1

Prin recursul formulat, Casino, Guichard‑Perrachon SA (denumită în continuare „Casino”) și Achats Marchandises Casino SAS (AMC) solicită anularea în parte a Hotărârii Tribunalului Uniunii Europene din 5 octombrie 2020, Casino, Guichard‑Perrachon și AMC/Comisia (T‑249/17, denumită în continuare „hotărârea atacată”, EU:T:2020:458), prin care Tribunalul a respins în parte acțiunea acestora întemeiată pe articolul 263 TFUE având ca obiect anularea Deciziei C(2017) 1054 final a Comisiei din 9 februarie 2017, prin care se dispune ca societatea Casino, precum și toate societățile controlate direct sau indirect de aceasta să se supună unei inspecții în conformitate cu articolul 20 alineatele (1) și (4) din Regulamentul (CE) nr. 1/2003 al Consiliului (cazul AT.40466 – Tute 1) (denumită în continuare „decizia în litigiu”).

2

Potrivit considerentului (25) al Regulamentului (CE) nr. 1/2003 al Consiliului din 16 decembrie 2002 privind punerea în aplicare a normelor de concurență prevăzute la articolele [101] și [102 TFUE] (JO 2003, L 1, p. 1, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 167):

„Identificarea încălcărilor normelor de concurență devine tot mai dificilă și, pentru a proteja eficient concurența, competențele de investigație ale Comisiei [Europene] trebuie extinse. Comisia ar trebui, mai ales, să fie împuternicită să intervieveze orice persoană care ar putea fi în posesia unor informații utile și să înregistreze declarațiile făcute. În cursul unei inspecții, reprezentanții oficiali autorizați de Comisie ar trebui să aplice sigilii pe perioada necesară pentru inspecție. Sigiliile nu ar trebui aplicate, în mod normal, pentru mai mult de 72 de ore. Reprezentanții oficiali autorizați de Comisie ar trebui, de asemenea, să aibă competența de a solicita orice informații relevante pentru obiectul și scopul inspecției.”

3

În capitolul V, intitulat „Competențele de investigație”, figurează articolul 17 din acest regulament, intitulat „Investigațiile privind sectoarele economice și tipuri de acorduri”, care prevede la alineatul (1):

„Atunci când evoluția schimburilor dintre statele membre, rigiditatea prețurilor sau alte împrejurări sugerează posibilitatea restrângerii sau denaturării concurenței în cadrul pieței comune, Comisia poate iniția o investigație privind un anumit sector al economiei sau un anumit tip de acord în diferite sectoare. Pe parcursul investigației, Comisia poate solicita întreprinderilor sau asociațiilor [a se citi «asocierilor»] de întreprinderi în cauză să furnizeze informațiile necesare pentru aplicarea articolelor [101] și [102 TFUE] și poate efectua orice inspecție necesară în acest scop.”

4

Articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Competența de a lua declarații”, prevede:

„(1)   Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate să intervieveze orice persoană fizică sau juridică care consimte să fie intervievată în scopul obținerii de informații privind obiectul investigației.

(2)   Atunci când interviul prevăzut la alineatul (1) are loc în incinta unei întreprinderi, Comisia informează autoritatea de concurență a statului membru pe teritoriul căruia are loc interviul. Dacă autoritatea de concurență a statului membru în cauză solicită, reprezentanții săi oficiali pot asista reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizați de Comisie să desfășoare audierea.”

5

Articolul 20 din acest regulament, intitulat „Competențele de inspecție ale Comisiei”, prevede:

„(1)   Pentru a‑și îndeplini îndatoririle atribuite prin prezentul regulament, Comisia poate să desfășoare toate inspecțiile necesare la întreprinderi și la asociațiile [a se citi «asocierile»] de întreprinderi.

(2)   Reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție, sunt împuternicite:

(3)   Reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie să desfășoare o inspecție, își exercită competențele prin prezentarea unei autorizații scrise care indică obiectul și scopul inspecției și sancțiunile prevăzute la articolul 23, în cazul în care registrele și celelalte documente solicitate privind activitatea sunt incomplete sau atunci când răspunsurile la întrebările adresate în temeiul alineatului (2) din prezentul articol sunt inexacte sau induc în eroare. În timp util înainte de inspecție, Comisia înștiințează în privința inspecției autoritatea de concurență a statului membru pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare inspecția.

(4)   Întreprinderile și asociațiile [a se citi «asocierile»] de întreprinderi sunt obligate să se supună inspecțiilor dispuse de Comisie prin decizie. Decizia indică obiectul și scopul inspecției, stabilește data la care începe și indică sancțiunile prevăzute la articolele 23 și 24, precum și dreptul de a ataca decizia la Curtea de Justiție [a Uniunii Europene]. Comisia adoptă aceste decizii după consultarea autorității de concurență a statului membru pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare inspecția.

(5)   Reprezentanții oficiali, precum și celelalte persoane autorizate sau desemnate de autoritatea de concurență a statului membru pe teritoriul căruia urmează să se desfășoare inspecția trebuie, la cererea acestei autorități sau a Comisiei, să acorde asistență în mod activ reprezentanților oficiali și celorlalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie. În acest scop, ei beneficiază de competențele prevăzute la alineatul (2).

(6)   Atunci când reprezentanții oficiali și celelalte persoane care îi însoțesc, autorizate de Comisie, constată că o întreprindere se opune inspecției dispuse în temeiul prezentului articol, statul membru în cauză le acordă asistența necesară, solicitând, dacă este cazul, sprijinul forțelor de ordine sau al unei autorități publice de aplicare a legii echivalente, astfel încât să le dea posibilitatea de a desfășura inspecția.

(7)   În cazul în care asistența prevăzută la alineatul (6) presupune autorizarea unei autorități judiciare în conformitate cu dreptul național, această autorizație trebuie să fie solicitată. Autorizația poate fi de asemenea solicitată și ca măsură de precauție.

(8)   Atunci când este solicitată autorizația menționată la alineatul (7), autoritatea judiciară națională verifică dacă decizia Comisiei este autentică și dacă măsurile coercitive preconizate nu sunt nici arbitrare și nici excesive, având în vedere obiectul inspecției. Atunci când verifică proporționalitatea măsurilor coercitive, autoritatea judiciară națională poate solicita Comisiei, direct sau prin intermediul autorității de concurență a statului membru, explicații detaliate, în special privind motivele care determină Comisia să suspecteze încălcarea articolelor [101] și [102 TFUE], cât și privind gravitatea încălcării suspectate și privind natura implicării întreprinderii în cauză. Totuși, autoritatea judiciară națională nu poate pune în discuție necesitatea inspecției și nici nu poate solicita să i se furnizeze informații din dosarul Comisiei. Controlul legalității deciziei Comisiei este exercitat doar de Curtea de Justiție.”

6

Articolul 23 din Regulamentul nr. 1/2003, intitulat „Amenzi”, prevede la alineatul (1):

„Comisia poate aplica, prin decizie, întreprinderilor sau asociațiilor [a se citi «asocierilor»] de întreprinderi amenzi care nu depășesc 1 % din cifra de afaceri totală din exercițiul financiar precedent, atunci când, în mod intenționat sau din neglijență, acestea:

[…]

7

Articolul 2 din Regulamentul (CE) nr. 773/2004 al Comisiei din 7 aprilie 2004 privind desfășurarea procedurilor puse în aplicare de Comisie în temeiul articolelor [101] și [102 TFUE] (JO 2004, L 123, p. 18, Ediție specială, 08/vol. 1, p. 242), intitulat „Inițierea procedurii”, prevede la alineatul (3):

„Comisia își poate exercita competențele de investigație în temeiul capitolului V din Regulamentul [nr. 1/2003] înainte de inițierea procedurii.”

8

În capitolul III, intitulat „Investigații efectuate de Comisie”, figurează articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, intitulat el însuși „Competența de a lua declarații”, care prevede:

„(1)   Atunci când Comisia intervievează o persoană cu consimțământul acesteia în conformitate cu articolul 19 din Regulamentul [nr. 1/2003], aceasta indică, la începutul interviului, temeiul juridic și scopul interviului și reamintește natura sa voluntară. De asemenea, Comisia informează persoana intervievată cu privire la intenția de a înregistra interviul.

(2)   Interviul poate fi luat prin orice mijloace, inclusiv prin telefon sau pe cale electronică.

(3)   Comisia poate înregistra sub orice formă declarațiile făcute de persoanele intervievate. O copie a oricărei înregistrări trebuie pusă la dispoziția persoanei intervievate pentru aprobare. Dacă este cazul, Comisia stabilește un termen în care persoana intervievată îi poate comunica orice corectare care trebuie făcută în declarație.”

9

Istoricul cauzei a fost rezumat la punctele 2-8 din hotărârea atacată după cum urmează:

„2. [Casino], prima reclamantă […] este societatea‑mamă a grupului Casino, care își desfășoară activitățile în special în Franța, în principal în sectorul distribuției alimentare și nealimentare. Filiala sa, Achats Marchandises Casino SAS (AMC), fostă EMC Distribution, a doua reclamantă, este o centrală de referențiere care negociază condițiile de achiziție de la furnizori pentru mărcile grupului Casino în Franța.

3. După ce a primit informații referitoare la schimburi de informații între Casino și alte întreprinderi sau asocieri de întreprinderi, printre care Intermarché, societate care își desfășoară de asemenea activitățile în sectorul distribuției alimentare și nealimentare, Comisia Europeană a adoptat [decizia în litigiu].

4. Dispozitivul deciziei [în litigiu] are următorul cuprins:

«Articolul 1

Casino […] precum și toate societățile controlate direct sau indirect de aceasta sunt obligate să se supună unei inspecții referitoare la eventuala lor participare la practici concertate contrare articolului 101 [TFUE] pe piețele de aprovizionare cu bunuri de consum curent, pe piața vânzării de servicii către fabricanții de produse de marcă și pe piețele vânzării către consumatori de bunuri de consum curent. Aceste practici concertate constau în:

Această inspecție se poate desfășura în oricare incintă a întreprinderii […]

Casino permite funcționarilor și altor persoane împuternicite de Comisie să efectueze o inspecție, iar funcționarilor și altor persoane autorizate de autoritatea de concurență a statului membru în cauză pentru a‑i ajuta ori numite de statul respectiv în acest sens le permite accesul în toate incintele și mijloacele sale de transport în timpul programului normal de lucru. Casino supune inspecției registrele și alte documente privind activitatea, indiferent de suportul pe care sunt păstrate, dacă funcționarii și celelalte persoane autorizate solicită acest lucru, și le permite să le examineze la fața locului ori să ia sau să obțină, sub orice formă, copii sau extrase din aceste registre și documente. Casino permite aplicarea de sigilii pe orice incinte destinate activității și orice registre și documente pe durata inspecției și în măsura necesară inspecției. Casino oferă imediat la fața locului explicații orale cu privire la obiectul și scopul inspecției la solicitarea acestor funcționari sau persoane și permite oricărui reprezentant sau membru al personalului să dea astfel de explicații. Aceasta permite înregistrarea, sub orice formă, a explicațiilor respective.

Articolul 2

Inspecția poate începe la 20 februarie 2017 sau la scurt timp după această dată.

Articolul 3

Prezenta decizie se adresează Casino, precum și tuturor societăților controlate direct sau indirect de aceasta.

Prezenta decizie este notificată cu scurt timp înainte de inspecție, întreprinderii căreia îi este adresată, în temeiul articolului 297 alineatul (2) [TFUE].»

5. După ce a fost informată de această inspecție de către Comisie, Autorité de la concurrence (Autoritatea de Concurență) franceză a sesizat juges des libertés et de la détention des tribunaux de grande instance de Créteil et de Paris (judecătorii de drepturi și libertăți din cadrul Tribunalelor de Mare Instanță din Créteil și din Paris, Franța) pentru a le solicita autorizația de a realiza operațiuni de inspecție și de sechestru în incintele reclamantelor. Prin ordonanțele din 17 februarie 2017, acești judecători de drepturi și libertăți au autorizat inspecțiile și sechestrele solicitate cu titlu preventiv. Întrucât niciuna dintre măsurile luate în cadrul inspecției nu a impus utilizarea «autorităților publice de aplicare a legii» în sensul articolului 20 alineatele (6)-(8) din Regulamentul nr. 1/2003, aceste ordonanțe nu au fost notificate reclamantelor.

6. Inspecția a început la 20 februarie 2017, dată la care inspectorii Comisiei, însoțiți de reprezentanți ai Autorității de Concurență franceze, s‑au prezentat la sediul din Paris al grupului Casino, precum și în incintele celei de a doua reclamante și au notificat reclamantelor decizia [în litigiu].

7. În cadrul inspecției, Comisia a efectuat printre altele o inspecție a birourilor, o colectare de materiale, în special informatice (computere portabile, telefoane mobile, tablete, periferice de stocare), audierea mai multor persoane și copierea conținutului materialelor colectate.

8. Fiecare dintre reclamante a adresat Comisiei o scrisoare la 24 februarie 2017, în care a formulat rezerve cu privire la decizia [în litigiu] și la desfășurarea inspecției efectuate în temeiul acesteia.”

10

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 28 aprilie 2017, recurentele au introdus, în temeiul articolului 263 TFUE, o acțiune având ca obiect anularea deciziei în litigiu. În susținerea acțiunii formulate, recurentele au invocat în esență trei motive. Primul era întemeiat pe o excepție de nelegalitate a articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003, al doilea era întemeiat pe nerespectarea obligației de motivare, iar al treilea pe încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului.

11

În cadrul măsurilor de organizare a procedurii, Tribunalul a solicitat Comisiei să prezinte indiciile privind presupusele încălcări de care dispunea aceasta la data deciziei în litigiu.

12

Ca răspuns la această solicitare, Comisia a prezentat printre altele procese‑verbale ale interviurilor pe care le‑a avut în 2016 și în 2017 cu 13 furnizori de produse de consum curent vizați care încheiau în mod regulat acorduri cu Casino și cu Intermarché (anexele Q.1-Q.13 la răspunsul Comisiei din 10 ianuarie 2019) (denumite în continuare „interviurile cu furnizorii”).

13

Prin hotărârea atacată, Tribunalul, considerând că Comisia nu deținea indicii suficient de serioase care să permită să se suspecteze existența unei încălcări constând în schimburi de informații între Casino și Intermarché cu privire la strategiile lor comerciale viitoare, a anulat articolul 1 litera (b) din decizia în litigiu și a respins în rest acțiunea.

14

Prin recursul formulat, recurentele solicită Curții:

15

Comisia solicită Curții:

16

Consiliul Uniunii Europene solicită Curții:

17

În susținerea recursului formulat, recurentele invocă patru motive. Primul motiv este întemeiat pe o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul a statuat că nu era necesar ca declarațiile orale luate de Comisie să fie înregistrate pentru a servi drept indicii care să justifice decizia în litigiu. Al doilea și al treilea motiv sunt întemeiate pe erori de drept în măsura în care Tribunalul a statuat că dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului nu impunea ca decizia în litigiu să limiteze în timp exercitarea competențelor de inspecție ale Comisiei și să limiteze persoanele, precum și spațiile care puteau fi inspectate. Al patrulea motiv este întemeiat pe o eroare de drept, în măsura în care Tribunalul a statuat că dreptul fundamental la o cale de atac efectivă nu impunea o cale de atac autonomă și imediată împotriva desfășurării inspecțiilor.

18

Din moment ce al patrulea motiv urmărește să repună în discuție temeiul juridic al deciziei în litigiu, Curtea consideră oportun să îl examineze în primul rând.

19

Recurentele contestă în special punctele 51, 55 și 69 din hotărârea atacată.

