–

pentru Galapagos BidCo. Sàrl, de W. Nassall, Rechtsanwalt;

–

pentru DE, în calitate de lichidator al Galapagos SA, de C. van de Sande, Rechtsanwalt;

–

pentru Hauck Aufhäuser Fund Services SA și Prime Capital SA, de R. Hall, Rechtsanwalt;

–

pentru guvernul german, de J. Möller, M. Hellmann și U. Bartl, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și S. Noë, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență (JO 2015, L 141, p. 19).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Galapagos BidCo. Sàrl, pe de o parte, și DE, în calitate de lichidator al Galapagos SA, Hauck Aufhäuser Fund Services SA și Prime Capital SA, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență în Germania împotriva Galapagos.

3

Articolul 67 alineatul (3) din Acordul privind retragerea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord din Uniunea Europeană și din Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (JO 2020, L 29, p. 7, denumit în continuare „Acordul de retragere”) prevede:

„În Regatul Unit [al Marii Britanii și Irlandei de Nord], precum și în statele membre în situații care implică Regatul Unit, se aplică următoarele dispoziții după cum urmează:

[…]

[…]”

4

Articolul 126 din Acordul de retragere prevede:

„Se stabilește o perioadă de tranziție sau de punere în aplicare, care începe la data intrării în vigoare a prezentului acord și se încheie la 31 decembrie 2020.”

5

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 1346/2000 al Consiliului din 29 mai 2000 privind procedurile de insolvență (JO 2000, L 160, p. 1), abrogat prin Regulamentul 2015/848, prevedea:

„Competența de a deschide procedura de insolvență revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale unui debitor. În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrară, locul unde se află sediul social.”

6

Considerentele (1), (3), (5), (8), (23), (27), (29), (33) și (65) ale Regulamentului 2015/848 au următorul cuprins:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

7

Potrivit articolului 2 punctul 7 din acest regulament, în sensul regulamentului, „hotărârea de deschidere a procedurii de insolvență” include hotărârea oricărei instanțe de a deschide o procedură de insolvență sau de a confirma deschiderea unei astfel de proceduri și hotărârea unei instanțe de numire a unui practician în insolvență.

8

Articolul 3 din regulamentul menționat, intitulat „Competența internațională”, prevede:

„(1)   Competența de a deschide procedura de insolvență (denumită în continuare «procedura principală de insolvență») revine instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului. Centrul intereselor principale este locul în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți.

În cazul unei societăți sau persoane juridice, centrul intereselor principale este prezumat a fi, până la proba contrarie, locul unde se află sediul social. […]

(2)   Atunci când centrul intereselor principale ale unui debitor este situat pe teritoriul unui stat membru, instanțele unui alt stat membru sunt competente să deschidă o procedură de insolvență împotriva acestui debitor numai dacă acesta are un sediu pe teritoriul acestui din urmă stat membru. Efectele acestei proceduri se limitează la bunurile debitorului situate pe teritoriul celui de al doilea stat membru.

(3)   În cazul în care a fost deschisă o procedură de insolvență în conformitate cu alineatul (1), orice procedură de insolvență deschisă ulterior în conformitate cu alineatul (2) este o procedură secundară de insolvență.

[…]”

9

Articolul 4 din același regulament, intitulat „Verificarea competenței”, prevede la alineatul (1):

„O instanță sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență examinează din oficiu dacă are competență în temeiul articolului 3. Hotărârea de deschidere a unei proceduri de insolvență precizează criteriile care stabilesc competența instanței și, în special, dacă această competență se întemeiază pe articolul 3 alineatul (1) sau alineatul (2).”

10

Articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 prevede:

„Orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere.”

11

Galapagos este o societate holding cu sediul social în Luxemburg. În luna iunie 2019, aceasta a decis să transfere administrația centrală la Fareham (Regatul Unit). Administratorii numiți la 13 iunie 2019 au solicitat, la 22 august 2019, în fața High Court of Justice (England and Wales), Chancery Division (Business and Property Courts, Insolvency and Companies list) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery (instanțe comerciale și de proprietate, registru de insolvență și societăți), Regatul Unit (denumită în continuare „High Court”)], deschiderea unei proceduri de insolvență. În ziua următoare, administratorii respectivi au fost însă revocați la insistențele unui grup de creditori care dispunea de un gaj asupra acțiunilor și au fost înlocuiți cu un nou administrator. Acesta din urmă a înființat, pentru Galapagos, un birou la Düsseldorf (Germania) și a dat dispoziție avocaților care o reprezentau să retragă cererea de deschidere a unei proceduri de insolvență. Totuși, această retragere nu s‑a produs deoarece un grup de creditori s‑a alăturat cererii. High Court nu se pronunțase încă asupra acesteia la 17 decembrie 2020, dată la care a fost introdusă cererea de decizie preliminară.

12

La 23 august 2019, Galapagos a introdus o altă cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență la Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf, Germania), care, printr‑o ordonanță pronunțată în aceeași zi, l‑a numit pe DE administrator judiciar provizoriu și a dispus măsuri asigurătorii. Cu toate acestea, la 6 septembrie 2019, această instanță, sesizată de creditori cu un recurs imediat, și‑a revocat ordonanța și a respins ca inadmisibilă cererea formulată de Galapagos, pentru motivul că nu era competentă.

13

La 6 septembrie 2019, Hauck Aufhäuser Fund Services și Prime Capital, alte două societăți creditoare ale Galapagos, au sesizat Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf) cu o altă cerere de deschidere a unei proceduri de insolvență. Prin ordonanța din9 septembrie 2019, această instanță l‑a numit din nou pe DE administrator judiciar provizoriu și a dispus măsuri provizorii, considerând că centrul intereselor principale ale Galapagos se afla la Düsseldorf la momentul introducerii acestei cereri.

14

Galapagos BidCo., care este atât o filială, cât și un creditor al Galapagos, a sesizat, în această din urmă calitate, Landgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional din Düsseldorf, Germania) cu un recurs imediat solicitând anularea ordonanței din 9 septembrie 2019 și a susținut că Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf) nu avea competența internațională, din moment ce administrația centrală a Galapagos fusese transferată la Fareham în luna iunie 2019. Întrucât acest recurs a fost respins printr‑o ordonanță din 30 octombrie 2019, Galapagos BidCo. a sesizat Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania), instanța de trimitere.

15

Această instanță arată că instanța de apel a considerat că Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf) și‑a recunoscut în mod justificat competența internațională considerând că centrul intereselor principale ale Galapagos se afla în Germania la data de 9 septembrie 2019. Instanța de apel respectivă a mai reținut că cererea de deschidere a unei proceduri de insolvență introdusă în fața High Court nu se opunea acestei competențe, deoarece principiul potrivit căruia competența internațională a unei instanțe nu poate fi înlăturată prin transferul, între cerere și deschiderea unei proceduri de insolvență, al centrului intereselor principale într‑un alt stat membru viza, în opinia sa, numai menținerea competenței instanței sesizate inițial și nu avea nicio incidență asupra competenței altor instanțe sesizate ulterior.

16

Instanța de trimitere arată că soluționarea recursului cu care este sesizată depinde de interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848. Astfel, în primul rând, instanța de apel a săvârșit, în opinia sa, o eroare de drept prin faptul că a statuat că centrul intereselor principale ale Galapagos se afla în Germania, dacă articolul 3 alineatul (1) din acest regulament trebuie interpretat în sensul că o societate care are sediul social într‑un prim stat membru trebuie să se considere că nu are centrul intereselor sale principale în al doilea stat membru pe teritoriul căruia se află administrația sa centrală atunci când această societate și‑a transferat administrația centrală dintr‑un al treilea stat membru în acest al doilea stat membru, în condițiile în care o cerere de deschidere a procedurii de insolvență a fost depusă anterior în acest al treilea stat membru și nu s‑a luat încă o decizie cu privire la această cerere.

17

Instanța de trimitere arată, în această privință, că articolul 3 alineatul (1) primul paragraf a doua teză din Regulamentul 2015/848 prevede că centrul intereselor principale corespunde locului în care debitorul își administrează în mod obișnuit interesele și care este verificabil de către terți. Ea observă că, în jurisprudența sa referitoare la Regulamentul nr. 1346/2000, Curtea a considerat că trebuia privilegiat locul identificabil al administrației centrale a societății în cauză. Prin urmare, apreciază că ar fi necesar să se confirme constatarea instanței de apel potrivit căreia Galapagos avea centrul intereselor sale principale în Germania la începutul lunii septembrie 2019.

18

Instanța de trimitere ridică însă problema dacă, în urma reformării Regulamentului nr. 1346/2000 prin Regulamentul 2015/848, la determinarea centrului intereselor principale ale unei societăți debitoare și pentru a preveni un comportament abuziv în împrejurări precum cele din litigiul cu care este sesizată, este necesar să se impună cerințe specifice pentru a considera că transferul centrului intereselor principale în alt stat membru trebuie avut în vedere.

19

În al doilea rând, potrivit instanței de trimitere, instanța de apel a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că, în speță, competența internațională a instanțelor germane decurge din faptul că centrul intereselor principale ale Galapagos era situat pe teritoriul Germaniei în luna septembrie 2019, dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că, pe de o parte, instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului la momentul introducerii cererii de deschidere a procedurii de insolvență rămân competente la nivel internațional să deschidă această procedură atunci când debitorul mută centrul intereselor principale pe teritoriul unui alt stat membru după introducerea cererii, dar înainte de deschiderea unei asemenea proceduri și, pe de altă parte, menținerea competenței internaționale a instanțelor unui stat membru sesizate inițial exclude competența instanțelor din alt stat membru de a judeca noi cereri de deschidere a procedurii principale de insolvență.

20

În această privință, instanța de trimitere arată mai întâi că, în Hotărârea din 17 ianuarie 2006, Staubitz‑Schreiber (C‑1/04, EU:C:2006:39), Curtea a interpretat articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 în sensul că instanța din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului la momentul introducerii cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență de către debitor își păstrează competența să deschidă procedura menționată atunci când debitorul respectiv și‑a mutat centrul intereselor sale principale pe teritoriul unui alt stat membru după introducerea cererii, dar înainte de deschiderea procedurii. Ea ridică însă problema dacă, ținând seama de reformarea acestui regulament prin Regulamentul 2015/848, această jurisprudență mai este pertinentă.

21

În continuare, instanța de trimitere arată că din Regulamentul 2015/848 și din jurisprudența Curții reiese că poate fi deschisă o singură procedură principală de insolvență și că toate statele membre sunt ținute de hotărârea de deschidere a unei astfel de proceduri, astfel încât competența internațională prevăzută la articolul 3 alineatul (1) din acest regulament trebuie să fie considerată o competență exclusivă. Or, potrivit acestei instanțe, dacă menținerea competenței instanței sesizate inițial nu ar exclude competența internațională a instanțelor dintr‑un alt stat membru de a judeca noi cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență, o astfel de instanță sesizată ulterior ar putea deschide procedura principală de insolvență printr‑o hotărâre de care instanța sesizată inițial ar fi ținută, astfel încât aceasta din urmă nu ar mai putea deschide o procedură principală de insolvență, ceea ce ar putea lipsi de efect util menținerea competenței internaționale exclusive care rezultă din articolul 3 din Regulamentul 2015/848 și din jurisprudența Curții.

22

În sfârșit, instanța de trimitere arată că, în cadrul acțiunii cu care este sesizată, trebuie să plece de la principiul că, la data la care a fost introdusă cererea de deschidere a unei proceduri de insolvență în fața High Court, competența internațională a instanțelor din Regatul Unit de a deschide o procedură principală de insolvență era stabilită în temeiul articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, din moment ce, potrivit faptelor care stau la baza acestei acțiuni, centrul intereselor principale ale Galapagos se situa la acea dată în Regatul Unit.

23

În aceste împrejurări, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebările preliminare:

24

Prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență păstrează competența exclusivă de a deschide o astfel de procedură atunci când centrul intereselor principale ale debitorului este transferat într‑un alt stat membru după introducerea acestei cereri, dar înainte ca instanța respectivă să se fi pronunțat asupra ei.

25

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că nu se solicită Curții, în vederea aplicării articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, să se pronunțe cu privire la calificarea sau la consecințele transferului centrului intereselor principale ale unui debitor înainte de depunerea unei prime cereri de deschidere a unei proceduri de insolvență care a avut loc la un moment apropiat de această depunere. Astfel, instanța de trimitere a arătat, după cum se amintește la punctul 22 din prezenta hotărâre, că este obligată în esență, pentru motive procedurale, să pornească de la principiul că, la data la care cererea de deschidere a unei proceduri de insolvență privind Galapagos a fost introdusă în fața High Court, centrul intereselor se afla în Regatul Unit.

26

În cadrul acestei întrebări, instanța de trimitere solicită mai precis să se stabilească dacă jurisprudența Curții referitoare la interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000 și în special interpretarea acestui regulament dată de Curte în Hotărârea din 17 ianuarie 2006, Staubitz‑Schreiber (C‑1/04, EU:C:2006:39), sunt relevante pentru interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, astfel încât trebuie să se înceapă prin a constata că, după cum reiese din considerentul (1) al acestui din urmă regulament, el a reformat Regulamentul nr. 1346/2000, care fusese modificat în mai multe rânduri. Or, pe de o parte, la fel ca acesta din urmă, Regulamentul 2015/848 vizează în special, după cum reiese din considerentul (8), îmbunătățirea și accelerarea procedurilor de insolvență cu efecte transfrontaliere prin includerea, într‑un act obligatoriu și direct aplicabil în toate statele membre, a dispozițiilor privind competența, recunoașterea și dreptul aplicabil în acest domeniu.

27

Totodată, la fel ca Regulamentul nr. 1346/2000, Regulamentul 2015/848 urmărește în special obiectivul, enunțat în considerentul (5) al acestuia, de a evita, pentru buna funcționare a pieței interne, ca părțile să fie tentate să transfere active sau proceduri judiciare dintr‑un stat membru în altul, în încercarea de a obține o situație juridică mai favorabilă în detrimentul masei credale (forum shopping). În acest scop, regulamentul vizează în special, după cum reiese din considerentul (29) al acestuia, să stabilească garanții care să împiedice utilizarea frauduloasă sau abuzivă a practicii de căutare a instanței celei mai favorabile

28

Pe de altă parte, articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 prevede, la fel ca articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1346/2000, că instanțele din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului sunt competente să deschidă procedura de insolvență.

29

În consecință, jurisprudența Curții referitoare la interpretarea normelor stabilite de Regulamentul nr. 1346/2000 în materia competenței internaționale rămâne relevantă pentru interpretarea articolului 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iulie 2020, Novo Banco, C‑253/19, EU:C:2020:585, punctul 20).

30

Prin urmare, trebuie să se constate că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 conferă, în vederea deschiderii unei proceduri principale de insolvență, o competență exclusivă instanțelor din statul membru pe teritoriul căruia debitorul are centrul intereselor sale principale (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 decembrie 2011, Rastelli Davide și C., C‑191/10, EU:C:2011:838, punctul 27, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2018, Wiemer & Trachte, C‑296/17, EU:C:2018:902, punctul 23).

31

În plus, astfel cum arată instanța de trimitere, Curtea a statuat, în Hotărârea din 17 ianuarie 2006, Staubitz‑Schreiber (C‑1/04, EU:C:2006:39), că instanța din statul membru pe teritoriul căruia se află centrul intereselor principale ale debitorului la momentul introducerii cererii de deschidere a procedurii de insolvență de către debitor păstrează competența de a deschide procedura menționată atunci când debitorul respectiv mută centrul intereselor sale principale pe teritoriul altui stat membru după introducerea cererii, dar înainte de deschiderea procedurii.

32

În această privință, Curtea a amintit, printre altele, la punctul 25 din acea hotărâre, obiectivul Regulamentului nr. 1346/2000, identic cu cel urmărit de Regulamentul 2015/848, care constă în a evita ca părțile la procedură să fie încurajate să transfere active sau proceduri judiciare dintr‑un stat membru în altul, în vederea îmbunătățirii situației lor juridice, și a considerat că acest obiectiv nu ar fi atins dacă debitorul ar putea să deplaseze centrul intereselor sale principale într‑un alt stat membru între introducerea cererii de deschidere a unei proceduri de insolvență și momentul la care intervine decizia de deschidere a acestei proceduri, determinând, în acest mod, instanța competentă și legea aplicabilă. Curtea a arătat, la punctul 26 din hotărârea menționată, că un astfel de transfer de competență ar fi în același timp contrar obiectivului, enunțat în prezent în considerentele (3) și (8) ale Regulamentului 2015/848, de funcționare eficientă, îmbunătățită și accelerată a procedurilor transfrontaliere, întrucât ar obliga creditorii să urmărească în permanență debitorul acolo unde acesta ar considera de cuviință să se stabilească în mod mai mult sau mai puțin definitiv și ar risca să aibă deseori ca rezultat practic o prelungire a procedurii.

33

În ceea ce privește problema dacă menținerea competenței instanței unui stat membru sesizate inițial are drept consecință excluderea competenței instanțelor din alt stat membru de a judeca noi cereri de deschidere a unei proceduri principale de insolvență, este necesar să se constate mai întâi că din articolul 3 din Regulamentul 2015/848 reiese că poate fi deschisă o singură procedură principală și că aceasta își produce efectele în toate statele membre în care acest regulament este aplicabil (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, EU:C:2006:281, punctul 52).

34

În continuare, conform articolului 4 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, interpretat în lumina considerentului (27) al acestuia, revine instanței dintr‑un stat membru sesizate cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență sarcina de a examina din oficiu dacă este competentă și, în acest scop, să verifice dacă centrul intereselor principale ale debitorului, în sensul articolului 3 din acest regulament, se află în acest stat membru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, EU:C:2006:281, punctul 41). Considerentul (33) al acestui regulament enunță de altfel că, în cazul în care instanța sesizată cu o astfel de cerere descoperă că centrul intereselor principale nu se situează pe teritoriul său, aceasta trebuie să nu deschidă o procedură principală de insolvență.

35

În sfârșit, în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848, orice hotărâre de deschidere a unei proceduri de insolvență pronunțată de o instanță a unui stat membru competentă în temeiul articolului 3 din acest regulament este recunoscută în toate celelalte state membre din momentul în care își produce efectele în statul de deschidere. Această recunoaștere se întemeiază, după cum se arată în considerentul (65) al regulamentului menționat, pe principiul încrederii reciproce, care impune ca instanțele din celelalte state membre să recunoască hotărârea de deschidere a unei astfel de proceduri, fără a putea controla aprecierea efectuată de prima instanță cu privire la propria competență (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 mai 2006, Eurofood IFSC, C‑341/04, EU:C:2006:281, punctul 42).

36

Din ansamblul acestor considerații rezultă că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență păstrează competența exclusivă de a deschide o astfel de procedură atunci când centrul intereselor principale ale debitorului este transferat în alt stat membru după introducerea cererii respective, însă înainte ca această instanță să se fi pronunțat asupra acesteia, și că, în consecință, în cazul în care o cerere este introdusă ulterior în aceleași scopuri în fața unei instanțe din alt stat membru, aceasta din urmă nu se poate declara competentă, în principiu, să deschidă o astfel de procedură atât timp cât prima instanța nu s‑a pronunțat și nu și‑a declinat competența.

37

În cauza din litigiul principal, este cert că înainte de sesizarea Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf), fusese introdusă o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență privind Galapagos în fața High Court. Prin urmare, pentru a aprecia validitatea deciziei Amtsgericht Düsseldorf (Tribunalul Districtual din Düsseldorf) de recunoaștere a propriei competențe internaționale, instanța de trimitere va trebui să țină seama de efectele produse de introducerea acestei cereri în fața High Court, având în vedere considerațiile expuse în prezenta hotărâre.

38

Astfel, trebuie să se țină seama și de faptul că, potrivit articolului 67 alineatul (3) litera (c) din Acordul de retragere, Regulamentul 2015/848 se aplică procedurilor de insolvență în Regatul Unit, precum și în statele membre în situații care implică Regatul Unit, cu condiția ca procedura principală să fi fost deschisă înainte de încheierea perioadei de tranziție prevăzute la articolul 126 din acest acord.

39

În consecință, dacă urmează să se constate în speță că, la data expirării acestei perioade de tranziție, și anume la 31 decembrie 2020, High Court nu se pronunțase încă asupra cererii de deschidere a unei proceduri principale de insolvență, ar rezulta că Regulamentul 2015/848 nu ar mai impune ca, din cauza acestei cereri, o instanță dintr‑un stat membru pe teritoriul căruia ar fi situat centrul intereselor principale ale Galapagos să se abțină de la a se declara competentă în vederea deschiderii unei astfel de proceduri.

40

Având în vedere ansamblul acestor considerații, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență păstrează competența exclusivă de a deschide o astfel de procedură atunci când centrul intereselor principale ale debitorului este transferat într‑un alt stat membru după introducerea acestei cereri, dar înainte ca instanța respectivă să se fi pronunțat asupra ei. În consecință și în măsura în care acest regulament rămâne aplicabil cererii menționate, instanța dintr‑un alt stat membru sesizată ulterior cu o cerere introdusă în același scop nu poate, în principiu, să se declare competentă să deschidă o procedură principală de insolvență atât timp cât prima instanță nu s‑a pronunțat și nu și‑a declinat competența.

41

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul 2015/848 trebuie interpretat în sensul că se poate considera că centrul intereselor principale ale debitorului este situat în statul membru pe teritoriul căruia se află administrația sa centrală atunci când aceasta din urmă a fost transferată dintr‑un alt stat membru după introducerea, în acest stat, a unei cereri de deschidere a unei proceduri principale de insolvență și nu s‑a statuat încă asupra acestei cereri.

42

Or, din răspunsul la a doua întrebare rezultă că instanța unui stat membru sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență nu trebuie, în astfel de împrejurări, să examineze dacă centrul intereselor principale ale debitorului se află în acest stat membru.

43

În aceste condiții, nu este necesar să se răspundă la prima întrebare.

44

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul (UE) 2015/848 al Parlamentului European și al Consiliului din 20 mai 2015 privind procedurile de insolvență trebuie interpretat în sensul că instanța dintr‑un stat membru sesizată cu o cerere de deschidere a unei proceduri principale de insolvență păstrează competența exclusivă de a deschide o astfel de procedură atunci când centrul intereselor principale ale debitorului este transferat într‑un alt stat membru după introducerea acestei cereri, dar înainte ca instanța respectivă să se fi pronunțat asupra ei. În consecință și în măsura în care acest regulament rămâne aplicabil cererii menționate, instanța dintr‑un alt stat membru sesizată ulterior cu o cerere introdusă în același scop nu poate, în principiu, să se declare competentă să deschidă o procedură principală de insolvență atât timp cât prima instanță nu s‑a pronunțat și nu și‑a declinat competența.