcină se poate dovedi deosebit de complexă și, prin urmare, poate necesita asistența unui consilier juridic, a unui avocat sau a altui profesionist în domeniul juridic.

75.

Acestea fiind spuse, este important de observat că acest din urmă aspect poate să influențeze în mod decisiv aprecierea problemei dacă un termen de procedură poate fi considerat ca fiind suficient pentru garantarea unei apărări eficiente ( 29 ). În măsura în care un profan în domeniul dreptului se va vedea confruntat cu dificultăți majore – ceea ce nu va fi cazul dacă persoana respectivă are calificările profesionale sau experiența necesară – va avea nevoie, în general, de un termen mai generos. Or, nicio normă de procedură nu acordă, în general, o putere de apreciere instanței naționale în ceea ce privește stabilirea termenelor, nici măcar pentru prelungirea lor, astfel încât o asemenea posibilitate să poată fi luată în considerare. În consecință, destinatarul unui act judiciar va fi obligat să respecte termenul stabilit fără a putea beneficia de un tratament mai favorabil.

76.

În orice caz, avem convingerea că complexitatea unei proceduri nu poate fi apreciată numai în mod abstract. Pare mai degrabă necesar să se țină seama de modalitățile procedurale în cauză în ansamblul lor, după cum este ilustrat, cu titlu de exemplu, de jurisprudența Curții pe care o vom prezenta în continuare.

77.

În această privință, ținem să arătăm că, în Hotărârea Profi Credit Polska, care privește o situație comparabilă cu cea din cauza principală, Curtea a statuat, în ceea ce privește articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE ( 30 ), că o reglementare națională care prevede că o opoziție la o ordonanță de plată trebuie formulată în termen de două săptămâni și că pârâtul trebuie să menționeze, în actul său de opoziție, motivele și excepțiile invocate, precum și faptele și elementele de probă care să permită instanței să aprecieze caracterul abuziv al unei clauze contractuale determină riscul ca consumatorul să nu formuleze opoziție sau ca aceasta să fie inadmisibilă ( 31 ).

78.

Trebuie observat că în esență Curtea a adoptat propunerea de decizie formulată de avocata generală Kokott în această cauză, făcând trimitere de mai multe ori la analiza juridică cuprinsă în concluziile avocatei generale. În opinia noastră, aceste concluzii prezintă o relevanță deosebită în prezenta cauză, în măsura în care permit o mai bună înțelegere a motivelor care au determinat Curtea să concluzioneze că modalitățile procedurale în discuție puteau să facă excesiv de dificilă exercitarea dreptului de a se opune unei somații de plată. Mai concret, avocata generală a considerat că un termen de două săptămâni „nu este prea scurt pentru ca, în acest interval, consumatorul să poată avea o inițiativă” și că este compatibil cu principiul efectivității numai dacă consumatorul „nu trebuie să prezinte în acest termen faptele și mijloacele de probă în susținerea caracterului abuziv al clauzelor contractului de împrumut” ( 32 ).

79.

Apreciem că raționamentul respectiv este logic și poate fi transpus în prezenta cauză, ținând seama de similitudinile care există între normele de procedură examinate de Curte în cauza Profi Credit Polska și cele despre care este vorba în prezenta cauză. În interesul unei mai bune înțelegeri a analizei, vom prezenta criteriile pe care Curtea s‑a întemeiat în cauza citată anterior și care considerăm că sunt îndeplinite în speță. După evidențierea paralelelor între cele două cauze, vom arăta care ar trebui să fie, în opinia noastră, concluziile care este necesar să fie deduse în ceea ce privește soluționarea prezentei cauze.

80.

De la bun început, trebuie să se atragă atenția asupra faptului că cele două cauze au ca obiect dreptul de a formula opoziție la o ordonanță care cuprinde o somație de plată. Situația procedurală a destinatarului actului judiciar în cele două cauze este în esență aceeași în sensul în care acesta este constrâns să se apere împotriva unei decizii judiciare emise în lipsa unei proceduri în contradictoriu prealabile și fără titlu executoriu, exclusiv pe baza afirmațiilor părții care solicită executarea, în condițiile în care competențele instanței sesizate cu procedura somației de plată se limitează la verificarea regularității formale a documentelor care atestă existența unei creanțe ( 33 ).

81.