20

Cu titlu introductiv, recurentele amintesc că, în fața Tribunalului, ele au arătat că dispoziția pe care se întemeia decizia în litigiu – și anume articolul 20 din Regulamentul nr. 1/2003 – încălca articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), întrucât nu permitea exercitarea unei căi de atac efective împotriva măsurilor luate în cadrul unei inspecții. Astfel, acestea susțin că, contrar cerințelor care ar rezulta în special din Hotărârea Curții EDO din 21 februarie 2008, Ravon și alții împotriva Franței (CE:ECHR:2008:0221JUD001849703, § 28), din Hotărârea din 21 decembrie 2010, Compagnie des gaz de pétrole Primagaz împotriva Franței (CE:ECHR:2010:1221JUD002961308, § 36 și următoarele), precum și din Hotărârea din 21 decembrie 2010, Société Canal Plus și alții împotriva Franței (CE:ECHR:2010:1221JUD002940808, § 24 și următoarele), împotriva acestor măsuri nu ar fi prevăzută nicio cale de atac autonomă și imediată prin Regulamentul nr. 1/2003, care prevede, la articolul 20 alineatul (4), numai o cale de atac împotriva deciziei de inspecție.

21

Prin intermediul unei prime critici, recurentele susțin că, contrar celor statuate de Tribunal la punctele 51 și 55 din hotărârea atacată, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului nu prevede că mai multe căi de atac pot fi apreciate în ansamblul lor pentru a îndeplini cerințele privind calea de atac efectivă.

22

Prin intermediul unei a doua critici, recurentele susțin, cu titlu subsidiar, că Tribunalul nu putea considera, fără a săvârși o eroare de drept, că toate căile legale pe care le‑a examinat ar fi echivalente, considerate împreună, cu o cale de atac efectivă, întrucât nu identifică nicio cale de atac imediată pentru a contesta punerea sub sechestru a unor documente care nu intră sub incidența inspecției. Pentru a putea contesta măsurile luate cu ocazia desfășurării inspecțiilor, întreprinderea inspectată ar trebui să aștepte o decizie de închidere a procedurii de aplicare a articolului 101 TFUE în acest sens. Or, o asemenea cale de atac ar fi fost considerată insuficientă de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Hotărârile din 21 decembrie 2010, Compagnie des gaz de pétrole Primagaz împotriva Franței (CE:ECHR:2010:1221JUD002961308, § 28), precum și Société Canal Plus și alții împotriva Franței (CE:ECHR:2010:1221JUD002940808, § 40).

23

Comisia și Consiliul contestă argumentația recurentelor.

24

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că punctele 51, 55 și 69 din hotărârea atacată, pe care recurentele le contestă în cadrul celui de al patrulea motiv, fac parte dintre motivele prin care Tribunalul a respins excepția de nelegalitate a articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, întemeiată pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă din cauza lipsei unei căi de atac împotriva măsurilor luate în cadrul unei inspecții.

25

Mai exact, la punctele 46-50 din hotărârea atacată, Tribunalul a amintit mai întâi că dreptul la o cale de atac efectivă este consacrat la articolul 47 din cartă și la articolele 6 și 13 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”). După ce a amintit că CEDO nu constituie, atât timp cât Uniunea nu a aderat la aceasta, un instrument juridic integrat formal în ordinea juridică a Uniunii, astfel încât controlul legalității trebuie efectuat numai în raport cu drepturile fundamentale garantate de cartă, Tribunalul a subliniat că rezultă atât din articolul 52 din cartă, cât și din explicațiile referitoare la acest articol că dispozițiile CEDO și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la dispozițiile respective trebuie luate în considerare la interpretarea și la aplicarea dispozițiilor cartei într‑o anumită speță.

26

Tribunalul a considerat în această privință că, potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, respectarea dreptului la o cale de atac efectivă trebuie examinată, în materie de vizite la domiciliu, în lumina următoarelor patru condiții: în primul rând, trebuie să existe un control jurisdicțional efectiv, în fapt și în drept, al legalității deciziei de a efectua asemenea vizite sau a măsurilor luate în cadrul acestora, în al doilea rând, calea sau căile de atac disponibile trebuie să permită, în cazul constatării unor nereguli, fie să se prevină apariția operațiunii, fie, în ipoteza în care o operațiune nelegală ar fi avut deja loc, să se ofere persoanei interesate un remediu adecvat, în al treilea rând, accesibilitatea acțiunii în cauză trebuie să fie certă și, în al patrulea rând, controlul jurisdicțional trebuie să intervină într‑un termen rezonabil.

27

În continuare, Tribunalul a arătat, la punctul 51 din hotărârea atacată, că din această jurisprudență reieșea de asemenea că desfășurarea unei operațiuni de inspecție trebuia să poată face obiectul unui control jurisdicțional efectiv și că controlul trebuia să fie efectiv în împrejurările specifice ale cauzei în discuție, ceea ce implica luarea în considerare a tuturor căilor legale aflate la dispoziția unei întreprinderi care face obiectul unei inspecții și, astfel, o analiză globală a acestor căi legale. Tribunalul a apreciat, la punctele 54 și 55 din hotărârea atacată, că, întrucât verificarea respectării dreptului la o cale de atac efectivă trebuie să se bazeze pe o analiză globală a căilor legale care pot conduce la controlul măsurilor luate în cadrul unei inspecții, este indiferent dacă, luate în considerare individual, fiecare dintre căile legale examinate nu îndeplinește condițiile necesare pentru a se admite existența unui drept la o cale de atac efectivă.

28

În plus, în acest context, Tribunalul a indicat la punctele 57 și 58 din hotărârea atacată că, pe lângă posibilitatea de a adresa cereri consilierului‑auditor al Comisiei, existau șase căi legale care permiteau sesizarea instanței Uniunii cu contestații referitoare la o operațiune de inspecție, și anume acțiunea împotriva deciziei de inspecție, acțiunea împotriva unei decizii a Comisiei prin care se sancționează o obstrucționare a unei inspecții în temeiul articolului 23 alineatul (1) literele (c)-(e) din Regulamentul nr. 1/2003, acțiunea împotriva oricărui act care îndeplinește condițiile jurisprudențiale de act supus căilor de atac care ar fi adoptat de Comisie în urma deciziei de inspecție și în cadrul desfășurării operațiunilor de inspecție, precum o decizie prin care se respinge o cerere de protecție a unor documente în temeiul confidențialității comunicărilor dintre avocați și clienți, acțiunea împotriva deciziei prin care se pune capăt procedurii deschise în temeiul articolului 101 TFUE, acțiunea privind măsurile provizorii și acțiunea în răspundere extracontractuală.

29

Tribunalul a precizat, la punctele 58-66 din hotărârea atacată, în ce mod considera că aceste căi legale permiteau sesizarea instanței Uniunii cu contestațiile referitoare la desfășurarea inspecțiilor.

30

În sfârșit, Tribunalul a statuat, în urma unei analize efectuate la punctele 67-80 din hotărârea atacată, că sistemul de control al desfășurării operațiunilor de inspecție constituit din ansamblul căilor legale enumerate la punctul 28 din prezenta hotărâre putea fi considerat ca îndeplinind cele patru condiții care decurg din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

31

Astfel, la punctul 81 din hotărârea atacată, Tribunalul a respins excepția de nelegalitate a articolului 20 alineatul (4) din Regulamentul nr. 1/2003, întemeiată pe încălcarea dreptului la o cale de atac efectivă.

32

În ceea ce privește prima critică, întemeiată pe faptul că Tribunalul a procedat în mod eronat la o examinare globală a diferitelor căi de atac pentru a verifica dacă dreptul la o cale de atac efectivă împotriva măsurilor luate în cadrul unei inspecții este asigurat, trebuie amintit că dreptul la o cale de atac efectivă este consacrat la articolul 47 din cartă.

33

Trebuie amintit de asemenea că articolul 52 alineatul (3) din cartă prevede că, în măsura în care aceasta din urmă conține drepturi ce corespund celor garantate prin CEDO, înțelesul și întinderea lor sunt aceleași ca cele prevăzute de această convenție [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 116].

34

Or, astfel cum reiese din explicațiile referitoare la articolul 47 din cartă, care, conform articolului 6 alineatul (1) al treilea paragraf TUE și articolului 52 alineatul (7) din cartă, trebuie să fie luate în considerare pentru interpretarea acesteia, primul și al doilea paragraf ale acestui articol 47 corespund articolului 13 și, respectiv, articolului 6 paragraful 1 din CEDO [Hotărârea din 19 noiembrie 2019, A. K. și alții (Independența Camerei disciplinare a Curții Supreme), C‑585/18, C‑624/18 și C‑625/18, EU:C:2019:982, punctul 117]. Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, articolul 6 paragraful 1 din CEDO constituie o lex specialis în raport cu articolul 13 din această convenție, întrucât cerințele celui din urmă articol sunt cuprinse în cerințele, mai stricte, ale celui dintâi (Curtea EDO, 15 martie 2022, Grzęda împotriva Poloniei, CE:ECHR:2022:0315JUD004357218, § 352 și jurisprudența citată).

35

Curtea a statuat în plus că trebuie să aibă în vedere că interpretarea pe care o dă articolului 47 primul paragraf din cartă asigură un nivel de protecție care nu încalcă nivelul garantat la articolul 13 din CEDO, astfel cum a fost interpretat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2018, Belastingdienst/Toeslagen (Efectul suspensiv al apelului), C‑175/17, EU:C:2018:776, punctul 35].

36

În acest context, trebuie arătat că reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului că protecția oferită de articolul 13 din CEDO nu merge până la a impune o formă specială a căii de atac (Curtea EDO, 20 martie 2008, Boudaïeva și alții împotriva Rusiei, CE:ECHR:2008:0320JUD001533902, § 190) și că, chiar dacă nicio cale de atac oferită de dreptul intern, luată în considerare în mod izolat, nu îndeplinește în sine cerințele acestui articol 13, situația se poate prezenta astfel în cazul căilor de atac respective, luate în considerare în ansamblul lor (Curtea EDO, 10 iulie 2020, Mugemangango împotriva Belgiei, CE:ECHR:2020:0710JUD000031015, § 131 și jurisprudența citată).

37

În plus, în cazul încălcării dreptului la respectarea domiciliului, consacrat la articolul 8 din CEDO, o cale de atac este efectivă, în sensul articolului 13 din CEDO, dacă reclamantul are acces la o procedură care îi permite să conteste legalitatea perchezițiilor și a sechestrului realizate și să obțină un remediu adecvat dacă acestea au fost dispuse sau executate ilegal (Curtea EDO, 19 ianuarie 2017, Posevini împotriva Bulgariei, CE:ECHR:2017:0119JUD006363814, § 84).

38

În această privință, reiese din jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului referitoare la articolul 6 paragraful 1 sau la articolul 8 din CEDO că, în materie de vizite la domiciliu, lipsa eliberării prealabile a unei autorizații de inspecție de către o instanță, care ar fi putut circumscrie sau ar fi putut controla desfășurarea acestei inspecții, poate fi contrabalansată de un control judiciar ex post facto cu privire la legalitatea și la necesitatea unei astfel de măsuri de cercetare judecătorească, cu condiția ca acest control să fie eficient în împrejurările specifice ale cauzei în discuție. Aceasta implică faptul că persoanele vizate pot obține un control jurisdicțional efectiv, în fapt și în drept, al măsurii în litigiu și al desfășurării acesteia. Atunci când o operațiune considerată nelegală a avut deja loc, calea sau căile de atac disponibile trebuie să permită să se ofere persoanei interesate un remediu adecvat (Curtea EDO, 2 octombrie 2014, Delta Pekárny a.s. împotriva Republicii Cehe, CE:ECHR:2014:1002JUD000009711, § 86 și 87, precum și jurisprudența citată).

39

Astfel, din moment ce controlul judiciar a posteriori al inspecției poate, în anumite condiții, să contrabalanseze lipsa unui control judiciar prealabil, iar un remediu adecvat trebuie să fie furnizat de „calea sau căile de atac disponibile”, este necesar să se considere că trebuie, în principiu, să se țină seama de ansamblul căilor de atac disponibile pentru a stabili dacă cerințele articolului 47 din cartă sunt îndeplinite.

40

Pe de altă parte, întrucât recurentele au invocat, pe cale de excepție, nelegalitatea articolului 20 din Regulamentul nr. 1/2003, Tribunalul, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 51 din Concluziile prezentate în cauza Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia (C‑682/20 P, EU:C:2022:578), era obligat să se pronunțe cu privire la această excepție, să efectueze o apreciere globală a sistemului de control jurisdicțional al măsurilor luate în cadrul inspecțiilor, depășind împrejurările specifice ale cauzei în discuție.

41

În aceste condiții, este necesar să se constate că recurentele susțin în mod eronat că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept întrucât a efectuat o analiză globală a ansamblului căilor legale disponibile pentru a contesta desfășurarea inspecțiilor.

42

Prin urmare, prima critică trebuie respinsă.

43

În ceea ce privește a doua critică, potrivit căreia Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept întrucât nu a identificat nicio cale de atac imediată care să permită contestarea punerii sub sechestru a unor documente care nu intră sub incidența inspecției, este necesar să se precizeze că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 69 din hotărârea atacată, care este contestat de recurente, această argumentație privește o situație în care inspecția vizată, în cadrul căreia ar putea fi sechestrate documente care nu intră sub incidența inspecției, nu ar conduce la o nouă decizie de constatare și de sancționare a încălcării, ci la deschiderea unei noi investigații și la adoptarea unei noi decizii de inspecție.

44

În această privință, trebuie arătat că, la punctul 69 menționat, Tribunalul a făcut referire la diferitele căi legale pe care le‑a examinat la punctele 57-66 din hotărârea atacată. Acesta a constatat printre altele la punctul 59 din hotărârea menționată că întreprinderile inspectate ar putea formula o acțiune în anulare împotriva unei noi decizii de inspecție și, prin urmare, ar putea contesta legalitatea indiciilor care au stat la baza acesteia ca fiind obținute în mod nelegal cu ocazia inspecției precedente.

45

Pe de altă parte, în ceea ce privește căile de atac imediate pentru a contesta măsurile adoptate în aplicarea unei decizii de inspecție, trebuie arătat că Tribunalul a considerat în mod întemeiat, în esență la punctele 56 și 57 din hotărârea atacată, că aceste întreprinderi au posibilitatea de a formula o acțiune împotriva oricărui act pe care Comisia l‑ar adopta ca urmare a unei decizii de inspecție, inclusiv în cadrul desfășurării unor operațiuni de inspecție, cu condiția ca acest act să poată face obiectul unei astfel de acțiuni în conformitate cu condițiile stabilite de jurisprudență.

46

În consecință, este necesar să se constate că a doua critică este întemeiată pe o interpretare eronată a hotărârii atacate, în special a punctelor 55-69 din această hotărâre, și trebuie, așadar, să fie respinsă. Prin urmare, se impune respingerea celui de al patrulea motiv în totalitate.

47

Prin intermediul primului motiv, întemeiat pe încălcarea articolului 7 din cartă, precum și pe încălcarea articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și a articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, recurentele contestă în special punctele 183-198 din hotărârea atacată.

48

Acest motiv se împarte în două aspecte.

49

Prin intermediul primului aspect, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat dreptul fundamental la inviolabilitatea domiciliului, consacrat la articolul 7 din cartă, întrucât a statuat că procesele‑verbale ale declarațiilor orale, întocmite unilateral de Comisie, constituiau o dovadă valabilă a existenței unor indicii care justifică o inspecție.

50

Ele subliniază că jurisprudența Curții impune printre altele ca Tribunalul, sesizat cu o acțiune împotriva unei decizii de inspecție, să se asigure că aceasta nu prezintă un caracter arbitrar și să verifice în acest scop că decizia respectivă nu a fost adoptată în lipsa oricărei împrejurări de fapt susceptibile să justifice o inspecție. Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului ar impune de asemenea ca verificarea justificării unei vizite la domiciliu să fie deosebit de eficientă și de concretă atunci când, precum în speță, administrația poate decide singură o astfel de măsură. În speță, Tribunalul ar fi renunțat la orice control jurisdicțional efectiv împotriva riscului de intervenție arbitrară a Comisiei, întrucât a acceptat ca aceasta să poată constitui ea însăși proba indiciilor aflate la dispoziția sa.

51

Potrivit recurentelor, numai înregistrarea, indiferent de modalitățile acesteia, ar permite atestarea conținutului declarațiilor orale și a fidelității transcrierii lor și, prin urmare, prezentarea caracteristicilor care fac din acestea o probă cu privire la care instanța poate exercita un control, astfel cum ar reieși din jurisprudența Tribunalului.

52

Obligația de înregistrare a declarațiilor orale nu poate fi repusă în discuție de distincția, efectuată de Tribunal, între indiciile necesare în stadiul unei decizii de inspecție și probele încălcării, cerute pentru adoptarea unei decizii de aplicare a unei sancțiuni. Astfel, potrivit recurentelor, această distincție, care privește nivelul probatoriu necesar, nu are incidență asupra formei pe care un element trebuie să o prezinte pentru a putea fi luat în considerare în mod valabil, fie ca indiciu, fie ca dovadă a unei încălcări.

53

Întrucât a statuat că decizia de inspecție poate fi justificată numai pe baza proceselor‑verbale ale Comisiei, al căror conținut nu este confirmat de vreun terț sau de vreo înregistrare, Tribunalul ar fi deschis posibilitatea Comisiei de a constitui ea însăși proba afirmațiilor sale. Tribunalul ar fi renunțat astfel la orice control efectiv și ar fi lipsit de efect util jurisprudența care impune Comisiei să nu interfereze în sfera de activitate privată decât după ce a reunit indicii suficient de serioase.

54

Prin intermediul celui de al doilea aspect al primului motiv, recurentele susțin că Tribunalul a încălcat articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004 prin faptul că a statuat că Comisia nu era ținută să înregistreze declarațiile orale ale furnizorilor.

55

Recurentele arată, cu titlu introductiv, că însăși Comisia nu a contestat niciodată că este obligată, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și al articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, să procedeze la înregistrarea declarațiilor orale în cauză. Comisia ar fi susținut chiar, în fața Tribunalului, că procesele‑verbale pe care le‑a prezentat în fața acestuia constituiau înregistrări conforme cu dispozițiile respective. Or, în temeiul principiului potrivit căruia nimeni nu poate contesta ceea ce a recunoscut anterior, nu ar fi admisibilă contestarea de către Comisie, în fața Curții, a aplicabilității dispozițiilor menționate.

56

Acestea fiind precizate, recurentele susțin, în primul rând, că jurisprudența menționată de Tribunal la punctul 187 din hotărârea atacată, care se referă la punctul de plecare ce trebuie luat în considerare pentru aprecierea caracterului rezonabil al duratei procedurii administrative, nu oferă nicio indicație cu privire la punctul de plecare al unei investigații, în sensul capitolului V din Regulamentul nr. 1/2003.

57

În al doilea rând, recurentele susțin, primo, că admisibilitatea, în temeiul indiciilor care justifică o inspecție, a unui denunț scris făcut de o persoană care nu justifică interesul legitim impus de articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1/2003, menționată de Tribunal la punctul 188 din hotărârea atacată, nu repune în discuție argumentația lor. Astfel, din moment ce un asemenea denunț îmbracă o formă scrisă, valoarea sa probantă ca indiciu nu este contestabilă.

58

Secundo, Comunicarea din 2006 privind clemența ar prevedea că obligația de înregistrare, prevăzută la articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, se aplică de la primele declarații orale primite de Comisie. Or, în speță, declarațiile furnizorilor ar fi fost primite de Comisie în același stadiu al procedurii ca o declarație a unui solicitant de clemență. În ambele cazuri, ar fi vorba despre primele elemente colectate de Comisie pe baza cărora aceasta poate decide printre altele să dispună inspecții. În consecință, declarațiile furnizorilor ar fi trebuit să fie înregistrate la fel ca declarațiile unui solicitant de clemență.

59

Tertio, manualul de procedură intern al Comisiei în materie de aplicare a articolelor 101 și 102 TFUE din 12 martie 2012, pe care se întemeiază Tribunalul la punctul 194 din hotărârea atacată, ar fi lipsit de orice valoare juridică.

60

Quarto, Concluziile avocatului general Wahl prezentate în cauza Intel Corporation/Comisia (C‑413/14 P, EU:C:2016:788) nu ar veni în sprijinul analizei dezvoltate în hotărârea atacată.

61

În al treilea rând, recurentele susțin că considerațiile care figurează la punctele 197 și 202 din hotărârea atacată referitoare la efectivitatea punerii în aplicare a competențelor de investigație ale Comisiei sunt inoperante și nu pot, în drept, să justifice analiza efectuată de Tribunal.

62

În această privință, recurentele susțin în special că întocmirea unui proces‑verbal de înregistrare a declarațiilor primite de Comisie nu ar descuraja denunțarea unor încălcări mai mult decât redactarea unui proces‑verbal întocmit în mod unilateral de Comisie. Terții intervievați ar putea dori, desigur, să își păstreze anonimatul. Totuși, protecția acestui anonimat ar fi asigurată de întocmirea unor versiuni confidențiale. În plus, Comisia ar fi liberă să efectueze imediat o înregistrare audio sau audiovizuală.

63

În al patrulea rând, recurentele susțin că interviurile cu furnizorii au avut loc în mod vădit în cadrul unei investigații.

64

Caracterul „informal” al acestei investigații ar fi lipsit de pertinență. Astfel, Curtea ar fi refuzat categoric posibilitatea Comisiei de a desfășura interviuri „informale” care să îi permită să eludeze obligațiile sale procedurale impuse de Regulamentul nr. 1/2003 și de Regulamentul nr. 773/2004 (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 88).

65

În sfârșit, recurentele subliniază că, în lipsa unei înregistrări, declarațiile furnizorilor sunt lipsite de valoare probatorie.

66

Prin urmare, procesele‑verbale ale acestor declarații nu pot fi calificate drept indicii suficient de serioase.

67

În consecință, recurentele apreciază că Tribunalul a săvârșit erori de drept atunci când a considerat că interviurile efectuate de Comisie cu furnizorii nu erau supuse dispozițiilor coroborate ale articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și ale articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004.

68

Pe de altă parte, recurentele subliniază că, dacă, în mod excepțional, Curtea nu ar fi sigură că lipsa, în drept, a valorii probante a proceselor‑verbale interne este suficientă pentru a determina anularea în totalitate a deciziei în litigiu, aceasta ar trebui să trimită cauza Tribunalului spre rejudecare pentru ca Tribunalul să reexamineze faptele, făcând abstracție de procesele‑verbale lipsite de valoare probantă.

69

Comisia contestă această argumentație.

70

Cu titlu introductiv, Comisia precizează că deschiderea investigației diferă atât de deschiderea unui dosar, cât și de inițierea procedurii, în sensul articolului 2 din Regulamentul nr. 773/2004. Deschiderea investigației ar interveni încă de la prima utilizare a competențelor sale de investigare și ar necesita măsuri care să implice imputarea săvârșirii unei încălcări și care determină repercusiuni importante asupra situației entităților suspectate. Deschiderea dosarului ar fi un act intern adoptat de grefa Direcției Generale Concurență a Comisiei atunci când atribuie cauzei un număr, iar unicul scop al acestuia ar fi protejarea documentelor. Inițierea procedurii ar corespunde datei la care Comisia adoptă o decizie în temeiul articolului 2 din Regulamentul nr. 773/2004, în vederea adoptării unei decizii în aplicarea capitolului III din Regulamentul nr. 1/2003.

71

Acestea fiind amintite, Comisia arată, în primul rând, că afirmația recurentelor potrivit căreia a permite Comisiei să întocmească în mod unilateral procese‑verbale ale declarațiilor orale ar împiedica Tribunalul să își exercite controlul jurisdicțional cu privire la proporționalitatea și la legalitatea unei inspecții ar fi contrazisă de controlul indiciilor efectuat în speță de Tribunal, care a condus la anularea în parte a deciziei în litigiu. În plus, chiar și atunci când o mărturie orală nu a făcut obiectul unei înregistrări, Tribunalul ar dispune de posibilitatea de a audia martori, în conformitate cu articolul 94 din Regulamentul său de procedură.

72

Aplicarea formalismului Regulamentelor nr. 1/2003 și nr. 773/2004 înainte de deschiderea investigației ar aduce atingere punerii în aplicare de către Comisie a dreptului concurenței, împiedicând‑o să colecteze și să utilizeze indicii primite în formă orală. Mai mult, aceasta ar însemna să se considere că indiciile nu ar putea avea niciodată o formă orală, ceea ce ar compromite eficacitatea investigațiilor Comisiei prin întârzierea datei inspecției.

73

În plus, primo, jurisprudența invocată de recurente ar fi lipsită de relevanță, întrucât ar privi utilizarea unor declarații orale ca probe, iar nu ca indicii.

74

Secundo, în lipsa înregistrării, Curtea a considerat, la punctele 99-101 din Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia (C‑413/14 P, EU:C:2017:632), că un proces‑verbal pregătit de Comisie putea atesta conținutul unor discuții care ar fi trebuit înregistrate și permitea Curții să exercite un control jurisdicțional efectiv.

75

Tertio, indiciile ar fi supuse unui grad de formalism mai redus decât probele. Astfel, deschiderea unei investigații ar fi punctul de pornire al procedurii administrative și ar corespunde datei la care Comisia utilizează pentru prima dată competențele sale de investigație. După cum ar confirma lucrările pregătitoare ale Regulamentului nr. 1/2003, articolul 19 alineatul (1) din acest regulament ar constitui un temei juridic care autorizează înregistrarea declarațiilor orale „în cadrul unei investigații” în vederea prezentării lor nu ca simple indicii, ci ca „mijloace de probă”.

76

În al doilea rând, Comisia susține că nu deschisese deja o investigație înainte de adoptarea deciziei în litigiu. Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, deschiderea unei investigații ar fi punctul de pornire al procedurii administrative și ar corespunde datei la care Comisia ar utiliza, pentru prima dată, competențele sale de investigație.

77

Comisia adaugă, primo, că este lipsit de relevanță faptul că a susținut în fața Tribunalului că procesele‑verbale ale interviurilor cu furnizorii constituiau înregistrări în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și al articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, întrucât Tribunalul nu s‑a pronunțat cu privire la acest argument. Secundo, validitatea ca indiciu al unui denunț efectuat în cadrul unei plângeri care nu ar respecta formalismul articolului 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 773/2004 ar susține inaplicabilitatea în speță a obligației de înregistrare. Aceasta ar confirma, astfel, că un element material poate constitui un indiciu, chiar și atunci când nu respectă anumite cerințe de formă.

78

Tertio, ar fi lipsit de relevanță faptul că, în Comunicarea din 2006 privind clemența, Comisia ar fi prevăzut să înregistreze, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și al articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, solicitările orale de clemență formulate înaintea primei utilizări a competențelor sale de investigație.

79

Quarto, distincția efectuată de Tribunal între etapa anterioară primei utilizări a competențelor de investigație ale Comisiei și cea ulterioară unei astfel de utilizări nu ar fi comparabilă cu distincția dintre interviurile formale și interviurile informale respinse de Curte în Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia (C‑413/14 P, EU:C:2017:632).

80

În al treilea rând, Comisia amintește că Tribunalul a concluzionat, deși doar cu titlu suplimentar, la punctul 197 din hotărârea atacată, că s‑ar aduce atingere în mod grav descoperirii practicilor ilicite de către Comisie și punerii în aplicare a competențelor sale de investigație dacă aceasta ar trebui să fie obligată să înregistreze orice declarație orală înainte de deschiderea unei investigații.

81

Prin intermediul primului motiv, recurentele reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit o eroare de drept, la punctul 186 din hotărârea atacată, întrucât a considerat că Comisia nu este obligată să respecte obligația de înregistrare a interviurilor, care rezultă din dispozițiile coroborate ale articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și ale articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004, înainte de a fi deschis în mod formal o investigație și de a fi făcut uz de competențele de investigație care îi sunt conferite în special de articolele 18-20 din Regulamentul nr. 1/2003.

82

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii impune să se țină seama nu numai de termenii săi, ci și de contextul în care se înscrie, precum și de obiectivele și de finalitatea urmărite de actul din care aceasta face parte (Hotărârea din 1 august 2022, HOLD Alapkezelő, C‑352/20, EU:C:2022:606, punctul 42 și jurisprudența citată).

83

În primul rând, din însuși textul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 reiese că acesta din urmă are vocația să se aplice oricărui interviu care vizează colectarea de informații privind obiectul unei investigații (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 84).

84

Articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, care supune interviurile întemeiate pe articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 condiției respectării anumitor cerințe de formă, nu aduce precizări cu privire la domeniul de aplicare al acestei din urmă dispoziții.

85

Or, trebuie amintit că Curtea a statuat că, potrivit articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, revine Comisiei obligația de a înregistra, într‑o formă la alegerea sa, orice interviu organizat de aceasta, în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003, pentru obținerea informațiilor privind obiectul unei investigații realizate de ea (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctele 90 și 91).

86

Trebuie, așadar, să se precizeze că este necesar să se facă o distincție în funcție de obiectul interviurilor pe care le efectuează Comisia, întrucât numai cele prin care se urmărește colectarea unor informații referitoare la obiectul unei investigații a Comisiei intră în domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și, prin urmare, al obligației de înregistrare.

87

Acestea fiind precizate, niciun element întemeiat pe textul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 sau al articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004 nu permite să se deducă faptul că aplicarea acestei obligații de înregistrare depinde de aspectul dacă interviul desfășurat de Comisie a avut loc înainte de deschiderea formală a unei investigații pentru a strânge indicii ale unei încălcări sau ulterior, pentru a colecta probe ale unei încălcări.

88

Astfel, dispozițiile menționate nu prevăd nicidecum că aplicarea obligației de înregistrare depinde de aspectul dacă informațiile care constituie obiectul acesteia pot fi calificate drept indicii sau probe. Dimpotrivă, din cauza caracterului generic al termenului „informații”, care figurează la articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, trebuie să se considere că această dispoziție se aplică fără distincție fiecăreia dintre categoriile respective.

89

Desigur, noțiunile „indicii” și „probe” nu pot fi confundate, întrucât un indiciu nu poate, prin natura sa și spre deosebire de o probă, să fie suficient pentru a se stabili un anumit fapt.

90

Nu este mai puțin adevărat că calificarea drept indiciu sau probă nu depinde de o etapă specifică a procedurii, ci de valoarea probantă a informațiilor în cauză, de indicii suficient de serioase și de convergente, reunite în „serie”, care pot dovedi ele însele o încălcare și pot fi utilizate în decizia finală a Comisiei adoptată în temeiul articolului 101 TFUE (a se vedea în acest sens Hotărârea din 1 iulie 2010, Knauf Gips/Comisia, C‑407/08 P, EU:C:2010:389, punctul 47).

91

Prin urmare, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 141 din Concluziile prezentate în cauza Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia (C‑682/20 P, EU:C:2022:578), obligația de înregistrare a interviurilor nu poate depinde de calificarea informațiilor colectate drept indicii sau probe, întrucât valoarea probatorie a acestor informații nu poate fi apreciată de Comisie decât la finalul acestor interviuri, în cursul fazelor ulterioare ale procedurii.

92

Pe de altă parte, articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 și articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004 nu prevăd nici că aplicarea obligației de înregistrare depinde de stadiul procedurii în care se efectuează interviurile. Desigur, articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 prevede că interviurile întemeiate pe această dispoziție sunt cele efectuate în scopul colectării de informații referitoare la obiectul unei investigații, ceea ce presupune ca o investigație să fie în curs. În schimb, din această dispoziție nu reiese că interviurile respective trebuie să aibă loc după deschiderea formală a unei investigații, astfel cum a fost definită de Tribunal la punctul 186 din hotărârea atacată, ca fiind momentul în care Comisia adoptă o măsură ce implică imputarea săvârșirii unei încălcări.

93

În al doilea rând, în ceea ce privește contextul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, este necesar să se arate, pe de o parte, că acest articol figurează în capitolul V din regulamentul menționat, referitor la competențele de investigație ale Comisiei. Or, aplicarea dispozițiilor acestui capitol nu este în mod necesar condiționată de adoptarea de către această instituție a unei măsuri care să implice imputarea săvârșirii unei încălcări.

94

Astfel, Comisia poate, în conformitate cu articolul 17 din regulamentul menționat, să desfășoare investigații sectoriale care nu necesită, în prealabil, adoptarea unor măsuri de această natură în privința întreprinderilor.

95

Pe de altă parte, trebuie arătat că articolul 2 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, potrivit căruia „Comisia își poate exercita competențele de investigație în temeiul capitolului V din Regulamentul [nr. 1/2003] înainte de inițierea procedurii”, confirmă interpretarea potrivit căreia dispozițiile referitoare la competențele de investigare ale Comisiei enumerate în capitolul menționat – inclusiv articolul 19 – se pot aplica înainte ca o investigație să fi fost deschisă oficial, contrar a ceea ce rezultă din cuprinsul punctului 193 din hotărârea atacată.

96

Este adevărat că, în cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 15 octombrie 2002, Limburgse Vinyl Maatschappij și alții/Comisia (C‑238/99 P, C‑244/99 P, C‑245/99 P, C‑247/99 P, C‑250/99 P-C‑252/99 P și C‑254/99 P, EU:C:2002:582, punctul 182), și Hotărârea din 21 septembrie 2006, Nederlandse Federatieve Vereniging voor de Groothandel op Elektrotechnisch Gebied/Comisia (C‑105/04 P, EU:C:2006:592, punctul 38), citate la punctul 187 din hotărârea atacată, Curtea a identificat punctul de plecare al investigației preliminare conduse de Comisie, în materie de concurență, ca fiind data la care această instituție, făcând uz de competențele care i‑au fost conferite de legiuitorul Uniunii, ia măsuri care implică imputarea săvârșirii unei încălcări și care determină repercusiuni semnificative asupra situației întreprinderilor suspectate.

97

Totuși, cauzele aflate la originea hotărârilor menționate priveau stabilirea momentului de la care este inițiată procedura administrativă în scopul verificării respectării de către Comisie a principiului termenului rezonabil. Or, această verificare necesită să se examineze dacă instituția respectivă a acționat cu diligență începând de la data la care a informat despre existența unei investigații întreprinderea suspectată că a săvârșit o încălcare a dreptului Uniunii în materie de concurență.

98

În schimb, această dată nu poate fi luată în considerare pentru a stabili momentul de la care Comisia este obligată să respecte obligația de înregistrare a interviurilor care rezultă din dispozițiile coroborate ale articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și ale articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004. Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 150 din Concluziile prezentate în cauza Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia (C‑682/20 P, EU:C:2022:578), o întreprindere poate fi vizată de declarațiile unor terți luate în cursul unor asemenea întâlniri fără a avea cunoștință de ele. Prin urmare, luarea în considerare a datei menționate ar însemna amânarea aplicării obligației de înregistrare și a garanțiilor procedurale aferente, prevăzute de aceste dispoziții în beneficiul terților intervievați și al întreprinderii suspectate, până la adoptarea de către Comisie a unei măsuri prin care această întreprindere este informată cu privire la existența unor bănuieli în privința sa. Ca urmare a acestei amânări, interviurile cu terții realizate anterior unei astfel de măsuri ar fi excluse din domeniul de aplicare al obligației de înregistrare a interviurilor și al garanțiilor procedurale care le sunt aplicabile.

99

În al treilea și ultimul rând, în ceea ce privește finalitatea Regulamentului nr. 1/2003, reiese din considerentul (25) al acestui regulament că, întrucât identificarea încălcărilor normelor de concurență devine tot mai dificilă, articolul 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003 urmărește să completeze competențele de investigație ale Comisiei, permițând în special acesteia din urmă să intervieveze orice persoană care ar putea fi în posesia unor informații utile și să înregistreze declarațiile sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 85). Or, expresia „identificarea încălcărilor”, care figurează în considerentul menționat, confirmă interpretarea potrivit căreia interviurile efectuate de Comisie, într‑un stadiu preliminar, pentru a colecta indicii referitoare la obiectul unei investigații intră de asemenea sub incidența articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003.

100

Pe de altă parte, trebuie precizat că, potrivit articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, Comisia are posibilitatea de a înregistra interviurile sub orice formă. Prin urmare, Comisia nu poate susține în mod valabil că impunerea unei obligații de înregistrare ar împiedica‑o să colecteze și să utilizeze indicii atunci când acestea nu pot avea decât o formă orală și ar compromite eficacitatea investigațiilor prin întârzierea datei inspecției. De asemenea, Comisia nu poate susține că o astfel de obligație are un efect disuasiv din moment ce are posibilitatea de a proteja identitatea persoanelor intervievate.

101

În aceste condiții, este necesar să se constate că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 193 din hotărârea atacată, că trebuiau excluse din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1/2003 interviurile în cursul cărora au fost colectate indicii care au servit ulterior drept temei pentru o decizie prin care s‑a dispus inspecția unei întreprinderi, pentru motivul că nu era deschisă nicio investigație în sensul capitolului V din acest regulament la data respectivă, întrucât Comisia nu a adoptat o măsură care să implice, în privința acestei întreprinderi, imputarea săvârșirii unei încălcări. Pentru a stabili dacă interviurile respective intrau în domeniul de aplicare menționat, Tribunalul ar fi trebuit să examineze dacă acestea urmăreau colectarea de informații referitoare la obiectul unei investigații, ținând seama de conținutul și de contextul lor.

102

În speță, așa cum reiese din cuprinsul punctului 198 din hotărârea atacată, Tribunalul a considerat că indiciile rezultate din interviurile cu furnizorii nu pot fi înlăturate ca fiind afectate de o neregularitate de formă pentru motivul nerespectării obligației de înregistrare prevăzute la articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, printre altele pentru că aceste interviuri s‑au desfășurat înainte de deschiderea unei investigații în temeiul Regulamentului nr. 1/2003 și că nu implicau, în privința recurentelor și a fortiori în privința furnizorilor, vreun reproș că au săvârșit o încălcare.

103

Or, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 155 din Concluziile prezentate în cauza Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia (C‑682/20 P, EU:C:2022:578), este suficient să se arate în această privință că, atunci când Comisia realizează interviuri, al căror obiect este definit în prealabil și al căror scop este în mod deschis acela de a obține informații cu privire la funcționarea unei anumite piețe și la comportamentul actorilor de pe piața respectivă în vederea identificării unor eventuale comportamente ilicite sau a consolidării suspiciunilor sale în ceea ce privește existența unor astfel de comportamente, ea își exercită competența de a lua declarații în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003.

104

În consecință, interviurile cu furnizorii intrau în domeniul de aplicare al articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, iar Comisia era obligată să efectueze o înregistrare a acestor declarații în conformitate cu articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004.

105

Rezultă că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a apreciat, la punctul 198 din hotărârea atacată, că obligația de înregistrare, prevăzută la articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, nu se aplica interviurilor cu furnizorii și că indiciile rezultate din aceste interviuri nu erau afectate de o neregularitate de formă.

106

Din toate cele de mai sus reiese că primul motiv este întemeiat și că, în consecință, se impune admiterea recursului și anularea punctului 2 din dispozitivul hotărârii atacate, fără a fi necesară pronunțarea cu privire la celelalte motive de recurs. În consecință, este necesar să se anuleze și punctul 3 din dispozitivul hotărârii atacate, referitor la cheltuielile de judecată.

107

Conform articolului 61 primul paragraf din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, Curtea poate, în cazul în care anulează decizia Tribunalului, să soluționeze ea însăși în mod definitiv litigiul atunci când acesta este în stare de judecată.

108

Această situație se regăsește în speță.

109

Prin urmare, este necesar să se examineze critica, invocată de recurente în fața Tribunalului în cadrul motivului lor referitor la încălcarea dreptului la inviolabilitatea domiciliului, întemeiată în esență pe faptul că indiciile rezultate din interviurile cu furnizorii trebuie înlăturate din cauza nerespectării de către Comisie a articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 și a articolului 3 din Regulamentul nr. 773/2004.

110

În susținerea acestei critici, recurentele susțin că procesele‑verbale ale interviurilor cu furnizorii nu erau înregistrări conforme cu dispozițiile respective, din moment ce fuseseră întocmite în mod unilateral de Comisie și nu constituiau înregistrări ale tuturor acestor interviuri.

111

Comisia răspunde că și‑a îndeplinit obligația de înregistrare prin faptul că a redactat procese‑verbale exhaustive care reflectă în mod fidel conținutul declarațiilor furnizorilor și prin depunerea lor la dosar, sub un număr oficial de identificare. Acest tip de proces‑verbal ar constitui una dintre formele de înregistrare, la care articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004 permite Comisiei să recurgă, la fel ca o înregistrare audio sau audiovizuală ori ca o retranscriere verbatim.

112

În această privință, trebuie arătat că articolul 3 alineatul (3) prima teză din Regulamentul nr. 773/2004, care precizează că Comisia „poate înregistra sub orice formă declarațiile făcute de persoanele intervievate”, implică faptul că, dacă Comisia decide, cu consimțământul persoanei intervievate, să procedeze la un interviu în temeiul articolului 19 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1/2003, ea este ținută să înregistreze acest interviu în integralitatea sa, fără a aduce atingere alegerii lăsate Comisiei cu privire la forma acestei înregistrări (Hotărârea din 6 septembrie 2017, Intel/Comisia, C‑413/14 P, EU:C:2017:632, punctul 90).

113

În plus, reiese din articolul 3 alineatul (3) a doua și a treia teză din Regulamentul nr. 773/2004 că Comisia trebuie să pună la dispoziția persoanei intervievate pentru aprobare o copie a înregistrării și că stabilește, dacă este necesar, un termen în care această persoană poate comunica orice corectare care trebuie făcută în declarație.

114

În speță, Comisia nici nu a susținut și a fortiori nici nu a dovedit că a pus la dispoziția furnizorilor pentru aprobare procesele‑verbale pe care le‑a redactat.

115

Or, obligația impusă Comisiei de a pune la dispoziția persoanei intervievate pentru aprobare o copie a înregistrării, prevăzută la articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, urmărește în special să asigure autenticitatea declarațiilor făcute de persoana intervievată, garantând că aceste declarații trebuie să îi fie efectiv atribuite și că conținutul lor reflectă în mod fidel și în integralitate declarațiile respective, iar nu interpretarea dată acestora de Comisie.

116

Prin urmare, un indiciu întemeiat pe o declarație luată de Comisie, fără ca această cerință, impusă de articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004 să fie respectată, trebuie considerat inadmisibil și, în consecință, înlăturat.

117

Astfel, aceste procese‑verbale, de natură pur internă, nu pot fi considerate ca îndeplinind cerințele articolului 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004 care se aplică interviurilor care intră în domeniul de aplicare al articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003.

118

Această constatare nu poate fi infirmată de punctele 65-69 din Hotărârea din 26 septembrie 2018, Infineon Technologies/Comisia (C‑99/17 P, EU:C:2018:773), invocată de Comisie în ședință.

119

Desigur, Curtea a statuat că principiul care prevalează în dreptul Uniunii este acela al liberei aprecieri a probelor, din care decurge că singurul criteriu pertinent pentru a aprecia valoarea probatorie a dovezilor prezentate în mod legal constă în credibilitatea lor și că valoarea probatorie a unei dovezi trebuie evaluată în mod global, astfel încât invocarea unor simple îndoieli nesusținute cu privire la autenticitatea unei dovezi nu este suficientă pentru a compromite credibilitatea acesteia (Hotărârea din 26 septembrie 2018, Infineon Technologies/Comisia, C‑99/17 P, EU:C:2018:773, punctele 65-69).

120

Totuși, în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, proba a cărei autenticitate era repusă în discuție era un e‑mail intern al unei întreprinderi, iar nu înregistrarea unei declarații luate de Comisie, afectată de o încălcare a articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004.

121

Astfel, principiul liberei aprecieri a probelor nu poate fi invocat pentru a eluda regulile de formă aplicabile înregistrării declarațiilor luate de Comisie în temeiul articolului 19 din Regulamentul nr. 1/2003. În această privință, trebuie arătat că constatarea unei neregularități în colectarea de indicii, în raport cu articolul 19 din Regulamentul nr. 1/2003 coroborat cu articolul 3 alineatul (3) din Regulamentul nr. 773/2004, constă în imposibilitatea Comisiei de a utiliza aceste indicii în continuarea procedurii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 18 iunie 2015, Deutsche Bahn și alții/Comisia, C‑583/13 P, EU:C:2015:404, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

122

În speță, din moment ce, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 208 din Concluziile prezentate în cauza Les Mousquetaires și ITM Entreprises/Comisia (C‑682/20 P, EU:C:2022:578), informațiile provenite din interviurile cu furnizorii constituiau esențialul indiciilor pe care se întemeiază decizia în litigiu, iar aceasta este afectată de o neregularitate de formă pentru motivul nerespectării obligației de înregistrare prevăzute la articolul 3 din Regulamentul nr. 773/2004, este necesar să se concluzioneze că Comisia nu deținea, la data adoptării deciziei în litigiu, indicii suficient de serioase pe care să fie îndreptățită să le utilizeze și care să justifice prezumțiile enunțate la articolul 1 litera (a) din această decizie. Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se anuleze în totalitate decizia menționată.

123

Potrivit articolului 184 alineatul (2) din Regulamentul de procedură al Curții, atunci când recursul este fondat, iar Curtea soluționează ea însăși în mod definitiv litigiul, aceasta se pronunță asupra cheltuielilor de judecată.

124

Articolul 138 alineatul (1) din acest regulament, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din regulamentul menționat, prevede că partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât recurentele au solicitat obligarea Comisiei la plata cheltuielilor de judecată, iar aceasta din urmă a căzut în pretenții, se impune obligarea acesteia să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, și pe cele efectuate de recurente în cadrul prezentului recurs. Pe de altă parte, întrucât decizia în litigiu este anulată, Comisia este obligată să suporte totalitatea cheltuielilor de judecată efectuate de recurente în cadrul procedurii în primă instanță.

125

În temeiul articolului 184 alineatul (4) din Regulamentul de procedură al Curții, în cazul în care un intervenient în primă instanță nu a formulat el însuși recurs, acesta nu poate fi obligat la plata cheltuielilor de judecată în procedura de recurs decât dacă a participat la faza scrisă sau orală a procedurii în fața Curții. În cazul în care un asemenea intervenient participă la procedură, Curtea poate decide ca acesta să suporte propriile cheltuieli de judecată. Întrucât Consiliul, intervenient în primă instanță, a participat la faza scrisă și la faza orală a procedurii în fața Curții, trebuie să se decidă că acesta suportă propriile cheltuieli de judecată aferente atât procedurii de recurs, cât și procedurii în primă instanță.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară și hotărăște: