25

Reclamanta se opune refuzului BCE de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată. Accesul în sedii, la informațiile, la personalul și la resursele reclamantei ar fi indispensabil pentru a permite consiliului său de administrație să își asume rolul de a o reprezenta în conformitate cu Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923). Potrivit reclamantei, consiliul de administrație nu este în măsură să o reprezinte în mod efectiv dacă accesul la informațiile și la dosarele pe care le deține, precum și la resursele sale, în special la resursele sale financiare, care ar permite suportarea costurilor unei reprezentări juridice externe, este refuzat avocatului împuternicit de consiliul menționat.

26

Reclamanta invocă cinci motive în susținerea acțiunii sale. Primul motiv se întemeiază pe o pretinsă eroare săvârșită de BCE în măsura în care s‑a declarat necompetentă să dea administratorului judiciar instrucțiunea solicitată. Al doilea motiv se întemeiază pe o încălcare a dreptului reclamantei la o cale de atac efectivă. Prin intermediul celui de al treilea motiv, reclamanta susține că dreptul său de a fi ascultată a fost încălcat. Al patrulea motiv se întemeiază pe o încălcare a dreptului la o motivare adecvată. Prin intermediul celui de al cincilea motiv, reclamanta susține că BCE a încălcat principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans.

27

Reclamanta susține în cadrul primului său motiv că BCE, în calitatea sa de autoritate de supraveghere directă a reclamantei, începând de la calificarea sa drept „instituție de credit importantă”, este competentă să dea administratorului judiciar instrucțiunea solicitată, printre altele în temeiul dreptului leton, în special al articolului 1321 alineatul (3) din Kredītiestāžu likums (Legea privind instituțiile de credit) din 5 octombrie 1995 (Latvijas Vēstnesis, 1995, nr. 163), care prevede următoarele:

„În conformitate cu competența prevăzută de prezenta lege, [CMFC] este abilitată să controleze activitățile și conformitatea administratorului judiciar cu restricțiile prevăzute de prezenta lege. În acest scop, mandatarul [CMFC] are dreptul de a lua cunoștință de întreaga documentație a unei instituții de credit referitoare la această instituție de credit, precum și de a primi explicații din partea administratorului judiciar și orice alte informații utile referitoare la procedura de insolvență a instituției de credit.”

28

Prin urmare, BCE ar avea sarcina de a controla activitățile administratorului judiciar pentru a asigura respectarea unei guvernanțe interne adecvate a reclamantei. Una dintre sarcinile importante ale autorității de supraveghere ar fi aceea de a garanta că consiliul de administrație este în măsură să își îndeplinească efectiv responsabilitățile. Potrivit reclamantei, conducerii sale îi este imposibil să își exercite responsabilitățile atât timp cât nu are acces în sediile și la resursele acestei instituții de credit.

29

Reclamanta se întemeiază de asemenea pe articolul 4 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1024/2013 și pe articolele 67 și 74 din Directiva 2013/36/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 cu privire la accesul la activitatea instituțiilor de credit și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, de modificare a Directivei 2002/87/CE și de abrogare a Directivelor 2006/48/CE și 2006/49/CE (JO 2013, L 176, p. 338), dispoziții care privesc cerințele referitoare la mecanismul de guvernanță internă a unei instituții de credit. Aceasta subliniază că reiese printre altele din cuprinsul articolului 67 alineatele (1) și (2) din Directiva 2013/36 că, în situația în care o instituție de credit nu aplică măsurile în materie de guvernanță cerute de autoritățile competente, în conformitate cu dispozițiile naționale de transpunere a articolului 74 din aceeași directivă, autoritatea de supraveghere poate emite un ordin prin care i se cere persoanei fizice sau juridice responsabile să înceteze comportamentul respectiv și să se abțină de la repetarea acestui comportament.

30

Din aceste dispoziții ar rezulta că BCE, substituindu‑se CMFC, are competența de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată pentru a garanta o reprezentare efectivă a reclamantei în scopuri de reglementare. În speță, BCE ar împiedica ea însăși respectarea în cadrul reclamantei a normelor de supraveghere pe care este chemată să le controleze.