Asemenea legislației naționale aflate în discuție în cauza Profi Credit Polska, legislația slovenă care face obiectul examinării în prezenta cauză impune ca opoziția la o decizie de executare silită să fie motivată și în special ca să fie expuse anumite fapte și să fie invocate elemente de probă ( 34 ). În consecință, cerințele procedurale impuse de legislația națională în cele două cauze sunt relativ stricte, în măsura în care nu este suficient ca destinatarul actului judiciar să „reacționeze” la decizia de executare silită, de exemplu, prin exprimarea, într‑o primă etapă, a intenției sale de a se apăra, cu dreptul de a depune observații scrise într‑o etapă ulterioară a procedurii pentru care este aplicabil un termen mai lung.

82.

Astfel, în cauza de față, destinatarul actului judiciar este obligat să depună un memoriu în apărare „complet”, care să conțină toate elementele de fapt și de probă relevante într‑un termen care începe să curgă de la notificarea deciziei, ceea ce implică un efort considerabil, după cum am arătat deja ( 35 ). Având în vedere că o asemenea sarcină nu poate fi îndeplinită în toate situațiile fără a beneficia de consiliere juridică din partea unui avocat sau a unui alt profesionist în domeniul dreptului, este logic să se concluzioneze că o astfel de cerință determină riscul ca destinatarul actului judiciar să nu poată formula opoziție sau ca aceasta să fie inadmisibilă.

83.

În practica juridică este recunoscut, în general, faptul că a dispune de timpul necesar constituie o condiție esențială pentru pregătirea adecvată a unei apărări în instanță. În plus, trebuie observat că, întrucât constituie unul dintre elementele care caracterizează procesul echitabil, garantarea dreptului de a dispune de timpul necesar pentru pregătirea apărării sale este expresia statului de drept ( 36 ). Pentru aceste motive, este logic să se presupună că cu cât este mai lung termenul pentru îndeplinirea unui act de procedură, cu atât mai minuțioasă va putea fi pregătirea sa.

84.

Pe baza considerațiilor menționate, dorim să arătăm că, în prezenta cauză, termenul pentru formularea opoziției la o decizie de executare silită este de numai opt zile, fără a putea fi prelungit, în timp ce în cauza Profi Credit Polska acest termen era de două săptămâni ( 37 ). Trebuie arătat totodată că, potrivit informațiilor furnizate de guvernul sloven în observațiile sale scrise, reglementarea respectivă nu ține seama de sărbătorile legale sau de zilele nelucrătoare, cu excepția cazului în care este vorba despre ultima zi a termenului. Într‑o asemenea situație, termenul expiră la sfârșitul primei zile lucrătoare care urmează. Reglementarea slovenă în cauză este, așadar, mult mai restrictivă și ridică, pentru acest motiv, mai multe dificultăți pentru apărare. În consecință, critica Curții referitor la termenul scurt prevăzut în împrejurările care au condus la pronunțarea Hotărârii Profi Credit Polska ar trebui să se aplice cu atât mai mult în prezenta cauză.

85.

Din dosar reiese totodată că legislația slovenă prezintă o altă similitudine cu reglementarea poloneză aflată în discuție în cauza Profi Credit Polska, în măsura în care impune plata taxelor judiciare. Astfel, în conformitate cu informațiile furnizate de instanța de trimitere, pârâții au primit din partea Tribunalului Districtual din Ljubljana o invitație de a plăti, în termen de opt zile, taxele judiciare, obligație care a fost onorată în timp util ( 38 ).

86.

Deși suma plătită în speță nu pare a fi deosebit de ridicată, nu trebuie totuși neglijat faptul că obligația de plată a taxelor judiciare constituie, în orice caz, o cerință administrativă care trebuie respectată. În plus, nu se poate exclude existența unor alte situații în care destinatarul unei decizii de executare silită va fi constrâns să plătească sume mai importante. Pentru aceste motive, considerăm că este rezonabil să se presupună, în cazul prezentei analize, că o reglementare precum cea aflată în discuție, care impune obligația de a plăti taxe judiciare într‑un termen deosebit de scurt, poate descuraja destinatarul actului judiciar să formuleze opoziție la ordonanța care cuprinde somația de plată, după cum a apreciat în mod întemeiat Curtea în cauza citată anterior ( 39 ).

87.

