1.

Problematica referitoare la examinarea din oficiu de către o instanță națională a unui motiv întemeiat pe încălcarea dreptului Uniunii a fost examinată în mai multe rânduri de Curte în diferite domenii ale dreptului Uniunii. Înțelegerea acestei problematici în contextul luării în custodie publică a resortisanților unor țări terțe, ce are ca miză protecția dreptului la libertate ( 2 ), permite, într‑o mare măsură, reînnoirea abordării reținute până în prezent. Într‑adevăr, importanța acestui drept și rolul esențial pe care îl ocupă judecătorul în protejarea lui conduc la o anumită neîncredere față de normele procedurale care restrâng atribuțiile judecătorului în acest domeniu.

2.

Prezentele cereri de decizie preliminară privesc în esență interpretarea articolului 15 din Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală ( 3 ), a articolului 9 din Directiva 2013/33/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a standardelor pentru primirea solicitanților de protecție internațională ( 4 ) și a articolului 28 din Regulamentul (UE) nr. 604/2013 al Parlamentului European și al Consiliului din 26 iunie 2013 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de protecție internațională prezentate într‑unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe sau de către un apatrid ( 5 ) coroborate cu articolele 6 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

3.

Aceste cereri au fost formulate în cadrul unor litigii între B, C și X, resortisanți ai unor țări terțe, pe de o parte, și Staatssecretaris van Justitie en Veiligheid (secretarul de stat pentru justiție și securitate, Țările de Jos, denumit în continuare „secretarul de stat”), pe de altă parte, în legătură cu legalitatea unor măsuri de luare sau de menținere în custodie publică.

4.

Problema principală ridicată de prezenta trimitere preliminară este aceea dacă o instanță națională poate fi limitată, în exercitarea controlului de legalitate al luării sau al menținerii în custodie publică ce îi revine, de o normă procedurală națională care o împiedică să ia în considerare motive sau argumente care nu au fost invocate de reclamant. Trebuie să se stabilească astfel dacă, în temeiul dreptului Uniunii, această instanță poate sau chiar trebuie să examineze din oficiu condițiile de legalitate a unei măsuri de luare în custodie publică.

5.

În fața diversității modelelor instituite de statele membre pentru a controla legalitatea luării în custodie publică a resortisanților unor țări terțe, rolul Curții nu este de a stabili dacă un model este mai bun decât altul. Rolul său este de a verifica dacă normele procedurale naționale constituie instrumente acceptabile pentru punerea în aplicare a obligațiilor care decurg din dreptul derivat al Uniunii sau dacă, dimpotrivă, asemenea norme aduc atingere efectivității dreptului Uniunii și, în consecință, ar trebui înlăturate de instanțele naționale.

6.

În prezentele concluzii, vom propune Curții să declare, ca răspuns la întrebarea preliminară referitoare la examinarea din oficiu a condițiilor de legalitate a luării în custodie publică, că articolul 15 din Directiva 2008/115, articolul 9 din Directiva 2013/33 și articolul 28 din Regulamentul nr. 604/2013 coroborate cu articolele 6 și 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanța națională care este chemată să controleze legalitatea luării sau a menținerii în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe trebuie să verifice, pe baza elementelor de fapt și de drept pe care le consideră pertinente, respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile unei astfel de măsuri, independent de motivele și de argumentele invocate de acesta din urmă în susținerea acțiunii sale. Aceleași dispoziții se opun unei norme procedurale naționale ce are ca efect împiedicarea acestei instanțe să efectueze din oficiu verificarea respectivă și să repună în libertate un resortisant al unei țări terțe, chiar dacă ar constata că o asemenea măsură de luare în custodie publică este contrară dreptului Uniunii.

7.

Articolul 15 din Directiva 2008/115, articolele 8 și 9 din Directiva 2013/33, articolul 28 din Regulamentul nr. 604/2013, precum și articolele 6 și 47 din cartă sunt dispozițiile aflate în centrul prezentelor cauze.

8.

Articolul 59 alineatul 1 teza introductivă și litera a din Vreemdelingenwet 2000 (Legea din 2000 privind străinii) din 23 noiembrie 2000, astfel cum a fost modificată cu efect de la 31 decembrie 2011 în vederea transpunerii Directivei 2008/115 în dreptul neerlandez ( 6 ), prevede că resortisantul străin care nu se află în situație de ședere legală poate, în cazul în care interesele ordinii publice sau securității naționale impun acest lucru, să fie luat în custodie publică de secretarul de stat în vederea îndepărtării sale.

9.

Potrivit articolului 59 alineatul 5 din Vw 2000, luarea în custodie publică prevăzută la alineatul 1 al acestui articol nu poate, în principiu, să depășească șase luni. Cu toate acestea, în temeiul articolului 59 alineatul 6 din Vw 2000, perioada menționată la alineatul 5 poate fi prelungită cu o perioadă suplimentară de douăsprezece luni dacă, în pofida tuturor eforturilor rezonabile, este probabil ca îndepărtarea să dureze mai mult timp din cauza lipsei de cooperare a străinului sau a faptului că lipsesc încă documentele din țările terțe, necesare în acest scop.

10.

Articolul 59a din Vw 2000 prevede că resortisanții străini cărora li se aplică [Regulamentul nr. 604/2013] pot, cu respectarea articolului 28 din acest regulament, să fie luați în custodie publică în vederea transferului lor către statul membru responsabil.

11.

Articolul 59b din Vw 2000 prevede că anumiți resortisanți străini care au solicitat un permis de ședere pot fi luați în custodie publică în cazul în care acest lucru este necesar pentru a se stabili identitatea sau cetățenia solicitantului sau pentru a se determina alte elemente necesare pentru aprecierea cererii, în special în cazul în care există risc de sustragere.

12.

Articolul 91 din Vw 2000 prevede la alineatul 2:

„În cazul în care [Afdeling bestuursrechtspraak van de Raad van State (Secția de contencios administrativ a Consiliului de Stat, Țările de Jos)] apreciază că un motiv invocat nu este susceptibil să determine anularea, aceasta se poate limita la aprecierea respectivă în motivarea deciziei sale.”

13.

Articolul 94 din Vw 2000 are următorul cuprins:

„1.   Atunci când a luat o decizie de impunere a unei măsuri privative de libertate prevăzute la articolele […] 59, 59a și 59b, [secretarul de stat] informează [instanța competentă] cu privire la aceasta cel târziu în a 28‑a zi de la notificarea deciziei menționate, cu excepția cazului în care resortisantul străin însuși a formulat deja o cale de atac. De îndată ce [instanța este informată], se consideră că resortisantul străin a formulat o cale de atac împotriva deciziei de impunere a unei măsuri privative de libertate. De asemenea, calea de atac vizează obținerea unei despăgubiri.

[…]

4.   Instanța stabilește imediat data ședinței. Ședința are loc cel târziu în a 14-a zi de la primirea cererii sau a avizului. […]

5.   […] Hotărârea scrisă se pronunță în termen de șapte zile de la încheierea dezbaterilor. […]

6.   În cazul în care consideră că aplicarea sau executarea măsurii este contrară prezentei legi sau consideră, după ce a evaluat comparativ toate interesele existente, că măsura nu este justificată, instanța sesizată admite calea de atac. În acest caz, instanța dispune retragerea măsurii sau modificarea normelor de punere în aplicare a acesteia.

[…]”

14.

Articolul 96 din Vw 2000 prevede:

„1.   În cazul în care calea de atac prevăzută la articolul 94 este declarată nefondată și resortisantul străin formulează o cale de atac împotriva prelungirii privării de libertate, instanța pune capăt cercetării prealabile în termen de o săptămână de la primirea cererii. […]

[…]

3.   În cazul în care consideră că aplicarea sau executarea măsurii este contrară prezentei legi sau consideră, după ce a evaluat comparativ toate interesele existente, că măsura nu este justificată în mod rezonabil, instanța sesizată admite calea de atac. În acest caz, instanța dispune retragerea măsurii sau modificarea normelor de punere în aplicare a acesteia.”

15.

Articolul 8:69 din Algemene wet bestuursrecht (Legea generală privind dreptul administrativ) ( 7 ) din 4 iunie 1992 prevede:

„1.   Instanța sesizată se pronunță întemeindu‑se pe calea de atac, pe înscrisurile prezentate, pe cercetarea prealabilă și pe cercetarea cauzei în ședință.

2.   Instanța completează din oficiu motivele de drept.

3.   Instanța poate completa faptele din oficiu.”

16.

Potrivit articolului 8:77 din Awb:

„1.   Decizia scrisă precizează:

[…]

[…]”

17.

B, cetățean algerian, și‑a exprimat intenția de a depune o cerere de azil în Țările de Jos. Prin decizia din 3 iunie 2019, secretarul de stat l‑a plasat în custodie publică în temeiul articolului 59b din Vw 2000, în special pentru a determina elementele necesare pentru aprecierea cererii.

18.

B a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos).

19.

Prin hotărârea din 18 iunie 2019, această instanță, fără a se pronunța asupra motivelor invocate în susținerea acțiunii, a admis‑o pentru motivul, neinvocat de B, că secretarul de stat nu acționase cu toată diligența necesară. Prin urmare, instanța menționată a dispus retragerea măsurii de luare în custodie publică și i‑a acordat despăgubiri lui B.

20.

C este cetățean al statului Sierra Leone. Prin decizia din 5 iunie 2019, secretarul de stat l‑a plasat în custodie publică, în temeiul articolului 59a din Vw 2000, pentru a se asigura transferul său în Italia în temeiul Regulamentului nr. 604/2013.

21.

C a introdus o acțiune împotriva acestei decizii la rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch).

22.

Prin hotărârea din 19 iunie 2019, această instanță a considerat că motivele invocate de C sunt nefondate, dar a admis totuși acțiunea pentru motivul că secretarul de stat nu ar fi organizat transferul în Italia cu toată diligența necesară. Prin urmare, instanța menționată a dispus retragerea măsurii de luare în custodie publică și i‑a acordat despăgubiri lui C.

23.

Secretarul de stat a declarat apel împotriva acestor două hotărâri la Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos). Acesta din urmă dorește ca Curtea să se pronunțe asupra tezei susținute de B și C, precum și de unele instanțe neerlandeze, potrivit căreia dreptul Uniunii obligă instanțele să examineze din oficiu toate condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o măsură de luare în custodie publică pentru a fi legală.

24.

Instanța de trimitere constată că B și C aveau reședința legală în Țările de Jos în momentul luării lor în custodie publică. În consecință, apreciind în același timp că normele relevante în materie de luare în custodie publică sunt, în speță, cele cuprinse în Directiva 2013/33 și în Regulamentul nr. 604/2013, această instanță dorește să se țină seama și de Directiva 2008/115 la examinarea întrebării adresate, în măsura în care directiva menționată reglementează un număr important de aspecte ale luării în custodie publică.

25.

Instanța respectivă arată că orice măsură de luare în custodie publică prevăzută de aceste instrumente de drept al Uniunii este reglementată în Țările de Jos de dreptul procedural administrativ, care nu autorizează instanțele neerlandeze să examineze din oficiu dacă au fost respectate condițiile de legalitate care nu au fost invocate de persoana în cauză. Singura excepție de la acest principiu ar privi controlul respectării normelor de ordine publică, cum ar fi cele referitoare la accesul la instanță, la competență și la admisibilitate.

26.

Potrivit instanței de trimitere, printre condițiile de legalitate a luării în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe se numără cele referitoare la reținere, la verificarea identității, a cetățeniei și a dreptului de ședere, la transferul către locul unde urmează să aibă loc audierea, la folosirea cătușelor, la dreptul la asistență consulară și la prezența unui avocat și a unui interpret la audiere, la dreptul la apărare, la existența unui risc de fugă sau de sustragere, la perspectiva îndepărtării sau a transferului, la diligența de care a dat dovadă secretarul de stat, la aspecte procedurale cum ar fi semnarea și momentul adoptării măsurii de luare în custodie publică și la aspectul dacă luarea în custodie publică este conformă cu principiul proporționalității.

27.

Această instanță apreciază că din dreptul Uniunii nu decurge o obligație de a examina din oficiu toate aceste condiții de legalitate. Ea se referă în această privință la Hotărârea din 7 iunie 2007, van der Weerd și alții ( 8 ). Din acea hotărâre ar reieși că dreptul Uniunii nu obligă instanța să verifice din oficiu, în cadrul unei proceduri referitoare la legalitatea unui act administrativ, respectarea normelor dreptului Uniunii, cu excepția cazului în care acestea din urmă ocupă, în ordinea juridică a Uniunii, un loc comparabil cu normele de ordine publică sau este imposibil ca părțile să invoce un motiv întemeiat pe încălcarea dreptului Uniunii în procedura în cauză. Or, potrivit instanței respective, condițiile în materie de luare în custodie publică nu au același rang ca și normele naționale de ordine publică, iar în Țările de Jos resortisantul străin ar avea posibilitatea să invoce motive întemeiate pe încălcarea condițiilor de luare în custodie publică.

28.

În cererea sa de apel, secretarul de stat s‑a întemeiat pe jurisprudența instanței de trimitere prin care se face aplicarea, în materia luării în custodie publică, a acestei hotărâri a Curții. În această privință, instanța respectivă subliniază că Curtea nu s‑a pronunțat încă cu privire la aspectul dacă concluziile desprinse din hotărârea menționată sunt aplicabile și în materie de luare în custodie publică.

29.

Pentru a explica motivele dubiilor sale cu privire la acest aspect, instanța menționată prezintă anumite caracteristici ale controlului jurisdicțional în dreptul neerlandez al procedurii administrative. Astfel, în temeiul articolului 8:69 alineatul 1 din Awb, acțiunea introdusă este cea care determină cadrul litigiului, instanța fiind obligată să invoce din oficiu doar încălcarea normelor de ordine publică. În conformitate cu articolul 8:69 alineatul 2 din Awb, instanța trebuie să completeze din oficiu motivele de drept, ceea ce înseamnă că reclamantul trebuie doar să își expună motivele acțiunii cu cuvintele sale, iar instanța trebuie să traducă apoi aceste motive în termeni juridici. În plus, instanța este competentă să completeze din oficiu faptele, în temeiul articolului 8:69 alineatul 3 din Awb. Astfel, se așteaptă ca părțile să prezinte dovezi prima facie, pe care instanța le poate completa ulterior, de exemplu prin adresarea de întrebări sau chemarea de martori.

30.

De asemenea, instanța de trimitere face referire la normele și garanțiile suplimentare aplicabile în cadrul controlului judiciar în materie de luare în custodie publică, cum ar fi supunerea din oficiu a unei măsuri de luare în custodie publică controlului instanței, obligația de a asculta personal resortisantul unei țări terțe, o decizie jurisdicțională într‑un termen scurt cu privire la legalitatea măsurii și dreptul la asistență gratuită din partea unui avocat.

31.

Potrivit instanței de trimitere, principiul autonomiei procedurale a statelor membre ar putea milita în favoarea posibilității de a interzice instanțelor să invoce din oficiu fapte sau motive în cadrul controlului judiciar al măsurilor de luare în custodie publică. În această privință, instanța respectivă precizează că nu identifică, în acest stadiu, niciun motiv pentru a se îndepărta de jurisprudența sa actuală, potrivit căreia principiile echivalenței și efectivității nu se opun în mod necesar aplicării normelor procedurale neerlandeze în materie de luare în custodie publică.

32.

În ceea ce privește principiul echivalenței, instanța menționată arată că măsurile de luare în custodie publică fac obiectul unei proceduri de drept administrativ și că principiul aplicabil tuturor procedurilor de această natură este acela că judecătorul nu efectuează un control din oficiu, cu excepția cazului în care este vorba despre o normă de ordine publică. Or, condițiile în materie de luare în custodie publică nu ar ocupa, în cadrul ordinii juridice a Uniunii, un loc comparabil cu cel al normelor naționale de ordine publică.

33.

În ceea ce privește alte proceduri naționale comparabile cu luarea în custodie publică a resortisanților unor țări terțe, instanța de trimitere arată că articolul 8:69 din Awb se aplică altor măsuri de drept administrativ referitoare la luarea în custodie publică a acestor resortisanți, în special în scopul verificării identității și a dreptului de ședere al acestora sau pentru menținerea ordinii publice.

34.

În schimb, nici articolul 8:69 din Awb, nici vreo dispoziție similară nu s‑ar aplica în cadrul procedurii de drept penal privind arestul preventiv. Prin urmare, instanța penală nu ar fi obligată să se limiteze la motivele sau argumentele invocate de un suspect sau de officier van justitie (Ministerul Public, Țările de Jos) în privința privării de libertate. Cu toate acestea, instanța de trimitere subliniază că, în cadrul procedurii penale, instanța penală însăși este cea care impune măsura privativă de libertate, ceea ce ar constitui o diferență semnificativă față de măsurile de drept administrativ, care nu ar avea, de altfel, un scop punitiv. Singurul punct de comparație posibil cu controlul din oficiu efectuat de instanță cu privire la o măsură de luare în custodie publică ar putea fi, din punctul de vedere al acestei instanțe, controlul efectuat de instanța penală cu privire la legalitatea unei rețineri preventive, pentru care această instanță nu ar fi obligată să se limiteze la motivele invocate de suspect. Totuși, și în acest caz, diferențele dintre cele două tipuri de proceduri ar împiedica să se concluzioneze că normele procedurale aplicabile în materie de luare în custodie publică sunt incompatibile cu principiul echivalenței.

35.

Potrivit instanței de trimitere, nici articolul 8:69 din Awb nu ar aduce atingere principiului efectivității, întrucât resortisanții unor țări terțe luați în custodie publică au acces rapid și gratuit la justiție și pot invoca orice motiv pe care doresc să îl invoce. Această concluzie nu ar fi infirmată de jurisprudența Curții. Curtea ar fi statuat, desigur, în Hotărârea din 4 octombrie 2012, Byankov ( 9 ), că imposibilitatea de a reexamina un act administrativ care limitează libera circulație a unui cetățean al Uniunii este incompatibilă cu principiul efectivității. Cu toate acestea, măsurile de luare în custodie publică ar avea un domeniu de aplicare diferit, iar posibilitatea de reexaminare ar fi asigurată atât de dreptul Uniunii, cât și de dreptul neerlandez.

36.

Această instanță observă de asemenea că B și C susțin că o competență din oficiu a instanțelor de a controla măsurile de luare în custodie publică trebuie dedusă, pe de o parte, din Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi ( 10 ), și din Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság ( 11 ), din care ar reieși că condițiile de legalitate trebuie examinate independent de motivele invocate, și, pe de altă parte, printre altele din Hotărârea din 17 decembrie 2009, Martín Martín ( 12 ), și din Hotărârea din17 mai 2018, Karel de Grote – Hogeschool Katholieke Hogeschool Antwerpen ( 13 ), care ar fi, în opinia lor, pertinente prin analogie, în măsura în care Curtea ar fi impus efectuarea unui control din oficiu în materie de drepturi ale consumatorilor pentru a compensa situația de inegalitate existentă între consumatori și profesioniști.

37.

Potrivit instanței de trimitere, Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi ( 14 ), și Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság ( 15 ), nu precizează dacă există sau nu o obligație de a examina din oficiu toate condițiile care trebuie, în temeiul dreptului Uniunii, să fie îndeplinite pentru ca luarea în custodie publică să fie legală.

38.

În ceea ce privește jurisprudența Curții în materia drepturilor consumatorilor, instanța de trimitere, deși recunoaște că persoanele luate în custodie publică constituie oarecum, asemenea anumitor consumatori, un grup vulnerabil în raport cu secretarul de stat și că există, așadar, o situație de inegalitate, evidențiază diferența dintre cauzele în materie de consumatori, în care cele două părți care se opun sunt persoane de drept privat, și cauzele în materie de luare în custodie publică, în care o persoană fizică se opune unei autorități administrative. Întrucât aceasta din urmă trebuie să acționeze în interesul general și să respecte principii generale de bună administrare, situația de inegalitate dintre părțile din litigiu ar fi mai puțin pronunțată, dreptul procedural administrativ fiind conceput tocmai pentru a atenua această inegalitate. În schimb, dreptul procesual civil ar porni, în principiu, de la ideea că părțile se află pe poziție de egalitate, ceea ce face necesară, în materie de drepturi ale consumatorilor, remedierea situației de inegalitate care apare în sensul că, în acest domeniu, particularul se opune în mod obișnuit unei societăți mari.

39.

În sfârșit, în ceea ce privește articolul 5 din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 16 ), al cărui paragraf 4 prevede că „[o]rice persoană lipsită de libertatea sa prin arestare sau deținere are dreptul să introducă un recurs în fața unui tribunal pentru ca acesta să statueze într‑un termen scurt asupra legalității deținerii sale și să dispună eliberarea sa dacă deținerea este ilegală”, instanța de trimitere constată că Curtea Europeană a Drepturilor Omului (denumită în continuare „Curtea EDO”) nu a declarat niciodată că instanțele ar trebui să revizuiască din oficiu condițiile de legalitate a unei privări de libertate. Dimpotrivă, aceasta ar fi statuat că legalitatea unei măsuri de detenție nu trebuie apreciată în mod automat de instanță ( 17 ). Din jurisprudența Curții EDO nu ar rezulta nici că ar exista o prezumție de nelegalitate a detenției și că, prin urmare, aceasta ar fi ilegală atât timp cât judecătorul nu a constatat în mod expres legalitatea sa. Această Curte ar fi subliniat, în schimb, importanța dreptului persoanei deținute de a iniția o procedură jurisdicțională și de a solicita astfel unui judecător să se pronunțe într‑un termen scurt asupra legalității detenției ( 18 ).

40.

În același timp, instanța de trimitere apreciază că nu se poate deduce în mod necesar din elementele care precedă că articolul 6 din cartă, care garantează dreptul la o cale de atac efectivă, nu impune instanței să verifice din oficiu legalitatea măsurii de luare în custodie publică. Dreptul Uniunii poate acorda, de fapt, o protecție mai extinsă decât drepturile garantate de CEDO.

41.

În aceste condiții, Raad van State (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dreptul Uniunii, în special articolul 15 alineatul (2) din [Directiva 2008/115] și articolul 9 din [Directiva 2013/33] coroborate cu articolul 6 din [cartă], obligă la o examinare din oficiu, în sensul că instanța este obligată să evalueze din proprie inițiativă (ex officio) dacă au fost îndeplinite toate condițiile de luare în custodie publică, inclusiv condițiile a căror îndeplinire nu a fost contestată de străin, deși a avut posibilitatea să facă acest lucru?”

42.

X este cetățean marocan, născut în anul 1973. Prin decizia din 1 noiembrie 2020, secretarul de stat l‑a plasat în custodie publică în temeiul articolului 59 alineatul 1 teza introductivă și litera a din Vw 2000, care face parte dintre dispozițiile prin care Țările de Jos au pus în aplicare Directiva 2008/115. Această luare în custodie publică ar fi justificată de protecția ordinii publice, întrucât ar exista un risc ca X să se sustragă controalelor și să împiedice îndepărtarea.

43.

Prin hotărârea din 14 decembrie 2020, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) a respins acțiunea introdusă de X împotriva acestei măsuri de luare în custodie publică. X a declarat apel împotriva hotărârii respective. Printr‑o hotărâre din 2 iunie 2021 ( 19 ), Raad van State (Consiliul de Stat) a declarat nefondat apelul formulat de X.

44.

La 8 ianuarie 2021, X a sesizat rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) cu o acțiune împotriva menținerii măsurii de luare în custodie publică. Cererea de decizie preliminată efectuată de instanța menționată se înscrie în cadrul acestei acțiuni.

45.

Instanța de trimitere precizează că va aprecia numai legalitatea menținerii în custodie publică a lui X începând cu 8 decembrie 2020. Într‑adevăr, legalitatea măsurii de luare în custodie publică până la 7 decembrie 2020 a fost apreciată prin hotărârea sa din 14 decembrie 2020.

46.

X invocă, în susținerea acțiunii sale, lipsa unei perspective de îndepărtare într‑un termen rezonabil. Ca răspuns, secretarul de stat observă că procedura de solicitare a unui document de călătorie este încă în curs de desfășurare și că autoritățile marocane nu au indicat că un astfel de document nu ar fi furnizat.

47.

Instanța de trimitere consideră că este necesar să obțină clarificări cu privire la cerințele care decurg din dreptul Uniunii în ceea ce privește intensitatea controlului judiciar în dosarele de luare în custodie publică a resortisanților țărilor terțe.

48.

Deși recunoaște importanța principiului autonomiei procedurale a statelor membre, această instanță nu exclude ca atât cerințele echivalenței și efectivității care însoțesc acest principiu, cât și drepturile fundamentale consacrate la articolele 6, 24 și 47 din cartă să se opună restricțiilor impuse instanțelor neerlandeze cu privire la examinarea legalității măsurii de luare în custodie publică a resortisanților unor țări terțe în situațiile prevăzute de Directiva 2008/115, de Directiva 2013/33 și de Regulamentul nr. 604/2013.

49.

După ce a amintit norma procedurală neerlandeză care interzice instanței, atunci când examinează pe fond legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică, să ridice din oficiu aspecte de fapt sau de drept, instanța de trimitere observă că o asemenea interdicție se aplică în egală măsură atunci când persoana în cauză este o „persoană vulnerabilă”, în sensul dreptului Uniunii, precum un minor.

50.

Această instanță arată că, în cazurile în care instanța sesizată cu o acțiune introdusă împotriva unei măsuri de luare în custodie publică ridică totuși, din oficiu, aspecte de fapt sau de drept, secretarul de stat declară în mod sistematic apel la Raad van State (Consiliul de Stat), unde obține întotdeauna câștig de cauză.

51.

În cadrul procedurii principale, instanța de trimitere dispune, pentru perioada începând cu 8 decembrie 2020, de un raport de audiere de o jumătate de pagină și de un raport de monitorizare, datat 8 ianuarie 2021, intitulat „Model 120 – Informații referitoare la îndepărtare”. Acest din urmă raport, care are patru pagini, este doar un formular în care autoritățile indică măsurile concrete pe care le iau pentru a efectua îndepărtarea. În esență, din acest raport reiese, pe de o parte, că autoritățile au adresat memorii scrise autorităților marocane pentru a stabili dacă cererea de eliberare a unui document de călătorie era în curs de procesare și, pe de altă parte, că, cu ocazia interviului de plecare din 6 ianuarie 2021, X a indicat că nu a făcut nimic de la locul unde se afla în custodie publică pentru a accelera întoarcerea sa în Maroc.

52.

Această instanță apreciază că este imposibil să se deducă dintr‑un asemenea dosar sumar toate faptele relevante pentru a aprecia dacă menținerea în custodie publică este legală. În speță, ea ar urmări să afle motivele pentru care autoritățile neerlandeze apreciază, pe de o parte, că există o perspectivă rezonabilă de îndepărtare, chiar dacă au fost deja trimise 21 de memorii scrise pentru obținerea unui document de călătorie, și, pe de altă parte, că nu ar trebui avută în vedere impunerea unei măsuri mai puțin coercitive decât luarea în custodie publică. În plus, chiar dacă aceste autorități ar fi fost în măsură să motiveze corespunzător cerințelor legale că alte măsuri nu ar fi făcut posibilă pregătirea returnării la frontieră fără ca aceasta să fie împiedicată de faptul că X i s‑ar sustrage, instanța de trimitere urmărește să afle motivele pentru care situația personală a lui X nu ar implica totuși ca autoritățile să renunțe la luarea în custodie publică. În această din urmă privință, din dosar ar rezulta printre altele că X se confruntă cu o problemă de dependență. În consecință, ar trebui să se stabilească serviciile specifice care există în centrul de cazare pentru a‑l ajuta pe X să facă față acestei probleme.

53.

Nefiind abilitată să examineze din oficiu astfel de elemente, instanța de trimitere se consideră privată de posibilitatea de a aprecia legalitatea menținerii măsurii de luare în custodie publică în raport cu ansamblul elementelor pertinente. O asemenea situație ar putea fi considerată incompatibilă cu dreptul fundamental la o cale de atac efectivă, consacrat la articolul 47 din cartă, cu atât mai mult cu cât nu este posibil să se declare apel împotriva hotărârilor care privesc menținerea măsurilor de luare în custodie publică.

54.

Pentru ca protecția jurisdicțională să fie efectivă în acest tip de cauze, ar trebui, potrivit instanței de trimitere, ca instanța să fie în măsură să asigure respectarea deplină a dreptului fundamental la libertate, consacrat la articolul 6 din cartă. Ținând seama de articolul 5 din CEDO, de articolul 6 și de articolul 52 alineatul (1) din cartă, este important ca instanța să poată asigura respectarea normei potrivit căreia nimeni nu poate fi privat de libertate decât în anumite cazuri limitativ enumerate și potrivit căilor legale. Astfel, în cazul unei măsuri de luare în custodie publică în temeiul articolului 15 din Directiva 2008/115, instanța ar trebui să fie în măsură să verifice, într‑o manieră completă și aprofundată, dacă sunt respectate cerințele prevăzute de acest articol. Dreptul neerlandez, astfel cum a fost interpretat de Raad van State (Consiliul de Stat), nu ar garanta o asemenea examinare completă.

55.

Potrivit instanței de trimitere, din dreptul Uniunii decurge că instanța sesizată cu o acțiune împotriva unei măsuri de luare în custodie publică, în temeiul Directivei 2008/115, al Directivei 2013/33 sau al Regulamentului nr. 604/2013, trebuie, ținând seama de gravitatea unei astfel de măsuri, să examineze și să aprecieze din oficiu, într‑o manieră activă și aprofundată, toate faptele și elementele pertinente ale legalității măsurii de luare în custodie publică pentru a putea, în toate cazurile în care apreciază că această măsură este ilegală, să dispună eliberarea imediată a persoanei în cauză.

56.

În ceea ce privește jurisprudența Curții, instanța de trimitere observă că, la punctul 49 din Hotărârea din 6 noiembrie 2012, Otis și alții ( 20 ), s‑a precizat că, pentru ca o instanță judecătorească „să poată decide cu privire la contestarea unor drepturi și obligații care rezultă din dreptul Uniunii în conformitate cu articolul 47 din cartă, se impune ca aceasta să fie competentă să examineze toate aspectele de fapt și de drept pertinente pentru litigiul cu care este sesizată”. Ea se referă de asemenea la punctele 36 și 40 din Hotărârea din 15 martie 2017, Al Chodor ( 21 ), potrivit cărora luarea în custodie publică constituie o ingerință gravă în exercitarea dreptului fundamental la libertate consacrat la articolul 6 din cartă, precum și la punctele 62 și 63 din Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi ( 22 ), în care Curtea a statuat, printre altele, că, dincolo de elementele de fapt și de probele invocate de autoritatea administrativă care a dispus măsura inițială de luare în custodie publică și de eventualele observații ale resortisantului în cauză al unei țări terțe, autoritatea judiciară care statuează în privința unei cereri de prelungire a măsurii de luare în custodie publică trebuie să fie în măsură să cerceteze orice alt element pertinent pentru decizia sa în cazul în care ar considera necesar acest lucru, competențele sale în cadrul unui control neputând, în niciun caz, să fie limitate numai la elementele prezentate de autoritatea administrativă.

57.

Instanța de trimitere citează, pe de altă parte, punctele 140 și 142 din Hotărârea din 14 mai 2020, Országos Idegenrendészeti Főigazgatóság Dél‑alföldi Regionális Igazgatóság ( 23 ), în care Curtea a subliniat că articolul 47 din cartă nu trebuie să fie precizat prin dispoziții ale dreptului Uniunii sau ale dreptului național pentru a conferi particularilor un drept care să poată fi invocat și că, deși revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a prevedea modalitățile procedurale aplicabile acțiunilor destinate să asigure protecția drepturilor individuale derivate din ordinea juridică a Uniunii, statele membre au totuși responsabilitatea de a asigura, în fiecare caz în parte, respectarea dreptului la protecție jurisdicțională efectivă a acestor drepturi.

58.

Instanța de trimitere mai observă că, în ceea ce privește obligația de motivare prevăzută la articolul 8:77 alineatul 1 litera b din Awb, o excepție este prevăzută la articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000, în sensul că Raad van State (Consiliul de Stat), statuând în apel împotriva hotărârilor privind luarea în custodie publică, se poate pronunța prin intermediul unei motivări scurte, care se limitează în esență la a indica faptul că persoana în cauză nu a invocat motive valabile.

59.

Potrivit instanței de trimitere, o asemenea excepție privează persoanele în cauză de dreptul lor la o cale de atac efectivă. Articolul 47 din cartă ar trebui, în opinia sa, să fie interpretat în sensul că accesul la justiție în materie de drept al străinilor include și dreptul la o decizie motivată pe fond a instanței care statuează, în a doua și ultima instanță, cel puțin atunci când, precum în speță, toate celelalte proceduri jurisdicționale administrative, penale și civile, din statul membru în cauză sunt supuse unei obligații de motivare.

60.

În aceste condiții, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) a hotărât să suspende judecarea cauzelor și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

61.

Curtea a decis, într‑o primă etapă, să inițieze procedura preliminară de urgență în cauza C‑39/21 PPU, în măsura în care X se afla, în momentul introducerii cererii de decizie preliminară, în custodie publică și era, așadar, privat de libertate, iar răspunsul Curții la întrebările preliminare putea, pe de altă parte, să fie decisiv pentru încetarea sau menținerea acestei măsuri de luare în custodie publică. Ca urmare a conexității sale cu cauza respectivă, cauza C‑704/20 beneficiase de același tratament.

62.

Într‑o a doua etapă, Curtea a decis că aceste două cauze trebuiau soluționate potrivit procedurii ordinare. Această decizie a urmat comunicării rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) din data de 31 martie 2021, potrivit căreia, prin decizia interlocutorie din 26 martie 2021, pusese capăt măsurii de luare în custodie publică a lui X.

63.

Prin decizia din 26 aprilie 2021, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) i‑a acordat lui X o despăgubire pentru motivul că luarea sa în custodie publică era ilegală și îi cauzase un prejudiciu. Cu toate acestea, în așteptarea răspunsurilor Curții la întrebările preliminare, instanța respectivă a suspendat procedura cu privire la aspectul dacă X poate beneficia de o despăgubire majorată.

64.

X, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Anterior, în cadrul procedurii preliminare de urgență, C depusese de asemenea observații. La 1 martie 2022, a avut loc o ședință.

65.

Cu titlu introductiv, precizăm că dispozițiile care trebuie interpretate sunt, în cauza C‑39/21, articolul 15 din Directiva 2008/115 și, în cauza C‑704/20, articolul 9 din Directiva 2013/33, precum și articolul 28 alineatul (4) din Regulamentul nr. 604/2013 ( 24 ). Deși cauza C‑704/20 se referă la controlul jurisdicțional al luării în custodie publică, în timp ce cauza C‑39/21 se referă la controlul jurisdicțional al menținerii în custodie publică, am ales în mod conștient să ne referim la articolul 15 din Directiva 2008/115 și la articolul 9 din Directiva 2013/33 în ansamblul lor, întrucât, după cum vom explica în cele ce urmează, considerăm că ar trebui să se desprindă concluzii din mai multe dispoziții ale fiecăruia dintre aceste articole, care se pretează la o lectură comună ( 25 ).

66.

În cadrul standardelor comune care au fost adoptate de legiuitorul Uniunii, temeiul juridic al luării în custodie publică este constituit în esență, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, din articolele 15-17 din Directiva 2008/115 și, în ceea ce îi privește pe resortisanții țărilor terțe și pe apatrizii care solicită protecție internațională, din articolele 8-11 din Directiva 2013/33, precum și din articolul 28 din Regulamentul nr. 604/2013.

67.

Motivele luării în custodie publică prevăzute de dreptul Uniunii sunt înscrise, pentru resortisanții unor țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, la articolul 15 din Directiva 2008/115, iar pentru resortisanții unor țări terțe care solicită protecție internațională, la articolul 8 din Directiva 2013/33, precum și la articolul 28 din Regulamentul nr. 604/2013. Aceste dispoziții, prin definirea regimului aplicabil luării și menținerii în custodie publică, permit determinarea condițiilor de legalitate a măsurilor de luare în custodie publică. Aceste condiții se referă, printre altele, la competența autorității care a adoptat actul de luare în custodie publică, la riscul de sustragere a persoanei luate în custodie publică, la caracterul suficient al altor măsuri mai puțin restrictive decât luarea în custodie publică, la diligența administrației în procedura de îndepărtare, precum și la protecția de care beneficiază persoanele vulnerabile.

68.

După efectuarea acestor precizări, vom examina în comun întrebarea preliminară în cauza C‑704/20 și prima întrebare preliminară în cauza C‑39/21. Astfel, nu considerăm că rolul instanței trebuie să fie fundamental diferențiat după cum trebuie să se pronunțe cu privire la legalitatea luării în custodie publică sau la cea a menținerii în custodie publică ( 26 ) sau chiar după cum luarea în custodie publică este decisă în cadrul Directivei 2008/115, al Directivei 2013/33 sau al Regulamentului nr. 604/2013. Deși motivele unei luări sau ale unei mențineri în custodie publică nu sunt identice, principiile directoare care permit identificarea rolului instanței sunt comune în aceste situații.

69.

Observăm de la bun început că legiuitorul Uniunii a stabilit o serie de norme comune privind controlul jurisdicțional al luării și al menținerii în custodie publică a resortisanților unor țări terțe.

70.

Astfel, luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe aflat în situație de ședere ilegală trebuie dispusă, în conformitate cu articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115 ( 27 ), de către o autoritate administrativă sau judiciară, printr‑o decizie scrisă și motivată. Atunci când luarea în custodie publică este dispusă de o autoritate administrativă, statul membru în cauză are obligația fie [cazul articolului 15 alineatul (2) litera (a) din această directivă] să asigure „un control judiciar rapid al legalității luării în custodie publică”, fie [cazul articolului 15 alineatul (2) litera (b) din directiva menționată] să acorde „resortisantului în cauză al unei țări terțe dreptul de a intenta o acțiune în justiție în virtutea căreia legalitatea măsurii de luare în custodie publică face obiectul unui control judiciar rapid”. Pe de altă parte, articolul 15 alineatul (3) din aceeași directivă prevede că luarea în custodie publică trebuie să facă obiectul „unor revizuiri la intervale rezonabile de timp, fie la cererea resortisantului în cauză al unei țări terțe, fie din oficiu” și că, „[î]n cazul unor perioade prelungite de luare în custodie publică, revizuirile fac obiectul controlului judiciar”.

71.

În ceea ce îi privește pe resortisanții unor țări terțe și pe apatrizii care solicită protecție internațională, Directiva 2013/33 prevede norme analoge atât pentru calea de atac judiciară privind plasarea în detenție [articolul 9 alineatul (3) din această directivă], cât și pentru calea de atac privind menținerea detenției [articolul 9 alineatul (5) din directiva menționată].

72.

În toate aceste dispoziții, legiuitorul Uniunii prevede un control jurisdicțional care poate fi exercitat fie la cererea resortisantului țării terțe în cauză, fie din oficiu. Dispozițiile menționate, care sunt destinate, având în vedere importanța dreptului fundamental la libertate și gravitatea ingerinței pe care o constituie o asemenea măsură de plasare în detenție față de acest drept ( 28 ), protejării resortisanților unor țări terțe împotriva unei detenții arbitrare urmăresc astfel să garanteze existența, în toate statele membre, a unui control judiciar al deciziilor de plasare, apoi de menținere în detenție pentru a verifica legalitatea acestor decizii.

73.

Cu toate acestea, legiuitorul respectiv nu a stabilit standarde comune în ceea ce privește amploarea controlului care trebuie efectuat de judecător pentru a verifica legalitatea luării sau a menținerii în custodie publică. În special, legiuitorul menționat nu a prevăzut în mod expres că, în cadrul controlului legalității unei măsuri de luare în custodie publică, instanța trebuie să examineze toate elementele de fapt și de drept pe care le consideră pertinente, indiferent de motivele și de argumentele invocate în fața sa. Prin urmare, modalitățile acestui control țin de autonomia procedurală a statelor membre.

74.

Trebuie verificat dacă articolul 8:69 alineatul 1 din Awb, în măsura în care restrânge atribuțiile instanței care este chemată să examineze legalitatea luării sau menținerii în custodie publică numai la motivele și argumentele invocate de un resortisant al unei țări terțe, este conform cu limitele care încadrează autonomia procedurală a statelor membre.

75.

În această privință, amintim că, potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor norme ale Uniunii în materie, revine ordinii juridice interne a fiecărui stat membru atribuția de a stabili, în temeiul principiului autonomiei procedurale, modalitățile procedurale ale acțiunilor în justiție destinate să asigure apărarea drepturilor justițiabililor, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să nu facă imposibilă în practică sau excesiv de dificilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul Uniunii (principiul efectivității) ( 29 ).

76.

Rezultă că două condiții cumulative, mai precis respectarea principiilor echivalenței și efectivității, trebuie să fie îndeplinite pentru ca un stat membru să poată invoca principiul autonomiei procedurale în situații care sunt guvernate de dreptul Uniunii ( 30 ).

77.

În ceea ce privește principiul efectivității, Curtea a statuat deja că fiecare caz în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională face imposibilă sau excesiv de dificilă aplicarea dreptului Uniunii trebuie analizat ținând seama de locul pe care respectiva dispoziție îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de desfășurarea și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale. Din această perspectivă, trebuie să fie luate în considerare, după caz, principiile care stau la baza sistemului jurisdicțional național, precum protecția dreptului la apărare, principiul securității juridice și buna desfășurare a procedurii ( 31 ).

78.

Cu toate acestea, trebuie subliniat că principiul efectivității nu este respectat decât cu condiția ca norma procedurală în discuție să fie conformă cu dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă ( 32 ). Astfel, obligația statelor membre de a asigura efectivitatea drepturilor de care justițiabilii beneficiază în temeiul dreptului Uniunii implică cerința unei protecții jurisdicționale, consacrată la articolul 47 din cartă, pe care instanța națională este obligată să o respecte. Această protecție trebuie să existe atât pe planul desemnării instanțelor competente să judece acțiuni întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și în ceea ce privește definirea modalităților procedurale ( 33 ).

79.

Prin urmare, miza care se află în centrul prezentelor cauze poate fi formulată după cum urmează: o normă procedurală națională care împiedică o instanță națională să examineze din oficiu motivele întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii, în măsura în care are ca efect împiedicarea acestei instanțe să examineze legalitatea unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică în lumina tuturor motivelor de natură să justifice o astfel de măsură, mergând, dacă este cazul, dincolo de motivele și argumentele invocate de reclamant, este conformă cu dreptul la protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă?

80.

Curtea a statuat deja în alte contexte care nu puneau în discuție dreptul la libertate garantat de articolul 6 din cartă că principiul efectivității nu impune, în principiu, instanțelor naționale să invoce din oficiu un motiv întemeiat pe încălcarea dispozițiilor dreptului Uniunii, atunci când examinarea acestui motiv le‑ar impune depășirea cadrului litigiului astfel cum a fost acesta delimitat de părți, întemeindu‑se pe alte fapte și circumstanțe decât cele pe care și‑a întemeiat cererea partea ce are un interes în aplicarea dispozițiilor respective ( 34 ).

81.

Potrivit Curții, această limitare a competenței instanței naționale este justificată de principiul conform căruia inițiativa unui proces aparține părților și, în consecință, atunci când dreptul procesual național oferă o posibilitate reală părții interesate de a invoca un motiv întemeiat pe dreptul Uniunii, instanța națională nu poate acționa din oficiu decât în cazuri excepționale, în care interesul public impune intervenția acesteia ( 35 ).

82.

În această privință, arătăm că articolul 8:69 alineatul 1 din Awb nu are ca efect să împiedice resortisanții unor țări terțe să invoce unul sau mai multe motive întemeiate pe incompatibilitatea luării sau a menținerii în custodie publică cu condițiile prevăzute de normele relevante ale dreptului derivat al Uniunii ( 36 ). Prin urmare, instanța sesizată nu este împiedicată de această dispoziție națională să examineze motivele întemeiate pe încălcarea dreptului Uniunii care sunt invocate de reclamant în susținerea unei acțiuni împotriva luării sau a menținerii sale în custodie publică. Această instanță poate apoi, în raport cu motivele care sunt invocate în fața ei, să exercite controlul de fond a cărui importanță a fost afirmată de Curte în Hotărârea din 5 iunie 2014, Mahdi ( 37 ).

83.

Amintim, cu privire la acest aspect, că, potrivit Curții, în cadrul controlului pe care trebuie să îl efectueze, instanța națională trebuie să poată statua asupra oricărui element de fapt și de drept pertinent pentru a stabili dacă luarea în custodie publică a resortisantului unei țări terțe în cauză este justificată. Astfel, această instanță trebuie să poată lua în considerare atât elementele de fapt și probele invocate de autoritatea administrativă care solicită luarea în custodie publică, cât și orice observație eventuală a resortisantului în cauză al unei țări terțe. În plus, ea trebuie să fie în măsură să cerceteze orice alt element pertinent pentru decizia sa în cazul în care ar considera necesar acest lucru. În consecință, competențele deținute de autoritatea judiciară nu pot, în niciun caz, să fie limitate numai la elementele prezentate de autoritatea administrativă în cauză ( 38 ). Pe de altă parte, atunci când măsura de luare în custodie publică dispusă inițial nu se mai justifică, autoritatea judiciară competentă trebuie să poată înlocui decizia autorității administrative cu propria decizie ( 39 ).

84.

Pentru a apăra compatibilitatea articolului 8:69 alineatul 1 din Awb cu dreptul Uniunii în contextul specific al măsurii de luare în custodie publică, guvernul neerlandez susține, așa cum am arătat anterior, că resortisanții țărilor terțe nu sunt limitați în ceea ce privește posibilitatea lor de a prezenta instanței naționale toate motivele pe care le consideră relevante, iar aceasta din urmă are, de altfel, capacitatea de a transpune în termeni juridici elementele de fapt invocate de acești resortisanți. Guvernul respectiv adaugă că, spre deosebire de ceea ce există în dreptul administrativ general, sunt prevăzute garanții suplimentare în materie de luare în custodie publică, inclusiv o examinare sistematică de către un judecător, chiar și în absența unei căi de atac, o ședință și asistența unui avocat specializat în acest domeniu. Pe de altă parte, autoritatea administrativă competentă ar fi obligată să verifice criteriile de legalitate a luării sau a menținerii în custodie publică, ceea ce ar justifica faptul că judecătorul nu este obligat să efectueze din nou un control atât de amplu, care să depășească motivele invocate de persoana în cauză.

85.

Cu toate acestea, nu considerăm că garanțiile tocmai enumerate sunt de natură să asigure caracterul efectiv al protecției jurisdicționale care trebuie acordată resortisanților unor țări terțe care fac obiectul unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică, în măsura în care articolul 8:69 alineatul 1 din Awb este susceptibil să aducă atingere eficacității depline a căii de atac pentru ca o instanță să se pronunțe asupra legalității unei astfel de măsuri.

86.

În ceea ce privește dreptul la libertate, care este garantat de articolul 6 din cartă, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă nu trebuie să sufere de nicio breșă și nu tolerează niciun unghi mort. Dacă întinderea acestui din urmă drept variază în funcție de contextul specific și de împrejurările specifice fiecărei cauze, în special în funcție de natura actului în cauză, de contextul adoptării sale și de normele juridice care reglementează materia respectivă ( 40 ), apreciem că, din moment ce este în joc dreptul la libertate, dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă trebuie să fie garantat în mod riguros și strict, permițând un control complet, în ceea ce privește întinderea și intensitatea sa, al legalității măsurilor privative de libertate. Aceste elemente pledează, în opinia noastră, în favoarea unei abordări a problematicii referitoare la examinarea din oficiu de către instanțele naționale a unor motive întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii care ar trebui să fie specifică pentru verificarea unor posibile încălcări ale dreptului la libertate.

87.

Subliniem în această privință că Curtea a statuat deja că, având în vedere importanța dreptului la libertate și gravitatea ingerinței pe care o constituie o măsură de plasare în detenție față de acest drept, restrângerile exercitării acestuia trebuie să fie efectuate în limitele strictului necesar ( 41 ). Prin urmare, orice luare în custodie publică ce intră în domeniul de aplicare al Directivei 2008/115, al Directivei 2013/33 sau al Regulamentului nr. 604/2013 este strict încadrată de dispozițiile acestor directive sau ale acestui regulament, astfel încât să asigure, pe de o parte, respectarea principiului proporționalității în ceea ce privește mijloacele utilizate și obiectivele urmărite și, pe de altă parte, respectarea drepturilor fundamentale ale persoanelor în cauză ( 42 ). Astfel, măsurile de luare în custodie publică adoptate în temeiul dispozițiilor relevante ale dreptului derivat al Uniunii nu trebuie să contravină dreptului la libertate al resortisanților țărilor terțe care fac obiectul unor astfel de măsuri, așa cum este garantat la articolul 6 din cartă ( 43 ).

88.

În plus, caracteristicile căilor de atac instituite de statele membre pentru a permite resortisanților unor țări terțe să își valorifice drepturile trebuie să fie determinate în conformitate cu articolul 47 din cartă, potrivit căruia orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite la articolul menționat ( 44 ). Astfel, statele membre, atunci când pun în aplicare dreptul Uniunii, au obligația să asigure respectarea dreptului la o cale de atac efectivă consacrat la articolul 47 primul paragraf din cartă, care constituie o reafirmare a principiului protecției jurisdicționale efective ( 45 ).

89.

Pe de altă parte, trebuie arătat că, potrivit Curții, în măsura în care este de natură să aducă atingere dreptului la libertate al resortisantului în cauză al unei țări terțe, consacrat la articolul 6 din cartă, o decizie prin care se dispune luarea sa în custodie publică sau prelungirea luării sale în custodie publică trebuie să respecte garanții stricte, și anume în special protecția împotriva arbitrariului. Or, o asemenea protecție implică, printre altele, ca o luare în custodie publică să nu poată fi dispusă sau prelungită decât cu respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia ( 46 ). Caracterul efectiv al controlului jurisdicțional al luării sau menținerii în custodie publică permite să se garanteze resortisanților unei țări terțe drepturile de care beneficiază în temeiul acestor norme ( 47 ).

90.

De asemenea, trebuie arătat că restrângerea domeniului examinării care trebuie efectuată de instanță atunci când controlează legalitatea luării sau a menținerii în custodie publică constituie o restrângere a dreptului la o cale de atac efectivă în fața unei instanțe judecătorești în sensul articolului 47 din cartă care, în conformitate cu articolul 52 alineatul (1) din cartă, nu este justificată decât dacă este prevăzută de lege, dacă respectă substanța acestui drept și dacă, cu respectarea principiului proporționalității, este necesară și răspunde efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți ( 48 ).

91.

Or, apreciem că ar fi contrar atât substanței dreptului la protecție jurisdicțională efectivă, garantat de articolul 47 din cartă, de care trebuie să beneficieze o persoană luată în custodie publică și la protecția acesteia împotriva detenției arbitrare, care decurge din articolul 6 din cartă, ca o instanță să poată fi împiedicată să elibereze o asemenea persoană, chiar dacă ar constata, pe baza elementelor de care dispune, că o asemenea măsură este ilegală. Orice altă interpretare ar crea o breșă în protecția împotriva detenției arbitrare, ceea ce ar contraveni importanței pe care o are libertatea individuală într‑o societate democratică ( 49 ).

92.

Astfel, faptul că o instanță poate răspunde numai la motivele și argumentele prezentate în fața sa, fără a putea invoca din oficiu altele, poate avea ca rezultat luarea și menținerea în custodie publică a unei persoane, chiar dacă nu sunt îndeplinite condițiile acesteia. Or, din mai multe dispoziții de drept derivat al Uniunii, care pun în aplicare dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă și protecția împotriva detenției arbitrare, care decurge din articolul 6 din cartă, rezultă că eliberarea imediată are caracter imperativ atunci când luarea în custodie publică este ilegală sau nu se mai justifică. Astfel, în ultima teză a articolului 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115 se indică faptul că „[r]esortisantul în cauză al unei țări terțe este eliberat imediat în cazul în care luarea în custodie publică nu este legală”. Eliberarea imediată a persoanei în cauză este de asemenea prevăzută de articolul 15 alineatul (4) din această directivă atunci când luarea în custodie publică nu se mai justifică, cu alte cuvinte „[î]n cazul în care există indicii conform cărora nu mai există posibilitatea rezonabilă a îndepărtării din motive legale sau de altă natură sau există indicii privind încetarea condițiilor stabilite la alineatul (1)”. În plus, articolul 9 alineatul (3) din Directiva 2013/33 prevede că, „[î]n cazul în care, în urma exercitării căii de atac judiciare, se hotărăște că plasarea în detenție este ilegală, solicitantul în cauză este eliberat imediat”.

93.

Garanțiile procedurale invocate de guvernul neerlandez nu permit, în opinia noastră, să se evite orice risc ca, din cauza imposibilității instanței sesizate de a invoca din oficiu anumite motive și argumente, o persoană să facă obiectul unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică, deși nu sunt îndeplinite condițiile pentru o astfel de măsură, ceea ce contravine direct dispozițiilor de drept derivat al Uniunii pe care tocmai le‑am citat, care trebuie interpretate în conformitate cu drepturile fundamentale protejate de cartă.

94.

Într‑o asemenea situație, protecția jurisdicțională de care beneficiază această persoană nu poate fi calificată, în opinia noastră, drept efectivă. Într‑adevăr, în contextul unei căi de atac împotriva unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică, efectivitatea acestei căi de atac trebuie să fie legată de caracterul imperativ al eliberării resortisantului unei țări terțe atunci când nu sunt îndeplinite condițiile care permit adoptarea unei astfel de măsuri. Rezultă că protecția jurisdicțională efectivă a unui resortisant al unei țări terțe care face obiectul unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică nu este garantată dacă instanța ce are misiunea de a controla legalitatea acestei măsuri este împiedicată de o normă procedurală națională să elibereze resortisantul respectiv, chiar dacă ar constata, pe baza elementelor de care dispune, că nu poate fi identificat niciun motiv valabil de luare în custodie publică. În plus, aplicarea unei asemenea norme procedurale în contextul luării în custodie publică este de natură să afecteze efectul deplin al normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia, privându‑i pe resortisanții țărilor terțe în cauză de drepturile de care beneficiază în temeiul acestor norme.

95.

Astfel, considerăm că limitarea întinderii controlului instanței doar la motivele și argumentele invocate de reclamant poate avea ca rezultat ignorarea dispozițiilor de drept derivat al Uniunii care impun autorităților naționale obligația de a elibera persoana care face obiectul unei măsuri ilegale de privare de libertate. Prin urmare, caracterul automat și imperativ al eliberării, în cazul în care nu sunt îndeplinite condițiile luării sau ale menținerii în custodie publică, limitează, în opinia noastră, marja de manevră de care dispun statele membre pentru a defini modalitățile procedurale ale căilor de atac jurisdicționale, impunându‑le o obligație de rezultat. Aceasta constă în a se asigura că acele căi de atac sunt organizate astfel încât să permită resortisanților unor țări terțe care fac obiectul unei măsuri de luare în custodie publică să obțină ca autoritățile naționale competente să nu poată menține această măsură dacă nu sunt îndeplinite condițiile pentru o asemenea măsură. Având în vedere importanța, subliniată în mai multe rânduri de Curte, a dreptului la libertate, ni s‑ar părea deosebit de nepotrivit să acceptăm că o normă procedurală națională poate contribui la existența unor îndoieli cu privire la legalitatea unui act care implică luarea sau menținerea în custodie publică ( 50 ).

96.

În ceea ce privește argumentul invocat de guvernul neerlandez, pe care l‑am menționat anterior, potrivit căruia autoritatea administrativă competentă ar fi obligată să verifice criteriile de legalitate a luării și a menținerii în custodie publică, ceea ce ar justifica faptul că judecătorul nu este obligat să efectueze din nou un control atât de amplu, dincolo de motivele invocate de persoana în cauză, arătăm, la fel ca și Comisia, că condițiile de legalitate a luării în custodie publică sunt obligatorii atât pentru autoritatea administrativă competentă, cât și pentru judecător. Prin urmare, apreciem că este discutabil să considerăm că această autoritate ar fi obligată să examineze în fiecare caz dacă asemenea condiții sunt îndeplinite, în timp ce instanța și‑ar vedea rolul limitat în această privință în temeiul unei norme procedurale care o împiedică să se pronunțe dincolo de motivele invocate de persoana în cauză. Cu alte cuvinte, limitarea competenței judecătorului, deși cea a autorității administrative nu este limitată, pare, în opinia noastră, atât contradictorie, cât și incompatibilă cu caracterul imperativ al condițiilor de legalitate a măsurii de luare în custodie publică.

97.

Pe de altă parte, amintim că judecătorul este gardianul libertății individuale ( 51 ). În consecință, un sistem în cadrul căruia autoritatea administrativă competentă este obligată să efectueze o examinare exhaustivă a condițiilor de luare în custodie publică, în timp ce judecătorul care este chemat să verifice legalitatea unei asemenea măsuri nu are o competență atât de largă, pare dezechilibrat și nu este de natură să garanteze resortisantului unei țări terțe o protecție jurisdicțională efectivă. Judecătorul, iar nu această autoritate administrativă, este cel care are ultimul cuvânt în privința aspectului dacă o măsură de luare sau de menținere în custodie publică îndeplinește condițiile imperative prevăzute de lege.

98.

Rezultă din cele ce precedă că, atunci când o instanță este chemată să controleze legalitatea luării sau a menținerii în custodie publică, această instanță trebuie să verifice respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile sale ( 52 ). Limitând această verificare la motivele și la argumentele invocate de reclamant, aplicarea articolului 8:69 alineatul 1 din Awb în contextul controlului de legalitate a unei măsuri de luare în custodie publică este, în opinia noastră, incompatibilă cu dreptul Uniunii, în măsura în care nu respectă principiul efectivității.

99.

În sprijinul acestei constatări de incompatibilitate, arătăm de asemenea că norma procedurală respectivă conduce la supunerea unei măsuri privative de libertate unui control jurisdicțional a cărui întindere diferă după cum este vorba despre o luare în custodie publică decisă de o autoritate administrativă sau despre o luare în custodie publică decisă de instanța penală.

100.