31

În plus, BCE ar fi recunoscut că consiliul de administrație al reclamantei păstrase statutul de reprezentant al acesteia din urmă. Astfel, BCE ar fi conferit avocatului împuternicit de consiliul său de administrație posibilitatea de a prezenta observații cu privire la proiectul de decizie privind retragerea autorizației reclamantei.

32

În cadrul excepției de inadmisibilitate pe care o formulează, BCE respinge aceste argumente.

33

Mai întâi, trebuie să se constate că, prin decizia din 17 februarie 2020, BCE a retras autorizația bancară a reclamantei. Începând de la această dată, reclamanta nu mai este, în principiu, o instituție de credit în sensul Regulamentului nr. 1024/2013, supusă supravegherii prudențiale a BCE. Prin urmare, se ridică problema dacă, în situația sa actuală, reclamanta ar mai putea în mod valabil să menționeze și să invoce obligații ale BCE în temeiul competențelor sale în materie de supraveghere prudențială. Cu toate acestea, este cert că, la momentul refuzului BCE de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată, la 19 noiembrie 2019, reclamanta era o instituție de credit. Prin urmare, trebuie să se examineze dacă reclamanta poate considera în mod întemeiat că BCE era competentă în acel moment să dea curs cererii sale.

34

Trebuie arătat de la bun început că reclamanta își întemeiază acest motiv în esență pe articolul 4 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1024/2013, pe articolele 67 și 74 din Directiva 2013/36 și pe articolul 1321 alineatul (3) din Legea privind instituțiile de credit. Astfel, potrivit reclamantei, dispozițiile menționate acordă BCE competența de a da instrucțiunea solicitată.

35

În această privință, trebuie arătat că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1024/2013, în cadrul atribuțiilor sale de supraveghere prudențială precum cea prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (e) din regulamentul menționat, BCE aplică integral dreptul relevant al Uniunii și, în cazul în care acesta cuprinde directive, legislația națională care transpune respectivele directive.

36

Articolul 1 primul paragraf din Regulamentul nr. 1024/2013 prevede că acesta „conferă BCE atribuții specifice privind politicile legate de supravegherea prudențială a instituțiilor de credit, pentru a contribui la siguranța și soliditatea instituțiilor de credit și la stabilitatea sistemului financiar din Uniune și din fiecare stat membru, ținând seama pe deplin și în mod corespunzător de unitatea și integritatea pieței interne, pe baza tratamentului egal al instituțiilor de credit în vederea prevenirii arbitrajului de reglementare”.

37

Articolul 1 al cincilea paragraf din regulamentul menționat prevede că acesta „nu aduce atingere responsabilităților și competențelor aferente ale autorităților competente ale statelor membre participante privind îndeplinirea atribuțiilor de supraveghere care nu sunt conferite BCE în temeiul [acestui] regulament”.

38

Conform articolului 4 alineatul (1) litera (e) din același regulament, „în conformitate cu alineatul (3) din [acest] articol, BCE deține competența exclusivă să exercite, în scopuri de supraveghere prudențială, următoarele atribuții în legătură cu toate instituțiile de credit cu sediile în statele membre participante: […] asigurarea conformității cu actele menționate la articolul 4 alineatul (3) primul paragraf, care impun instituțiilor de credit cerințe legate de existența unor structuri solide de administrare, inclusiv cerințe referitoare la îndeplinirea criteriilor de onorabilitate și competență de către persoanele responsabile de conducerea instituțiilor de credit, de procesele de administrare a riscurilor, de mecanismele de control intern, de politicile și practicile privind remunerarea și de procesele interne de evaluare eficace a adecvării capitalului propriu, inclusiv de modelele bazate pe ratinguri interne”.

39

În primul rând, modul de redactare a acestei dispoziții delimitează astfel întinderea supravegherii prudențiale exercitate de BCE, care nu include competența acestei instituții de a da instrucțiuni care nu au legătură cu respectiva supraveghere, precum cele solicitate de reclamantă, unui administrator judiciar, desemnat în conformitate cu dreptul național în cadrul unei proceduri de insolvență inițiate în privința unei instituții precum reclamanta, să acorde acces avocatului consiliului de administrație al unei astfel de instituții în sedii, la informații, la personal și la resursele acestei instituții.

40

Simplul fapt că BCE este singura instituție însărcinată cu atribuțiile enumerate la articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 în privința „tuturor instituțiilor de credit” nu înseamnă nicidecum, contrar celor susținute de reclamantă, că ea ar dispune, în privința instituțiilor de credit numite „semnificative” și aflate, prin urmare, sub supravegherea sa directă, precum reclamanta, de o competență mai extinsă decât cea prevăzută la articolul 4 alineatul (1) litera (e) din Regulamentul nr. 1024/2013.

41

Desigur, trebuie amintit că articolul 4 din Regulamentul nr. 1024/2013, intitulat „Atribuții conferite BCE”, prevede la alineatul (1) că, în cadrul articolului 6 din acest regulament, BCE deține „competența exclusivă” să exercite, în scopuri de supraveghere prudențială, atribuțiile enumerate la acest articol 4 alineatul (1), în legătură cu „toate” instituțiile de credit. Astfel, din modul de redactare a articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 rezultă că BCE dispune de o competență exclusivă pentru a exercita atribuțiile prevăzute în cadrul acestei dispoziții cu privire la toate aceste instituții, așadar atât „instituțiile semnificative”, cât și „instituțiile mai puțin semnificative” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctele 37 și 38).

42

Cu toate acestea, în contextul articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013 coroborat cu articolul 6 alineatele (4)-(6) din același regulament, diferența dintre cele două categorii de instituții de credit nu este relevantă în ceea ce privește întinderea competențelor BCE în materie de supraveghere prudențială, ci numai în scopul repartizării sarcinilor între BCE și autoritățile de supraveghere naționale, în măsura în care acestea asistă BCE în îndeplinirea atribuțiilor care îi sunt conferite de regulamentul menționat, printr‑o punere în aplicare descentralizată a unora dintre aceste atribuții în privința instituțiilor de credit mai puțin semnificative, în sensul articolului 6 alineatul (4) primul paragraf din acest regulament (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 41).

43

Astfel, este adevărat că, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1024/2013, BCE își îndeplinește atribuțiile în cadrul mecanismului unic de supraveghere, compus din ea însăși și din autoritățile naționale competente, și asigură funcționarea eficace și coerentă a acestuia (Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 39).

44

În acest context, în conformitate cu articolul 6 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1024/2013, autoritățile naționale competente exercită și sunt responsabile de atribuțiile menționate la articolul 4 alineatul (1) literele (b), (d)-(g) și (i) din acest regulament și de adoptarea tuturor deciziilor relevante în materie de supraveghere, în legătură cu instituțiile de credit menționate la respectivul articolul 6 alineatul (4) primul paragraf, adică cele care, în conformitate cu criteriile prevăzute în cadrul acestei din urmă dispoziții, sunt „mai puțin semnificative” (Hotărârea din 8 mai 2019, Landeskreditbank Baden‑Württemberg/BCE, C‑450/17 P, EU:C:2019:372, punctul 40). Această considerație nu poate fi însă valabilă pentru instituțiile de credit numite „semnificative”, precum reclamanta, în privința cărora BCE exercită ea însăși în mod direct toate atribuțiile de supraveghere relevante în temeiul articolului 6 alineatul (5) litera (b) din Regulamentul nr. 1024/2013.

45

Cu toate acestea, dispozițiile relevante ale Regulamentului nr. 1024/2013 nu demonstrează că misiunile de supraveghere încredințate BCE în privința instituțiilor de credit „semnificative” presupun competența de a da unui administrator judiciar instrucțiuni, care nu au legătură cu aceste misiuni, precum cea solicitată de reclamantă, astfel cum s‑a constatat la punctul 39 de mai sus. Este de asemenea evident că modul de redactare a acestor dispoziții nu conține nicio indicație cu privire la existența unei astfel de competențe. Argumentul reclamantei în această privință trebuie, așadar, să fie respins.

46

În al doilea rând, în ceea ce privește finalitatea Regulamentului nr. 1024/2013 și a articolului 4 alineatul (1) litera (e) din acesta, trebuie arătat, mai întâi, că articolul 127 alineatul (6) TFUE, care constituie temeiul juridic în raport cu care a fost adoptat Regulamentul nr. 1024/2013, prevede că Consiliul Uniunii Europene poate încredința BCE misiuni specifice privind politicile în domeniul supravegherii prudențiale a instituțiilor de credit și a altor instituții financiare, cu excepția întreprinderilor de asigurări (Hotărârea din 2 octombrie 2019, Crédit mutuel Arkéa/BCE, C‑152/18 P și C‑153/18 P, EU:C:2019:810, punctul 52).