O diferență de ordin faptic între cele două cauze legată de statutul destinatarului actului judiciar respectiv impune să facem câteva observații. Suntem conștienți că întreprinzătorii sunt supuși unor cerințe de diligență mai stricte decât consumatorii în ceea ce privește raporturile lor juridice. O întreprindere dispune, în general, de o anumită cunoaștere și experiență în gestionarea relațiilor contractuale cu partenerii săi comerciali și clienții, care îi permite să acționeze cu mai multă pricepere în lumea afacerilor. În măsura în care, în mod evident, nu aceasta este situația unui consumator, acesta din urmă tinde să fie considerat îndeosebi demn de protecție. Această idee își găsește expresia în jurisprudența vastă a Curții referitoare la Directiva 93/13 ( 40 ), în care se înscrie Hotărârea Profi Credit Polska. Astfel, studierea acestei hotărâri pune în evidență un raționament juridic ghidat de obiectivul protejării consumatorilor, dat fiind că, după cum arată Curtea, ei se află într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii ( 41 ).

88.

Acestea fiind spuse, considerăm că împrejurarea menționată nu este, în sine, de natură să influențeze în mod decisiv analiza. Independent de faptul că ordonanța care conține somația de plată se adresează în prezenta cauză unei societăți care își desfășoară activitatea în domeniul transportului internațional de mărfuri, și anume unui profesionist, apreciem că un termen de opt zile este prea scurt pentru a‑i permite să își exercite pe deplin dreptul la o apărare efectivă. Prin urmare, în această etapă a analizei trebuie să se rețină că, chiar și în cazul aplicării unui nivel strict de diligență, reglementarea în cauză nu corespunde cerințelor dreptului Uniunii.

89.

Această expunere a paralelor care pot fi stabilite între cele două cauze dezvăluie obstacolele cu care se confruntă destinatarul unui act judiciar într‑o situație precum cea din cauza principală. În speță, este evident că cerințele impuse de normele de procedură naționale nu țin seama de faptul că destinatarul unui act judiciar care prezintă caracteristicile unei decizii de executare silită, care nu își exercită dreptul de a refuza comunicarea sau notificarea actului respectiv, în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007, are nevoie de o anumită perioadă de timp pentru a cunoaște conținutul înscrisurilor transmise, a solicita consiliere juridică unui avocat sau unui alt profesionist în domeniul dreptului, a plăti taxele judiciare impuse de lege, a‑și pregăti apărarea în instanță ( 42 ), a efectua eventualele traduceri ale documentelor și a trimite un memoriu în apărare care să conțină toate elemente de fapt și de probă relevante instanței sesizate de creditor și care are sediul în alt stat membru.

90.

Considerațiile expuse în prezentele concluzii arată că este imperativ să se țină seama de toate aceste aspecte atunci când se apreciază dacă termenul pentru formularea opoziției împotriva unei decizii de executare silită permite exercitarea în mod efectiv a dreptului la apărare. În sfârșit, caracterul disuasiv al unui astfel de termen este adesea rezultatul unei multitudini de factori legați de cerințele reglementării naționale în materie de procedură. Din această perspectivă, considerăm că, dacă s‑ar stabili că termenul în discuție aduce atingere dreptului la apărare menționat ca urmare a duratei sale și a specificul procedurii de opoziție, această constatare ar trebui să conducă la refuzul recunoașterii și executării unei astfel de decizii, întrucât aceasta este singura modalitate de a asigura protecția efectivă a persoanei în cauză.

91.

Dat fiind că, în prezenta cauză, condițiile prevăzute de legislația slovenă pentru exercitarea unei opoziții la ordonanța care cuprinde somația de plată sunt la fel de restrictive sau chiar mai restrictive decât cele prevăzute de legislația poloneză din cauza Profi Credit Polska, apreciem că, în ansamblul lor, ele pot să facă excesiv de dificilă exercitarea dreptului de opoziție în temeiul articolului 45 alineatul (1) litera (b) și al articolului 46 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborate cu articolul 47 din cartă ( 43 ).

92.

Având în vedere considerațiile care precedă, observăm că – sub rezerva aprecierii care trebuie efectuată de instanța de trimitere din perspectiva criteriilor menționate la punctul 87 din prezentele concluzii – protecția efectivă a dreptului la apărare nu este garantată în împrejurări precum cele din cauza principală. În consecință, considerăm că este necesar să se refuze recunoașterea și executarea unei ordonanțe care cuprinde o somație de plată emisă în aceste împrejurări, în temeiul articolului 45 alineatul (1) litera (b) și al articolului 46 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborate cu articolul 47 din cartă.

93.

Pentru motivele expuse mai sus, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 45 alineatul (1) litera (b) și articolul 46 din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborate cu articolul 47 din cartă trebuie să fie interpretate în sensul că este necesar să se refuze recunoașterea și executarea unei decizii care nu a fost emisă în cadrul unei proceduri contradictorii, atunci când calea de atac împotriva deciziei respective trebuie să fie exercitată într‑o altă limbă decât limba oficială a statului membru în care își are reședința pârâtul sau, în cazul în care în acest stat membru există mai multe limbi oficiale, altele decât limba oficială sau una dintre limbile oficiale ale locului în care acesta își are reședința și dacă, potrivit legislației statului membru în care a fost emisă decizia, termenul, fără posibilitatea de prelungire pentru exercitarea căii de atac, este de numai opt zile calendaristice.

94.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 18 primul paragraf TFUE trebuie să fie interpretat în sensul că se opune reglementării unui stat membru potrivit căreia opoziția la o decizie de executare silită trebuie să fie formulată motivat în termen de opt zile, independent de faptul că destinatarul acestei decizii este stabilit în alt stat membru și decizia menționată nu este redactată nici în limba oficială a statului membru de destinație, nici într‑o limbă pe care destinatarul o înțelege.

95.

În ceea ce privește interpretarea articolului 18 TFUE, trebuie amintit, după cum reiese din jurisprudența constantă, că acesta nu are vocația de a se aplica în mod autonom decât în situațiile reglementate de dreptul Uniunii pentru care Tratatul FUE nu conține norme speciale de interzicere a discriminării ( 44 ).

96.

În temeiul articolului 18 TFUE se interzice orice discriminare exercitată pe motiv de cetățenie sau naționalitate, ceea ce include diverse forme de discriminare indirectă, de exemplu prin regimuri lingvistice specifice ( 45 ). În această privință, referitor la Regulamentul nr. 1393/2007, trebuie să se observe că articolul 8 din cuprinsul său conține o interdicție de discriminare bazată pe limba părților la procedură, astfel încât nu este necesar să se efectueze o interpretare autonomă a articolului 18 primul paragraf TFUE.

97.

În privința Regulamentului nr. 1215/2012, este necesar să se constate că, într‑o cauză care a avut ca obiect aspectul dacă o posibilă discriminare în temeiul articolului respectiv putea fi detectată în particularitățile dreptului croat în materie de decizii de executare silită emise de notari în Croația în temeiul unui înscris constatator al creanței, decizii care nu puteau fi nici recunoscute și nici executate în alt stat membru în temeiul acestui regulament, Curtea a efectuat o interpretare autonomă a articolului 18 TFUE, în lipsa altor dispoziții specifice referitoare la nediscriminare în cadrul regulamentului în cauză ( 46 ).

98.

Articolul 18 TFUE stabilește principiul egalității de tratament și urmărește eliminarea tuturor măsurilor care impun unui resortisant al unui alt stat membru un tratament diferit care îl plasează într‑o situație de fapt sau de drept dezavantajoasă în raport cu resortisanții naționali. El urmărește astfel să evite tratarea, în domeniul dreptului Uniunii, a situațiilor comparabile în mod distinct și viceversa.

99.

În speță, reclamanta, reprezentată de pârâți, a decis să nu își exercite dreptul de a refuza comunicarea sau notificarea, prevăzut la articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007 ( 47 ). Ea s‑a plasat astfel în aceeași situație cu resortisanții sloveni în raport cu termenul pentru formularea opoziției împotriva unei decizii de executare silită. De altfel, guvernul sloven a atras de asemenea atenția asupra acestui aspect în observațiile sale scrise. Prin urmare, nu rezultă că reglementarea slovenă stabilește un tratament diferențiat în funcție de criteriul cetățeniei sau naționalității.

100.

În măsura în care, în primul rând, în speță se aplică norme specifice privind nediscriminarea și, în al doilea rând, destinatarul actului judiciar a renunțat în mod voluntar să fie tratat diferit de resortisanții sloveni aflați în aceeași situație, nu vedem cum ar putea fi aplicabil articolul 18 TFUE. Interpretarea dispoziției menționate nu este, așadar, necesară pentru soluționarea litigiului principal. Considerăm totuși oportun ca acest aspect să fie indicat în mod explicit instanței de trimitere, în virtutea preocupării pentru claritate și o mai bună înțelegere a răspunsurilor pe care Curtea le va da la întrebările preliminare adresate de aceasta.

101.

Având în vedere considerațiile precedente, este necesar să se răspundă la a treia întrebare preliminară că articolul 18 TFUE trebuie interpretat în sensul că nu se aplică într‑o situație în care destinatarul unui act judiciar a renunțat la exercitarea dreptului său de a refuza comunicarea sau notificarea actului respectiv în conformitate cu articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1393/2007.

102.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bezirksgericht Bleiburg (Tribunalul Districtual din Bleiburg, Austria) după cum urmează: