1.

Prezenta cerere de decizie preliminară privește interpretarea anumitor dispoziții din Directiva 2011/7/UE privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale ( 2 ). Această directivă se aplică plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale și urmărește asigurarea funcționării adecvate a pieței interne, promovând competitivitatea întreprinderilor, în special pe cea a întreprinderilor mici și mijlocii (IMM) ( 3 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între BFF Finance Iberia SAU (denumită în continuare „BFF”), pe de o parte, și Gerencia Regional de Salud de la Junta de Castilla y León (Administrația Regională pentru Sănătate din Castilla y León, Spania) (denumită în continuare „administrația regională”), pe de altă parte, în legătură cu recuperarea de către BFF de la această administrație a creanțelor corespunzătoare unor sume datorate în schimbul unor livrări de bunuri și unor prestări de servicii efectuate de 21 de societăți către centrele medicale afiliate administrației menționate.

3.

Prin întrebările preliminare adresate de instanța de trimitere se solicită Curții să se pronunțe cu privire la următoarele dispoziții:

4.

BFF, o societate de drept spaniol care își desfășoară activitatea în sectorul recuperării creanțelor, a achiziționat de la 21 de societăți creanțe referitoare la facturi neplătite rezultate din furnizări de bunuri și din prestări de servicii efectuate de aceste societăți între anii 2014 și 2017 către centrele medicale afiliate administrației regionale.

5.

La 31 mai 2019, BFF a solicitat acestei administrații plata sumelor corespunzătoare unui debit principal, majorate cu dobânzile de întârziere, precum și o compensație de 40 de euro cu titlu de cheltuieli de recuperare suportate pentru fiecare dintre facturile neplătite, în conformitate cu articolul 8 din Ley 3/2004, por la que se establecen medidas de lucha contra la morosidad en las operaciones comerciales (Legea 3/2004 de stabilire a măsurilor privind combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale) din 29 decembrie 2004 ( 7 ).

6.

Întrucât administrația menționată nu a dat curs acestei cereri, BFF a introdus o acțiune în fața Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 2 de Valladolid (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 2 din Valladolid, Spania), instanța de trimitere, solicitând obligarea administrației regionale la plata următoarelor sume: o sumă principală de 51610,67 euro, majorată cu dobânzi de întârziere; o sumă de 40 de euro, cu titlu de cheltuieli de recuperare, pentru fiecare dintre facturile neplătite, o sumă de 43626,76 euro cu titlu de dobânzi legale, o sumă cu titlu de dobânzi legale generate de dobânzile de întârziere, precum și cheltuieli de judecată.

7.

Instanța de trimitere are îndoieli în ceea ce privește interpretarea dispozițiilor Directivei 2011/7 referitoare la calculul unora dintre aceste sume și în ceea ce privește compatibilitatea cu aceste dispoziții a legislației spaniole care le transpune.

8.

Mai întâi, aceasta are îndoieli cu privire la interpretarea articolului 6 din Directiva 2011/7 privind suma fixă de 40 de euro datorată cu titlu de compensație pentru cheltuielile de recuperare atunci când se depune o cerere comună pentru creanțe care acoperă mai multe facturi neplătite la scadență. Ea precizează că jurisprudența națională nu este uniformă în ceea ce privește problema dacă această sumă fixă trebuie calculată pentru fiecare factură sau pentru fiecare cerere.

9.

În continuare, această instanță are îndoieli cu privire la conformitatea cu Directiva 2011/7 a unei norme de drept național care prevede un termen de plată de 60 de zile în toate ipotezele și pentru toate tipurile de contracte, compus dintr‑o perioadă inițială de 30 de zile pentru recepție și din 30 de zile suplimentare pentru plată, fără ca acest termen de 60 de zile să fie prevăzut în mod expres în contract sau să fie justificat de natura sau caracteristicile specifice ale contractului.

10.

În sfârșit, instanța menționată consideră că este necesar să se stabilească, având în vedere interpretările divergente adoptate de instanțele naționale, dacă articolul 2 din Directiva 2011/7 permite ca suma TVA‑ului datorat pentru serviciul prestat, astfel cum figurează pe factură, să fie inclusă în baza de calcul al dobânzilor de întârziere sau impune efectuarea unei distincții în această privință în funcție de data la care cocontractantul administrației plătește această sumă Trezoreriei publice.

11.

În acest context, Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 2 de Valladolid (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 2 din Valladolid) a decis să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„Având în vedere dispozițiile articolului 4 alineatul (1), ale articolului 6 și ale articolului 7 alineatele (2) și (3) din [Directiva 2011/7]:

12.

Au prezentat observații scrise administrația regională, guvernul spaniol și Comisia Europeană, acestea răspunzând de asemenea la întrebările scrise adresate de Curte.

13.

Litigiul aflat la originea cererii de decizie preliminară privește recuperarea pe cale judiciară a unor creanțe pe care BFF, o firmă de colectare a creanțelor, le‑a dobândit de la 21 de societăți ca urmare a faptului că administrația în cauză nu a plătit la scadență remunerațiile pentru bunurile furnizate și pentru serviciile prestate de aceste societăți către centrele medicale afiliate acestei administrații.

14.

Cu titlu preliminar, se pune întrebarea dacă acest litigiu implică „tranzacții comerciale” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7, definite ca fiind „tranzacții între întreprinderi sau între întreprinderi și autorități publice care conduc la furnizarea de bunuri sau prestarea de servicii contra cost” și, prin urmare, dacă această situație se încadrează în domeniul de aplicare material al acestei directive. În conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din directivă, aceasta se aplică „tuturor plăților efectuate ca remunerații pentru tranzacții comerciale”.

15.

S‑ar putea emite îndoieli în această privință pentru motivul că creanțele în cauză rezultă din relațiile contractuale existente nu între administrația regională și BFF, ci între această administrație și societățile de la care BFF a achiziționat aceste creanțe.

16.

În această privință, observăm că creanțele în cauză se referă la remunerații care nu au fost plătite de o autoritate publică în schimbul furnizării de bunuri și prestării de servicii de către întreprinderi (și anume cele 21 de societăți cedente). Aceste creanțe rezultă deci din „tranzacții comerciale” în sensul articolului 2 punctul 1 din Directiva 2011/7, iar BFF le‑a dobândit cu toate drepturile care decurg din acestea. Prin urmare, situația din litigiul principal se înscrie în continuarea tranzacțiilor comerciale inițiale. Urmând această logică, cesiunea unor creanțe de către creditorii inițiali către firma de colectare a creanțelor nu are nicio influență asupra aplicabilității ratione materiae a acestei directive la situația în discuție.

17.

Această interpretare este confirmată de Hotărârea IOS Finance ( 9 ) și de Hotărârea RL ( 10 ), care definesc domeniul de aplicare material al Directivei 2011/7 într‑un mod larg, permițând ca aceasta să se aplice tuturor plăților efectuate ca remunerație pentru tranzacții comerciale.

18.

În consecință, considerăm că relația dintre administrația în cauză și BFF se încadrează în domeniul de aplicare material al Directivei 2011/7.

19.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că suma fixă minimă de 40 de euro menită să compenseze creditorul pentru cheltuielile de recuperare este datorată pentru fiecare factură neplătită identificată în mod corespunzător în cerere sau pentru fiecare cerere administrativă sau judiciară, indiferent de numărul de facturi pentru care se solicită plata ( 11 ).

20.

Administrația regională susține că articolul 6 din această directivă trebuie interpretat în sensul că suma fixă de 40 de euro este datorată pentru fiecare cerere, indiferent de numărul de facturi pentru care se solicită plata. De asemenea, guvernul spaniol susține că această sumă fixă nu este legată de facturi, ci de cheltuielile legate de recuperarea sumelor datorate. La rândul său, Comisia consideră că această sumă fixă este datorată pentru fiecare factură (sau tranzacție comercială) neplătită în termenul stabilit.

21.

Cu titlu preliminar, amintim că prin articolul 6 din Directiva 2011/7 se urmărește să se asigure o compensație minimă pentru cheltuielile de recuperare suportate de creditor atunci când dobânzile pentru efectuarea cu întârziere a plăților devin exigibile în temeiul acestei directive, fie în temeiul articolului 3 (tranzacții comerciale între întreprinderi), fie în temeiul articolului 4 (tranzacții comerciale între întreprinderi și autorități publice) din directiva menționată. De altfel, rezultă din decizia de trimitere că articolul 6 menționat a fost transpus în dreptul spaniol prin articolul 8 din Legea nr. 3/2004, care a preluat suma de 40 de euro prevăzută la articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă ( 12 ).

22.

În ceea ce privește interpretarea acestor dispoziții, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante, în vederea interpretării unei dispoziții de drept al Uniunii, trebuie să se țină seama nu numai de formularea acesteia, ci și de contextul său și de obiectivele urmărite de reglementarea din care face parte această dispoziție ( 13 ).

23.

În primul rând, în ceea ce privește formularea articolului 6 din Directiva 2011/7, trebuie remarcat faptul că alineatul (1) al acestui articol face referire la dreptul creditorului de a obține de la debitor o sumă fixă de 40 de euro, în calitate de despăgubire minimă. Alineatul (2) al articolului menționat impune statelor membre să se asigure, pe de o parte, că această sumă fixă este exigibilă în mod automat, fără a fi necesară o notificare ( 14 ), și, pe de altă parte, că aceasta reprezintă o despăgubire pentru cheltuielile de recuperare ale creditorului. Alineatul (3) al aceluiași articol prevede, printre altele, că, în plus față de suma fixă de 40 de euro, creditorul este îndreptățit să solicite o despăgubire rezonabilă de la debitor pentru orice cheltuieli de recuperare care depășesc suma fixă respectivă, angajate din cauza efectuării cu întârziere a plăților de către debitor, precum cheltuielile suportate, printre altele, în vederea angajării unui avocat sau a unei firme de colectare a debitelor ( 15 ).

24.

În această privință, reiese dintr‑o lectură coroborată a considerentelor (19) și (20) ale Directivei 2011/7, care urmăresc în esență să motiveze conținutul articolului 6 din această directivă, că suma fixă menționată la articolul 6 alineatul (1) din această directivă nu reprezintă decât o parte din „despăgubirea echitabilă a creditorilor pentru cheltuielile de recuperare în cazul efectuării cu întârziere a plăților, [menită] să descuraj[eze] efectuarea cu întârziere a plăților”. Astfel, după cum indică a doua teză a considerentului (19) al aceleiași directive, suma fixă minimă stabilită de legiuitorul Uniunii corespunde „recuper[ării] costurilor administrative și compens[ării] costurilor interne suportate din cauza efectuării cu întârziere a plăților”.

25.

În această privință, Curtea a precizat că împrejurarea că, potrivit considerentului (19), Directiva 2011/7 ar trebui să stabilească o sumă fixă minimă pentru recuperarea costurilor administrative și compensarea costurilor interne suportate din cauza efectuării cu întârziere a plăților nu exclude posibilitatea ca o despăgubire rezonabilă pentru aceste costuri să fie acordată creditorului în măsura în care această sumă fixă minimă este insuficientă. Astfel, conform considerentului (20) al acestei directive, pe lângă acest drept la plata sumei forfetare, creditorul ar trebui să aibă de asemenea dreptul la rambursarea „celorlalte cheltuieli de recuperare” pe care trebuie să le suporte din cauza efectuării cu întârziere a plăților. Tocmai aceste „[a]lte cheltuieli de recuperare” suplimentare sunt cele la care face referire articolul 6 alineatul (3) din directiva menționată. Curtea a stabilit că, prin expresia „care depășesc suma […] respectivă”, legiuitorul Uniunii a intenționat să sublinieze că pot face astfel obiectul unei despăgubiri rezonabile cheltuielile de recuperare, oricare ar fi acestea, care depășesc suma de 40 de euro ( 16 ), aceste cheltuieli neavând o altă natură decât cea a cheltuielilor prevăzute la alineatul (1) al acestui articol ( 17 ).

26.

Având în vedere ceea ce precedă și în măsura în care suma fixă de 40 de euro este exigibilă „fără a fi necesară o notificare” a debitorului și că prin ea se urmărește să se recupereze „costuril[e] administrative și compensarea costurilor interne suportate din cauza efectuării cu întârziere a plăților”, considerăm că este evident că exigibilitatea acestei sume depinde de existența unei cereri administrative sau judiciare.

27.

Cu toate acestea, faptul că suma fixă presupune o astfel de cerere nu poate fi interpretat, astfel cum face în esență guvernul spaniol, ca reprezentând o sumă exigibilă pentru fiecare debitor, mai degrabă decât pentru fiecare factură, astfel încât suma fixă de 40 de euro să poată fi cumulată în cazul în care recuperarea este solicitată de manieră grupată de la o singură autoritate publică.

28.

Într‑adevăr, conform unei interpretări literale, o cerere (administrativă sau judiciară) care vizează compensarea creditorului pentru cheltuielile de recuperare pe care le‑a suportat presupune, în conformitate cu articolul 6 alineatele (1) și (3) din Directiva 2011/7, o „efectuare cu întârziere a plăților”. Astfel, „efectuarea cu întârziere a plăților” constituie motivul pentru calculul cheltuielilor pentru care creditorul trebuie să fie compensat. Or, această întârziere privește tranzacții comerciale avute în vedere în mod individual. Asemenea tranzacții sunt în mod necesar dovedite prin emiterea unei facturi (sau a unei cereri de plată echivalente) ( 18 ). Prin urmare, după cum se amintește în considerentul (18) al acestei directive, „[f]acturile reprezintă temeiul cererilor de plată” și tocmai primirea facturii este cea care permite stabilirea termenelor de plată ( 19 ).

29.

Rezultă că articolul 6 din Directiva 2011/7 este redactat în termeni care implică faptul că fiecare compensație pentru cheltuielile de recuperare este în mod necesar legată de fiecare tranzacție comercială și, prin urmare, de fiecare factură.

30.

În al doilea rând, această interpretare este susținută de contextul în care se înscrie articolul 6 din această directivă. Astfel, după cum s‑a arătat la punctul 21 din prezentele concluzii, dreptul de a obține plata unei sume fixe depinde de existența unor dobânzi de întârziere exigibile în temeiul articolelor 3 și 4 din directiva menționată. Cu alte cuvinte, creditorul poate solicita dobânzi de întârziere din cauza neplății intervenite în cadrul unei anumite tranzacții, astfel încât fiecare tranzacție (astfel cum este dovedită prin existența unei facturi) dă dreptul la o compensație fixă de 40 de euro.

31.

În al treilea rând, considerăm că interpretările literală și contextuală ale articolului 6 din Directiva 2011/7 sunt susținute de obiectivele urmărite de această directivă, precum și de dispoziția în discuție.

32.

Astfel, pe de o parte, în ceea ce privește obiectivul general al Directivei 2011/7, aceasta din urmă, după cum reiese din jurisprudența Curții, urmărește combaterea întârzierii în efectuarea plăților în tranzacțiile comerciale, această întârziere constituind, potrivit considerentului (12) al acestei directive, o încălcare a contractului care a devenit atractivă din punct de vedere financiar pentru debitori, în special din cauza dobânzilor mici sau inexistente aplicate pentru întârzierea în efectuarea plăților ( 20 ). Rezultă că directiva menționată are ca obiectiv protecția eficientă a creditorului împotriva întârzierilor în efectuarea plăților ( 21 ). O asemenea protecție presupune să se ofere creditorului menționat o despăgubire cât mai completă posibil pentru cheltuielile de recuperare pe care le‑a suportat, astfel încât să se descurajeze asemenea întârzieri în efectuarea plăților ( 22 ). Or, în ceea ce privește situația de fapt din litigiul principal, o interpretare a articolului 6 din aceeași directivă în sensul că suma fixă de 40 de euro se raportează la cerere și, prin urmare, nu s‑ar aplica decât o singură dată ar putea fi considerată contrară acestui obiectiv.

33.

Pe de altă parte, rezultă în mod clar din considerentul (19) al Directivei 2011/7 că obiectivul articolului 6 din aceasta este de a prevedea „despăgubirea echitabilă a creditorilor pentru cheltuielile de recuperare în cazul efectuării cu întârziere a plăților, astfel încât să fie descurajată efectuarea cu întârziere a plăților” ( 23 ). După cum susține Comisia și după cum atestă sumele solicitate în cadrul litigiului principal, cheltuielile suportate pentru recuperarea creanțelor neplătite pot reprezenta o parte considerabilă din lichiditățile unui operator economic, în special în cazul unui IMM. Prin urmare, faptul de a asocia această compensație fiecărei facturi revendicate, iar nu unei creanțe în ansamblul ei crește, fără îndoială, valoarea creanței pe care creditorul o poate recupera, descurajând astfel întârzierea în efectuarea plăților și urmărind obiectivul general al acestei directive, menționat la punctul 32 din prezentele concluzii.

34.

În ultimul rând, adăugăm că interpretarea menționată este, de asemenea, conformă cu geneza articolului 6 din Directiva 2011/7. Astfel, în expunerea de motive a propunerii de directivă a Comisiei se preciza că această dispoziție urmărește un dublu obiectiv, și anume, pe de o parte, obținerea de către creditor a rambursării costurilor administrative interne suportate ca urmare a efectuării cu întârziere a plății și, pe de altă parte, ca această măsură să aibă un efect disuasiv asupra debitorilor ( 24 ).

35.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la prima întrebare preliminară că articolul 6 din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că dreptul la o compensație (minimă) de 40 de euro (sau echivalentă) pentru cheltuielile de recuperare se aplică pentru fiecare factură (sau tranzacție comercială) pentru care se percep dobânzi de întârziere.

36.

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 4 din Directiva 2011/7, citit în lumina considerentului (23) al acesteia, se opune unei reglementări naționale care prevede, în cazul tranzacțiilor dintre întreprinderi și autorități publice, un termen de plată cu o durată maximă de 60 de zile în toate împrejurările și pentru toate contractele, împărțit într‑un termen inițial de 30 de zile pentru procedura de recepție sau de verificare a conformității bunurilor livrate sau a serviciilor prestate cu contractul și un termen suplimentar de 30 de zile pentru plata efectivă a prețului convenit.

37.

Administrația regională și guvernul spaniol susțin în esență că articolul 4 din Directiva 2011/7 nu se opune unei astfel de reglementări. Comisia este de acord cu această poziție, cu condiția ca, pe de o parte, aplicarea termenului suplimentar să fie condiționată de existența unei proceduri specifice de recepție sau de verificare a conformității bunurilor livrate sau a serviciilor prestate cu contractul (denumită în continuare „procedura de recepție”) și, pe de altă parte, ca ea să nu aibă ca efect eludarea obligației generale de plată în termen de 30 de zile.

38.

Cu titlu preliminar, trebuie arătat mai întâi că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2011/7, statele membre se asigură că, în tranzacțiile comerciale în care debitorul este o autoritate publică, creditorul care și‑a îndeplinit obligațiile și care nu a primit suma datorată la scadență este îndreptățit să perceapă dobândă legală pentru efectuarea cu întârziere a plăților, fără a fi necesară o notificare, cu excepția cazului în care debitorul nu este responsabil de întârziere ( 25 ). În continuare, în conformitate cu articolul 4 alineatul (3) litera (a) din această directivă, statele membre garantează că, în cadrul acelorași tranzacții, termenul de plată nu depășește 30 de zile calendaristice (denumit în continuare „termenul general”) de la momentul apariției împrejurărilor de fapt enumerate la punctele (i)-(iv). În sfârșit, articolul 4 alineatul (4) din directiva menționată acordă statelor membre opțiunea de a prelungi acest termen până la maximum 60 de zile calendaristice pentru autoritățile și entitățile publice menționate ( 26 ).

39.

Pe de o parte, în ceea ce privește formularea articolului 4 alineatul (3) din Directiva 2011/7, amintim că Curtea a considerat că această dispoziție impune statelor membre o obligație precisă, care vizează respectarea efectivă de către autoritățile publice ale acestora a termenelor de plată a dobânzilor legale pe care ea le prevede ( 27 ).

40.

Mai exact, punctele (i)-(iv) din această dispoziție stabilesc un termen de plată care nu depășește 30 de zile calendaristice, care se calculează începând cu trei date diferite, în funcție de împrejurările de fapt în cauză, și anume:

41.

Pe de altă parte, în temeiul articolului 4 alineatul (4) din Directiva 2011/7, legiuitorul Uniunii a permis statelor membre să prelungească termenele menționate anterior, la alineatul (3) litera (a) din acest articol, până la un termen maxim de 60 de zile, în două ipoteze, și anume în cazul autorităților publice care realizează activități economice de natură industrială sau comercială, ca întreprindere publică [litera (a)] ( 28 ), sau în cazul entităților publice care furnizează îngrijiri medicale ( 29 ) [litera (b)], iar aceasta prin intermediul unei proceduri care implică transmiterea către Comisie a unui raport cu privire la respectiva prelungire.

42.

În speță, instanța de trimitere pare să exprime îndoieli numai cu privire la compatibilitatea dreptului național cu dispozițiile Directivei 2011/7 referitoare la procedura de recepție, în sensul articolului 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iv) din această directivă. Astfel, împrejurarea că litigiul principal se referă la servicii furnizate unor centre medicale este lipsită de relevanță, în scopul prezentei analize, în măsura în care instanța de trimitere nu indică faptul că această împrejurare este susceptibilă, prin ea însăși, să determine aplicarea termenului maxim prevăzut la articolul 4 alineatul (4) litera (b) din directiva menționată. Prin urmare, este necesar să se analizeze numai dispozițiile referitoare la procedura de recepție, în sensul articolului 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iv) din aceeași directivă.

43.

În această privință, primo, trebuie amintit, pe de o parte, că, în temeiul acestei dispoziții, termenul de plată începe să curgă de la data recepției numai în cazul în care o astfel de procedură de recepție este prevăzută prin lege sau prin contract. Pe de altă parte, articolul 4 alineatul (5) din Directiva 2011/7 precizează, în legătură cu această primă dispoziție, că statele membre se asigură că durata maximă a procedurii de recepție nu depășește 30 de zile calendaristice de la data de recepție a mărfurilor sau serviciilor, „cu excepția unor alte dispoziții exprese incluse în contract și în toate documentele licitației și cu condiția să nu fie vădit inechitabil față de creditor, în înțelesul articolului 7”. Astfel, considerentul (26) al acestei directive enunță că „durata maximă a unei [proceduri de recepție] nu depășește, ca regulă generală, 30 de zile calendaristice[, cu excepția] contractelor deosebit de complexe, atunci când acest lucru este prevăzut în mod expres în contract și în orice documente de licitație și cu condiția ca acest lucru să nu fie vădit inechitabil pentru creditor”.

44.

Rezultă din lectura coroborată a articolului 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iv) și a articolului 4 alineatul (5) din Directiva 2011/7 că termenul de plată în contextul unei proceduri de recepție poate fi alcătuit dintr‑un termen inițial maxim de 30 de zile pentru procedura de recepție, urmat de un termen suplimentar maxim de 30 de zile pentru plata efectivă a prețului convenit. Astfel, chiar dacă, din formularea acestor dispoziții, nu reiese în mod expres că termenul de plată urmează termenului de verificare, logica economică, contractuală și bugetară presupune, ca regulă generală, ca plata să nu fie efectuată decât după ce bunurile sau serviciile furnizate au fost recepționate.

45.

Secundo, trebuie constatat că această prelungire a termenului general de 30 de zile în temeiul articolului 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iv) și a articolului 4 alineatul (5) din Directiva 2011/7 nu este automată și nu poate fi stabilită de manieră generală. Astfel, recurgerea la termenul maxim este posibilă numai atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la aceste dispoziții, și anume atunci când o procedură de recepție este prevăzută prin lege sau prin contract.

46.

Într‑adevăr, în acest sens, articolul 4 alineatul (6) din această directivă prevede că statele membre se asigură că termenul de plată stabilit în contract nu depășește termenele de 30 de zile stabilite la alineatul (3), „cu excepția cazului în care acesta este stabilit expres în contract și este justificat în mod obiectiv ținând cont de natura sau caracteristicile specifice ale contractului” ( 30 ). În plus, chiar și într‑o asemenea ipoteză, termenul „nu ar trebui să depășească [termenul maxim de] 60 de zile calendaristice”. Astfel de caracteristici care ar putea justifica în mod obiectiv o asemenea prelungire a termenului din cauza unei proceduri de recepție ar putea fi împrejurarea că executarea unui contract este deosebit de complexă din punct de vedere tehnic.

47.

Rezultă deci din lectura coroborată a articolului 4 alineatele (3), (5) și (6) din Directiva 2011/7 că prelungirea termenului general până la termenul maxim de 60 de zile este excepțională. Astfel, după cum a arătat Curtea, reunită în Marea Cameră, articolul 4 din această directivă prevede în mod expres că „statele membre se asigură că termenul de plată nu depășește 30 de zile sau, în anumite ipoteze, maximum 60 de zile” ( 31 ).

48.

Tertio, această interpretare este susținută de obiectivele urmărite de directiva menționată ( 32 ). În această privință, Curtea a statuat deja că reiese din coroborarea considerentelor (3), (9) și (23) ale Directivei 2011/7 că autoritățile publice, care efectuează un număr apreciabil de plăți întreprinderilor, beneficiază de fluxuri de venituri mai sigure, previzibile și continue decât întreprinderile private, pot obține finanțări în condiții mai interesante decât acestea și sunt mai puțin dependente de relații comerciale stabile pentru realizarea obiectivelor lor decât întreprinderile. Or, în ceea ce privește întreprinderile menționate, întârzierile în efectuarea plăților de către aceste autorități determină costuri nejustificate pentru ele, agravându‑le constrângerile în materie de lichiditate și făcând mai complexă gestiunea lor financiară. Aceste întârzieri în efectuarea plăților aduc de asemenea prejudicii competitivității și rentabilității lor, din moment ce aceste întreprinderi trebuie să obțină finanțări externe din cauza efectuării cu întârziere a plăților menționate ( 33 ).

49.

Astfel, după cum subliniază în mod întemeiat instanța de trimitere, considerentul (23) al Directivei 2011/7 confirmă că dispoziția care prevede un termen de 60 de zile nu este o dispoziție de ordin general, ci este în mod clar limitată la situațiile în care există o justificare obiectivă, fie în temeiul articolului 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iv) din această directivă, fie în temeiul alineatului (4) al acestui articol. Într‑adevăr, conform acestui considerent (23), „[t]ermenele de plată lungi și efectuarea cu întârziere a plăților de către autoritățile publice pentru bunuri și servicii generează costuri nejustificate pentru întreprinderi. Prin urmare, ar trebui să se prevadă norme specifice în ceea ce privește tranzacțiile comerciale pentru furnizarea de bunuri sau servicii de către întreprinderi către autoritățile publice, norme care să stabilească, în special, termene de plată care să nu depășească în mod normal 30 de zile calendaristice, în afara cazului în care contractul prevede în mod expres dispoziții contrare, care trebuie să fie justificate în mod obiectiv de natura sau caracteristicile specifice ale contractului, dar care să nu depășească, în orice caz, 60 de zile calendaristice” (sublinierea noastră).

50.

Prin urmare, recurgerea de către un stat membru la opțiunea de a prevedea un termen suplimentar de 30 de zile calendaristice pentru plata sumelor datorate, în afara ipotezelor menționate la articolul 4 alineatul (4) din Directiva 2011/7 ( 34 ), trebuie să fie stipulată în mod expres prin contract și justificată în mod obiectiv de natura sau caracteristicile specifice ale contractului.

51.

Se pune, așadar, întrebarea dacă o reglementare națională care prevede un termen de plată de 60 de zile în toate împrejurările și pentru toate contractele este conformă cu articolul 4 din Directiva 2011/7.

52.

În această privință, trebuie constatat că nu ține de competența Curții să se pronunțe, în cadrul unei trimiteri preliminare, cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale și nici să stabilească dacă interpretarea pe care instanța de trimitere o dă acestora este corectă. Astfel, numai instanțele naționale sunt competente să se pronunțe cu privire la interpretarea dreptului intern ( 35 ). Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina să aprecieze, în lumina tuturor elementelor relevante din dreptul național, dacă dreptul național prevede de manieră suficient de motivată necesitatea recurgerii la procedura de recepție pentru a evita ca o normă generală de drept să permită eludarea obligației generale de plată în termen de 30 de zile.

53.

Or, în speță, observăm că instanța de trimitere nu menționează nicio dispoziție din dreptul spaniol referitoare în mod specific la o procedură de recepție sau la un motiv specific care să justifice în mod obiectiv necesitatea unui termen de plată suplimentar de 30 de zile. Pe de altă parte, în opinia noastră, o simplă mențiune făcută într‑o legislație națională la această procedură nu poate fi suficientă pentru a se îndeplini condiția prevăzută la acest articol 4 alineatul (3) litera (a) punctul (iv). Astfel, o asemenea dispoziție de drept național ar putea avea ca efect eludarea obligației generale de plată în termen de 30 de zile prevăzute de Directiva 2011/7 și ar putea aduce atingere efectului util al acestei directive.

54.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la cea de a doua întrebare preliminară că articolul 4 din Directiva 2011/7 nu se opune unei reglementări naționale care prevede, în cazul tranzacțiilor între întreprinderi și autoritățile publice, un termen de plată de o durată maximă de 60 de zile, compus dintr‑o perioadă inițială de 30 de zile pentru procedura de recepție sau de verificare a conformității bunurilor livrate sau a serviciilor prestate cu contractul și un termen suplimentar de 30 de zile pentru plata efectivă a prețului convenit, cu condiția ca aplicarea acestui termen suplimentar să fie condiționată de existența unei proceduri specifice de recepție sau de verificare prevăzute în mod expres prin lege sau prin contract și cu condiția ca recurgerea la acest termen suplimentar să fie justificată în mod obiectiv de natura sau caracteristicile specifice ale contractului.

55.

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 2 punctul 8 din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că „suma datorată”, care este definită de acesta, pe de o parte, include dobânzile pentru efectuarea cu întârziere a plăților calculate pe baza cuantumului total al facturii, adică prin includerea valorii TVA‑ului datorat în temeiul prestației efectuate, și, pe de altă parte, dacă în acest scop este relevant să se facă o distincție în funcție de momentul la care creditorul a plătit în prealabil această sumă la Trezoreria publică.

56.

Administrația regională și guvernul spaniol susțin în esență că includerea TVA‑ului în baza de calcul al dobânzilor de întârziere nu ar fi permisă decât în ipoteza în care creditorul demonstrează că a plătit această sumă la Trezoreria publică. La rândul său, Comisia consideră că TVA‑ul trebuie inclus în suma utilizată ca bază de calcul pentru dobânzile de întârziere, indiferent dacă plata TVA‑ului a fost anticipată, eșalonată sau amânată.

57.

În această privință, observăm că articolul 2 punctul 8 din Directiva 2011/7 definește noțiunea de „sumă datorată” ca fiind „suma principală care ar fi trebuit plătită în termenul contractual sau legal de plată, inclusiv taxele, impunerile, prelevările sau impozitele aplicabile care sunt menționate în factură sau în cererea echivalentă de plată” ( 36 ). În plus, amintim că în tranzacțiile între întreprinderi și autoritățile publice, dobânzile pentru efectuarea cu întârziere a plăților prevăzute la articolul 4 din această directivă sunt exigibile atunci când sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatul (1) al acestuia, și anume atunci când creditorul și‑a îndeplinit obligațiile contractuale și legale și nu a primit suma datorată la scadență, cu excepția cazului în care debitorul nu este responsabil de întârziere.

58.

Rezultă de asemenea din formularea acestor dispoziții că, prin utilizarea expresiei „inclusiv taxele”, fără nicio altă precizare în această privință, „suma datorată” în sensul articolului 2 punctul 8 din Directiva 2011/7 trebuie să includă în mod necesar TVA‑ul și, a fortiori, că legiuitorul Uniunii nu a dorit să facă o distincție în funcție de aspectul dacă creditorul a achitat, anterior sau nu, TVA‑ul la Trezoreria publică. Prin urmare, analiza textului acestei dispoziții conduce la concluzia că noțiunea de „sumă datorată” include valoarea TVA‑ului aplicabil, astfel cum este menționată în factură sau în cererea echivalentă de plată, indiferent dacă creditorul a efectuat anterior sau nu plata acestei sume către Trezoreria publică.

59.

Această concluzie rezultă de asemenea dintr‑o interpretare contextuală, întrucât nicio dispoziție din Directiva 2011/7 nu prevede excepții sau norme speciale privind calculul dobânzilor pentru efectuarea cu întârziere a plăților. Astfel, articolul 2 punctul 5 din această directivă se limitează să definească „dobânda pentru întârziere în efectuarea plăților” ca fiind „dobândă legală pentru întârzierea în efectuarea plăților sau dobândă la o rată stabilită de comun acord între întreprinderi, în conformitate cu articolul 7”, fără nicio referire la TVA. Concluzionăm de aici că dobânzile de întârziere se calculează independent de modalitățile de plată a TVA‑ului sau de momentul achitării acestuia.

60.

Considerăm însă că este util să precizăm că, deși dobânzile de întârziere trebuie calculate pe baza valorii totale a facturii, inclusiv TVA‑ul, dobânzile de întârziere propriu‑zise nu sunt supuse TVA‑ului. Cu alte cuvinte, ele nu fac parte din baza de impozitare a TVA‑ului, întrucât nu reprezintă contravaloarea bunurilor sau serviciilor furnizate, ci joacă un rol pur compensatoriu.

61.

În această privință și cu titlu suplimentar, amintim că articolul 63 din Directiva 2006/112/CE ( 37 ) prevede, printre altele, că taxa devine exigibilă atunci când sunt livrate bunurile sau sunt prestate serviciile. Cu toate acestea, articolul 66 din această directivă permite statelor membre să deroge de la regula generală de la articolul 63, amânând momentul la care TVA‑ul devine exigibil, de exemplu până la momentul la care clientul efectuează plata. Într‑o asemenea ipoteză, rezultă că creditorul nu trebuie să plătească TVA‑ul la Trezoreria publică, întrucât TVA‑ul nu este „datorat”, acesta nefiind achitat de către debitor. Într‑un astfel de caz, dobânzile de întârziere nu trebuie să acopere valoarea TVA‑ului, întrucât nu există „taxe” datorate, în sensul articolului 2 punctul 8 din Directiva 2011/7.

62.

Având în vedere ceea ce precedă, propunem să se răspundă la cea de a treia întrebare preliminară că articolul 2 punctul 8 din Directiva 2011/7 trebuie interpretat în sensul că „suma datorată” include dobânzile de întârziere calculate pe baza cuantumului total al facturii, inclusiv TVA‑ul, iar aceasta independent de aspectul dacă creditorul a plătit în prealabil această taxă la Trezoreria publică.

63.

Având în vedere cele ce precedă, propunem Curții să răspundă după cum urmează la întrebările preliminare adresate de Juzgado de lo Contencioso‑Administrativo no 2 de Valladolid (Tribunalul de Contencios Administrativ nr. 2 din Valladolid, Spania):