47

Este necesar să se arate, în continuare, că articolul 127 TFUE figurează în capitolul 2, intitulat „Politica monetară”, din titlul VIII din partea a treia a Tratatului FUE și stabilește obiectivele, precum și misiunile fundamentale ale Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) și al BCE (Hotărârea din 2 octombrie 2019, Crédit mutuel Arkéa/BCE, C‑152/18 P și C‑153/18 P, EU:C:2019:810, punctul 54).

48

Exercitarea atribuțiilor de supraveghere prudențială bancară prevăzute la articolul 127 alineatul (6) TFUE are ca obiectiv să asigure siguranța și soliditatea instituțiilor de credit, în special a celor ale marilor instituții de credit și ale grupurilor bancare, pentru a contribui la garantarea stabilității sistemului financiar al Uniunii în ansamblul său (Hotărârea din 2 octombrie 2019, Crédit mutuel Arkéa/BCE, C‑152/18 P și C‑153/18 P, EU:C:2019:810, punctul 55).

49

Pe de altă parte, urmărirea acestor obiective este enunțată în mod explicit în considerentele (16), (26), (30) și (65) ale Regulamentului nr. 1024/2013, precum și la articolul 1 primul paragraf din acest regulament (Hotărârea din 2 octombrie 2019, Crédit mutuel Arkéa/BCE, C‑152/18 P și C‑153/18 P, EU:C:2019:810, punctul 56).

50

Rezultă că supravegherea prudențială efectuată de BCE, prevăzută de Regulamentul nr. 1024/2013 și în special de articolul 4 alineatul (1) din acesta, are ca obiectiv să limiteze riscurile specifice legate de stabilitatea economică și financiară în cadrul zonei euro printre altele prin evitarea falimentului unei instituții de credit. Competența BCE de a desfășura misiunile de supraveghere care îi sunt încredințate este indispensabilă pentru a detecta riscurile care amenință viabilitatea băncilor și pentru a le obliga să ia măsurile care se impun.

51

Or, în speță reclamanta face obiectul unei proceduri de insolvență gestionate de un administrator judiciar, în conformitate cu dreptul leton, iar instrucțiunea solicitată, care urmărește numai să se acorde acces avocatului consiliului de administrație al reclamantei în sedii, la informațiile, la personalul și la resursele acesteia, nu este de natură să poată contribui la gestionarea riscurilor pe care Regulamentul nr. 1024/2013 urmărește să le limiteze. Astfel, nici viabilitatea instituției de credit în cauză, nici stabilitatea economică sau financiară nu sunt afectate de instrucțiunea solicitată.

52

Prin urmare, este evident că nici modul de redactare a dispozițiilor relevante ale Regulamentului nr. 1024/2013, nici finalitatea acestora, reflectată în special în temeiul juridic al regulamentului menționat în Tratatul FUE, nici contextul lor nu permit să se concluzioneze că examinarea cererii consiliului de administrație al reclamantei prin care se solicită ca BCE să dea administratorului judiciar instrucțiunea solicitată intra în sfera competențelor acesteia din urmă.

53

Conform articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2013/36, „[i]nstituțiile aplică măsuri solide în materie de guvernanță, care includ o structură organizatorică clară cu linii de responsabilitate bine definite, transparente și coerente, procese eficace de identificare, gestionare, monitorizare și raportare a riscurilor la care sunt sau pot fi expuse, mecanisme adecvate de control intern, inclusiv proceduri administrative și contabile riguroase, precum și politici și practici de remunerare care să promoveze și să fie în concordanță cu o gestionare adecvată și eficace a riscurilor”.

