This document is an excerpt from the EUR-Lex website
Document 62020CJ0203
Judgment of the Court (Third Chamber) of 16 December 2021.#Criminal proceedings against AB and Others.#Request for a preliminary ruling from the Okresný súd Bratislava III.#Reference for a preliminary ruling – Judicial cooperation in criminal matters – European arrest warrant – Charter of Fundamental Rights of the European Union – Scope – Article 51 – Implementation of EU law – Framework Decision 2002/584/JHA – Jurisdiction of the Court – Reference made before the issue of a European arrest warrant – Admissibility – Principle ne bis in idem – Article 50 – Concepts of ‘acquittal’ and ‘conviction’ – Amnesty in the issuing Member State – Final decision discontinuing a criminal prosecution – Revocation of the amnesty – Setting-aside of the decision discontinuing the criminal prosecution – Resumption of proceedings – Need for a decision taken after a determination of the criminal liability of the person concerned – Directive 2012/13/EU – Right to information in criminal proceedings – Scope – Concept of ‘criminal proceedings’ – Legislative procedure for the adoption of a resolution relating to the revocation of an amnesty – Judicial procedure for review of the compliance of that resolution with the national Constitution.#Case C-203/20.
Hotărârea Curții (Camera a treia) din 16 decembrie 2021.
Procedură penal împotriva AB și alții.
Cerere de decizie preliminară formulată de Okresný súd Bratislava III.
Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Domeniu de aplicare – Articolul 51 – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Competența Curții – Trimitere efectuată înainte de emiterea unui mandat european de arestare – Admisibilitate – Principiul ne bis in idem – Articolul 50 – Noțiunile de «achitare» și de «condamnare» – Amnistie în statul membru de emitere – Decizie definitivă de încetare a procesului penal – Revocarea amnistiei – Anularea deciziei de încetare a procesului penal – Reluarea urmăririi – Necesitatea unei decizii pronunțate în urma unei aprecieri a răspunderii penale a persoanei în cauză – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Domeniu de aplicare – Noțiunea de «procedură penală» – Procedură legislativă pentru adoptarea unei rezoluții referitoare la revocarea unei amnistii – Procedură jurisdicțională de control al conformității acestei rezoluții cu Constituția națională.
Cauza C-203/20.
Hotărârea Curții (Camera a treia) din 16 decembrie 2021.
Procedură penal împotriva AB și alții.
Cerere de decizie preliminară formulată de Okresný súd Bratislava III.
Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Domeniu de aplicare – Articolul 51 – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Competența Curții – Trimitere efectuată înainte de emiterea unui mandat european de arestare – Admisibilitate – Principiul ne bis in idem – Articolul 50 – Noțiunile de «achitare» și de «condamnare» – Amnistie în statul membru de emitere – Decizie definitivă de încetare a procesului penal – Revocarea amnistiei – Anularea deciziei de încetare a procesului penal – Reluarea urmăririi – Necesitatea unei decizii pronunțate în urma unei aprecieri a răspunderii penale a persoanei în cauză – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Domeniu de aplicare – Noțiunea de «procedură penală» – Procedură legislativă pentru adoptarea unei rezoluții referitoare la revocarea unei amnistii – Procedură jurisdicțională de control al conformității acestei rezoluții cu Constituția națională.
Cauza C-203/20.
ECLI identifier: ECLI:EU:C:2021:1016
HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a treia)
16 decembrie 2021 ( *1 )
„Trimitere preliminară – Cooperare judiciară în materie penală – Mandat european de arestare – Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene – Domeniu de aplicare – Articolul 51 – Punere în aplicare a dreptului Uniunii – Decizia‑cadru 2002/584/JAI – Competența Curții – Trimitere efectuată înainte de emiterea unui mandat european de arestare – Admisibilitate – Principiul ne bis in idem – Articolul 50 – Noțiunile de «achitare» și de «condamnare» – Amnistie în statul membru de emitere – Decizie definitivă de încetare a procesului penal – Revocarea amnistiei – Anularea deciziei de încetare a procesului penal – Reluarea urmăririi – Necesitatea unei decizii pronunțate în urma unei aprecieri a răspunderii penale a persoanei în cauză – Directiva 2012/13/UE – Dreptul la informare în cadrul procedurilor penale – Domeniu de aplicare – Noțiunea de «procedură penală» – Procedură legislativă pentru adoptarea unei rezoluții referitoare la revocarea unei amnistii – Procedură jurisdicțională de control al conformității acestei rezoluții cu Constituția națională”
În cauza C‑203/20,
având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul articolului 267 TFUE de Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual Bratislava III, Slovacia), prin decizia din 11 mai 2020, primită de Curte la 11 mai 2020, în procedura penală împotriva
AB,
CD,
EF,
NO,
JL,
GH,
IJ,
LM,
PR,
ST,
UV,
WZ,
BC,
DE,
FG,
cu participarea:
HI,
Krajská prokuratúra v Bratislave,
CURTEA (Camera a treia),
compusă din doamna A. Prechal, președinta Camerei a doua, îndeplinind funcția de președinte al Camerei a treia, domnii J. Passer și F. Biltgen, doamna L. S. Rossi (raportoare) și domnul N. Wahl, judecători,
avocat general: doamna J. Kokott,
grefier: doamna M. Ferreira, administratoare principală,
având în vedere procedura scrisă și în urma ședinței din 6 mai 2021,
luând în considerare observațiile prezentate:
– |
pentru AB, de M. Mandzák, M. Para, Ľ. Hlbočan și Ľ. Kaščák, advokáti; |
– |
pentru CD, EF, NO și JL, de M. Krajčí și M. Para, advokáti; |
– |
pentru IJ, de M. Totkovič și M. Pohovej, advokáti; |
– |
pentru Krajská prokuratúra v Bratislave, de R. Remeta și V. Pravda, în calitate de agenți; |
– |
pentru guvernul slovac, de B. Ricziová, în calitate de agent; |
– |
pentru Comisia Europeană, de S. Grünheid și A. Tokár, în calitate de agenți, |
după ascultarea concluziilor avocatei generale în ședința din 17 iunie 2021,
pronunță prezenta
Hotărâre
1 |
Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 4 alineatul (3) TUE, a articolului 82 TFUE, a articolelor 47, 48 și 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”), a Deciziei‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (JO 2002, L 190, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 6, p. 3) și a Directivei 2012/13/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale (JO 2012, L 142, p. 1). |
2 |
Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri penale inițiate împotriva AB, CD, EF, NO, JL, GH, IJ, LM, PR, ST, UV, WZ, BC, DE și FG (denumiți în continuare „persoanele acuzate”), în care instanța de trimitere are intenția să emită un mandat european de arestare împotriva uneia dintre aceste persoane. |
Cadrul juridic
Dreptul Uniunii
Decizia‑cadru 2002/584
3 |
Articolul 17 din Decizia‑cadru 2002/584, intitulat „Termene și proceduri pentru decizia de executare a mandatului european de arestare”, prevede la alineatul (1): „Un mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență.” |
Directiva 2012/13
4 |
Articolul 1 din Directiva 2012/13, intitulat „Obiectul”, prevede: „Prezenta directivă instituie norme privind dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă. Aceasta stabilește, de asemenea, norme privind dreptul la informare al persoanelor vizate de un mandat european de arestare cu privire la drepturile lor.” |
5 |
Articolul 2 din această directivă, intitulat „Domeniul de aplicare”, prevede la alineatul (1): „Prezenta directivă se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac.” |
Dreptul slovac
Constituția modificată
6 |
Potrivit articolului 86 din Ústava Slovenskej republiky (Constituția Republicii Slovace), astfel cum a fost modificată prin Ústavný zákon č. 71/2017 Z. z. (Legea constituțională nr. 71/2017) din 30 martie 2017 (denumită în continuare „Constituția modificată”): „Národná rada Slovenskej republiky (Consiliul Național al Republicii Slovace) are competența, printre altele: […]
[…]” |
7 |
Articolul 129a din această Constituție prevede: „Ústavný súd Slovenskej republiky [Curtea Constituțională a Republicii Slovace] se pronunță cu privire la constituționalitatea unei rezoluții a Consiliului Național al Republicii Slovace prin care se revocă o amnistie sau o grațiere individuală adoptată în temeiul articolului 86 litera i). Curtea Constituțională inițiază din oficiu o procedură în temeiul primei teze […]” |
8 |
Articolul 154f din Constituția menționată prevede: „(1) Dispozițiile articolului 86 litera i), ale articolului 88a și ale articolului 129a se aplică de asemenea articolului V și articolului VI din Decizia președintelui guvernului Republicii Slovace din 3 martie 1998 de decretare a unei amnistii, publicată cu numărul 55/1998, Deciziei președintelui guvernului Republicii Slovace din 7 iulie 1998 de decretare a unei amnistii, publicată cu numărul 214/1998, precum și Deciziei Președintelui Republicii Slovace din 12 decembrie 1997 de acordare a grațierii unui inculpat […] (2) Revocarea amnistiilor și a grațierilor în temeiul alineatului (1)
|
Legea privind Curtea Constituțională modificată
9 |
Articolul 48b din a șasea secțiune din titlul II al părții a III-a din zákon č. 38/1993 Z. z. o organizácii Ústavného súdu Slovenskej republiky, o konaní pred ním a o postavení jeho sudcov (Legea nr. 38/1993 privind organizarea, normele de procedură și statutul judecătorilor Curții Constituționale a Republicii Slovace), astfel cum a fost modificată prin zákon č. 72/2017 Z. z. (Legea nr. 72/2017) din 30 martie 2017 (denumită în continuare „Legea privind Curtea Constituțională modificată”), prevedea la alineatele (1)-(3): „(1) Curtea Constituțională inițiază din oficiu procedura pe fond în conformitate cu articolul 129a din Constituție, procedura debutând la data publicării în Zbierka zákonov [(Jurnalul Oficial)] a rezoluției adoptate de Consiliul Național al Republicii Slovace în conformitate cu articolul 86 litera i) din Constituție. (2) Doar Consiliul Național al Republicii Slovace este parte la procedură. (3) Cealaltă parte la procedură este guvernul Republicii Slovace, reprezentat de ministrul justiției al Republicii Slovace, în cazul în care procedura privește o rezoluție de revocare a unei amnistii, sau președintele Republicii Slovace, în cazul în care procedura privește o rezoluție prin care a fost revocată o grațiere individuală.” |
Litigiul principal și întrebările preliminare
10 |
Persoanele acuzate au făcut obiectul unui proces penal desfășurat în Slovacia pentru o serie de infracțiuni care ar fi fost săvârșite în cursul anului 1995. |
11 |
La 3 martie 1998, președintele guvernului Republicii Slovace, care, ca urmare a expirării mandatului președintelui Republicii Slovace, exercita la acea dată competențele acestuia, a decretat o amnistie care acoperea aceste infracțiuni (denumită în continuare „amnistia din 1998”). |
12 |
Prin decizia din 29 iunie 2001, Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III, Slovacia) a încetat procesul penal respectiv în special în temeiul acestei amnistii. Această decizie, rămasă definitivă, a produs, în dreptul slovac, aceleași efecte ca cele pe care le‑ar fi produs o hotărâre de achitare. |
13 |
La 4 aprilie 2017, au intrat în vigoare Legea constituțională 71/2017, precum și Legea 72/2017. |
14 |
Printr‑o rezoluție din 5 aprilie 2017, Consiliul Național al Republicii Slovace a revocat, în temeiul articolului 86 litera (i) din Constituția modificată, amnistia din 1998. |
15 |
Prin hotărârea din 31 mai 2017, Ústavný súd Slovenskej republiky (Curtea Constituțională a Republicii Slovace) a statuat, în temeiul articolului 129a din Constituția modificată, că această rezoluție era conformă cu Constituția. |
16 |
Conform articolului 154f alineatul (2) din Constituția modificată, rezoluția din 5 aprilie 2017 determină anularea deciziei din 29 iunie 2001 a Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III), astfel încât procesul penal împotriva persoanelor acuzate a fost reluat. |
17 |
Instanța de trimitere arată că, la cererea Krajská prokuratúra v Bratislave (Parchetul regional din Bratislava, Slovacia), a emis un mandat internațional de arestare împotriva lui ST, pentru motivul că acesta s‑ar putea afla în Mali. Ea adaugă că, neputând exclude posibilitatea ca persoana respectivă să se afle pe teritoriul unuia dintre statele membre, are intenția de a emite și un mandat european de arestare în privința sa. |
18 |
Această instanță ridică totuși problema dacă principiul ne bis in idem se opune emiterii unui astfel de mandat european de arestare în cauza principală. |
19 |
În această privință, după ce a indicat că, din punctul său de vedere, Decizia‑cadru 2002/584 și, prin urmare, carta sunt aplicabile în speță, instanța de trimitere precizează că trebuie să se asigure în special, înainte de emiterea unui mandat european de arestare, că protecția drepturilor fundamentale ale persoanei în cauză este garantată. În acest scop, ea urmărește să afle, mai întâi, dacă o decizie definitivă prin care se pune capăt procesului penal intră sub incidența principiului ne bis in idem consacrat la articolul 50 din cartă, în special într‑un context în care o astfel de decizie a fost adoptată pe baza unei amnistii și ulterior a fost anulată ca efect al unei măsuri legislative de revocare a acestei amnistii, fără o decizie judecătorească specifică și fără o procedură judiciară. |
20 |
În continuare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă o procedură legislativă precum cea în discuție în litigiul principal, al cărei obiect este revocarea unei amnistii, având ca efect anularea unei decizii definitive individuale prin care s‑a încetat procesul penal, intră în domeniul de aplicare al Directivei 2012/13, care consacră dreptul oricărei persoane acuzate de a obține, în fiecare stadiu al procedurii penale, informațiile referitoare la această procedură în măsura în care acestea sunt necesare pentru a garanta un proces echitabil, precum și dreptul de acces la dosar. În cazul unui răspuns afirmativ, această instanță arată că atât procedura în fața Consiliului Național al Republicii Slovace, cât și procedura în fața Ústavný súd Slovenskej republiky (Curtea Constituțională a Republicii Slovace) s‑ar opune ca o parte implicată în una sau alta dintre aceste proceduri să își poată exercita drepturile procedurale fundamentale, ceea ce ar putea încălca nu numai dispozițiile directivei menționate, ci și articolele 47 și 50 din cartă, precum și articolul 82 TFUE. |
21 |
În sfârșit, instanța de trimitere ridică problema dacă o legislație națională precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia controlul efectuat de curtea constituțională a unui stat membru cu privire la o dispoziție legislativă care revocă o amnistie este limitat la simpla apreciere a conformității sale cu Constituția națională, fără a putea fi apreciată, în plus, conformitatea sa cu dreptul Uniunii, este compatibilă cu articolul 267 TFUE, cu drepturile fundamentale garantate în special la articolele 47 și 50 din cartă, precum și cu principiul cooperării loiale care decurge din articolul 4 alineatul (3) TUE. Pe de altă parte, „mecanismul național” de revocare a unei amnistii ar putea fi în conflict cu principiile proporționalității și efectivității, care limitează autonomia procedurală a statelor membre cu ocazia adoptării dispozițiilor juridice interne. |
22 |
În aceste condiții, Okresný súd Bratislava III (Tribunal Districtual din Bratislava III) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:
|
Cu privire la procedura în fața Curții
Cu privire la cererea de judecare a cauzei potrivit procedurii preliminare de urgență
23 |
Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta cauză să fie judecată potrivit procedurii preliminare de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții, referindu‑se la articolul 17 alineatul (1) din Decizia‑cadru 2002/584, potrivit căruia „[u]n mandat european de arestare se soluționează și se execută în regim de urgență”. |
24 |
La 3 iunie 2020, Curtea a decis, la propunerea judecătoarei raportoare, după ascultarea avocatei generale, că nu era necesar să se dea curs acestei cereri, dat fiind că această instanță nu furnizase niciun element care să permită aprecierea motivelor specifice în temeiul cărora ar fi fost urgent să se pronunțe asupra prezentei cauze. În special, instanța de trimitere nu menționase o situație de detenție a persoanelor acuzate și nici nu expusese, a fortiori, motivele pentru care răspunsurile Curții ar fi putut fi determinante pentru o eventuală eliberare a persoanelor menționate. |
Cu privire la cererea de redeschidere a procedurii orale
25 |
Prin înscrisul depus la grefa Curții la 22 iunie 2021, AB a solicitat să se dispună redeschiderea fazei orale a procedurii. |
26 |
În susținerea cererii sale, AB arată că doamna avocată generală a subliniat, la punctele 53 și 54 din concluzii, existența unui anumit număr de imprecizii care afectează cererea de decizie preliminară. În acest context, AB intenționează să precizeze, drept circumstanță nouă, că, în decizia din 29 iunie 2001, Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) a motivat încetarea procesului penal nu pe baza amnistiei, ci în temeiul principiului de drept național ne bis in idem. |
27 |
În temeiul articolului 83 din Regulamentul de procedură, Curtea poate oricând să dispună, după ascultarea avocatului general, redeschiderea fazei orale a procedurii, în special atunci când o parte a invocat, după închiderea acestei faze, un fapt nou, de natură să aibă o influență decisivă asupra deciziei Curții sau atunci când cauza trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților ori a persoanelor interesate prevăzute la articolul 23 din Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene. |
28 |
În speță, situația este însă diferită. |
29 |
Astfel, în cererea sa, AB se limitează să furnizeze propria interpretare a situației de fapt aflate la originea cauzei și în special a deciziei din 29 iunie 2001 a Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III). |
30 |
Or, în afara faptului că o asemenea interpretare nu constituie un fapt nou, în sensul articolului 83 din Regulamentul de procedură, potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii preliminare prevăzute la articolul 267 TFUE, care este întemeiată pe o separare clară a funcțiilor între instanțele naționale și Curte, instanța națională este singura competentă să constate și să aprecieze faptele din litigiul principal. În acest cadru, Curtea este abilitată să se pronunțe numai asupra interpretării sau a validității dreptului Uniunii în raport cu situația de fapt și de drept astfel cum este descrisă de instanța de trimitere pentru a da acesteia din urmă elementele utile soluționării litigiului cu care este sesizată (Hotărârea din 27 aprilie 2017, A‑Rosa Flussschiff, C‑620/15, EU:C:2017:309, punctul 35, precum și Hotărârea din 14 noiembrie 2019, Dilly’s Wellnesshotel, C‑585/17, EU:C:2019:969, punctul 45 și jurisprudența citată). |
31 |
Pe de altă parte, în măsura în care, prin cererea de redeschidere a procedurii orale, AB urmărește să răspundă la concluziile doamnei avocate generale, este suficient să se arate că nici conținutul concluziilor avocatului general nu poate constitui ca atare un fapt nou, altfel părților le‑ar fi permis ca, prin intermediul invocării unui astfel de fapt, să răspundă la concluziile menționate. Or, concluziile avocatului general nu pot fi puse în discuția părților. Curtea a avut astfel ocazia să sublinieze că, în conformitate cu articolul 252 TFUE, rolul avocatului general constă în a prezenta în mod public, cu deplină imparțialitate și în deplină independență, concluzii motivate cu privire la cauzele care, în conformitate cu Statutul Curții de Justiție a Uniunii Europene, necesită intervenția sa în vederea asistării acesteia în îndeplinirea misiunii sale, care este de a asigura respectarea dreptului în interpretarea și aplicarea tratatelor. În temeiul articolului 20 al patrulea paragraf din acest statut și al articolului 82 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, concluziile avocatului general pun capăt procedurii orale. Întrucât se situează în afara dezbaterilor părților, concluziile deschid faza deliberării Curții. Prin urmare, nu este vorba despre un aviz destinat judecătorilor sau părților care ar emana de la o autoritate exterioară Curții, ci despre opinia individuală, motivată și exprimată public, a unui membru al instituției înseși (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 21 și jurisprudența citată). |
32 |
În speță, Curtea constată, după ascultarea avocatei generale, că elementele prezentate de AB nu indică niciun fapt nou, de natură să exercite o influență decisivă asupra deciziei pe care trebuie să o pronunțe în prezenta cauză și că această cauză nu trebuie soluționată pe baza unui argument care nu a fost pus în discuția părților sau a persoanelor interesate. Pe de altă parte, întrucât dispune, la finalul fazelor scrisă și orală ale procedurii, de toate elementele necesare, Curtea consideră că este suficient de lămurită pentru a se pronunța. |
33 |
În consecință, apreciază că nu este necesar să dispună redeschiderea fazei orale a procedurii. |
Cu privire la întrebările preliminare
Cu privire la prima întrebare
34 |
Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că se opune emiterii unui mandat european de arestare împotriva unei persoane care a făcut obiectul unui proces penal inițial încetat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă adoptată în temeiul unei amnistii și reluat în urma adoptării unei legi de revocare a acestei amnistii și de anulare a hotărârii judecătorești menționate. |
Cu privire la competența Curții
35 |
Guvernul slovac contestă competența Curții de a se pronunța cu privire la prima întrebare preliminară pentru motivul că, întrucât nicio dispoziție de drept al Uniunii nu este aplicabilă în cauza principală, nici carta nu este aplicabilă. În realitate, instanța de trimitere ar urmări să obțină examinarea de către Curte a dreptului național slovac în materie de amnistie, ceea ce nu ar intra în competența ei. Pe de altă parte, dreptul Uniunii nu ar fi aplicabil ratione temporis, întrucât toate faptele în discuție în litigiul principal s‑au produs înainte de aderarea Republicii Slovace la Uniune. |
36 |
În această privință, este necesar să se arate că prima întrebare preliminară privește articolul 50 din cartă. |
37 |
Or, domeniul de aplicare al cartei, în ceea ce privește acțiunea statelor membre, este definit la articolul 51 alineatul (1) din aceasta, potrivit căruia dispozițiile cartei se adresează statelor membre numai în cazul în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii. |
38 |
În rest, articolul 51 alineatul (1) din cartă confirmă jurisprudența constantă a Curții, potrivit căreia drepturile fundamentale garantate de ordinea juridică a Uniunii au vocația de a fi aplicate în toate situațiile reglementate de dreptul Uniunii, însă nu în afara unor asemenea situații (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Okrazhna prokuratura – Haskovo și Apelativna prokuratura – Plovdiv, C‑393/19, EU:C:2021:8, punctul 31 și jurisprudența citată). |
39 |
Astfel, atunci când o situație juridică nu intră în domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, Curtea nu este competentă să o examineze, iar dispozițiile eventual invocate ale cartei nu pot constitui, prin ele însele, temeiul acestei competențe (Hotărârea din 14 ianuarie 2021, Okrazhna prokuratura – Haskovo și Apelativna prokuratura – Plovdiv, C‑393/19, EU:C:2021:8, punctul 32 și jurisprudența citată). |
40 |
În speță, este adevărat că, astfel cum arată Comisia Europeană, procedura principală privește infracțiuni care nu sunt armonizate în dreptul Uniunii și că, în plus, acest drept nu reglementează adoptarea și revocarea unei amnistii. |
41 |
Cu toate acestea, prima întrebare nu privește interpretarea legislației naționale privind aceste infracțiuni sau această amnistie, ci pe cea a articolului 50 din cartă în cadrul procedurii de emitere a unui mandat european de arestare pe care instanța de trimitere intenționează să o angajeze. |
42 |
Or, o asemenea procedură intră în domeniul de aplicare ratione materiae și ratione temporis al Deciziei‑cadru 2002/584, astfel încât, întrucât această decizie se poate aplica procedurii de emitere a mandatului european de arestare pe care instanța de trimitere intenționează să o angajeze, carta este de asemenea susceptibilă să se aplice acestei proceduri. |
43 |
Prin urmare, Curtea este competentă să răspundă la prima întrebare preliminară. |
Cu privire la admisibilitate
44 |
Guvernul slovac și Comisia subliniază că instanța de trimitere nu a emis încă un mandat european de arestare și că nu este sigur că o face, întrucât nu s‑a stabilit că persoana în privința căreia ar trebui emis acest mandat se află pe teritoriul unuia dintre statele membre. Or, statele membre nu ar pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă, decât atunci când autoritatea judiciară emitentă și autoritatea judiciară de executare aplică dispozițiile naționale adoptate în executarea Deciziei‑cadru 2002/584. Astfel, numai emiterea efectivă a unui mandat european de arestare ar putea fi considerată o punere în aplicare a dreptului Uniunii. În schimb, simpla intenție de a emite un mandat european de arestare nu ar fi suficientă pentru ca procedura penală în cauză să fie considerată o punere în aplicare a dreptului Uniunii, cu consecința aplicării cartei în privința tuturor chestiunilor referitoare la legalitatea acestei proceduri. Așadar, prima întrebare preliminară ar fi nerelevantă și ipotetică și, prin urmare, inadmisibilă. |
45 |
În această privință, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale în temeiul articolului 267 TFUE, revine numai instanței naționale sesizate cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată competența să aprecieze, în raport cu particularitățile cauzei, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea unei norme de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 27 și jurisprudența citată). |
46 |
Rezultă că întrebările privind dreptul Uniunii beneficiază de o prezumție de pertinență. Curtea poate refuza să se pronunțe asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională numai dacă este evident că interpretarea solicitată a unei norme a Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică sau atunci când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Sumal, C‑882/19, EU:C:2021:800, punctul 28 și jurisprudența citată). |
47 |
În speță, rezultă în mod clar din decizia de trimitere că Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) consideră că condițiile de emitere a unui mandat european de arestare împotriva uneia dintre persoanele acuzate sunt, în principiu, întrunite și că are intenția de a emite un astfel de mandat european de arestare, întrucât ar fi posibil ca această persoană să se afle într‑un alt stat membru sau să se poată deplasa acolo. În plus, reiese din dosarul de care dispune Curtea că emiterea de către instanța de trimitere a unui mandat european de arestare depinde de răspunsul pe care Curtea îl va furniza la prima întrebare preliminară. |
48 |
În aceste condiții, a pretinde că revine unei instanțe naționale care are îndoieli cu privire la legalitatea emiterii unui mandat european de arestare, în raport cu dispozițiile aplicabile ale dreptului Uniunii, să emită un asemenea mandat pentru a putea sesiza ulterior Curtea cu o cerere de decizie preliminară ar contraveni în mod vădit finalității articolului 267 TFUE menționat. |
49 |
Astfel, potrivit unei jurisprudențe constante, mecanismul preliminar instituit prin această dispoziție urmărește să asigure că, în toate situațiile, dreptul Uniunii are același efect în toate statele membre și să prevină astfel apariția unor divergențe în interpretarea acestuia pe care instanțele naționale trebuie să îl aplice și să asigure această aplicare oferind instanței naționale un mijloc de a elimina dificultățile pe care le‑ar putea genera cerința de a conferi dreptului Uniunii efecte depline în cadrul sistemelor jurisdicționale ale statelor membre. Așadar, instanțele naționale au cea mai largă posibilitate și chiar obligația de a sesiza Curtea în măsura în care consideră că o cauză pendinte ridică probleme privind interpretarea sau aprecierea validității dispozițiilor dreptului Uniunii care necesită pronunțarea unei decizii de către acestea (Hotărârea din 6 octombrie 2021, Consorzio Italian Management și Catania Multiservizi, C‑561/19, EU:C:2021:799, punctul 28, precum și jurisprudența citată). |
50 |
Această concluzie este cu atât mai adevărată în speță întrucât sistemul mandatului european de arestare cuprinde o protecție pe două niveluri a drepturilor în materie de procedură și a drepturilor fundamentale de care trebuie să beneficieze persoana căutată, având în vedere că, la protecția judiciară prevăzută la primul nivel, cu ocazia adoptării unei decizii naționale cum este un mandat de arestare național, se adaugă protecția care trebuie să fie asigurată la cel de al doilea nivel, cu ocazia emiterii mandatului european de arestare [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2019, Parquet général du Grand‑Duché de Luxembourg și Openbaar Ministerie (Procurorii din Lyon și din Tours), C‑566/19 PPU și C‑626/19 PPU, EU:C:2019:1077, punctul 59, precum și jurisprudența citată]. |
51 |
Astfel, în ceea ce privește o măsură care, precum emiterea unui mandat european de arestare, este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al persoanei în cauză, această protecție implică adoptarea, cel puțin la unul dintre cele două niveluri ale protecției menționate, a unei decizii care îndeplinește cerințele inerente unei protecții jurisdicționale efective [Hotărârea din 27 mai 2019, OG și PI (Parchetele din Lübeck și Zwickau), C‑508/18 și C‑82/19 PPU, EU:C:2019:456, punctul 68]. |
52 |
În consecință, sesizând Curtea cu o cerere de decizie preliminară de interpretare pentru a se asigura că adoptarea unui mandat european de arestare îndeplinește obligațiile care decurg din dreptul Uniunii, autoritatea judiciară emitentă intenționează să se conformeze obligațiilor care decurg din Decizia‑cadru 2002/584 și, prin urmare, pune în aplicare dreptul Uniunii, în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă. |
53 |
În plus, contrar celor arătate de Comisie, o asemenea considerație nu are consecința de a face aplicabil dreptul Uniunii în cazul unei proceduri penale în cadrul căreia acest mandat european de arestare poate fi emis, din moment ce această procedură penală este distinctă de procedura de emitere a unui asemenea mandat căreia i se aplică numai Decizia‑cadru 2002/584 și, prin urmare, dreptul Uniunii. |
54 |
Rezultă că prima întrebare preliminară este admisibilă. |
Cu privire la fond
55 |
Pentru a răspunde la prima întrebare, trebuie să se sublinieze că, astfel cum rezultă din textul însuși al articolului 50 din cartă, care consacră principiul ne bis in idem în dreptul Uniunii, „[n]imeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea”. |
56 |
Pentru a se stabili dacă o decizie judecătorească reprezintă o hotărâre prin care o persoană a fost judecată definitiv, trebuie să se asigure că această decizie a fost pronunțată în urma unei aprecieri asupra fondului cauzei [a se vedea prin analogie, în ceea ce privește articolul 54 din Convenția de punere în aplicare a Acordului Schengen din 14 iunie 1985 între guvernele statelor din Uniunea Economică Benelux, Republicii Federale Germania și Republicii Franceze privind eliminarea treptată a controalelor la frontierele comune, semnată la Schengen la 19 iunie 1990 (JO 2000, L 239, p. 19, Ediție specială, 19/vol. 1, p. 183), Hotărârea din 10 martie 2005, Miraglia, C‑469/03, EU:C:2005:156, punctul 30, Hotărârea din 5 iunie 2014, M, C‑398/12, EU:C:2014:1057, punctul 28, și Hotărârea din 29 iunie 2016, Kossowski, C‑486/14, EU:C:2016:483, punctul 42]. |
57 |
Această interpretare este confirmată, pe de o parte, de modul de redactare a articolului 50 din cartă, întrucât, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 51 din concluzii, noțiunile de „condamnare” și de „achitare” la care se referă această dispoziție implică în mod necesar ca răspunderea penală a persoanei în cauză să fi fost examinată și să fi fost adoptată o decizie în această privință. |
58 |
Pe de altă parte, interpretarea menționată este conformă cu obiectivul legitim de a evita impunitatea persoanelor care au săvârșit o infracțiune, obiectiv care se înscrie în contextul spațiului de libertate, securitate și justiție fără frontiere interne în interiorul căruia este asigurată libera circulație a persoanelor, prevăzut la articolul 3 alineatul (2) TUE [a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 septembrie 2016, Petruhhin, C‑182/15, EU:C:2016:630, punctele 36 și 37, Hotărârea din 2 aprilie 2020, Ruska Federacija, C‑897/19 PPU, EU:C:2020:262, punctul 60, precum și Hotărârea din 12 mai 2021, Bundesrepublik Deutschland (Notificare roșie a Interpol), C‑505/19, EU:C:2021:376, punctul 86]. |
59 |
În speță, rezultă, desigur, din decizia de trimitere că decizia din 29 iunie 2001 prin care Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) a încetat procesul penal inițiat împotriva persoanelor acuzate are, potrivit dreptului național, efectele unei decizii de achitare. |
60 |
Cu toate acestea, independent de natura și de efectele acestei decizii în dreptul slovac, din dosarul de care dispune Curtea pare să reiasă că decizia menționată, care a fost adoptată în special pe baza amnistiei din anul 1998, a avut ca unic efect încetarea procesului penal respectiv, înainte ca Okresný súd Bratislava III (Tribunalul Districtual din Bratislava III) sau orice altă instanță slovacă să se fi putut pronunța cu privire la răspunderea penală a persoanelor acuzate, aspect a cărui verificare revine însă instanței de trimitere. |
61 |
Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 50 din cartă trebuie interpretat în sensul că nu se opune emiterii unui mandat european de arestare împotriva unei persoane care a făcut obiectul unui proces penal inițial încetat printr‑o hotărâre judecătorească definitivă adoptată în temeiul unei amnistii și reluat în urma adoptării unei legi de revocare a acestei amnistii și de anulare a hotărârii judecătorești menționate atunci când aceasta din urmă a fost adoptată înaintea oricărei aprecieri a răspunderii penale a persoanei în cauză. |
Cu privire la a doua întrebare
62 |
Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util, care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate (Hotărârea din 26 octombrie 2021, PL Holdings, C‑109/20, EU:C:2021:875, punctul 34 și jurisprudența citată). |
63 |
Prin urmare, în lumina motivelor cererii de decizie preliminară, astfel cum au fost rezumate la punctul 20 din prezenta hotărâre, a doua întrebare preliminară trebuie înțeleasă în sensul că urmărește să se stabilească dacă Directiva 2012/13 trebuie interpretată în sensul că este aplicabilă unei proceduri de natură legislativă referitoare la revocarea unei amnistii, precum și unei proceduri jurisdicționale având ca obiect controlul conformității acestei revocări cu Constituția națională și, în cazul unui răspuns afirmativ, dacă această directivă, interpretată în special în lumina articolelor 47 și 50 din cartă, se opune unor astfel de proceduri. |
64 |
Chiar reformulată astfel, această întrebare este, potrivit guvernului slovac și Comisiei, inadmisibilă. Astfel, întrucât Directiva 2012/13 nu privește decât procedurile penale, aceasta nu s‑ar aplica procedurilor inițiate de Consiliul Național al Republicii Slovace sau de Ústavný súd Slovenskej republiky (Curtea Constituțională a Republicii Slovace) în conformitate cu dreptul slovac aplicabil. În special, procedura în fața acestei din urmă instanțe nu ar privi drepturile și obligațiile unor persoane fizice sau juridice determinate și nu ar avea ca obiect examinarea răspunderii lor penale. Singurul obiectiv al acestei proceduri ar fi aprecierea conformității cu Constituția a unei rezoluții adoptate de Consiliul Național al Republicii Slovace în temeiul articolului 86 litera i) din Constituția modificată. |
65 |
În această privință, este suficient să se arate că obiecțiile invocate astfel cu privire la admisibilitatea celei de a doua întrebări preliminare au în esență legătură chiar cu domeniul de aplicare al dreptului Uniunii, în special cu domeniul de aplicare al Directivei 2012/13 și, prin urmare, cu interpretarea acesteia. Asemenea argumente, care privesc, așadar, fondul întrebării adresate, nu pot conduce, prin urmare, prin însăși esența lor, la o inadmisibilitate a acestei întrebări (a se vedea prin analogie Hotărârea din 20 aprilie 2021, Repubblika, C‑896/19, EU:C:2021:311, punctul 33 și jurisprudența citată). |
66 |
A doua întrebare preliminară, astfel cum a fost reformulată la punctul 63 din prezenta hotărâre, este, așadar, admisibilă. |
67 |
Pentru a răspunde la aceasta, trebuie să se sublinieze că, potrivit articolului 1 din Directiva 2012/13, aceasta instituie norme privind, pe de o parte, dreptul la informare al persoanelor suspectate sau acuzate cu privire la drepturile lor în cadrul procedurilor penale și la acuzarea care le este adusă și, pe de altă parte, dreptul la informare al persoanelor vizate de un mandat european de arestare cu privire la drepturile lor. |
68 |
În plus, conform articolului 2 alineatul (1) din directiva menționată, aceasta se aplică din momentul în care o persoană este informată de către autoritățile competente ale unui stat membru cu privire la faptul că este suspectată sau acuzată de săvârșirea unei infracțiuni, până în momentul finalizării procedurilor, prin aceasta înțelegându‑se hotărârea definitivă în legătură cu întrebarea dacă persoana suspectată sau acuzată a comis infracțiunea, inclusiv, dacă este cazul, pronunțarea sentinței și soluționarea unei căi de atac. |
69 |
Din aceste dispoziții rezultă că directiva menționată se aplică procedurilor referitoare la mandatele europene de arestare, precum și procedurilor penale în măsura în care acestea din urmă urmăresc să stabilească dacă persoana suspectată sau acuzată a săvârșit o infracțiune. |
70 |
Rezultă că o procedură care nu are ca obiect stabilirea răspunderii penale a unei persoane nu poate intra în domeniul de aplicare al Directivei 2012/13. |
71 |
În special, această directivă nu se poate aplica, așadar, unei proceduri de natură legislativă referitoare la revocarea unei amnistii și nici unei proceduri jurisdicționale având ca obiect controlul conformității acestei revocări cu Constituția națională. Astfel, independent chiar de efectele lor asupra situației procedurale a unei persoane, asemenea proceduri nu urmăresc să stabilească răspunderea penală eventuală a acestei persoane. |
72 |
Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare preliminară că Directiva 2012/13 trebuie interpretată în sensul că nu este aplicabilă unei proceduri de natură legislativă referitoare la revocarea unei amnistii și nici unei proceduri jurisdicționale având ca obiect controlul conformității acestei revocări cu Constituția națională. |
Cu privire la a treia întrebare
73 |
Prin intermediul celei de a treia întrebări preliminare, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 alineatul (3) TUE, articolele 82 și 267 TFUE, precum și articolele 47 și 50 din cartă trebuie interpretate în sensul că se opun legislației unui stat membru în temeiul căreia controlul exercitat de Curtea Constituțională a acestui stat membru asupra unei dispoziții legislative care revocă o amnistie este limitat numai la aprecierea conformității sale cu Constituția, fără a putea fi apreciată, în plus, conformitatea sa cu dreptul Uniunii. |
74 |
În această privință, trebuie subliniat de la bun început că, astfel cum a arătat în mod întemeiat guvernul slovac și așa cum a arătat doamna avocată generală la punctul 72 din concluzii, o legislație națională care prevede o procedură de natură legislativă referitoare la revocarea unui amnistii, precum și o procedură jurisdicțională având ca obiect controlul conformității acestei revocări cu Constituția nu pune în aplicare dreptul Uniunii, din moment ce astfel de proceduri nu intră în domeniul de aplicare al acestui drept. |
75 |
Întrucât dreptul Uniunii nu este, așadar, aplicabil unei astfel de legislații naționale, Curtea, ținând seama de considerațiile menționate la punctele 37-39 din prezenta hotărâre, nu este competentă să răspundă la a treia întrebare preliminară. |
Cu privire la cheltuielile de judecată
76 |
Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări. |
Pentru aceste motive, Curtea (Camera a treia) declară: |
|
|
Semnături |
( *1 ) Limba de procedură: slovaca.