–

pentru G. M. A., de A. Valcke, avocat;

–

pentru guvernul belgian, de L. Van den Broeck, C. Pochet și M. Jacobs, în calitate de agenți, asistate de F. Motulsky, avocat;

–

pentru guvernul danez, de M. Wolff și J. Nymann‑Lindegren, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru guvernul Regatului Unit, de Z. Lavery și S. Brandon, în calitate de agenți, asistați de K. Apps, barrister;

–

pentru Comisia Europeană, de D. Martin, B.‑R. Killmann și E. Montaguti, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 45 TFUE, a articolelor 15 și 31 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE (JO 2004, L 158, p. 77, rectificare în JO 2004, L 229, p. 35, Ediție specială, 05/vol. 7, p. 56), precum și a articolelor 41 și 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între G. M. A., pe de o parte, și État belge (statul belgian), pe de altă parte, în legătură cu refuzul acestuia din urmă de a‑i recunoaște lui G. M. A. un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul belgian în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă.

3

Considerentul (9) al Directivei 2004/38 are următorul cuprins:

„Cetățenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de ședere în statul membru gazdă pentru o perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul niciunei condiții sau formalități, alta decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil, fără a se aduce atingere unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform jurisprudenței Curții de Justiție.”

4

Potrivit articolului 6 alineatul (1) din această directivă:

„Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nici o altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.”

5

Articolul 7 alineatele (1) și (3) din directiva menționată prevede:

„(1)   Toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazurile în care:

[…]

(3)   În sensul alineatului (1) litera (a), un cetățean al Uniunii care nu mai desfășoară o activitate salariată sau o activitate independentă își menține statutul de lucrător salariat sau de lucrător care desfășoară o activitate independentă în următoarele condiții:

6

Articolul 8 din aceeași directivă impune o serie de formalități administrative categoriilor de persoane menționate la articolul 7 din aceasta.

7

Articolul 14 alineatele (1), (2) și (4) din Directiva 2004/38 prevede:

„(1)   Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

(2)   Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13 atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole.

[…]

(4)   Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau a membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

[…]

8

Articolul 39/2 alineatul 2 din loi du 15 décembre 1980 sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers (Legea din 15 decembrie 1980 privind intrarea pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 31 decembrie 1980, p. 14584), în versiunea în vigoare la data faptelor din litigiul principal (denumită în continuare „Legea din 15 decembrie 1980”), prevede:

„Conseil [du contentieux des étrangers (Consiliul de Contencios privind Străinii, Belgia)] se pronunță în anulare, prin hotărâri, cu privire la celelalte acțiuni pentru încălcarea fie a unor norme fundamentale de procedură, fie a unor norme prevăzute sub sancțiunea nulității, a excesului sau a abuzului de putere.”

9

Conform articolului 40 alineatul 4 din Legea din 15 decembrie 1980:

„Orice cetățean al Uniunii are dreptul de ședere în Regat pentru o perioadă mai mare de trei luni în cazul în care îndeplinește condiția prevăzută la articolul 41 [primul paragraf] și:

1° este lucrător salariat sau care desfășoară activități independente în Regat sau intră în Regat pentru a căuta un loc de muncă, atât timp cât poate face dovada că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajat;

[…]”

10

Potrivit articolului 50 din arrêté royal sur l’accès au territoire, le séjour, l’établissement et l’éloignement des étrangers du 8 octobre 1981 (Decretul regal din 8 octombrie 1981 privind intrarea pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor) (Moniteur belge din 27 octombrie 1981, p. 13740):

„§ 1 Cetățeanul Uniunii care intenționează să locuiască pentru o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul Regatului și care dovedește că are cetățenia acestuia în conformitate cu articolul 41 [primul paragraf] din Legea [din 15 decembrie 1980] depune o cerere de eliberare a unui certificat de înregistrare la administrația locală a locului unde locuiește prin intermediul unui document conform cu modelul care figurează în anexa 19.

[…]

§ 2 În cerere sau în cel mult trei luni de la cerere, cetățeanul Uniunii […] trebuie să prezinte următoarele documente:

[…]

3° persoana aflată în căutarea unui loc de muncă:

[…]”

11

La 27 octombrie 2015, G. M. A., resortisant elen, a depus o cerere de eliberare a unui certificat de înregistrare în Belgia, în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, pentru a obține un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni în acest stat membru, în conformitate cu articolul 50 alineatul 1 din Decretul regal privind intrarea pe teritoriu, șederea, stabilirea și îndepărtarea străinilor. Data la care G. M. A. a intrat pe teritoriul statului membru respectiv nu reiese din cererea de decizie preliminară.

12

La 18 martie 2016, această cerere a fost respinsă prin decizia Office des étrangers (Oficiul pentru Străini, Belgia, denumit în continuare „Oficiul”), pentru motivul că G. M. A. nu îndeplinea condițiile impuse de legislația belgiană pentru a beneficia de dreptul de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni (denumită în continuare „decizia Oficiului”). Astfel, potrivit Oficiului, documentația prezentată de G. M. A. nu permitea să se presupună că acesta avea o șansă reală de a fi angajat pe teritoriul belgian. În consecință, G. M. A. a fost somat să părăsească acest teritoriu în termen de 30 de zile de la comunicarea deciziei respective.

13

Prin hotărârea din 28 iunie 2018, Conseil du contentieux des étrangers (Consiliul de Contencios privind Străinii, Belgia, denumit în continuare „CCS”), respectiv instanța competentă să examineze în primă instanță legalitatea deciziilor Oficiului, a respins acțiunea introdusă de G. M. A. împotriva deciziei Oficiului.

14

G. M. A. a formulat recurs la instanța de trimitere, Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia), arătând, în primul rând, că rezultă din articolul 45 TFUE, interpretat în lumina Hotărârii din 26 februarie 1991, Antonissen (C‑292/89, EU:C:1991:80), că statele membre au obligația de a acorda un „termen rezonabil” persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă provenite din alt stat membru, pentru a permite acestor persoane să ia cunoștință de oferte de încadrare în muncă care le pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajate. Termenul respectiv nu poate fi, în niciun caz, mai mic de șase luni, astfel cum ar reieși din coroborarea prin analogie a articolului 7 alineatul (3) și a articolelor 11 și 16 din Directiva 2004/38.

15

Pe de altă parte, pe toată durata termenului menționat, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă nu ar fi obligată să facă dovada că are o șansă reală de a fi angajată.

16

În al doilea rând, G. M. A. a arătat că, ulterior adoptării deciziei Oficiului, și anume la 6 aprilie 2016, fusese angajat de Parlamentul European ca stagiar. Această împrejurare ar demonstra că dispunea de șanse reale de a fi angajat și ar fi putut, așadar, să beneficieze de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni.

17

Or, prin neluarea în considerare a angajării lui G. M. A., CCS ar fi încălcat articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și articolele 41 și 47 din cartă. Astfel, din dispozițiile menționate ar reieși că instanțele competente să controleze legalitatea unei decizii administrative privind dreptul de ședere al unui cetățean al Uniunii trebuie să efectueze o examinare exhaustivă a tuturor împrejurărilor pertinente și să ia în considerare toate elementele care le sunt aduse la cunoștință, chiar dacă aceste elemente sunt ulterioare deciziei în cauză.

18

Având în vedere aceste considerații, G. M. A. a susținut că CCS ar fi trebuit să înlăture norma de procedură națională care a transpus în mod incorect în dreptul belgian articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, și anume articolul 39/2 alineatul 2 din Legea din 15 decembrie 1980, în temeiul căruia această instanță nu a ținut seama de angajarea sa ca stagiar ulterior deciziei Oficiului.

19

Instanța de trimitere consideră că soluționarea litigiului principal depinde de modul în care Curtea va interpreta articolul 45 TFUE, articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, precum și articolele 41 și 47 din cartă. Astfel, dacă aceste dispoziții ar trebui interpretate în sensul preconizat de G. M. A., acesta ar trebui să beneficieze de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul belgian.

20

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

21

Cu titlu introductiv, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, în cadrul procedurii de cooperare între instanțele naționale și Curte instituite la articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate. Împrejurarea că, pe plan formal, o instanță națională a formulat o întrebare preliminară făcând trimitere la anumite dispoziții ale dreptului Uniunii nu împiedică Curtea să furnizeze acestei instanțe toate elementele de interpretare care pot fi utile pentru soluționarea cauzei cu care este sesizată, indiferent dacă ea s‑a referit sau nu la acestea în enunțul întrebărilor sale [Hotărârea din 23 aprilie 2020, Land Niedersachsen (Perioade anterioare de activitate relevantă), C‑710/18, EU:C:2020:299, punctul 18].

22

În speță, deși, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită numai o interpretare a articolului 45 TFUE, trebuie să se observe că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 vizează în mod specific persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă. Astfel, potrivit acestei dispoziții, o măsură de expulzare nu poate fi în adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii atât timp cât, pe de o parte, aceștia au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de muncă și, pe de altă parte, ei pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă și că au șanse reale de a fi angajați.

23

În consecință, este necesar să se considere că, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 45 TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că statul membru gazdă este obligat să acorde un termen rezonabil unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care îi pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată, că acest termen nu poate fi în niciun caz mai mic de șase luni și că, în această perioadă, statul membru gazdă poate impune persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă să facă dovada că este în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată.

24

În ceea ce privește, în primul rând, problema dacă statul membru gazdă este obligat să acorde un „termen rezonabil” persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă care să le permită să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă care le pot conveni și să ia măsurile necesare pentru a fi angajate, trebuie să se arate că noțiunea de „lucrător” în sensul articolului 45 TFUE are o semnificație autonomă proprie dreptului Uniunii și nu trebuie interpretată restrictiv (Hotărârea din 21 februarie 2013, N., C‑46/12, EU:C:2013:97, punctul 39). În special, o persoană care caută în mod real un loc de muncă trebuie să fie considerată „lucrător” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 iunie 2014, Saint Prix, C‑507/12, EU:C:2014:2007, punctul 35).

25

Trebuie să se arate și că libera circulație a lucrătorilor face parte din fundamentele Uniunii și, prin urmare, dispozițiile care consacră această libertate trebuie interpretate în sens larg. În special, o interpretare strictă a articolului 45 alineatul (3) TFUE ar compromite șansele reale ale unui resortisant al unui stat membru care este în căutarea unui loc de muncă de a găsi un astfel de loc în celelalte state membre și ar lipsi, prin urmare, această dispoziție de efectul său util (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen, C‑292/89, EU:C:1991:80, punctele 11 și 12).

26

Rezultă că libera circulație a lucrătorilor implică dreptul resortisanților statelor membre de a circula liber pe teritoriul altor state membre și de a locui acolo în vederea căutării unui loc de muncă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen, C‑292/89, EU:C:1991:80, punctul 13), existența acestui drept fiind codificată de legiuitorul Uniunii la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38. În această privință, trebuie să se arate că efectul util al articolului 45 TFUE este garantat în măsura în care legislația Uniunii sau, în lipsa acesteia, legislația unui stat membru acordă persoanelor interesate un termen rezonabil care le permite să ia cunoștință, pe teritoriul statului membru gazdă, de ofertele de încadrare în muncă care corespund calificărilor lor profesionale și să ia, dacă este cazul, măsurile necesare pentru a fi angajate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen, C‑292/89, EU:C:1991:80, punctul 16).

27

În consecință, trebuie considerat că statul membru gazdă este obligat să acorde persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă un termen rezonabil care să le permită să ia cunoștință, pe teritoriul statului membru respectiv, de ofertele de încadrare în muncă care corespund calificărilor lor profesionale și să ia, dacă este cazul, măsurile necesare pentru a fi angajate.

28

În ceea ce privește, în al doilea rând, durata acestui termen, trebuie amintit, primo, că din articolul 6 din Directiva 2004/38 reiese că toți cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă de cel mult trei luni fără alte condiții sau formalități decât cerința de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.

29

Articolul 7 din această directivă prevede, la rândul său, situațiile în care un cetățean al Uniunii poate beneficia de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni.

30

De asemenea, trebuie amintit că articolul 14 alineatele (1) și (2) din directiva menționată prevede condițiile în care cetățenii Uniunii pot păstra dreptul de ședere prevăzut, de la caz la caz, la articolul 6 sau la articolul 7 din aceasta.

31

În special, în temeiul articolului 14 alineatul (1) din Directiva 2004/38, dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 din aceasta din urmă se păstrează atât timp cât persoanele în cauză nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă. Articolul 14 alineatul (2) din această directivă prevede printre altele că cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora beneficiază de un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute la articolul 7 din directiva menționată.

32

Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 22 din prezenta hotărâre, articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, dispoziție care prevede o derogare de la alineatele (1) și (2) ale articolului 14 menționat, vizează în special persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă.

33

Rezultă că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 stabilește în special condițiile cărora le este subordonată păstrarea dreptului de ședere al cetățenilor Uniunii care părăsesc statul membru de origine cu intenția de a căuta un loc de muncă în statul membru gazdă. Totuși, această dispoziție, pe care legiuitorul Uniunii a adoptat‑o pentru a codifica acele concluzii desprinse din Hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen (C‑292/89, EU:C:1991:80), referitoare la dreptul de ședere al persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă întemeiat pe articolul 45 TFUE, reglementează de asemenea în mod direct dreptul de ședere al cetățenilor Uniunii care au calitatea de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, astfel cum reiese în special din cuprinsul punctului 52 din Hotărârea din 15 septembrie 2015, Alimanovic (C‑67/14, EU:C:2015:597).

34

Prin urmare, atunci când un cetățean al Uniunii intră pe teritoriul unui stat membru gazdă, în vederea căutării unui loc de muncă, dreptul de ședere al acestuia intră, de la data înregistrării sale ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, sub incidența articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38.

35

Totuși, este necesar să se arate că din modul de redactare a articolului 6 din Directiva 2004/38 reiese că această dispoziție se aplică în mod nediferențiat tuturor cetățenilor Uniunii, independent de intenția cu care acești cetățeni intră pe teritoriul statului membru gazdă. Rezultă că, chiar și atunci când un cetățean al Uniunii intră pe teritoriul unui stat membru gazdă cu intenția de a căuta un loc de muncă, dreptul său de ședere intră de asemenea, în cursul primelor trei luni, sub incidența articolului 6 din Directiva 2004/38.

36

În aceste condiții, în perioada de trei luni prevăzută în această dispoziție, pe de o parte, nicio altă condiție decât cerința de a deține un titlu de identitate valabil nu poate fi impusă acestui cetățean.

37

Pe de altă parte, trebuie considerat că termenul rezonabil menționat la punctul 27 din prezenta hotărâre începe să curgă din momentul în care cetățeanul Uniunii în cauză a decis să se înregistreze ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă în statul membru gazdă.

38

În ceea ce privește, secundo, posibilitatea de a stabili durata minimă căreia ar trebui să îi corespundă acest termen rezonabil, trebuie arătat că articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 nu conține nicio indicație în această privință.

39

În aceste condiții, trebuie amintit mai întâi că, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 26 din prezenta hotărâre, un asemenea termen trebuie să permită garantarea efectului util al articolului 45 TFUE.

40

Apoi, la punctul 21 din Hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen (C‑292/89, EU:C:1991:80), Curtea, deși nu a stabilit durata minimă căreia ar trebui să îi corespundă termenul rezonabil menționat, a statuat că un termen de șase luni de la intrarea pe teritoriul statului membru gazdă, precum cel care era în discuție în cauza în care s‑a pronunțat această hotărâre, nu putea repune în discuție efectul util respectiv.

41

În sfârșit, în acest context, trebuie să se țină seama de finalitățile Directivei 2004/38, care urmărește să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual de liberă circulație și ședere, care este conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, și să consolideze acest drept (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2019, Tarola, C‑483/17, EU:C:2019:309, punctul 23).

42

Având în vedere aceste considerații, este necesar să se admită că un termen de șase luni de la data înregistrării nu este, în principiu, insuficient și nu repune în discuție efectul util al articolului 45 TFUE.

43

În al treilea rând, în ceea ce privește obligațiile pe care statul membru gazdă le poate impune persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă în același termen rezonabil, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 22 din prezenta hotărâre, din modul de redactare a articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 rezultă că o măsură de expulzare nu poate fi adoptată împotriva persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă dacă dovedește că este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată. Această dispoziție reia în esență principiul care decurge din cuprinsul punctului 21 din Hotărârea din 26 februarie 1991, Antonissen (C‑292/89, EU:C:1991:80), potrivit căruia persoana interesată nu poate fi constrânsă să părăsească teritoriul statului membru gazdă dacă, după expirarea termenului rezonabil, aceasta face dovada că „este în continuare în căutarea unui loc de muncă și că are șanse reale de a fi angajată”.

44

Întrucât, pentru a evita să fie nevoită să părăsească teritoriul statului membru gazdă, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă trebuie să fie, așadar, „în continuare” în căutarea unui loc de muncă după expirarea acestui termen rezonabil, trebuie să se deducă de aici că statul membru gazdă poate, încă în cursul termenului respectiv, să impună persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă să caute un loc de muncă. Totuși, în termenul respectiv, acest stat membru nu poate impune persoanei interesate să demonstreze existența unor șanse reale de a fi angajată.

45

Această interpretare este susținută de faptul că, întrucât obiectivul unui astfel de termen rezonabil este, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 27 din prezenta hotărâre, de a permite persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă ce corespund calificărilor sale personale și să ia măsurile necesare pentru a fi angajată, autoritățile naționale competente pot fi în măsură să aprecieze dacă persoana interesată este în continuare în căutarea unui loc de muncă și are șanse reale de a fi angajată numai după expirarea unui asemenea termen.

46

Astfel, numai după expirarea aceluiași termen rezonabil, persoana aflată în căutarea unui loc de muncă este obligată să facă dovada nu numai că este în continuare în căutarea unui loc de muncă, dar și că are șanse reale de a fi angajată.

47

Este de competența autorităților și a instanțelor din statul membru gazdă să aprecieze elementele de probă prezentate în acest sens de persoana aflată în căutarea unui loc de muncă în cauză. În această privință, autoritățile și instanțele respective vor trebui să efectueze o analiză de ansamblu a oricărui element pertinent precum, de exemplu, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 75 și 76 din concluzii, împrejurarea că această persoană s‑a înregistrat la organismul național însărcinat cu persoanele aflate în căutarea unui loc de muncă, trimite periodic candidaturi angajatorilor potențiali sau chiar se prezintă la interviuri de angajare. În cadrul acestei aprecieri, autoritățile și instanțele menționate trebuie să ia în considerare situația pieței naționale a muncii în sectorul corespunzător calificărilor profesionale ale persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă în cauză. În schimb, faptul că aceasta din urmă a refuzat oferte de încadrare în muncă ce nu corespund calificărilor sale profesionale nu poate fi reținut pentru a considera că nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38.

48

În speță, din considerațiile prezentate mai sus rezultă că, în momentul în care a introdus cererea sa de înregistrare ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, și anume la 27 octombrie 2015, G. M. A. trebuia să dispună, cel puțin, de un termen rezonabil în care autoritățile belgiene îi puteau impune doar să demonstreze că se afla în căutarea unui loc de muncă.

49

Or, din informațiile de care dispune Curtea reiese că decizia Oficiului prin care i s‑a refuzat lui G. M. A. un drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni pe teritoriul belgian a fost adoptată pentru motivul că elementele de probă prezentate de acesta din urmă în susținerea cererii sale nu erau de natură să dovedească faptul că avea o șansă reală de a fi angajat.

50

În aceste condiții, trebuie să se constate că articolul 45 TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38 se opun unei reglementări naționale care impune o asemenea condiție unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă care este într‑o situație precum cea a lui G. M. A.

51

Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare după cum urmează:

52

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolele 15 și 31 din Directiva 2004/38, articolele 41 și 47 din cartă, precum și principiile supremației și efectului util trebuie interpretate în sensul că instanțele din statul membru gazdă sunt obligate, în cadrul examinării căii de atac împotriva unei decizii prin care se refuză acordarea unui drept de ședere pentru o perioadă mai mare de trei luni unei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, să exercite un control de fond și să țină seama de elementele apărute ulterior deciziei menționate, atunci când aceste elemente ar putea să modifice situația acestei persoane aflate în căutarea unui loc de muncă și să justifice acordarea dreptului de ședere respectiv.

53

Din răspunsul la prima întrebare reiese că autoritățile statului membru gazdă, în perioada acoperită de termenul rezonabil menționat la punctul 51 din prezenta hotărâre, nu pot impune persoanei aflate în căutarea unui loc de muncă în cauză să demonstreze că are șanse reale de a fi angajată. Așadar, în măsura în care, în speță, decizia Oficiului i‑a impus lui G. M. A. obligații contrare articolului 45 TFUE și articolului 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38, nu este necesar să se examineze dacă elementele apărute ulterior acestei decizii trebuie luate în considerare de instanțele din statul membru gazdă pentru a recunoaște reclamantului din litigiul principal un drept de ședere în calitate de persoană aflată în căutarea unui loc de muncă.

54

În aceste condiții, nu este necesar să se răspundă la a doua întrebare.

55

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a depune observații în fața Curții, altele decât cele ale părților, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 45 TFUE și articolul 14 alineatul (4) litera (b) din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, trebuie interpretate în sensul că un stat membru gazdă este obligat să acorde un termen rezonabil unui cetățean al Uniunii, care începe să curgă din moment în care acest cetățean al Uniunii s‑a înregistrat ca persoană aflată în căutarea unui loc de muncă, pentru a‑i permite să ia cunoștință de ofertele de încadrare în muncă ce îi pot conveni și să ia măsurile necesare în scopul de a fi angajat.

În acest termen, statul membru gazdă poate impune ca persoana aflată în căutarea unui loc de muncă să facă dovada că este în căutarea unui loc de muncă. Numai după expirarea termenului menționat, acest stat membru poate impune ca persoana care caută un loc de muncă să demonstreze nu numai că este în continuare în căutarea unui loc de muncă, ci și că are șanse reale de a fi angajată.