54

Potrivit articolului 67 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2013/36, acest articol se aplică printre altele atunci când „o instituție nu aplică măsurile în materie de guvernanță cerute de autoritățile competente, în conformitate cu dispozițiile naționale de transpunere a articolului 74 [din directiva menționată]”. Din cuprinsul articolului 67 alineatul (2) litera (b) din această directivă reiese că „[s]tatele membre se asigură că, în cazurile menționate la alineatul (1), se pot aplica cel puțin următoarele sancțiuni administrative și alte măsuri administrative: […] un ordin prin care i se cere persoanei fizice sau juridice responsabile să înceteze comportamentul respectiv și să se abțină de la repetarea comportamentului respectiv”.

55

În ceea ce privește guvernanța corporativă a instituțiilor de credit, finalitățile Directivei 2013/36 rezultă în mod clar din expunerea de motive a acesteia și în special din considerentele (53) și (54) (Hotărârea din 24 aprilie 2018, Caisse régionale de crédit agricole mutuel Alpes Provence și alții/BCE, T‑133/16 -T‑136/16, EU:T:2018:219, punctul 73).

56

În considerentul (53) al Directivei 2013/36 se subliniază că „[a]numite deficiențe din guvernanța corporativă a unui număr de instituții de credit au contribuit la asumarea de riscuri excesive și imprudente în sectorul bancar, ceea ce a condus la falimentul instituțiilor individuale și la probleme sistemice atât la nivelul statelor membre, cât și la nivel global […]” (Hotărârea din 24 aprilie 2018, Caisse régionale de crédit agricole mutuel Alpes Provence și alții/BCE, T‑133/16-T‑136/16, EU:T:2018:219, punctul 74).

57

În această privință, legiuitorul a arătat, în același considerent, că, „[î]n unele cazuri, absența unor mecanisme de control eficiente în cadrul instituțiilor a avut ca rezultat lipsa unei supravegheri eficiente a procesului decizional de administrare, ceea ce a încurajat strategiile de administrare axate pe obiective pe termen scurt și extrem de riscante” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 aprilie 2018, Caisse régionale de crédit agricole mutuel Alpes Provence și alții/BCE, T‑133/16-T‑136/16, EU:T:2018:219, punctul 74).

58

Trebuie arătat că finalitățile articolului 74 alineatul (1) din Directiva 2013/36 sunt similare cu cele ale Regulamentului nr. 1024/2013. Astfel, chiar dacă BCE este autoritatea competentă să asigure respectarea acestei dispoziții în privința reclamantei, nici dispoziția menționată nu conferă BCE competența de a da instrucțiuni de natura instrucțiunii solicitate, astfel încât obiectul cererii reclamantei prin care se solicită ca BCE să îl oblige pe administratorul judiciar să acționeze potrivit instrucțiunii solicitate depășește vădit competența BCE. Într‑adevăr, cererea consiliului de administrație al reclamantei are, în realitate, drept unic scop să permită consiliului menționat să dispună de fondurile reclamantei pentru a remunera avocatul lor și să aibă acces la documente și la informații destinate să îi permită să își exercite dreptul de a fi ascultat și dreptul său la o cale de atac efectivă. Această cerere nu are, așadar, nicio legătură cu obiectul articolului 74 din Directiva 2013/36, care privește guvernanța instituției de credit în cauză și instituirea unei administrări adecvate și eficace a riscurilor în cadrul instituției menționate.

59

Articolul 67 alineatul (1) litera (d) și alineatul (2) litera (b) din Directiva 2013/36 nu pot repune în discuție cele ce precedă. Astfel, reiese printre altele din aceste dispoziții că, într‑o situație în care o instituție nu a aplicat măsurile în materie de guvernanță cerute de autoritățile competente în conformitate cu dispozițiile naționale de transpunere a articolului 74 din aceeași directivă, autoritatea de supraveghere poate printre altele să emită un ordin prin care i se cere persoanei fizice sau juridice responsabile să înceteze comportamentul respectiv și să se abțină de la repetarea acelui comportamentului.

60

În aceste condiții, nu se poate considera că instrucțiunea solicitată face parte din supravegherea prudențială prevăzută de aceste dispoziții și care urmărește printre altele să limiteze asumarea unor riscuri excesive de către instituția de credit în cauză.

61

Potrivit reclamantei, BCE, care este însărcinată cu supravegherea sa directă de la data calificării sale drept entitate semnificativă, are în speță aceleași competențe precum cele conferite CMFC de articolul 1321 alineatul (3) din Legea privind instituțiile de credit, care prevede următoarele:

„În conformitate cu competența prevăzută de prezenta lege, [CMFC] este abilitată să controleze activitățile și conformitatea administratorului judiciar cu restricțiile prevăzute de prezenta lege. În acest scop, mandatarul [CMFC] are dreptul de a lua cunoștință de întreaga documentație a unei instituții de credit referitoare la această instituție de credit, precum și de a primi explicații din partea administratorului judiciar și orice alte informații utile referitoare la procedura de insolvență a instituției de credit.”

62

Astfel cum s‑a arătat în esență la punctul 35 de mai sus, din cuprinsul articolului 4 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1024/2013 reies următoarele:

„În scopul îndeplinirii atribuțiilor care îi sunt conferite în temeiul prezentului regulament și în vederea realizării obiectivului de a asigura standarde ridicate de supraveghere, BCE aplică integral dreptul relevant al Uniunii și, în cazul în care acesta cuprinde directive, legislația națională care transpune respectivele directive. În cazul în care legislația relevantă a Uniunii constă în regulamente și acolo unde, în prezent, respectivele regulamente acordă în mod explicit opțiuni pentru statele membre, BCE aplică și legislația națională de exercitare a acestor opțiuni.”

63

Trebuie arătat că Legea privind instituțiile de credit face parte din instrumentele legislative letone de transpunere a Directivei 2013/36.

64

Or, din cuprinsul articolului 1321 alineatul (3) din Legea privind instituțiile de credit, interpretat în lumina dispozițiilor relevante ale Regulamentului nr. 1024/2013 și ale Directivei 2013/36, nu rezultă că BCE are competența de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată. Astfel, procedurile de insolvență sunt de competența autorităților naționale în lipsa, printre altele, a unor dispoziții care să confere o asemenea competență BCE.

65

În plus, afirmația reclamantei potrivit căreia consiliul său de administrație ar fi împiedicat să își exercite responsabilitățile ca urmare a refuzului administratorului judiciar de a restabili accesul în sediile sale și la resursele sale nu este de natură să repună în discuție ceea ce precedă, ținând seama, pe de o parte, de lipsa competenței BCE în această privință și, pe de altă parte, de caracterul și de finalitatea procedurii de insolvență în curs împotriva reclamantei. Astfel, conform articolului 2 alineatul (1) punctul 47 din Directiva 2014/59/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 15 mai 2014 de instituire a unui cadru pentru redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții și de modificare a Directivei 82/891/CEE a Consiliului și a Directivelor 2001/24/CE, 2002/47/CE, 2004/25/CE, 2005/56/CE, 2007/36/CE, 2011/35/UE, 2012/30/UE și 2013/36/UE ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a Regulamentelor (UE) nr. 1093/2010 și (UE) nr. 648/2012 ale Parlamentului European și ale Consiliului (JO 2014, L 173, p. 190), prin „procedură obișnuită de insolvență” se înțelege „procedura de insolvență colectivă care implică [desistarea] parțială sau integrală a dreptului de administrare a unui debitor și numirea unui lichidator sau a unui administrator, aplicabilă în mod normal instituțiilor în temeiul dreptului intern și care este fie specifică instituțiilor în cauză, fie aplicabilă în general oricărei persoane fizice ori juridice”.

66

Prin urmare, este evident că nici Regulamentul nr. 1024/2013, nici Directiva 2013/36, nici dreptul național nu conferă BCE competența de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată.

67

În ceea ce privește argumentul reclamantei potrivit căruia BCE a încălcat obligațiile care decurg din Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923), trebuie arătat că respectiva hotărâre privește protecția jurisdicțională a persoanei juridice Trasta Komercbanka, o instituție de credit, în împrejurări specifice, și anume revocarea de către lichidatorul desemnat a mandatului avocatului mandatat de consiliul de administrație al acestei instituții de a introduce o acțiune în fața instanței Uniunii împotriva deciziei de retragere a autorizației care a afectat această bancă. În esență, din hotărârea menționată rezultă că, din perspectiva dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), instanța Uniunii nu putea, în aceste împrejurări, să țină seama de revocarea mandatului avocatului în cauză și că, prin urmare, era necesar să se pronunțe cu privire la acțiune.

68

În această privință, Curtea a amintit, la punctul 55 din Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923), că principiul protecției jurisdicționale efective a drepturilor pe care le au justițiabilii în temeiul dreptului Uniunii, la care face referire și articolul 19 alineatul (1) al doilea paragraf TUE, constituie un principiu general al dreptului Uniunii care decurge din tradițiile constituționale comune statelor membre. Acest principiu a fost consacrat la articolele 6 și 13 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950. În prezent, el este afirmat la articolul 47 din cartă.

69

În plus, Curtea a considerat că protecția jurisdicțională efectivă a unei persoane juridice precum Trasta Komercbanka, a cărei autorizație fusese retrasă printr‑o decizie a unei instituții a Uniunii precum BCE, adoptată în temeiul unui act al Uniunii precum Regulamentul nr. 1024/2013, era asigurată prin dreptul de care dispune această persoană, conform articolului 263 al patrulea paragraf TFUE, de a introduce în fața instanței Uniunii o acțiune în anulare împotriva deciziei menționate (va se vedea în acest sens Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții, C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923, punctul 56).

70

Or, în speță trebuie să se considere că BCE a respectat cerințele care decurg din Hotărârea din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbanka și alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923). În primul rând, după pronunțarea acestei hotărâri, BCE a recunoscut că consiliul de administrație al reclamantei o reprezenta încă pe aceasta din urmă în vederea introducerii unei acțiuni împotriva deciziei de retragere a autorizației. Astfel, în loc să obțină doar observațiile administratorului judiciar, BCE a invitat de asemenea, conformându‑se acestei hotărâri a Curții, avocatul mandatat de consiliul de administrație al reclamantei să își prezinte observațiile cu privire la proiectul de decizie de retragere a autorizației reclamantei. În al doilea rând, în scrisoarea care cuprindea și refuzul BCE de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată, BCE a acordat prelungirea, solicitată de avocatul mandatat de consiliul de administrație al reclamantei, a termenului de prezentare a observațiilor. În al treilea rând, BCE a anunțat în această scrisoare că avocatul mandatat de consiliul de administrație al reclamantei ar avea acces la dosarul privind supravegherea prudențială („supervisory file”). Astfel, argumentul reclamantei potrivit căruia BCE nu a ținut seama, atunci când a refuzat să dea administratorului judiciar instrucțiunea solicitată, de consecințele Hotărârii din 5 noiembrie 2019, BCE și alții/Trasta Komercbankași alții (C‑663/17 P, C‑665/17 P și C‑669/17 P, EU:C:2019:923), este vădit neîntemeiat.

71

Cu toate acestea și în orice caz, reiese dintr‑o jurisprudență constantă că revine, dacă este cazul, autorităților naționale ale unui stat membru sarcina de a lua măsurile generale sau speciale necesare pentru a asigura pe teritoriul lor respectarea dreptului Uniunii. Deși păstrează dreptul de a alege măsurile care trebuie luate, respectivele autorități trebuie să se asigure printre altele că se dă efect deplin drepturilor conferite justițiabililor de dreptul Uniunii, inclusiv dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă consacrat la articolul 47 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 iunie 2007, Jonkman și alții, C‑231/06-C‑233/06, EU:C:2007:373, punctul 38 și jurisprudența citată).

72

În această privință, trebuie arătat că lipsa competenței BCE de a da administratorului judiciar instrucțiunea solicitată nu privează ipso facto persoanele interesate, precum reclamanta, de o protecție jurisdicțională efectivă. Astfel, deciziile adoptate de autoritățile naționale în contextul procedurii de insolvență, precum cea în curs în privința reclamantei, ca răspuns la o eventuală cerere de acces la documente, în sedii, la personal sau la resursele instituției de credit în cauză sunt în principiu supuse controlului instanțelor naționale, care pot, eventual, să adreseze Curții întrebări preliminare în temeiul articolului 267 TFUE în cazul în care ar întâmpina dificultăți în interpretarea sau în aplicarea dreptului Uniunii.

73

Rezultă că BCE era vădit necompetentă să dea curs cererii consiliului de administrație al reclamantei privind darea instrucțiunii solicitate.

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a zecea)

dispune: