1.

În Concluziile noastre comune cauzelor C‑147/20, C‑204/20 și C‑224/20, prezentate astăzi, examinăm o serie de aspecte privind dreptul titularului unei mărci de a se opune utilizării sale de către un terț în cadrul comerțului paralel cu medicamente. Aceste aspecte sunt legate în principal, dar nu numai, de noile norme de drept al Uniunii destinate combaterii medicamentelor falsificate.

2.

Prezentele concluzii constituie, oarecum, un apendice la concluziile citate anterior, în măsura în care privesc de asemenea dreptul titularului unei mărci de a se opune utilizării sale de către un terț în cadrul comerțului paralel cu medicamente.

3.

Este vorba însă despre o situație foarte specifică. Pe de o parte, mărcile în discuție nu sunt cele aplicate de titular pe produsele care fac obiectul comerțului paralel, care sunt medicamente generice, ci cele utilizate pentru medicamentele de referință ale acestor versiuni generice. Pe de altă parte, cele două tipuri de medicamente, și anume medicamentele de referință și medicamentele generice, sunt fabricate de entități afiliate, astfel încât este probabil că este vorba în realitate despre același medicament sub două mărci diferite.

4.

Prin urmare, se ridică problema dacă, într‑o astfel de situație, se aplică regulile stabilite de Curte în jurisprudența sa în materie, reguli pe care le‑am analizat pe larg în Concluziile noastre prezentate în cauzele pendinte C‑147/20, C‑204/20 și C‑224/20.

5.

Articolul 9 alineatele (2) și (3) din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene ( 2 ), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 ( 3 ) (denumit în continuare „Regulamentul nr. 207/2009”), prevedea ( 4 ):

„(2)   Fără a aduce atingere drepturilor titularilor dobândite înainte de data depunerii cererii sau de data de prioritate a mărcii UE, titularul respectivei mărci UE are dreptul să împiedice orice terț să utilizeze un semn în cadrul comerțului, fără consimțământul său, pentru produse sau servicii în cazul în care:

[…]

(3)   În temeiul alineatului (2) pot fi interzise, în special, următoarele:

[…]”

6.

În temeiul articolului 13 din acest regulament:

„(1)   O marcă UE nu acordă titularului dreptul să interzică folosirea acesteia pentru produse care au fost introduse pe piață în Spațiul Economic European sub această marcă de către titularul mărcii sau cu acordul său.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică atunci când motive legitime îl îndreptățesc pe titular să se opună comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se alterează după introducerea acestora pe piață.”

7.

Articolul 5 alineatele (1) și (3) din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci ( 5 ) prevedea ( 6 ):

„(1)   Marca înregistrată conferă titularului său următoarele drepturi exclusive. Titularul este îndreptățit să interzică oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului:

[…]

(3)   În temeiul alineatelor (1) și (2), poate fi interzis, printre altele:

[…]”

8.

În temeiul articolului 7 din această directivă:

„(1)   Marca nu dă dreptul titularului său să interzică utilizarea acesteia pentru produsele care au fost introduse pe piața comunitară sub această marcă de către titular sau cu consimțământul acestuia.

(2)   Alineatul (1) nu se aplică atunci când există motive justificate pentru ca titularul să se opună comercializării ulterioare a produselor, în special atunci când starea produselor se modifică sau se deteriorează după introducerea lor pe piață.”

9.

Novartis AG, societate de drept elvețian, este societatea‑mamă a grupului mondial Novartis, activ în producția de medicamente. Acest grup cuprinde, printre altele, diviziile Novartis Pharmaceuticals și Sandoz, care sunt responsabile de dezvoltarea de medicamente princeps (medicamente de referință) și, respectiv, de producția de medicamente generice. Aceste două divizii operează ca Novartis Pharma NV și Sandoz NV pe piața belgiană a medicamentelor și ca Novartis Pharma BV și Sandoz BV pe piața neerlandeză.

10.

Cauzele principale privesc medicamente de referință, elaborate și comercializate de divizia Novartis Pharmaceuticals, și medicamente generice derivate din aceste medicamente de referință, comercializate de divizia Sandoz. Concret, este vorba despre medicamentul comercializat în Belgia și în Țările de Jos sub marca Uniunii Europene Femara și despre medicamentul său generic Letrozol Sandoz 2,5 mg (cauza C‑253/20), precum și despre medicamentul de referință comercializat sub mărcile Benelux Rilatine (în Belgia) și Rilatin (în Țările de Jos) și despre medicamentul generic Metilfenidat HCI Sandoz 10 mg comercializat în Țările de Jos (cauza C‑254/20).

11.

Impexeco NV și PI Pharma NV, societăți de drept belgian, își desfășoară activitatea în domeniul comerțului paralel cu medicamente.

12.

În cauza C‑253/20, prin scrisoarea din 28 octombrie 2014, Impexeco a informat Novartis cu privire la intenția sa de a introduce pe piața belgiană, începând cu 1 decembrie 2014, medicamentul Femara 2,5 mg × 100 de comprimate (letrozol), importat din Țările de Jos. Potrivit deciziei de trimitere, în realitate, Impexeco intenționa să comercializeze medicamentul Letrozol Sandoz 2,5 mg reambalat într‑un ambalaj nou exterior pe care ar fi aplicată marca Femara. Novartis s‑a opus importului paralel preconizat de Impexeco, susținând că dreptul său asupra mărcii Femara nu era epuizat, astfel încât remarcajul produsului generic importat, prin aplicarea mărcii medicamentului de referință al Novartis, ar constitui o încălcare vădită a acestui drept și ar fi de natură să inducă publicul în eroare.

13.

În luna iulie 2016, Impexeco a procedat la comercializarea, în Belgia, a medicamentului Letrozol Sandoz 2,5 mg astfel reambalat și remarcat. Apreciind că această comercializare aducea atingere drepturilor sale asupra mărcii, Novartis a introdus, la 16 noiembrie 2016, o acțiune împotriva Impexeco la stakingsrechter te Brussel (judecătorul delegat cu încetarea încălcărilor din Bruxelles, Belgia).

14.

Pe de altă parte, prin scrisoarea din 10 aprilie 2017, Impexeco a informat Novartis cu privire la intenția sa de a comercializa în Belgia medicamentul Femara 2,5 mg ambalat într‑un ambalaj de 30 de comprimate importat din Țările de Jos și reetichetat. Potrivit deciziei de trimitere, Impexeco intenționa să reeticheteze medicamentul Letrozol Sandoz 2,5 mg și să aplice pe acesta marca Femara.

15.

În cauza C‑254/20, prin scrisoarea din 30 iunie 2015, PI Pharma a informat Novartis Pharma NV cu privire la intenția sa de a introduce pe piața belgiană medicamentul Rilatine 10 mg × 20 de comprimate importat din Țările de Jos. Din decizia de trimitere reiese că PI Pharma urmărea în realitate să comercializeze medicamentul Metilfenidat Sandoz 10 mg reambalat într‑un ambalaj nou exterior prin aplicarea pe acesta a mărcii Rilatine. Novartis și‑a exprimat opoziția față de importul paralel preconizat de PI Pharma, susținând că, întrucât dreptul său asupra mărcii Rilatine nu a fost epuizat, remarcajul produsului generic importat prin aplicarea mărcii medicamentului de referință al Novartis constituia o încălcare vădită a acestui drept și era de natură să inducă publicul în eroare.

16.

În luna octombrie 2016, PI Pharma a procedat la comercializarea în Belgia a medicamentului reambalat și astfel remarcat. Apreciind că această comercializare aducea atingere drepturilor sale asupra mărcii, Novartis a introdus, la 28 iulie 2017, o acțiune împotriva PI Pharma la stakingsrechter te Brussel (judecătorul delegat cu încetarea încălcărilor din Bruxelles).

17.

Instanța de trimitere arată că, deși prețurile medicamentelor de referință și, respectiv, ale medicamentelor generice în cauză sunt identice sau aproape identice în Belgia, prețurile acelorași medicamente generice în Țările de Jos sunt însă net inferioare celor practicate în Belgia. Această diferență de preț justifică existența comerțului paralel cu aceste medicamente între cele două state membre.

18.

Prin două hotărâri pronunțate la 12 aprilie 2018, stakingsrechter te Brussel (judecătorul delegat cu încetarea încălcărilor din Bruxelles) a judecat cele două acțiuni introduse de Novartis împotriva Impexeco și PI Pharma ca fiind fondate în special pentru motivul că remarcajul produsului generic în cauză, prin aplicarea mărcii medicamentului de referință, încălca dreptul asupra mărcii al Novartis, care decurge din articolul 9 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul nr. 207/2009 și, respectiv, din articolul 2.20 alineatul 1 litera a) din Convenția Benelux în materie de proprietate intelectuală (mărci și desene sau modele industriale) ( 7 ) și a dispus, în consecință, încetarea acestei practici. Impexeco și PI Pharma au declarat apel împotriva acestor hotărâri la instanța de trimitere.

19.

În aceste împrejurări, Hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare (identice în cele două cauze):

20.

Cererile de decizie preliminară au fost primite de Curte la 9 iunie 2020. Părțile din litigiul principal și Comisia Europeană au depus observații scrise. Nu a avut loc o ședință. Părțile au răspuns în scris la întrebările Curții.

21.

Trebuie să arătăm de la bun început că, deși instanța de trimitere adresează întrebările din perspectiva dispozițiilor tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor, considerăm că este necesar să se identifice răspunsul în dreptul mărcilor Uniunii.

22.

Astfel, prin intermediul întrebărilor preliminare, pe care propunem să le examinăm împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 13 din Regulamentul nr. 207/2009 și articolul 7 din Directiva 2008/95 trebuie interpretate în sensul că, dacă un medicament de referință și un medicament generic au fost introduse pe piață în SEE de întreprinderi legate din punct de vedere economic, titularul mărcii cu privire la acest medicament de referință nu mai are dreptul să se opună comercializării ulterioare a medicamentului generic de către un importator paralel după reambalarea acestui medicament generic prin aplicarea mărcii medicamentului de referință în statul membru de import atunci când, pe de o parte, sunt îndeplinite condițiile stabilite în jurisprudența Curții cu privire la o astfel de opoziție și, pe de altă parte, cele două medicamente sunt identice sau au aceleași efecte terapeutice.

23.

Vom începe cu o scurtă prezentare a jurisprudenței Curții în materie.

24.

În Hotărârea Centrafarm și de Peijper ( 10 ), care privea deja importul paralel de medicamente, Curtea a consacrat, în numele liberei circulații a mărfurilor, principiul epuizării dreptului titularului unei mărci de a se opune comercializării de către un terț și fără autorizarea acestui titular a unui produs care poartă această marcă și care a fost introdus anterior pe piață într‑un alt stat membru cu consimțământul titularului respectiv ( 11 ).

25.

În ceea ce privește dreptul titularului unei mărci de a se opune comercializării sub această marcă a unui produs care a fost reambalat într‑un ambalaj nou, Curtea s‑a pronunțat, în Hotărârea Hoffmann‑La Roche ( 12 ), în sensul că, într‑o asemenea situație, opoziția titularului mărcii este, în principiu, justificată. Astfel, potrivit Curții, a admite comercializarea produsului care poartă o marcă după reambalarea sa într‑un ambalaj nou echivalează cu a recunoaște în favoarea comerciantului paralel o anumită facultate care, în împrejurări normale, este rezervată titularului mărcii ( 13 ), și anume cea de a aplica marca pe ambalajul nou.

26.

Cu toate acestea, utilizarea de către titularul mărcii a puterii sale de opoziție poate constitui un obstacol deghizat în calea schimburilor comerciale dintre statele membre. Aceasta ar fi situația, printre altele, în cazul în care reambalarea ar fi realizată astfel încât nici identitatea originii produsului, nici starea sa originară să nu fie afectate. Starea originară a produsului nu este afectată, printre altele, atunci când acesta este ambalat cu un ambalaj dublu, iar reambalarea privește numai ambalajul exterior sau atunci când reambalarea este controlată de o autoritate publică. Astfel, în asemenea împrejurări, faptul că titularul mărcii utilizează pentru același produs ambalaje diferite în diverse state membre și se opune ulterior reambalării într‑un ambalaj nou în vederea importului paralel al acestui produs ar contribui la împărțirea artificială a piețelor între statele membre ( 14 ).

27.

Prin urmare, Curtea a statuat că o opoziție a titularului unei mărci la comercializarea sub marca sa a unui produs care a fost reambalat într‑un ambalaj nou constituie o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre în cazul în care

28.

Principiul epuizării dreptului titularului unei mărci de a se opune comercializării fără autorizarea sa a unui produs care poartă această marcă și care a fost deja introdus pe piață cu consimțământul său într‑un alt stat membru a fost ulterior confirmat de legiuitorul Uniunii la articolul 7 din Directiva 89/104/CEE ( 16 ). Această dispoziție a fost reluată, în termeni în esență identici, la articolul 13 din Regulamentul nr. 207/2009 și la articolul 7 din Directiva 2008/95.

29.

Curtea continuă totuși să interpreteze aceste două dispoziții în lumina libertății de circulație a mărfurilor, considerând că acestea urmăresc același obiectiv ca actualul articol 36 TFUE, astfel încât jurisprudența sa dezvoltată în temeiul acestei din urmă dispoziții ( 17 ) rămâne de actualitate ( 18 ).

30.

Această jurisprudență a fost însă precizată și completată în ceea ce privește o serie de aspecte prin hotărârile ulterioare ale Curții.

31.

Astfel, Curtea a precizat, printre altele, că opoziția titularului la comercializarea sub marca sa a unui produs care a fost reambalat într‑un ambalaj nou contribuie la împărțirea piețelor, dacă această reambalare este necesară pentru comercializarea produsului în statul membru de import. O asemenea necesitate apare atunci când produsul nu poate fi comercializat în ambalajul său original din cauza legislației sau a practicilor din statul membru respectiv ( 19 ).

32.

Pe de altă parte, a fost adăugată o condiție suplimentară pentru a se interzice titularului unei mărci să se opună comercializării produsului sub marca sa după reambalarea într‑un ambalaj nou, și anume că prezentarea produsului reambalat nu poate fi de natură să prejudicieze reputația mărcii și pe cea a titularului său, situație care s‑ar regăsi în special în cazul în care ambalajul nou ar fi defectuos, de proastă calitate sau neîngrijit ( 20 ).

33.

În sfârșit, Curtea a statuat că condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca titularul unei mărci să nu se poată opune comercializării sub această marcă a unui produs care a fost reambalat, printre care condiția necesității, se aplică nu numai în cazul reambalării într‑un ambalaj nou, ci și în cazul unei reambalări care constă într‑o etichetare nouă aplicată pe ambalajul original ( 21 ).

34.

Curtea s‑a confruntat de asemenea cu problema opoziției titularului unor mărci față de comercializarea produsului său în situația în care comerciantul paralel nu a aplicat pe acesta marca sub care produsul respectiv a fost introdus pe piață, ci o altă marcă, aparținând tot acestui titular, sub care sunt comercializate produse identice cu consimțământul său în statul membru de import.

35.

În Hotărârea Centrafarm ( 22 ), Curtea a apreciat că garantarea provenienței produsului, care este funcția esențială a mărcii, ar fi compromisă dacă un terț ar avea posibilitatea să aplice pentru prima dată marca pe un produs, chiar și original. Astfel, chiar și în cazul în care producătorul este titular al mai multor mărci pentru același produs, acesta are dreptul, în raport cu articolul 36 prima teză CEE ( 23 ), să se opună comercializării de către un terț a acestui produs sub una dintre aceste mărci în cazul în care nu a fost aplicată de titularul respectiv ( 24 ). Curtea a observat însă că practica ce constă pentru un producător în utilizarea pentru același produs a unor mărci diferite în diverse state membre poate fi continuată în scopul împărțirii artificiale a piețelor. Într‑o astfel de situație, opoziția titularului mărcii față de utilizarea sa de către un terț ar constitui o restricție disimulată în comerțul dintre statele membre în sensul articolului 36 a doua teză CEE ( 25 ). Revine instanței de fond sarcina de a stabili dacă aceasta era intenția titularului respectiv ( 26 ).

36.

Deși cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Upjohn ( 27 ) privea o situație asemănătoare, mediul juridic era totuși diferit. Astfel, această cauză a fost introdusă după intrarea în vigoare a Directivei 89/104 și după pronunțarea Hotărârii Bristol‑Myers Squibb și alții, în care Curtea a precizat condițiile care trebuie îndeplinite pentru ca titularul unei mărci să nu se poată opune comercializării sub marca sa a unui produs care a fost reambalat într‑un ambalaj nou de către un comerciant paralel. Se punea, așadar, problema dacă principiile stabilite în Hotărârea Bristol‑Myers Squibb și alții aveau vocația de a se aplica în situația înlocuirii unei mărci cu o altă marcă aparținând aceluiași titular, precum și dacă această aplicare era condiționată de intenția deliberată a acestui titular de a împărți piețele între statele membre ( 28 ).

37.

În Hotărârea Upjohn, Curtea a constatat mai întâi că articolul 7 din Directiva 89/104 privind epuizarea drepturilor conferite de marca sub care un produs a fost introdus pe piață cu consimțământul titularului nu se aplică în cazul în care un comerciant paralel a înlocuit această marcă cu o altă marcă aparținând aceluiași titular. Prin urmare, cauza trebuia judecată din perspectiva articolelor 30 și 36 CE (în prezent articolele 34 și 36 TFUE) ( 29 ).

38.

Ulterior, Curtea a constatat că nu exista, între reaplicarea mărcii de origine după reambalarea produsului și înlocuirea sa cu o altă marcă, nicio diferență obiectivă care să justifice aplicarea diferită a condiției privind împărțirea artificială a piețelor ( 30 ), aceste două practici constituind utilizarea, de către comerciantul paralel, a unei mărci care nu îi aparține ( 31 ).

39.

Curtea a statuat, așadar, că, în măsura în care dreptul mărcilor din statul membru de import permite titularului să se opună înlocuirii de către un terț a unei mărci care îi aparține cu o alta și această înlocuire este necesară pentru ca produsul să fie comercializat în statul membru menționat, există obstacole în calea comerțului dintre statele membre care provoacă împărțirea piețelor, indiferent dacă această împărțire a fost sau nu a fost urmărită de titularul respectiv ( 32 ).

40.

Hotărârea Upjohn ar fi putut servi drept bază de plecare pentru soluționarea prezentelor cauze. Cu toate acestea, trebuie să formulăm anumite rezerve cu privire la hotărârea menționată în măsura în care prin aceasta se respinge, cu o anumită lejeritate, modificarea legislativă intervenită cu Directiva 89/104 și cu articolul 7 din aceasta.

41.

Astfel, primo, judecând cauza care a determinat pronunțarea acestei hotărâri în raport cu dispozițiile Tratatului CE, Curtea s‑a îndepărtat de propria jurisprudență, potrivit căreia problematica vizată trebuia analizată numai având în vedere Directiva 89/104, al cărei articol 7 „reglement[a] în mod exhaustiv problema epuizării dreptului asupra mărcii în ceea ce privește produsele introduse în comerț în cadrul [Uniunii]” ( 33 ).

42.

Secundo, considerând că nu exista nicio diferență între reaplicarea mărcii de origine și înlocuirea acesteia cu o altă marcă aparținând aceluiași titular, Curtea nu a luat în considerare împrejurarea că, după intrarea în vigoare a articolului 7 din Directiva 89/104, era vorba, în prima situație, despre o marcă al cărei drept era, în principiu, epuizat ex lege. Prin urmare, utilizarea acestei mărci de către un terț era legitimă.

43.

În sfârșit, tertio, trebuie să se observe că, prin faptul că a considerat contrară tratatului opoziția titularului mărcii față de utilizarea sa pentru a înlocui o altă marcă, Curtea a constatat în mod implicit incompatibilitatea Directivei 89/104 ( 34 ) cu tratatul. Astfel, „dreptul asupra mărcii în statul membru de import”, menționat la punctul 39 din Hotărârea Upjohn, nu este altul decât cel care a fost armonizat prin această directivă, al cărei articol 5 alineatul (1) litera (a) conferea titularului tocmai dreptul de a interzice oricărui terț să utilizeze, fără consimțământul său, în cadrul comerțului, un semn identic cu marca pentru produse sau servicii identice cu cele pentru care aceasta este înregistrată ( 35 ). Or, instituțiile Uniunii sunt în egală măsură obligate să respecte normele tratatului ca și statele membre ( 36 ).

44.

În aceste condiții, nu propunem să se revină asupra soluției stabilite în Hotărârea Upjohn. Dreptul mărcilor nu trebuie să împiedice libera circulație a mărfurilor dacă acest lucru nu este necesar pentru a proteja funcția esențială a mărcilor reprezentată de garantarea provenienței produselor. În schimb, această soluție ar trebui să rezulte dintr‑o interpretare mai flexibilă a dreptului derivat, efectuată în lumina tratatului, după cum a fost interpretat de Curte.

45.

Curtea a considerat, în Hotărârea Bristol‑Myers Squibb și alții, că articolul 7 din Directiva 89/104 ( 37 ) relua jurisprudența sa care, în interpretarea articolelor 30 și 36 CEE ( 38 ), a recunoscut în dreptul Uniunii principiul epuizării dreptului asupra mărcii ( 39 ).

46.

Curtea a amintit în continuare, ca răspuns la un argument privind în esență domeniul de aplicare mai restrâns al articolului 7 alineatul (1) din Directiva 89/104 în raport cu jurisprudența sa referitoare la articolul 36 CEE, că din această jurisprudență rezulta că dreptul exclusiv al titularului de a aplica marca pe un produs trebuie, în anumite împrejurări, să fie considerat epuizat pentru a permite unui importator să comercializeze sub această marcă produse care au fost puse în circulație într‑un alt stat membru de către titular sau cu consimțământul său. Astfel, o interpretare mai restrictivă a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 89/104 ar implica o modificare importantă a principiilor care decurg din articolele 30 și 36 CE. Or, un asemenea efect ar fi inadmisibil având în vedere obligația de conformitate a directivelor cu tratatul ( 40 ).

47.

În ceea ce privește articolul 7 alineatul (2) din Directiva 89/104, Curtea a considerat că, întrucât acest articol urmărește același scop ca și articolul 36 CEE, și anume concilierea intereselor protecției drepturilor asupra mărcii cu cele ale liberei circulații a mărfurilor, aceste două dispoziții trebuie interpretate în mod identic, întemeindu‑se pe jurisprudența Curții stabilită în cadrul articolului 36 CEE ( 41 ). Același principiu a fost amintit la punctul 30 din Hotărârea Upjohn, fără a se deduce însă de către Curte consecințele care decurg din aceasta.

48.

Totuși, în opinia noastră, trebuie să se deducă pe deplin consecințele care decurg din jurisprudența Curții cu privire la epuizarea dreptului asupra mărcii în contextul liberei circulații a mărfurilor în cadrul pieței interne. Dacă, în conformitate cu această jurisprudență, dispozițiile unor acte ulterioare ale dreptului mărcilor Uniunii echivalente cu articolul 7 din Directiva 89/104 reglementează în mod exhaustiv problema acestei epuizări și trebuie interpretate în mod identic cu dispozițiile relevante ale tratatului, astfel cum acestea au fost, la rândul lor, interpretate de Curte, atunci și jurisprudența sa referitoare la înlocuirea de către comerciantul paralel a unei mărci cu o alta aparținând aceluiași titular trebuie să orienteze interpretarea dreptului derivat.

49.

Astfel, trebuie să se observe că Hotărârea Centrafarm a fost pronunțată cu mult înainte de adoptarea Directivei 89/104. Prin urmare, era deja clar, la momentul adoptării acestei directive, că dispozițiile tratatului referitoare la libera circulație a mărfurilor nu permiteau titularului unei mărci să împartă piețele între statele membre utilizând, pentru același produs, mărci diferite în diverse state membre, iar apoi să se opună înlocuirii de către un comerciant paralel a mărcii utilizate în statul membru de export cu marca utilizată în statul membru de import. Această jurisprudență a fost precizată ulterior în Hotărârea Upjohn. Pe de o parte, Curtea a abandonat condiția intenției deliberate a titularului mărcii de a împărți piețele, stabilită în Hotărârea Centrafarm. Pe de altă parte, aceasta a aplicat, în cazul înlocuirii mărcii, condițiile stabilite în Hotărârea Bristol‑Myers Squibb și alții în cadrul reambalării într‑un ambalaj nou, în special condiția necesității, care limitează în mare măsură întinderea epuizării drepturilor exclusive ale titularului mărcii ( 42 ).

50.

Prin urmare, dacă dispozițiile dreptului mărcilor Uniunii referitoare la epuizarea dreptului titularului mărcii trebuie interpretate în mod identic cu ceea ce rezultă, cu privire la acest subiect, din dispozițiile tratatului astfel cum au fost interpretate de Curte, și aspectul referitor la înlocuirea mărcilor trebuie în mod necesar să fie luat în considerare.

51.

Dacă modul de redactare a articolului 13 din Regulamentul nr. 207/2009 și a articolului 7 din Directiva 2008/95, luate în considerare în mod literal, nu permite o asemenea concluzie, trebuie să se pronunțe o soluție în favoarea unei interpretări teleologice și sistemice ( 43 ). Aceasta este de altfel ceea ce avea deja în vedere avocatul general Jacobs în Concluziile sale prezentate în cauza Upjohn ( 44 ).

52.

Prin urmare, articolul 13 din Regulamentul nr. 207/2009 și articolul 7 din Directiva 2008/95 trebuie interpretate în sensul că titularul nu poate interzice utilizarea nu numai a mărcii sub care produsul în cauză a fost introdus pe piață de el sau cu consimțământul său, ci și a mărcii sub care sunt introduse pe piață produse identice de către același titular sau cu consimțământul acestuia în alte state membre.

53.

Cu toate acestea, trebuie să se aibă în vedere că, în cazurile particulare în care marca este aplicată pe produs, fără consimțământul titularului, de către comerciantul paralel după reambalarea acestui produs, dispozițiile dreptului mărcilor Uniunii privind epuizarea dreptului titularului mărcii trebuie citite în lumina tratatului, astfel cum a fost interpretat de Curte. Aceasta este situația în special în ipoteza înlocuirii mărcii utilizate în statul membru de export cu o altă marcă ce aparține aceluiași titular, întrucât o asemenea înlocuire implică de asemenea o reaplicare a mărcii. Or, această jurisprudență stabilește o serie de condiții care trebuie îndeplinite pentru ca dreptul asupra mărcii să fie epuizat efectiv, cu alte cuvinte pentru ca titularul să nu se poată prevala de aceasta pentru a împiedica utilizarea sa de către un terț ( 45 ).

54.

Astfel, dacă, potrivit logicii care prevalează în dispozițiile în discuție ale dreptului mărcilor Uniunii, epuizarea intervine în principiu atunci când produsul care poartă marca a fost introdus pe piață în Uniune, iar posibilitatea opoziției titularului mărcii este o excepție condiționată de interesul legitim al titularului, Curtea a inversat această logică în jurisprudența sa referitoare la reambalare ( 46 ). În logica jurisprudenței amintite, întinderea epuizării se limitează la situațiile în care sunt îndeplinite condițiile enumerate în această jurisprudență și care îl împiedică pe titular să invoce marca sa pentru a interzice utilizarea sa de către un comerciant paralel. Prin urmare, nu este posibil ca aceste două alineate ale dispozițiilor în discuție să fie interpretate separat ( 47 ), întrucât alineatul (2), astfel cum a fost interpretat de Curte, stabilește domeniul de aplicare al alineatului (1).

55.

Acest lucru atenuează în mare măsură radicalitatea propunerii noastre prin care se urmărește extinderea aplicării dispozițiilor menționate în cazul înlocuirii unei mărci cu o altă marcă aparținând aceluiași titular. În fapt, deși majoritatea condițiilor stabilite în jurisprudența Curții astfel încât titularul unei mărci să nu o poată invoca pentru a se opune comercializării unui produs sub această marcă au un caracter subiectiv și țin de controlul comerciantului paralel, condiția necesității are, în ceea ce o privește, caracter obiectiv și limitează în mare măsură libertatea acestui comerciant paralel.

56.

Într‑adevăr, potrivit Curții, condiția necesității este îndeplinită atunci când reglementări sau practici din statul membru de import împiedică comercializarea produsului în cauză în ambalajul original. În schimb, această condiție nu este îndeplinită dacă reambalarea produsului se explică exclusiv prin faptul că comerciantul paralel urmărește obținerea unui avantaj comercial ( 48 ).

57.

Raportată la remarcaj, condiția necesității presupune ca, pentru ca titularul mărcii să nu se poată opune înlocuirii de către un comerciant paralel a mărcii utilizate de titularul respectiv în statul membru de export cu marca pe care o utilizează pentru produse identice în statul membru de import, reglementarea sau practicile în acest din urmă stat membru trebuie să facă imposibilă comercializarea efectivă a produsului în acest stat membru sub marca sa de origine.

58.

În schimb, atunci când comerciantul paralel înlocuiește marca de origine numai pentru a urmări obținerea unui avantaj economic, de exemplu pentru a profita de renumele mărcii utilizate în statul membru de import sau pentru a plasa produsul într‑o categorie de produse mai profitabilă, condiția necesității nu este îndeplinită. De fapt, într‑un asemenea caz, libera circulație a mărfurilor, care stă la baza epuizării dreptului asupra mărcii în comerțul dintre statele membre, nu este amenințată în esența sa și nu poate, așadar, să primeze în raport cu interesele legitime ale titularului mărcii.

59.

Astfel, în cazul unui remarcaj, epuizarea drepturilor asupra mărcii se limitează la ipotezele în care remarcajul este necesar în mod obiectiv pentru a garanta accesul efectiv al produsului pe piața statului membru de import.

60.

Propunem, așadar, ca articolul 13 din Regulamentul nr. 207/2009 și articolul 7 din Directiva 2008/95 să fie interpretate în sensul că titularul unei mărci poate invoca această marcă pentru a se opune comercializării sub acea marcă a unui produs care a fost introdus pe piața Uniunii de titularul respectiv sau cu consimțământul său sub o altă marcă ce îi aparține, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile rezultate din jurisprudența Curții referitoare la reambalarea produselor care fac obiectul comerțului paralel. Aceste condiții impun în special ca accesul efectiv al produsului pe piața statului membru de import să necesite înlocuirea mărcii de origine cu marca sub care produse identice sunt comercializate în acest stat membru.

61.

Ținând seama de considerațiile care precedă, este necesar să se analizeze dacă interpretarea pe care o propunem se poate aplica în cazul în care, precum în prezentele cauze, importatorul paralel dorește să înlocuiască marca unui medicament generic utilizată în statul membru de export cu marca medicamentului de referință utilizată în statul membru de import. Specificitatea situațiilor din litigiul principal constă în faptul că medicamentul generic și medicamentul de referință sunt comercializate de întreprinderi afiliate și cele două mărci aparțin aceluiași titular.

62.

După cum rezultă din discuțiile din procedurile principale, precum și în fața Curții, legitimitatea acțiunii comerciantului paralel poate fi în contradicție printre altele cu două cerințe, și anume cea a identității produselor și cea a necesității remarcajului.

63.

Potrivit interpretării pe care o propunem, comerciantul paralel are dreptul, fără ca titularul dreptului asupra mărcii să se poată opune, să înlocuiască marca utilizată în statul membru de export cu marca utilizată, pentru produse identice, în statul membru de import. În cauzele principale, produsul care face obiectul comerțului paralel este un medicament generic, în timp ce marca aplicată de comerciantul paralel în statul membru de import este o marcă a medicamentului de referință al medicamentului generic menționat. Se ridică, așadar, problema dacă medicamentul generic și medicamentul său de referință pot fi considerate produse identice în scopul epuizării dreptului asupra mărcii.

64.

Un medicament generic este definit, la articolul 10 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2001/83/CE ( 49 ), ca „un medicament care are aceeași compoziție calitativă și cantitativă în substanțe active și aceeași formă farmaceutică precum medicamentul de referință și a cărui bioechivalență cu medicamentul de referință a fost demonstrată prin studii corespunzătoare de biodisponibilitate”. În temeiul articolului 10 alineatul (1) din această directivă, un asemenea medicament este supus unei proceduri de autorizare a introducerii pe piață numite „prescurtată”. De fapt, se consideră că are aceleași caracteristici ca și medicamentul de referință.

65.

Cu toate acestea, însăși definiția medicamentului generic admite anumite variante în raport cu medicamentul de referință, atât în ceea ce privește forma chimică a substanței active ( 50 ), cât și forma farmaceutică a medicamentului însuși ( 51 ). Pe de altă parte, dacă medicamentul generic este bioechivalent cu medicamentul de referință în ceea ce privește substanța sa activă și efectul său terapeutic, se poate distinge de acesta prin excipienții săi ( 52 ), prezentarea sa sau aspecte precum gustul.

66.

În continuare, în cazul anumitor medicamente ( 53 ), înlocuirea lor cu alte medicamente echivalente, indiferent dacă sunt generice sau de referință, în cursul tratamentului este contraindicată din motive medicale. Acesta este în special cazul unuia dintre medicamentele în discuție în litigiul principal, după cum afirmă Impexeco și PI Pharma în răspunsul lor la întrebările Curții. Totuși, contrar celor susținute de părțile menționate, această împrejurare, departe de a dovedi necesitatea remarcajului, demonstrează, în opinia noastră, că remarcajul unui asemenea medicament nu poate fi admis din punct de vedere medical. Astfel, dacă înlocuirea unui medicament cu altul în cursul tratamentului este interzisă din motive medicale, înlocuirea denumirii medicamentului riscă să inducă în eroare profesioniștii din domeniul sănătății și pacienții, cu consecințe potențial grave pentru sănătate. Nu degeaba trebuie să fie indicată denumirea medicamentului în cererea de autorizație de introducere pe piață. Într‑adevăr, în cazul medicamentelor, denumirea produsului joacă un rol care depășește rolul mărcilor, care este simpla indicație a originii produsului.

67.

Deși medicamentele generice și medicamentele lor de referință sunt, așadar, echivalente din punct de vedere terapeutic, considerăm că acestea nu constituie totuși, în principiu, produse identice, din cauza diferențelor care le pot distinge.

68.

Nu este mai puțin adevărat că medicamentul generic și medicamentul de referință, în situații specifice, în special atunci când sunt fabricate de aceeași entitate sau de entități afiliate, pot fi în fapt același produs comercializat sub regimuri diferite. Aceasta este ceea ce par să susțină Impexeco și PI Pharma în procedurile principale. Revine autorităților și instanțelor naționale sarcina de a verifica acest aspect.

69.

Într‑un asemenea caz, contrar celor susținute de Novartis în observațiile sale, nici regimul juridic diferit aplicabil medicamentelor generice și de referință, nici perceperea diferită a acestora de către profesioniștii din domeniul sănătății sau pacienți nu ar fi suficiente pentru a justifica dreptul titularului mărcilor cu privire la aceste medicamente de a se opune înlocuirii mărcii utilizate în statul membru de export cu cea utilizată în statul membru de import. Astfel, în situația în care această înlocuire ar fi necesară unui comerciant paralel pentru a putea avea acces pe piața acestui din urmă stat membru, o asemenea facultate ar permite titularului să împartă piețele prin comercializarea aceluiași produs uneori ca medicament de referință, alteori ca medicament generic și prin împiedicarea ulterioară a liberei circulații a acestuia în Uniune. Prin urmare, identitatea acestora în scopul epuizării dreptului asupra mărcii trebuie apreciată numai pe baza caracteristicilor intrinseci ale produselor.

70.

Aceasta ne conduce la a doua condiție, cea a necesității înlocuirii mărcii.

71.

După cum am menționat deja ( 54 ), titularul mărcii nu se poate opune utilizării acesteia de către un comerciant paralel pentru a înlocui marca utilizată în statul membru de export, cu condiția, printre altele, ca această înlocuire să fie obiectiv necesară pentru a garanta accesul efectiv al produsului pe piața statului membru de import. Aceasta rezultă în mod clar din Hotărârea Upjohn ( 55 ). Ea ține de faptul că epuizarea dreptului asupra mărcii în cazul înlocuirii unei mărci cu o altă marcă ce aparține aceluiași titular este justificată de cerințele pieței interne.

72.

Cu toate acestea, considerăm că, în cazul înlocuirii mărcii unui medicament generic cu cea a unui medicament de referință autorizat pe piața statului membru de import, această condiție va fi îndeplinită numai în situații excepționale.

73.

Într‑adevăr, după cum observă în mod întemeiat Novartis, Curtea a avut ocazia să statueze că un stat membru nu poate, în principiu, să refuze o autorizație de import paralel al unui medicament generic al cărui medicament de referință dispune de o autorizație de introducere pe piață în acest stat membru ( 56 ), cu excepția situației în care refuzul respectiv este justificat de motive de protecție a sănătății ( 57 ).

74.

Astfel, un comerciant paralel are în mod normal dreptul de a obține autorizația de comercializare, în nume propriu, a unui medicament generic al cărui medicament de referință este autorizat în statul membru de import. Prin urmare, nu este necesară înlocuirea mărcii (denumirii) medicamentului generic cu marca (denumirea) medicamentului de referință, indiferent dacă medicamentul generic care face obiectul comerțului paralel este autorizat și în statul membru de import. În schimb, dacă motive legate de protecția sănătății se opun unei astfel de autorizații, acestea se opun cu atât mai mult ca medicamentul generic să fie disimulat sub denumirea medicamentului de referință, iar autorizația nu va fi acordată, în conformitate cu normele pieței interne, independent de o eventuală opoziție a titularului mărcii medicamentului de referință.

75.

Acest lucru este suficient pentru a îndeplini cerințele liberei circulații a mărfurilor. Argumentele Impexeco și ale PI Pharma întemeiate pe necesitatea de a avea acces la totalitatea pieței pe care este prezent titularul mărcii medicamentului de referință sau pe obiceiul medicilor de a prescrie acest medicament de referință nu sunt de natură să schimbe această constatare.

76.

În primul rând, deși libertatea de circulație a mărfurilor asigură comerciantului paralel accesul efectiv pe piața statului membru de import, aceasta nu îi garantează totuși dreptul de a comercializa orice produs sub orice marcă. Din moment ce comerciantul paralel poate comercializa medicamentul generic sub marca medicamentului generic și medicamentul de referință sub marca medicamentului de referință, adaptând, dacă este cazul, ambalajul pentru a îndeplini cerințele pieței statului membru de import, normele pieței interne nu impun ca acest comerciant paralel să fie autorizat să înlocuiască una dintre aceste mărci cu cealaltă, aducând astfel atingere drepturilor titularului asupra acestor mărci.

77.

În al doilea rând, orice medicament generic, indiferent dacă face sau nu obiectul comerțului paralel, intră prin definiție pe o piață ocupată de medicamentul de referință, cu toate consecințele pe care le implică în ceea ce privește obiceiurile medicilor și ale pacienților. Prin urmare, îi revine persoanei care comercializează medicamentul generic sarcina de a‑i convinge pe clienții săi să utilizeze medicamentul respectiv. Orice încercare de a ajunge la acest rezultat prin înlocuirea mărcii ține de obținerea unui avantaj comercial și, prin urmare, nu este acoperită de epuizarea dreptului asupra mărcii ( 58 ).

78.

Considerațiile care precedă ne conduc la concluzia că, dacă articolul 13 din Regulamentul nr. 207/2009 și articolul 7 din Directiva 2008/95, citite în lumina tratatului astfel cum a fost interpretat de Curte, împiedică titularul unei mărci să se opună utilizării sale de către un comerciant paralel pentru a înlocui marca utilizată de acest titular în statul membru de export cu marca pe care acesta o utilizează, pentru produse identice, în statul membru de import, din moment ce sunt îndeplinite condițiile care decurg din jurisprudența menționată, aceasta se va aplica doar în mod excepțional în cazul înlocuirii mărcii unui medicament generic cu marca unui medicament de referință.

79.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem să se răspundă la întrebările preliminare adresate de Hof van beroep te Brussel (Curtea de Apel din Bruxelles, Belgia) după cum urmează:

Articolul 13 din Regulamentul (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) 2015/2424 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 decembrie 2015, și articolul 7 din Directiva 2008/95/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 de apropiere a legislațiilor statelor membre cu privire la mărci, citite în lumina articolelor 34 și 36 TFUE, trebuie interpretate în sensul că titularul unei mărci cu privire la un medicament de referință se poate opune utilizării acestei mărci de către un terț pentru a înlocui, în cadrul comerțului paralel, marca sub care un medicament generic este comercializat de acest titular sau cu consimțământul său într‑un alt stat membru, cu excepția situației în care, pe de o parte, cele două medicamente sunt identice din punct de vedere material și, pe de altă parte, sunt îndeplinite, în ceea ce privește înlocuirea mărcii, condițiile stabilite de Curte în Hotărârile sale din 11 iulie 1996, Bristol‑Myers Squibb și alții (C‑427/93, C‑429/93 și C‑436/93, EU:C:1996:282), și în Hotărârea din 26 aprilie 2007, Boehringer Ingelheim și alții (C‑348/04, EU:C:2007:249).