În această privință, amintim că Raad van State (Consiliul de Stat) indică în decizia sa de trimitere că articolul 8:69 din Awb nu se aplică procedurilor penale. Rezultă că instanța penală nu este obligată să se limiteze la motivele sau la argumentele invocate de un suspect sau de un procuror în cadrul controlului său cu privire la măsura privativă de libertate în cauză. Raad van State (Consiliul de Stat) subliniază în această privință că instanța penală însăși este cea care ia în acest caz o asemenea măsură, ceea ce constituie, în opinia sa, o diferență importantă în raport cu adoptarea unei măsuri de luare în custodie publică de către autoritatea administrativă competentă.

101.

Cu toate acestea și deși cele două tipuri de măsuri urmăresc finalități diferite, nu este mai puțin adevărat că este vorba, în cele două cazuri, despre o măsură privativă de libertate care trebuie decisă numai pe baza condițiilor enumerate de lege. Considerăm insuficientă justificarea unei diferențe în ceea ce privește întinderea controlului judiciar prin faptul că măsurile privative de libertate intră sub incidența a două ramuri diferite ale dreptului național, și anume, pe de o parte, dreptul penal și, pe de altă parte, dreptul administrativ. În plus, ar fi paradoxal ca o persoană suspectată de săvârșirea unei infracțiuni să beneficieze de o protecție jurisdicțională mai mare decât o persoană care nu este suspectată de săvârșirea unei astfel de infracțiuni.

102.

Adăugăm că norma procedurală națională în discuție este, în opinia noastră, incompatibilă cu faptul că sarcina probei privind caracterul necesar și proporțional al unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică revine autorității care a decis să ia o asemenea măsură. Astfel, această normă poate conduce la faptul că, în cazul în care reclamantul nu a invocat un motiv sau un argument specific, instanța sesizată este lipsită de posibilitatea de a verifica, printre altele, dacă autoritatea administrativă competentă a demonstrat într‑adevăr că o măsură mai puțin restrictivă nu ar fi fost suficientă. Or, considerăm că, oricare ar fi motivele și argumentele invocate de reclamant, această instanță trebuie să aibă competența de a verifica dacă autoritatea respectivă s‑a achitat în mod corect de sarcina probei care îi revine. În cazul în care această instanță consideră că dosarul care i‑a fost prezentat de autoritatea respectivă, completat, dacă este cazul, cu elementele de probă adunate în cadrul dezbaterii contradictorii care a avut loc în fața sa, este insuficient pentru a justifica o măsură de luare sau de menținere în custodie publică, nicio normă procedurală națională nu trebuie să o împiedice să elibereze imediat persoana care face obiectul unei astfel de măsuri.

103.

Apreciem de asemenea că detenția arbitrară nu poate fi justificată în mod rezonabil de principiul securității juridice. În ceea ce privește buna desfășurare a procedurii, în special în ceea ce privește întârzierile inerente aprecierii unor motive noi ( 53 ), considerăm că celeritatea cu care trebuie efectuat controlul judiciar nu poate justifica o examinare parțială a legalității măsurii de luare în custodie publică.

104.

În plus, trebuie subliniat că, în temeiul dreptului Uniunii, o măsură de luare sau de menținere în custodie publică poate fi decisă fie de o autoritate judiciară, fie de o autoritate administrativă.

105.

Considerăm că controlul exercitat de o instanță, atunci când este sesizată cu o acțiune împotriva unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică, ar trebui să aibă o intensitate și o întindere echivalente cu cele ale controlului exercitat de aceeași instanță atunci când îi revine, în temeiul dreptului național, sarcina de a adopta o astfel de decizie.

106.

Or, aplicarea unei norme procedurale precum cea în discuție în litigiul principal este, în opinia noastră, de natură să aducă atingere cerinței de uniformitate a controlului de legalitate a măsurii de luare în custodie publică între statele membre. Un control cu geometrie variabilă al legalității unei măsuri de luare în custodie publică este, în opinia noastră, incompatibil cu constatarea potrivit căreia condițiile în care poate fi decisă o măsură de luare în custodie publică fac obiectul unei armonizări de către dreptul derivat al Uniunii. Astfel, divergențele în ceea ce privește amploarea acestui control între statele membre sunt de natură să aducă atingere efectivității normelor de fond ce reglementează, la nivelul Uniunii, condițiile de luare sau de menținere în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe.

107.

Astfel, o interpretare a dispozițiilor relevante ale dreptului derivat al Uniunii în sensul că acestea impun instanței sesizate să verifice respectarea condițiilor impuse pentru luarea sau menținerea unui resortisant al unei țări terțe în custodie publică, indiferent de motivele și de argumentele invocate de acesta din urmă, conduce la reducerea diferențelor în ceea ce privește întinderea protecției jurisdicționale de care beneficiază un asemenea resortisant, după cum statul membru în cauză a ales să încredințeze unei autorități judiciare sau unei autorități administrative competența de a adopta o măsură de luare sau de menținere în custodie publică. O protecție jurisdicțională uniformă în toate statele membre contribuie cu siguranță la garantarea caracterului efectiv al acestei protecții, în conformitate cu articolul 47 din cartă.

108.

În opinia noastră, aceeași cerință de uniformitate în ceea ce privește controlul jurisdicțional al legalității măsurii de luare în custodie publică este valabilă și după cum un stat membru a ales un control automat sau pe baza sesizării persoanei în cauză.

109.

Pe scurt, considerăm că alegerea lăsată statelor membre, pe de o parte, între adoptarea unei măsuri de luare sau de menținere în custodie publică de către o autoritate administrativă sau de către o autoritate judiciară și, pe de altă parte, între un control jurisdicțional din oficiu sau în urma exercitări unei acțiuni împotriva unei astfel de măsuri decise de o autoritate administrativă nu trebuie să se reflecte în practică în diferențe între statele membre în ceea ce privește întinderea controlului jurisdicțional al legalității măsurii respective.

110.

Toate aceste elemente ne determină să propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată în cauza C‑704/20 și la prima întrebare preliminară adresată în cauza C‑39/21 că articolul 15 din Directiva 2008/115, articolul 9 din Directiva 2013/33 și articolul 28 din Regulamentul nr. 604/2013 coroborate cu articolele 6 și 47 din cartă trebuie interpretate în sensul că instanța națională care este chemată să controleze legalitatea luării sau a menținerii în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe trebuie să verifice, pe baza elementelor de fapt și de drept pe care le consideră pertinente, respectarea normelor generale și abstracte care stabilesc condițiile și modalitățile acesteia, independent de motivele și de argumentele invocate de acesta din urmă în susținerea acțiunii sale. Aceleași dispoziții se opun unei norme procedurale naționale care are ca efect împiedicarea acestei instanțe să efectueze din oficiu această verificare și să elibereze un resortisant al unei țări terțe, chiar dacă ar constata că o asemenea luare în custodie publică este contrară dreptului Uniunii.

111.

Amintim că, în temeiul articolului 8:77 alineatul 1 litera b din Awb, instanța națională sesizată cu o cale de atac trebuie să pronunțe o decizie scrisă motivată. Cu toate acestea, articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000 prevede o excepție care se aplică în cazul în care Raad van State (Consiliul de Stat) se pronunță în apel împotriva hotărârilor privind luarea în custodie publică. În acest caz, dacă instanța menționată „consideră că un motiv invocat nu este susceptibil să conducă la anulare, aceasta se poate limita la aprecierea respectivă în motivarea deciziei sale”.

112.

Instanța de trimitere are îndoieli cu privire la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a acestei posibilități de motivare scurtă care este astfel oferită Raad van State (Consiliul de Stat) atunci când acesta se pronunță ca instanță de al doilea și ultim grad de jurisdicție asupra unei decizii de luare în custodie publică.

113.

Guvernul neerlandez apreciază că a treia întrebare preliminară adresată în cauza C‑39/21 este inadmisibilă.

114.

Este în mod cert adevărat că norma prevăzută la articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000, care atenuează obligația de motivare în procedurile de apel, nu are vocația de a se aplica în cadrul procedurii cu care este sesizat rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din t’s‑Hertogenbosch) (cauza C‑39/21), ci numai în cadrul procedurii de apel introduse la Raad van State (Consiliul de Stat) (cauza C‑704/20). Cu toate acestea, în pofida acestor împrejurări, avem dificultăți în a considera că a treia întrebare preliminară adresată în cauza C‑39/21 este complet lipsită de pertinență în cadrul unei proceduri în fața Rechtbank Den Haag, zittingsplaats 's‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch), care privește menținerea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe.

115.

Într‑adevăr, subliniem că rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) arată în decizia sa de trimitere motivele pentru care motivarea scurtă a deciziilor pronunțate în apel de Raad van State (Consiliul de Stat) în ceea ce privește luarea în custodie publică a unui resortisant al unei țări terțe poate avea repercusiuni asupra desfășurării unei proceduri ulterioare în fața sa, referitoare la menținerea în custodie publică a acestuia din urmă. În această privință, rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) pune accentul pe importanța pe care o are decizia pronunțată în ultimă instanță în ansamblul procedurii, subliniind că, după o decizie a Raad van State (Consiliul de Stat) de respingere a unei căi de atac împotriva măsurii de impunere a luării în custodie publică, această măsură poate continua fără ca resortisantul unei țări terțe să poată cunoaște motivarea acestei decizii ( 54 ). Or, în cadrul contestării menținerii în custodie publică a unui asemenea resortisant, ar reveni, în conformitate cu dreptul neerlandez, avocatului acestui resortisant obligația de a stabili întinderea litigiului, prezentând faptele și împrejurările pe care instanța trebuie să le examineze pentru a se pronunța cu privire la legalitatea măsurii de luare în custodie publică. Potrivit rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch), această sarcină se poate dovedi complicată în practică în cazul în care avocatul respectiv nu cunoaște motivele pentru care Raad van State (Consiliul de Stat) nu a admis motivele pe care le‑a invocat anterior împotriva deciziei de luare în custodie publică ( 55 ).

116.

În plus, în măsura în care rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch) indică, citând o decizie a Raad van State (Consiliul de Stat), că acesta din urmă nu a dorit să adreseze Curții o întrebare preliminară cu privire la aspectul respectiv ( 56 ), nu înțelegem în ce alt mod decât cel urmat de instanța respectivă problematica referitoare la compatibilitatea cu dreptul Uniunii a motivării scurte a deciziilor pronunțate în apel de Raad van State (Consiliul de Stat) ar putea fi supusă Curții, cel puțin în ceea ce privește procedura preliminară ( 57 ).

117.

Având în vedere toate aceste elemente, nu rezultă în mod vădit, în opinia noastră, că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau că problema ridicată este de natură ipotetică ( 58 ), în măsura în care răspunsul la întrebarea adresată de rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch), în ceea ce privește motivarea scurtă a hotărârilor pronunțate în apel de Raad van State (Consiliul de Stat) în materie de luare în custodie publică, poate avea repercusiuni asupra procedurilor ulterioare referitoare la aceeași măsură de luare în custodie publică precum o procedură prin care se contestă menținerea în custodie publică a persoanei în cauză, cum se întâmplă chiar în litigiul principal în cauza C‑39/21.

118.

În consecință, considerăm că a treia întrebare preliminară adresată în această cauză, în măsura în care se referă la conformitatea cu dreptul Uniunii a unei practici a Raad van State (Consiliul de Stat) care constă în motivarea succintă a deciziei sale atunci când se pronunță ca instanță de al doilea și ultim grad de jurisdicție cu privire la legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică, trebuie să beneficieze de o prezumție de pertinență și să facă obiectul unui răspuns pe fond din partea Curții. Conexarea cauzelor C‑704/20 și C‑39/21 militează, de altfel, în acest sens, întrucât permite înțelegerea ansamblului procedurii neerlandeze de control al luării și al menținerii în custodie publică, în diferitele sale faze, în raport cu dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă garantat de articolul 47 din cartă.

119.

Pe fond, arătăm că instituirea unui al doilea grad de jurisdicție împotriva deciziilor de luare în custodie publică, precum și norma care permite Raad van State (Consiliul de Stat) să adopte o motivare scurtă atunci când respinge calea de atac cu care este sesizat constituie modalități procedurale care pun în aplicare dreptul la o cale de atac efectivă împotriva unor asemenea decizii, astfel cum este concretizat la articolul 15 alineatul (2) din Directiva 2008/115, singura relevantă în cauza C‑39/21 ( 59 ). Asemenea modalități procedurale trebuie să respecte principiile echivalenței și efectivității ( 60 ). Respectarea acestor principii trebuie analizată ținând seama de locul pe care îl ocupă normele în cauză în ansamblul procedurii, de desfășurarea respectivei proceduri și de particularitățile acestor norme în fața diverselor instanțe naționale ( 61 ).

120.

Din perspectiva principiului echivalenței, instanța de trimitere în cauza C‑39/21 subliniază că numai în cadrul procedurilor administrative referitoare la dreptul străinilor, inițiate de resortisanți ai unor țări terțe și de cetățeni ai Uniunii, există o excepție de la obligația de motivare și o competență pentru Raad van State (Consiliul de Stat), care statuează ca instanță de al doilea și ultim grad de jurisdicție, de a se pronunța fără a furniza motive pe fond.

121.

În această privință, din jurisprudența Curții reiese că respectarea principiului echivalenței impune un tratament egal al acțiunilor întemeiate pe o încălcare a dreptului național și al celor, similare, întemeiate pe o încălcare a dreptului Uniunii, iar nu echivalența normelor procedurale naționale aplicabile unor litigii de natură diferită ( 62 ). Astfel, trebuie, pe de o parte, să se identifice procedurile sau acțiunile comparabile și, pe de altă parte, să se determine dacă acțiunile întemeiate pe dreptul național sunt tratate într‑un mod mai favorabil decât acțiunile care au legătură cu protecția drepturilor conferite particularilor de dreptul Uniunii ( 63 ). În ceea ce privește caracterul comparabil al acțiunilor, este de competența instanței naționale, care cunoaște direct modalitățile procedurale aplicabile, să verifice similitudinea acțiunilor respective din punctul de vedere al obiectului, al cauzei și al elementelor lor esențiale ( 64 ). În ceea ce privește tratamentul similar al acțiunilor, trebuie amintit că fiecare caz în care se ridică problema dacă o dispoziție procedurală națională care privește acțiunile întemeiate pe dreptul Uniunii este mai puțin favorabilă decât cele referitoare la acțiuni similare de natură internă trebuie analizat de instanța națională ținând seama de locul pe care normele respective îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de desfășurarea procedurii menționate și de particularitățile acestor norme în fața diferitelor instanțe naționale ( 65 ).

122.

Considerăm că elementele de care dispune Curtea nu îi permit să constate că norma prevăzută la articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000 încalcă principiul echivalenței, în măsura în care existența unui tratament mai favorabil rezervat acțiunilor similare întemeiate pe dreptul intern nu este, în opinia noastră, demonstrată. În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica respectarea principiului amintit, ținând seama de elementele ce rezultă din jurisprudența pe care tocmai am amintit‑o.

123.

În ceea ce privește principiul efectivității, am indicat anterior că acesta nu cuprinde cerințe care le depășesc pe cele care decurg din drepturile fundamentale, în special dreptul la o protecție jurisdicțională efectivă, garantate de cartă ( 66 ).

124.

Or, dreptul la protecție jurisdicțională efectivă împotriva unei decizii de luare în custodie publică, astfel cum se materializează la articolul 15 alineatul (2) ( 67 ) din Directiva 2008/115, presupune fie un control jurisdicțional din oficiu, fie existența unei căi de atac jurisdicționale la inițiativa persoanei în cauză, fără a impune instituirea unui dublu grad de jurisdicție. O asemenea cerință nu este menționată nici la articolul 15 alineatul (3) din această directivă, în ceea ce privește menținerea sau prelungirea măsurii de luare în custodie publică.

125.

În plus, ceea ce este esențial, în opinia noastră, din perspectiva dreptului la o protecție jurisdicțională efectivă este ca un resortisant al unei țări terțe care contestă luarea sa în custodie publică și apoi, precum în speță, menținerea sa în custodie publică să aibă cunoștință de motivele respingerii acțiunii sale împotriva deciziei de luare în custodie publică, ceea ce chiar se întâmplă, întrucât, în temeiul dreptului neerlandez, decizia pronunțată de instanța de prim grad de jurisdicție cu privire la această acțiune trebuie motivată. Adăugăm că, dacă Curtea este de acord cu răspunsul pe care i‑l propunem în ceea ce privește examinarea din oficiu de către judecător a condițiilor de legalitate a măsurii de luare în custodie publică, această motivare a hotărârii în primă instanță nu poate fi decât consolidată.

126.

În plus, arătăm că condițiile recurgerii la o motivare scurtă de către Raad van State (Consiliul de Stat) sunt reglementate de dreptul neerlandez. Astfel, din explicațiile furnizate de guvernul neerlandez rezultă că o motivare scurtă poate fi prezentată numai în cazul respingerii apelului declarat împotriva hotărârii instanței de prim grad de jurisdicție. Pe de altă parte, în măsura în care procedura de apel are drept finalitate să permită Raad van State (Consiliul de Stat) să asigure uniformitatea și evoluția dreptului, această instanță poate recurge la o motivare scurtă numai cu condiția ca cele două cerințe să nu impună o motivare pe fond. Utilizarea acestei forme de motivare exprimă astfel, potrivit înțelegerii noastre a normei procedurale în cauză, aderarea Raad van State (Consiliul de Stat) la motivarea și la rezultatul hotărârii pronunțate în primă instanță.

127.

Având în vedere aceste elemente, apreciem că norma procedurală prevăzută la articolul 91 alineatul 2 din Vw 2000, înțeleasă astfel, respectă principiul efectivității.

128.

Rezultă, în opinia noastră, că articolul 15 din Directiva 2008/115 coroborat cu articolele 6 și 47 din cartă trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva respectării principiului echivalenței, aspect a cărui verificare este de competența instanței de trimitere, nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o instanță națională care se pronunță ca instanță de al doilea și ultim grad de jurisdicție cu privire la apelul împotriva unei hotărâri în primă instanță prin care s‑a statuat în legătură cu legalitatea unei măsuri de luare în custodie publică își poate motiva hotărârea în formă scurtă, în măsura în care aceasta înseamnă că își însușește motivarea și rezultatul hotărârii pronunțate în primă instanță.

129.

Instanța de trimitere solicită Curții să stabilească dacă răspunsurile la prima și la a treia întrebare preliminară ar fi diferite în cazul în care resortisantul unei țări terțe luat în custodie publică ar fi minor.

130.

Trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, procedura prevăzută la articolul 267 TFUE este un instrument de cooperare între aceasta și instanțele naționale. Rezultă că numai instanțele naționale care sunt sesizate cu litigiul și care trebuie să își asume responsabilitatea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată au competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile fiecărei cauze, atât necesitatea unei hotărâri preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, dacă întrebările adresate de instanțele naționale au ca obiect interpretarea unei prevederi de drept al Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe ( 68 ).

131.

Refuzul de a se pronunța asupra unei întrebări preliminare adresate de o instanță națională este posibil însă mai ales în cazul în care rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal sau atunci când problema este de natură ipotetică ( 69 ).

132.

Or, a doua întrebare și a treia întrebare in fine în cauza C‑39/21 se încadrează tocmai în această din urmă situație. Într‑adevăr, este evident că aceste întrebări nu au nicio legătură cu obiectul litigiului principal, care nu privește un minor. Întrebările menționate au, așadar, un caracter ipotetic.

133.

Rezultă că a doua întrebare și a treia întrebare in fine în cauza C‑39/21 sunt, în opinia noastră, inadmisibile.

134.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Raad van State (Consiliul de Stat, Țările de Jos), în cauza C‑704/20, și de rechtbank Den Haag, zittingsplaats ’s‑Hertogenbosch (Tribunalul din Haga, sediul din ’s‑Hertogenbosch, Țările de Jos), în cauza C‑39/21, după cum urmează: