EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62020CJ0568

Hotărârea Curții (Camera a treia) din 7 aprilie 2022.
J împotriva H Limited.
Cerere de decizie preliminară formulată de Oberster Gerichtshof.
Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 2 litera (a) – Noțiunea de «hotărâre» – Somație de plată adoptată în alt stat membru după o examinare sumară și în contradictoriu a unei hotărâri pronunțate într‑un stat terț – Articolul 39 – Forță executorie în statele membre.
Cauza C-568/20.

Court reports – general

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2022:264

 HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)

7 aprilie 2022 ( *1 )

„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie civilă – Competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială – Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 – Domeniu de aplicare – Articolul 2 litera (a) – Noțiunea de «hotărâre» – Somație de plată adoptată în alt stat membru după o examinare sumară și în contradictoriu a unei hotărâri pronunțate într‑un stat terț – Articolul 39 – Forță executorie în statele membre”

În cauza C‑568/20,

având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), prin decizia din 23 septembrie 2020, primită de Curte la 2 noiembrie 2020, în procedura

J

împotriva

H Limited,

CURTEA (Camera a treia),

compusă din doamna K. Jürimäe, președintă de cameră, și domnii N. Jääskinen, M. Safjan (raportor), N. Piçarra și M. Gavalec, judecători,

avocat general: domnul P. Pikamäe,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

pentru J, de C. Straberger, Rechtsanwalt;

pentru H Limited, de S. Turic, Rechtsanwalt;

pentru guvernul german, de J. Möller, M. Hellmann și U. Bartl, în calitate de agenți;

pentru Comisia Europeană, de M. Heller și H. Leupold, în calitate de agenți,

după ascultarea concluziilor avocatului general în ședința din 16 decembrie 2021,

pronunță prezenta

Hotărâre

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1, a articolului 2 litera (a), a articolului 39, a articolului 42 alineatul (1) litera (b), precum și a articolelor 45, 46 și 53 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între J, pe de o parte, și H Limited, pe de altă parte, în legătură cu executarea în Austria a unei ordonanțe de plată emise de High Court of Justice (England & Wales) [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Regatul Unit (denumită în continuare „High Court”)] în temeiul a două hotărâri pronunțate în Iordania.

Cadrul juridic

3

Considerentele (4), (6), (26) și (34) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins:

„(4)

Anumite disparități între normele interne care reglementează competența judiciară și recunoașterea hotărârilor împiedică buna funcționare a pieței interne. Adoptarea de dispoziții care să unifice normele referitoare la conflictele de competență în materie civilă și comercială și care să asigure recunoașterea și executarea rapidă și simplă a hotărârilor pronunțate într‑un stat membru este indispensabilă.

[…]

(6)

Pentru atingerea obiectivului liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială este necesar și oportun ca normele care reglementează competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor să fie reglementate de un instrument juridic al Uniunii cu caracter imperativ și de aplicare directă.

[…]

(26)

Încrederea reciprocă în administrarea justiției în Uniune[a Europeană] justifică principiul potrivit căruia hotărârile pronunțate într‑un stat membru ar trebui recunoscute în toate statele membre, fără să fie necesare proceduri speciale. În plus, obiectivul diminuării duratei și costurilor litigiilor transfrontaliere justifică eliminarea hotărârii de încuviințare a executării înainte de executarea unei hotărâri în statul membru solicitat. Drept urmare, o hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru solicitat.

[…]

(34)

Ar trebui asigurată continuitatea între Convenția [din 27 septembrie 1968 privind competența judiciară și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 1972, L 299, p. 32, Ediție specială, 19/vol. 10, p. 3), astfel cum a fost modificată ulterior prin convențiile de aderare a noilor state membre la convenția în cauză (denumită în continuare «Convenția de la Bruxelles din 1968»)], Regulamentul (CE) nr. 44/2001 [al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74)] și prezentul regulament, fiind necesar să se prevadă unele dispoziții tranzitorii în acest sens. Aceeași necesitate a continuității este valabilă cu privire la interpretarea de către Curtea de Justiție a Uniunii Europene a Convenției de la Bruxelles din 1968 și a regulamentelor de înlocuire a acesteia.”

4

Conform articolului 1 alineatul (1) din acest regulament:

„Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).”

5

Articolul 2 din regulamentul menționat prevede:

„În sensul prezentului regulament:

(a)

«hotărâre» înseamnă o hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, indiferent de denumirea acesteia, inclusiv un decret, un ordin, o ordonanță sau un mandat de executare, precum și o decizie privind stabilirea de către un grefier al instanței a cheltuielilor de judecată.

În sensul capitolului III, «hotărâre» include măsurile provizorii și de conservare dispuse de o instanță care, în temeiul prezentului regulament, este competentă să judece cauza pe fond. Noțiunea nu include măsurile provizorii, inclusiv de conservare, dispuse de o astfel de instanță fără citarea pârâtului, cu excepția cazului în care hotărârea care cuprinde măsura este notificată sau comunicată pârâtului înaintea executării;

[…]

(d)

«stat membru de origine» înseamnă statul membru în care a fost pronunțată hotărârea, a fost aprobată ori încheiată tranzacția judiciară sau a fost întocmit sau înregistrat în mod oficial actul autentic, după caz;

(e)

«stat membru solicitat» înseamnă statul membru în care se invocă recunoașterea hotărârii sau în care se solicită executarea hotărârii, a tranzacției judiciare sau a actului autentic;

(f)

«instanța de origine» înseamnă instanța care a pronunțat hotărârea a cărei recunoaștere se invocă sau a cărei executare se solicită.”

6

Articolul 39 din același regulament prevede:

„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.”

7

Articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, reclamantul furnizează autorității competente de executare:

(a)

o copie a hotărârii, care întrunește condițiile necesare în vederea stabilirii autenticității acesteia, și

(b)

certificatul eliberat în conformitate cu articolul 53, care atestă că hotărârea este executorie și care conține un rezumat al hotărârii, precum și, dacă este cazul, informații relevante cu privire la cheltuielile de judecată recuperabile și la calcularea dobânzii.”

8

Articolul 45 alineatul (1) din acest regulament prevede:

„La cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri:

(a)

dacă recunoașterea este vădit contrară ordinii publice (ordre public) a statului membru solicitat;

[…]”

9

Potrivit articolului 46 din regulamentul menționat:

„Executarea unei hotărâri se refuză, la cererea persoanei împotriva căreia se solicită executarea, în cazul în care se constată existența unuia dintre motivele prevăzute la articolul 45.”

10

Articolul 52 din același regulament prevede:

„În niciun caz hotărârea pronunțată într‑un stat membru nu poate face obiectul unei revizuiri pe fond în statul membru solicitat.”

11

Articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 are următorul cuprins:

„La cererea oricărei părți interesate, instanța de origine emite certificatul, utilizând formularul prevăzut în anexa I.”

Litigiul principal și întrebările preliminare

12

Printr‑o ordonanță de plată din 20 martie 2019, High Court l‑a obligat pe J, persoană fizică cu domiciliul în Austria, la plata către H Limited, instituție bancară, a sumei de 10392463 de dolari americani (USD) (aproximativ 9200000 de euro), majorată cu dobânzi și cheltuieli, pentru executarea a două hotărâri pronunțate la 3 mai și 20 mai 2013 de instanțe iordaniene (denumite în continuare „hotărârile iordaniene”). În plus, High Court a emis certificatul prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012.

13

H Limited a solicitat executarea acestei ordonanțe de plată în circumscripția Bezirksgericht Freistadt (Tribunalul Districtual din Freistadt, Austria) în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012, prezentând în special certificatul prevăzut la articolul 53 din acest regulament.

14

Printr‑o ordonanță din 12 aprilie 2019, Bezirksgericht Freistadt (Tribunalul Districtual din Freistadt) a autorizat H Limited, pe baza ordonanței High Court din 20 martie 2019 și în temeiul Regulamentului nr. 1215/2012, să procedeze la executarea acestei din urmă ordonanțe în vederea recuperării unei creanțe de 9249915,62 euro, majorată cu dobânzi și cheltuieli. Această instanță a arătat în special că procedura în fața High Court a respectat principiul contradictorialității.

15

Apelul formulat de J împotriva acestei ordonanțe din 12 aprilie 2019 a fost respins prin hotărârea Landesgericht Linz (Tribunalul Regional din Linz, Austria) din 22 iunie 2020. După ce a arătat că ordonanța High Court din 20 martie 2019 reprezenta o hotărâre, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța de apel a subliniat că certificatul menționat la articolul 53 din acest regulament, prezentat de H Limited, nu ridica nicio îndoială care să trimită la unul dintre motivele de refuz al recunoașterii prevăzute la articolul 45 din regulamentul menționat.

16

J a formulat recurs la Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria), instanța de trimitere.

17

Această din urmă instanță tinde să considere că principiul excluderii unui dublu exequatur este valabil și pentru hotărârile privind obligarea la plată pronunțate de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unei acțiuni având ca obiect executarea unei hotărâri pronunțate de o instanță străină, în măsura în care raportul juridic aflat la originea datoriei recunoscute prin hotărâre definitivă nu este verificat pe fond. Hotărârea în discuție în litigiul principal nu ar intra, așadar, în sfera noțiunii de „hotărâre”, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012.

18

Într‑un astfel de caz, un control jurisdicțional al condițiilor generale de executare în temeiul acestui regulament nu ar fi exclus. Prin urmare, instanța de trimitere consideră că statul membru de executare poate verifica datele care figurează în certificatul prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, astfel încât debitorul poate invoca neîndeplinirea condițiilor de punere în executare, de exemplu ca urmare a inexistenței unei hotărâri, în sensul articolului 2 litera (a) din acest regulament, sau a inaplicabilității regulamentului menționat.

19

Totuși, această instanță arată că aplicarea corectă a dreptului Uniunii nu se impune cu o asemenea evidență încât să nu lase loc niciunei îndoieli rezonabile.

20

În aceste condiții, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„1)

Dispozițiile [Regulamentului nr. 1215/2012], în special articolul 2 litera (a) și articolul 39, trebuie interpretate în sensul că există o hotărâre care trebuie executată și în cazul în care, în urma unei examinări sumare în cadrul unei proceduri desfășurate în contradictoriu într‑un stat membru, dar numai în ceea ce privește autoritatea de lucru judecat a unei hotărâri pronunțate împotriva sa într‑un stat terț, partea menționată ca debitor în titlul executoriu este obligată să plătească părții care a obținut câștig de cauză în cadrul procedurii din statul terț datoria recunoscută în acest stat terț printr‑o hotărâre definitivă, obiectul procedurii din statul membru limitându‑se la verificarea existenței dreptului născut din această datorie față de partea împotriva căreia se solicită executarea?

2)

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare:

Dispozițiile Regulamentului [nr. 1215/2012], în special articolul 1, articolul 2 litera (a), articolul 39, articolul 45, articolul 46 și articolul 52, trebuie interpretate în sensul că, independent de existența unuia dintre motivele enumerate la articolul 45 [din acest regulament], executarea trebuie să fie refuzată atunci când hotărârea care trebuie verificată nu este o hotărâre în sensul articolului 2 litera (a) sau al articolului 39 [din regulamentul menționat] sau atunci când cererea subiacentă acestei hotărâri din statul membru de origine nu intră în domeniul de aplicare al [regulamentului menționat]?

3)

În cazul unui răspuns negativ la prima întrebare și al unui răspuns afirmativ la a doua întrebare:

Dispozițiile Regulamentului nr. 1215/2012, în special articolul 1, articolul 2 litera (a), articolul 39, articolul 42 alineatul (1) litera (b), articolul 46 și articolul 53, trebuie interpretate în sensul că, în procedura privind cererea de refuz al executării, instanța din statul membru solicitat trebuie să considere, în mod necesar, deja pe baza informațiilor furnizate de instanța de origine în certificatul prevăzut la articolul 53 [din acest regulament], că există o hotărâre care intră în domeniul de aplicare al regulamentului și care trebuie executată?”

Cu privire la întrebările preliminare

Cu privire la prima întrebare

21

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să afle în esență dacă articolul 2 litera (a) și articolul 39 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că o ordonanță de plată adoptată de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unor hotărâri definitive pronunțate într‑un stat terț constituie o hotărâre și are forță executorie în celelalte state membre.

22

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, în măsura în care, în conformitate cu considerentul (34) al Regulamentului nr. 1215/2012, acesta abrogă și înlocuiește Regulamentul nr. 44/2001, care a înlocuit el însuși Convenția de la Bruxelles din 1968, interpretarea dată de Curte dispozițiilor acestor din urmă instrumente juridice este valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile respective pot fi calificate drept „echivalente” (Hotărârea din 10 martie 2022, BMA Nederland, C‑498/20, EU:C:2022:173, punctul 27 și jurisprudența citată).

23

Or, aceasta este situația articolului 25 și a articolului 27 punctul 1 din respectiva convenție, precum și a articolului 32 și a articolului 34 punctul 1 din Regulamentul nr. 44/2001, pe de o parte, și a articolului 2 litera (a), precum și a articolului 45 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, pe de altă parte.

24

Astfel cum a arătat Curtea în privința articolului 32 din Regulamentul nr. 44/2001, care este dispoziția echivalentă articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, noțiunea de „hotărâre” acoperă orice hotărâre pronunțată de o instanță dintr‑un stat membru, fără a se face nicio distincție în funcție de conținutul hotărârii în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctul 23).

25

Rezultă că această noțiune cuprinde și o ordonanță de plată adoptată de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unor hotărâri definitive pronunțate într‑un stat terț.

26

Astfel, potrivit jurisprudenței Curții, pentru ca hotărârile să intre în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, este suficient să fie vorba despre hotărâri judecătorești care, înainte de solicitarea recunoașterii și a executării lor într‑un alt stat membru decât statul membru de origine, au făcut sau erau susceptibile de a face, în acest stat membru de origine, în diverse moduri, obiectul unei cercetări contradictorii (a se vedea prin analogie Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi, C‑394/07, EU:C:2009:219, punctul 23 și jurisprudența citată).

27

Această interpretare largă și autonomă este confirmată de sistemul instituit de Regulamentul nr. 1215/2012, precum și de obiectivele urmărite de acesta (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctele 26 și 28).

28

În primul rând, în ceea ce privește obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 1215/2012, considerentul (6) al acestuia expune obiectivul liberei circulații a hotărârilor în materie civilă și comercială. În plus, din considerentele (4) și (26) reiese că acesta urmărește simplificarea formalităților în vederea recunoașterii și executării rapide și simple a hotărârilor pronunțate în statele membre legate prin acest regulament. Or, astfel cum a arătat Comisia Europeană, o interpretare diferită a articolului 2 litera (a) din regulamentul menționat ar impune ca noțiunea de „hotărâre” să fie legată de conținutul acesteia, ceea ce ar fi în contradicție cu acest obiectiv.

29

În al doilea rând, referitor la sistemul instituit de Regulamentul nr. 1215/2012, considerentul (26) al acestuia subliniază importanța principiului încrederii reciproce între instanțele statelor membre în ceea ce privește executarea hotărârilor judecătorești, ceea ce presupune ca noțiunea de „hotărâre” să nu fie interpretată în mod restrictiv.

30

Or, s‑ar aduce atingere acestei încrederi reciproce dacă o instanță dintr‑un stat membru ar putea nega caracterul de „hotărâre” al unei ordonanțe de plată pe care o instanță din alt stat membru a adoptat‑o în temeiul unor hotărâri definitive pronunțate într‑un stat terț.

31

În definitiv, o interpretare restrictivă a noțiunii de „hotărâre”, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, ar avea drept consecință crearea unei categorii de acte adoptate de instanțe care, deși nu figurează printre excepțiile limitativ enumerate la articolul 45 din acest regulament, nu ar putea intra în sfera acestei noțiuni de „hotărâre” și pe care instanțele din celelalte state membre nu ar fi, așadar, obligate să le execute. Existența unei astfel de categorii de acte ar fi incompatibilă cu sistemul instituit la articolele 39, 45 și 46 din regulamentul menționat, care prevede executarea de plin drept a hotărârilor judecătorești și exclude controlul competenței instanțelor din statul membru de origine de către cele din statul membru solicitat (a se vedea prin analogie Hotărârea din 15 noiembrie 2012, Gothaer Allgemeine Versicherung și alții, C‑456/11, EU:C:2012:719, punctul 31).

32

În speță, din decizia de trimitere reiese că ordonanța High Court în discuție în litigiul principal a făcut obiectul cel puțin al unei proceduri sumare în contradictoriu în statul membru de origine, astfel încât ea constituie o hotărâre, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012. În consecință, întrucât aceasta a fost declarată executorie în statul membru respectiv, ea are, în temeiul articolului 39 din acest regulament, forță executorie în celelalte state membre.

33

Această concluzie nu este infirmată de faptul că, pe fond, ordonanța menționată a fost adoptată pentru executarea unor hotărâri pronunțate într‑un stat terț care, ca atare, nu sunt executorii în statele membre.

34

Astfel, ca urmare a limitării domeniului de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 la chestiunile de competență judiciară, de recunoaștere și de executare a hotărârilor pronunțate de instanțele statelor membre și în lipsa altor dispoziții ale dreptului Uniunii care să reglementeze aceste aspecte pentru hotărârile pronunțate de instanțele din statele terțe, aceleași state membre sunt, în principiu, libere să definească condițiile și procedurile care permit instanțelor naționale să soluționeze litigii cu care sunt sesizate. Rezultă că anumite tipuri de proceduri și de hotărâri judecătorești existente într‑un stat membru nu au în mod necesar echivalent în celelalte state membre.

35

În ceea ce privește în special aspectul referitor la efectele pe care le pot avea în statele membre hotărârile pronunțate de instanțe din state terțe, lipsa armonizării la nivelul Uniunii are drept consecință faptul că instanțele dintr‑un stat membru pot pronunța în mod legitim, în conformitate cu dreptul național aplicabil, hotărâri executorii pe baza acestor hotărâri judecătorești, chiar dacă luarea în considerare a acelorași hotărâri judecătorești în alte state membre ar rămâne subordonată cerinței de exequatur.

36

De asemenea, contrar a ceea ce tinde să considere instanța de trimitere, Hotărârea din 20 ianuarie 1994, Owens Bank (C‑129/92, EU:C:1994:13), din care se poate deduce prin analogie că articolele 29-31 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu se aplică unor proceduri prin care se urmărește declararea drept executorii a unor hotărâri în materie civilă și comercială pronunțate într‑un stat terț, nu implică faptul că o hotărâre adoptată pe baza unei hotărâri judecătorești pronunțate într‑un stat terț, în conformitate cu normele de competență și de procedură ale unui stat membru, nu poate intra în domeniul de aplicare al acestui regulament.

37

Astfel, pe de o parte, ca și în cazul oricărei alte hotărâri judecătorești naționale, calificarea unui act precum ordonanța în discuție în litigiul principal drept hotărâre, în sensul articolului 2 litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012, nu depinde în niciun fel de aspectul dacă procedura la finalul căreia actul a fost adoptat intră ea însăși în domeniul de aplicare al respectivului regulament, întrucât acesta nu are ca obiect unificarea normelor de procedură ale statelor membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 9 septembrie 2021, Toplofikatsia Sofia și alții, C‑208/20 și C‑256/20, EU:C:2021:719, punctul 36, precum și jurisprudența citată).

38

Pe de altă parte și în orice caz, Hotărârea din 20 ianuarie 1994, Owens Bank (C‑129/92, EU:C:1994:13, punctele 14 și 18), a făcut în mod clar distincție între inaplicabilitatea Convenției de la Bruxelles din 1968 în cazul procedurilor privind recunoașterea sau executarea hotărârilor judecătorești în materie civilă și comercială pronunțate într‑un stat terț și aplicabilitatea acestei convenții în cazul oricărei hotărâri pronunțate de o instanță dintr‑un stat contractant, indiferent de denumirea acesteia.

39

Prin urmare, este necesar să se constate că nicio dispoziție din Regulamentul nr. 1215/2012 și niciunul dintre obiectivele urmărite de acest regulament nu se opun ca o ordonanță de plată adoptată de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unor hotărâri judecătorești definitive pronunțate într‑un stat terț să intre în domeniul de aplicare al regulamentului menționat.

40

Cu toate acestea, din sistemul stabilit la articolele 39, 45 și 46 din Regulamentul nr. 1215/2012 rezultă că faptul de a recunoaște unei astfel de ordonanțe caracterul de hotărâre, în sensul articolului 2 litera (a) din acest regulament, nu privează partea împotriva căreia se solicită executarea de dreptul de a se opune la executarea acestei hotărâri prin invocarea unuia dintre motivele de refuz, conform articolului 45 menționat.

41

În special, conform articolului 45 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 coroborat cu articolul 46 din acesta, la cererea oricărei părți interesate, se refuză recunoașterea unei hotărâri dacă recunoașterea respectivă este vădit contrară ordinii publice a statului membru solicitat.

42

Totuși, trebuie subliniat că, deși, în principiu, statele membre rămân libere să stabilească, conform concepțiilor naționale, cerințele ordinii lor publice, limitele acestei noțiuni se stabilesc prin interpretarea regulamentului menționat. Prin urmare, deși nu este de competența Curții să determine conținutul ordinii publice a unui stat membru, acesteia îi revine totuși obligația de a controla limitele în cadrul cărora instanța dintr‑un stat membru poate recurge la această noțiune pentru a nu recunoaște o hotărâre pronunțată în alt stat membru (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach, C‑7/98, EU:C:2000:164, punctele 22 și 23, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands, C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 42 și jurisprudența citată).

43

În plus, interzicând revizuirea pe fond a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, articolul 52 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu permite instanței din statul membru solicitat să refuze recunoașterea acestei hotărâri numai pentru motivul că ar exista o divergență între norma de drept aplicată de instanța din statul de origine și cea pe care ar fi aplicat‑o instanța din statul solicitat dacă aceasta ar fi fost sesizată cu litigiul. În mod similar, instanța din statul solicitat nu poate controla exactitatea aprecierilor de drept sau de fapt ale instanței din statul de origine (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach, C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 36, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands, C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 43 și jurisprudența citată).

44

Așadar, pentru a respecta interdicția revizuirii pe fond a hotărârii pronunțate în alt stat membru, recurgerea la clauza de ordine publică prevăzută la articolul 45 alineatul (1) litera (a) din Regulamentul nr. 1215/2012 nu poate fi admisă decât în ipoteza în care recunoașterea hotărârii pronunțate în acest stat membru ar constitui o încălcare vădită a unei norme de drept considerate a fi esențială în ordinea juridică a statului solicitat sau a unui drept recunoscut ca fundamental în această ordine juridică (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 martie 2000, Krombach, C‑7/98, EU:C:2000:164, punctul 37, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, Diageo Brands, C‑681/13, EU:C:2015:471, punctul 44 și jurisprudența citată).

45

O asemenea încălcare poate consta în special în faptul că persoana împotriva căreia se solicită executarea nu a fost în măsură să se apere efectiv în fața instanței de origine și să conteste, în statul membru de origine, hotărârea a cărei executare se solicită (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 aprilie 2009, Gambazzi, C‑394/07, EU:C:2009:219, punctele 27, 37, 45 și 46).

46

Astfel, în speță, în cazul în care J ar reuși să dovedească, în fața instanței sesizate din statul membru solicitat, că i‑a fost imposibil, în statul membru de origine, să conteste pe fond pretențiile care au condus la pronunțarea hotărârilor iordaniene care fac obiectul ordonanței în discuție în litigiul principal, această instanță ar putea refuza executarea ordonanței respective din cauza incompatibilității sale vădite cu ordinea publică națională. Revine exclusiv instanței de trimitere sarcina de a face această apreciere.

47

Având în vedere toate cele ce precedă, este necesar să se răspundă la prima întrebare că articolul 2 litera (a) și articolul 39 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretate în sensul că o ordonanță de plată adoptată de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unor hotărâri definitive pronunțate într‑un stat terț constituie o hotărâre și are forță executorie în celelalte state membre dacă a fost pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în statul membru de origine și a fost declarată executorie în acesta, caracterul de hotărâre neprivând totuși partea împotriva căreia se solicită executarea de dreptul de a solicita, conform articolului 46 din acest regulament, refuzul executării pentru unul dintre motivele prevăzute la articolul 45 din acesta.

Cu privire la a doua și a treia întrebare

48

Având în vedere răspunsul dat la prima întrebare, nu este necesar să se răspundă la a doua și la a treia întrebare.

Cu privire la cheltuielile de judecată

49

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

 

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară:

 

Articolul 2 litera (a) și articolul 39 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretate în sensul că o ordonanță de plată adoptată de o instanță dintr‑un stat membru în temeiul unor hotărâri definitive pronunțate într‑un stat terț constituie o hotărâre și are forță executorie în celelalte state membre dacă a fost pronunțată la finalul unei proceduri contradictorii în statul membru de origine și a fost declarată executorie în acesta, caracterul de hotărâre neprivând totuși partea împotriva căreia se solicită executarea de dreptul de a solicita, conform articolului 46 din acest regulament, refuzul executării pentru unul dintre motivele prevăzute la articolul 45 din acesta.

 

Semnături


( *1 ) Limba de procedură: germana.

Top