–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de A. Grumetto, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul spaniol, de S. Jiménez García, în calitate de agent;

–

pentru guvernul suedez, de H. Shev, H. Eklinder, C. Meyer‑Seitz, J. Lundberg și A. Falk, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Perrin și F. Tomat, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 12 alineatul (3) din Directiva 76/308/CEE a Consiliului din 15 martie 1976 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor privind anumite cotizații, drepturi, taxe și alte măsuri (JO 1976, L 73, p. 18, Ediție specială, 02/vol. 1, p. 35), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/44/CE a Consiliului din 15 iunie 2001 (JO 2001, L 175, p. 17, Ediție specială, 02/vol. 14, p. 148) (denumită în continuare „Directiva 76/308”), coroborat cu articolul 20 din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse (JO 1992, L 76, p. 1, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 129), astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992 (JO 1992, L 390, p. 124, Ediție specială, 09/vol. 1, p. 170) (denumită în continuare „Directiva 92/12”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Agenzia delle Dogane (Agenția Vămilor, Italia) (denumită în continuare „Agenția”), pe de o parte, și Silcompa SpA, societate producătoare de alcool etilic cu sediul în Italia, pe de altă parte, în legătură cu două decizii de plată adoptate în vederea recuperării accizelor, pe baza unei cereri de asistență prezentate Agenției de administrația fiscală elenă, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 76/308, referitoare la vânzări de alcool etilic efectuate de Silcompa în perioada 1995-1996 în regim de suspendare a accizelor, având ca destinație Grecia.

3

Potrivit celui de al șaptelea considerent, Directiva 76/308 urmărește în special să definească în mod limitativ circumstanțele speciale care permit autorității solicitate să nu dea curs solicitării de asistență înaintate de autoritatea solicitantă.

4

În conformitate cu al zecelea considerent al acestei directive, atunci când, în timpul procedurii de recuperare în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, creanța sau titlul care permite executarea recuperării acesteia, emise în statul membru în care se află sediul autorității solicitante, sunt contestate de beneficiar, este necesar ca acțiunea în contestare să fie înaintată de beneficiar instanței competente a acestui din urmă stat membru, iar autoritatea solicitată trebuie să suspende procedura de executare pe care a inițiat‑o până în momentul luării unei decizii de către instanța competentă.

5

Directiva menționată este aplicabilă, în temeiul articolului 2 litera (f), tuturor creanțelor aferente accizelor pentru, printre altele, alcool și băuturi alcoolice.

6

Potrivit articolului 6 din aceeași directivă:

„(1)   La solicitarea autorității solicitante, autoritatea solicitată procedează, în conformitate cu actele cu putere de lege sau actele administrative care se aplică în cazul recuperării unor creanțe similare apărute în statul membru în care se află sediul acesteia, la recuperarea creanțelor care fac obiectul unui titlu ce permite executarea acestora.

(2)   În acest sens, orice creanță care face obiectul unei cereri de recuperare este considerată o creanță a statului membru în care se află sediul autorității solicitate, cu excepția cazurilor în care se aplică articolul 12.”

7

Articolul 7 alineatele (1) și (2) din Directiva 76/308 prevede:

„(1)   Cererea de recuperare a unei creanțe, adresată de autoritatea solicitantă autorității solicitate, trebuie să fie însoțită de un exemplar oficial sau de o copie autentificată a titlului care permite executarea acesteia, emis în statul membru în care se află sediul autorității solicitante, și, dacă este cazul, de originalul sau de o copie autentificată a altor documente necesare pentru recuperare.

(2)   Autoritatea solicitantă nu poate formula o cerere de recuperare decât dacă:

8

Articolul 8 din această directivă are următorul cuprins:

„(1)   Titlul care permite executarea recuperării creanței este recunoscut direct și considerat automat ca un titlu care permite executarea unei creanțe a statului membru în care se află sediul autorității solicitate.

(2)   Fără a aduce atingere alineatului (1), titlul executoriu care permite recuperarea creanței poate fi, după caz și în conformitate cu dispozițiile în vigoare, în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, omologat, recunoscut ca sau completat ori înlocuit cu un titlu care permite executarea sa pe teritoriul statului membru în cauză.

În termen de trei luni de la data primirii cererii, statele membre fac toate eforturile pentru a finaliza formalitățile de omologare, de recunoaștere, de completare sau de înlocuire a titlului, cu excepția cazurilor în care se aplică dispozițiile din al treilea paragraf. Formalitățile în cauză nu pot face obiectul unui refuz, dacă titlul este redactat corect. În cazul depășirii termenului de trei luni, autoritatea solicitată informează autoritatea solicitantă asupra motivelor care au determinat depășirea.

În cazul în care oricare dintre aceste formalități dă naștere unei contestații privind creanța și/sau titlul executoriu care permite recuperarea acesteia, emis de autoritatea solicitantă, se aplică articolul 12.”

9

Articolul 12 alineatele (1)-(3) din directiva menționată prevede:

„(1)   Dacă, în cursul procedurii de recuperare, creanța sau titlul care permite executarea recuperării acesteia, emis(ă) în statul membru în care se află sediul autorității solicitante, este contestat(ă) de un beneficiar, acesta prezintă cazul în fața instanței competente a statului membru în care se află sediul autorității solicitante, în conformitate cu normele legislative în vigoare în statul respectiv. Autoritatea solicitantă notifică autorității solicitate această acțiune. Beneficiarul poate, de asemenea, să notifice această acțiune autorității solicitate.

(2)   De îndată ce autoritatea solicitată primește notificarea menționată la alineatul (1), fie din partea autorității solicitante, fie din partea beneficiarului, ea suspendă procedura de executare și așteaptă decizia instanței competente în domeniu, cu excepția cazurilor în care autoritatea solicitantă formulează o cerere contrară, în conformitate cu al doilea paragraf. În cazul în care consideră necesar acest lucru și fără să aducă atingere articolului 13, ea poate recurge la măsuri asiguratorii pentru a garanta recuperarea, în măsura în care actele cu putere de lege în vigoare în statul membru în care se află sediul său permit acest lucru pentru creanțe similare.

Fără a aduce atingere alineatului (2) primul paragraf, în conformitate cu actele cu putere de lege și practicile administrative în vigoare în statul membru în care se află sediul autorității solicitante, aceasta poate cere autorității solicitate să recupereze o creanță contestată, în măsura în care actele cu putere de lege și practicile administrative în vigoare în statul membru în care se află sediul autorității solicitate permit acest lucru. Dacă rezultatul contestației este favorabil debitorului, autoritatea solicitantă are obligația de a rambursa orice sumă recuperată, precum și de a plăti orice compensație datorată, în conformitate cu legislația în vigoare în statul membru în care se află sediul autorității solicitate.

(3)   În cazul în care constatarea [a se citi «contestația»] se referă la măsurile de executare luate de statul membru în care se află sediul autorității solicitate, acțiunea este înaintată instanței competente a statului membru respectiv, în conformitate cu dispozițiile legale și de reglementare din acest stat.”

10

Al patrulea considerent al Directivei 92/12 arată că, pentru a se asigura instituirea și funcționarea pieței interne, exigibilitatea accizelor ar trebui să fie identică în toate statele membre.

11

Directiva 92/12 se aplică, în conformitate cu articolul 3 alineatul (1) din aceasta, printre altele, în privința alcoolului și băuturilor alcoolice.

12

Articolul 4 din directiva menționată prevede:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]”

13

Articolul 5 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„Produsele menționate la articolul 3 alineatul (1) sunt supuse accizelor în momentul producerii lor pe teritoriul [Uniunii], conform definiției din articolul 2, sau în momentul importului pe teritoriul în cauză.”

14

Potrivit articolului 6 alineatele (1) și (2) din Directiva 92/12:

„(1)   Accizele sunt exigibile în momentul punerii în consum sau în momentul înregistrării unor deficite care trebuie supuse accizelor în conformitate cu articolul 14 alineatul (3).

Punerea în consum a produselor supuse accizelor înseamnă:

(2)   Condițiile de exigibilitate și rata accizelor care se adoptă sunt cele aflate în vigoare la data la care accizele devin exigibile în statul membru în care are loc punerea în consum sau în care se înregistrează deficitele. […]”

15

Articolul 15 alineatul (1) primul paragraf din această directivă prevede că, în principiu, „circulația produselor supuse accizelor în regim de suspendare a accizelor trebuie să se desfășoare între antrepozite fiscale”.

16

Potrivit articolului 15 alineatele (3) și (4) din directiva menționată:

„(3)   Riscurile inerente circulației [în Uniune] sunt acoperite de garanția oferită de antrepozitarul autorizat expeditor, conform articolului 13, sau, dacă este necesar, de o garanție solidară a expeditorului și a transportatorului. […]

(4)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 20, responsabilitatea antrepozitarului autorizat expeditor și, dacă este cazul, cea a transportatorului poate fi exclusă numai pe baza dovezii preluării produselor de către destinatar, în special pe baza documentului de însoțire menționat la articolul 18, conform condițiilor stabilite în articolul 19.”

17

În conformitate cu articolul 18 alineatul (1) din aceeași directivă:

„[…] toate produsele la care se aplică accize, care circulă sub incidența măsurilor generale de suspendare a taxei stabilite între statele membre, inclusiv cele care circulă pe mare sau pe calea aerului direct dintr‑un port sau aeroport al [Uniunii] în altul, sunt însoțite de un document întocmit de către expeditor. Acest document poate fi un document administrativ sau unul comercial. […]”

18

Articolul 19 alineatul (1) primul și al treilea paragraf din Directiva 92/12 prevede:

„Autoritățile fiscale din statele membre sunt informate de comercianți cu privire la livrările expediate sau primite prin intermediul documentului sau al unei trimiteri la documentul prevăzut la articolul 18. Acest document se întocmește în patru exemplare:

[…]

Statele membre de destinație pot stipula că exemplarul de retransmis expeditorului pentru încheierea operațiunii trebuie să fie certificat sau andosat de autoritățile lor naționale. […]”

19

Articolul 19 alineatele (2) și (3) din această directivă are următorul cuprins:

„(2)   În cazul în care produsele supuse accizelor circulă în regim de suspendare a accizelor către un antrepozitar autorizat sau către un comerciant înregistrat sau neînregistrat, un exemplar din documentul administrativ de însoțire sau un exemplar din documentul comercial, adnotat în mod corespunzător, este retransmis de către destinatar expeditorului pentru încheierea operațiunii în termen de cel mult 15 zile de la sfârșitul lunii în care destinatarul a primit mărfurile.

[…]

(3)   Regimul de suspendare a accizelor, conform definiției din articolul 4 litera (c), este încheiat prin introducerea produselor supuse accizelor în unul din regimurile prevăzute la articolul 5 alineatul (2) și în conformitate cu alineatul în cauză, după primirea de către expeditor a exemplarului de retransmis al documentului administrativ de însoțire sau a unui exemplar din documentul comercial, adnotat corespunzător, în care trebuie menționat faptul că produsele au fost introduse într‑un astfel de regim.”

20

Articolul 20 din directiva menționată prevede:

„(1)   Dacă s‑a comis o infracțiune sau o neregulă pe parcursul circulației care generează exigibilitatea accizelor, accizele sunt datorate statului membru în care s‑a comis infracțiunea sau neregula de către persoana fizică sau juridică ce a garantat plata accizelor în conformitate cu articolul 15 alineatul (3), fără a aduce atingere inițierii procedurilor penale.

Dacă accizele sunt colectate într‑un stat membru, altul decât cel de plecare, statul membru care colectează accizele informează autoritățile competente din țara de plecare.

(2)   Dacă, pe parcursul circulației, se constată o infracțiune sau neregulă fără a se putea determina unde a fost comisă, se consideră că aceasta a avut loc în statul membru în care a fost constatată.

(3)   Fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 6 alineatul (2), dacă produsele supuse accizelor nu ajung la destinație și nu se poate determina unde s‑a comis infracțiunea sau neregula, se consideră că acea infracțiune sau neregulă a fost comisă în statul membru de plecare, care colectează accizele la rata în vigoare la data la care au fost expediate produsele, dacă, în termen de cel mult patru luni de la data expedierii produselor, autoritățile competente nu primesc dovada corectitudinii tranzacției sau a locului în care s‑a comis [efectiv] infracțiunea sau neregula. Statele membre iau măsurile necesare pentru a depista orice nereguli și pentru a impune pedepse eficiente.

(4)   Dacă, înainte de expirarea unei perioade de trei ani de la data la care a fost întocmit documentul de însoțire, se determină statul membru în care s‑a produs [efectiv] infracțiunea sau neregula, statul membru în cauză colectează accizele la rata în vigoare la data la care au fost expediate produsele. În acest caz, imediat ce se face dovada colectării accizelor, sunt rambursate accizele percepute inițial.”

21

Asistența reciprocă în materie de recuperare a accizelor este reglementată în dreptul italian în special prin decreto legislativo n. 69 – Attuazione della direttiva 2001/44/CE relativa all’assistenza reciproca in materia di recupero di crediti connessi al sistema di finanziamento del FEOGA, nonché ai prelievi agricoli, ai dazi doganali, all’IVA ed a talune accise (Decretul legislativ nr. 69 privind punerea în aplicare a Directivei 2001/44/CE privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor rezultate din operațiuni cuprinse în sistemul de finanțare al FEOGA, precum și a prelevărilor agricole și taxelor vamale și privind TVA și anumite accize) din 9 aprilie 2003 (supliment ordinar la GURI nr. 87 din 14 aprilie 2003, denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 69/2003”).

22

Articolul 5 din Decretul legislativ nr. 69/2003, intitulat „Asistența pentru recuperarea creanțelor”, prevede:

„1.   La cererea autorității solicitante, Ministero dell’economia e delle finanze (Ministerul Economiei și Finanțelor, Italia), în temeiul titlurilor executorii primite, dă curs recuperării creanțelor menționate la articolul 1, născute în statul membru în care se află sediul acesteia, potrivit reglementării în vigoare pentru recuperarea creanțelor similare născute pe teritoriul național; titlurile în cauză, care au efect executoriu direct și imediat, sunt asimilate rolurilor menționate în decreto del Presidente della Repubblica n. 602 [Disposizioni sulla riscossione delle imposte sul reddito (Decretul Președintelui Republicii nr. 602 privind perceperea impozitului pe venit) din 29 septembrie 1973 (supliment ordinar la GURI nr. 268 din 16 octombrie 1976)].

2.   Autoritatea solicitantă nu poate formula o cerere de recuperare decât dacă:

[…]”

23

Articolul 6 din acest decret legislativ, intitulat „Contestații privind creanța”, prevede:

„1.   Persoana interesată care intenționează să conteste creanța sau titlul executoriu emis în statul membru solicitant trebuie să sesizeze organul competent din statul respectiv, în conformitate cu legislația în vigoare în acel stat; în acest caz, după ce a primit de la autoritatea solicitantă sau de la persoana interesată notificarea căii de atac exercitate, Ministerul Economiei și Finanțelor suspendă procedura de executare până la pronunțarea unei decizii de către organul menționat mai sus, cu excepția cazului în care aceeași autoritate solicitantă a formulat o cerere în sens contrar. În cazul în care procedura de recuperare a creanței contestate a fost totuși întreprinsă ca urmare a cererii autorității solicitante, iar rezultatul contestației este favorabil debitorului, autoritatea solicitantă are obligația de a rambursa suma recuperată, precum și orice sumă suplimentară datorată, în conformitate cu legislația italiană. În cazul în care cu privire la contestație se pronunță o instanță a cărei decizie este favorabilă autorității solicitante și permite recuperarea creanței în același stat, procedura de executare se reia în temeiul deciziei respective.

2.   Persoana interesată care intenționează să conteste actele aferente procedurii de executare trebuie să sesizeze organul competent, în conformitate cu dispozițiile de drept intern.

3.   Statul membru în care se află sediul autorității solicitante rămâne răspunzător față de statul membru în care se află sediul autorității solicitate pentru cheltuielile și pierderile suportate în legătură cu acțiuni declarate neîntemeiate sub aspectul existenței creanței sau al validității titlului emis de autoritatea solicitantă.”

24

Între anii 1995 și 1996, Silcompa vindea alcool etilic, în regim de suspendare a accizelor, având ca destinație Grecia.

25

În luna ianuarie a anului 2000, în urma unui control efectuat de Ufficio Tecnico di Finanza di Reggio Emilia (Oficiul Tehnic al Finanțelor din Reggio Emilia, Italia), în cadrul procedurii de cooperare administrativă prevăzute la articolul 19 din Directiva 92/12, s‑a stabilit că documentele administrative de însoțire (denumite în continuare „DAI”) ale loturilor de alcool expediate de Silcompa nu ajunseseră niciodată la autoritățile vamale elene pentru întocmirea documentelor oficiale și că ștampilele biroului vamal din Corint (Grecia) care figurau pe DAI, găsite în localurile Silcompa, erau false. Prin urmare, Agenția a emis trei decizii de plată pentru recuperarea accizelor neachitate, în valoare totală de 6296495,47 euro.

26

Silcompa a formulat o acțiune împotriva acestor decizii de plată în fața Tribunale di Bologna (Tribunalul din Bologna, Italia), a cărui hotărâre, în favoarea Silcompa, a făcut obiectul unei căi de atac formulate de Agenție în fața Corte d’appello di Bologna (Curtea de Apel din Bologna, Italia). Potrivit instanței de trimitere, la data cererii de decizie preliminară, procedura referitoare la această cale de atac era încă pendinte.

27

În plus, în urma unei solicitări de informații adresate Silcompa în luna aprilie a anului 2001 de autoritățile vamale elene pentru a obține clarificări privind operațiunile referitoare la loturile de alcool în cauză și a răspunsului Silcompa la aceasta, autoritățile respective au informat Agenția, în luna februarie a anului 2004, că livrările de produse expediate de Silcompa către o întreprindere elenă trebuiau considerate neregulamentare.

28

Astfel, la 27 martie 2004, Ufficio delle Dogane di Reggio Emilia (Biroul Vamal din Reggio Emilia, Italia) a emis decizia de rectificare nr. 6/2004, care acoperea atât creanțele fiscale italiene rezultate din deciziile de plată emise în luna ianuarie a anului 2000, menționate la punctul 25 din prezenta hotărâre, cât și o rectificare fiscală suplimentară de 473410,66 euro, datorată în urma comunicării autorităților vamale elene din luna februarie a anului 2004. Silcompa a atacat decizia de rectificare nr. 6/2004 în fața Commissione tributaria provinciale di Reggio Emilia (Comisia Fiscală Provincială din Reggio Emilia, Italia). Această procedură a condus la încheierea, în luna septembrie a anului 2017, a unui acord tranzacțional între Agenție și Silcompa, care stabilea în sarcina acesteia din urmă suma totală de 1554181,23 euro cu titlu de creanță revendicată de administrația fiscală italiană.

29

Pe de altă parte, în luna ianuarie a anului 2005, pentru aceleași operațiuni de export în cadrul Uniunii, biroul vamal din Atena (Grecia) a emis două „acte de imputare a accizelor”, considerând că punerea în consum ilegală pe teritoriul elen a alcoolului etilic expediat de Silcompa către societăți de tip „cutie poștală” fusese dovedită. Acest birou s‑a întemeiat, potrivit afirmațiilor părților din litigiul principal, pe anchetele penale care au condus la pronunțarea hotărârii, care confirmase în primă instanță sosirea mărfii Silcompa la comercianții greci și punerea în consum frauduloasă a acesteia.

30

La 31 ianuarie 2005, administrația fiscală elenă a prezentat, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 76/308, o cerere de asistență pentru recuperarea creanțelor aferente accizelor în cauză.

31

La 13 septembrie 2005, Agenția, în calitate de autoritate solicitată competentă, a notificat Silcompa, în temeiul articolului 5 din Decretul legislativ nr. 69/2003, două decizii de plată amiabilă pentru sumele de 10280291,66 euro (decizia RP 05/14) și de 64218,25 euro (decizia RP 05/12), care fac obiectul litigiului principal.

32

Acțiunea formulată de Silcompa împotriva acestor decizii de plată a fost respinsă în primă instanță ca inadmisibilă de Commissione tributaria provinciale di Roma (Comisia Fiscală Provincială din Roma, Italia), înainte de a fi admisă de Commissione tributaria regionale del Lazio (Comisia Fiscală Regională din Lazio, Italia), sesizată cu un apel formulat de Silcompa, prin care a fost invocată lipsa notificării de către autoritățile elene a „actelor prealabile” și insuficiența motivării respectivelor decizii de plată, în măsura în care acestea din urmă nu menționau procedurile care fuseseră inițiate în paralel în Italia cu privire la recuperarea accizelor asupra acelorași operațiuni de export.

33

În consecință, Agenția a declarat recurs la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia).

34

Instanța de trimitere ridică în special problema dacă, în cadrul unei acțiuni privind procedura de executare inițiată în contextul asistenței reciproce în materie de recuperare a creanțelor referitoare la accize, poate fi avută în vedere o „eventuală duplicare a creanței fiscale”, având în vedere că cereri întemeiate pe aceleași fapte generatoare ale accizei au fost prezentate în paralel în statul membru în care se află sediul autorității solicitante și în cel în care se află sediul autorității solicitate.

35

Deși admite că, în temeiul articolului 12 din Directiva 76/308, în cazul în care contestația se referă la măsurile de executare în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, instanța competentă din acest stat membru este cea care este sesizată, în timp ce, în cazul în care contestația se referă la creanța sau titlul care permite executarea recuperării acesteia, este sesizată instanța competentă în statul membru în care se află sediul autorității solicitante, instanța de trimitere amintește că, în conformitate cu articolul 20 alineatul (4) din Directiva 92/12, accizele percepute inițial într‑un stat membru sunt rambursate în cazul în care se determină statul membru în care s‑a produs efectiv infracțiunea sau neregula. Cu toate acestea, potrivit dispoziției menționate, o astfel de determinare a statului membru în care s‑a săvârșit efectiv infracțiunea sau neregula ar trebui să aibă loc înainte de expirarea unui termen de trei ani de la data la care a fost întocmit DAI, termen care, în speță, ar fi expirat de mult timp.

36

În această privință, instanța de trimitere ridică în special problema dacă, în cadrul procedurii de recuperare prevăzute la articolul 12 alineatul (3) din Directiva 76/308, care vizează punerea în aplicare a unei cereri de asistență prezentate în temeiul articolului 6 alineatul (1) din aceasta, condițiile prevăzute la articolul 20 din Directiva 92/12, precum locul în care s‑a comis infracțiunea sau neregula, trebuie de asemenea examinate, cel puțin în împrejurările speciale care caracterizează cauza principală. Astfel, potrivit acestei instanțe, este vorba despre o examinare care nu pare să privească creanța sau titlul străin, astfel cum prevede articolul 12 alineatul (1) din Directiva 76/308, ci legalitatea cererii de asistență și, în consecință, legalitatea tuturor măsurilor de executare a acestei creanțe.

37

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile articolului 12 alineatul (3) din Directiva [76/308] coroborat cu articolul 20 din Directiva [92/12] pot fi interpretate în sensul că, în cadrul unei proceduri inițiate împotriva actelor de executare aferente colectării, poate face obiectul examinării și, dacă este cazul, în ce limite condiția privind locul (de punere efectivă în consum) în care neregula sau infracțiunea s‑a comis efectiv în cazul în care, precum în situația dedusă judecății, aceeași creanță, întemeiată pe aceleași operațiuni de export, este invocată în mod autonom împotriva contribuabilului de [autoritatea] solicitant[ă] și de [autoritatea] solicitat[ă], iar în [statul solicitat] sunt pendinte în același timp atât procedura cu privire la creanța internă, cât și cea cu privire la activitatea de colectare pentru celălalt stat, o astfel de constatare constituind un motiv de refuz al cererii de asistență și, prin urmare, de împiedicare a tuturor actelor de executare?”

38

La 22 octombrie 2019, Curtea a transmis instanței de trimitere o cerere de informații privind cadrul factual și juridic al litigiului principal.

39

La 31 decembrie 2019, instanța de trimitere a răspuns la această cerere de informații.

40

Ședința de audiere a pledoariilor, a cărei organizare fusese stabilită la 26 martie 2020, ca urmare a crizei sanitare și a incertitudinilor pe care aceasta le‑a creat cu privire la data la care Curtea ar putea relua activitatea sa jurisdicțională în condiții normale, a fost anulată, iar întrebările care fuseseră adresate în vederea unui răspuns oral au fost transformate în întrebări în vederea unui răspuns scris. Guvernele italian, spaniol și suedez, precum și Comisia Europeană au răspuns la întrebările adresate în termenul stabilit de Curte.

41

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 12 alineatul (3) din Directiva 76/308 coroborat cu articolul 20 din Directiva 92/12 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în contestarea măsurilor de executare adoptate în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, instanța competentă din acest stat membru poate refuza să admită cererea de recuperare a accizelor prezentată de autoritățile competente ale unui alt stat membru în ceea ce privește produsele care au derogat în mod neregulamentar de la regimul de suspendare, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 92/12, și care se întemeiază pe aceleași operațiuni de export care fac deja obiectul recuperării accizelor în statul membru în care se află sediul autorității solicitate.

42

În speță, întemeindu‑se pe neregulile comise în cursul aceleiași serii de operațiuni de export în regim de suspendare a accizelor care datează din anii 1995 și 1996, autoritățile a două state membre, și anume Republica Italiană și Republica Elenă, consideră că sunt competente, în temeiul articolului 20 din Directiva 92/12, să solicite accizele care grevează aceste operațiuni.

43

În acest context, trebuie arătat, cu titlu introductiv, că Directiva 76/308 a fost abrogată și codificată prin Directiva 2008/55/CE a Consiliului din 26 mai 2008 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor privind anumite cotizații, drepturi, taxe și alte măsuri (JO 2008, L 150, p. 28), care a fost, la rândul său, abrogată și înlocuită prin Directiva 2010/24/UE a Consiliului din 16 martie 2010 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor legate de taxe, impozite, drepturi și alte măsuri (JO 2010, L 84, p. 1, rectificare în JO 2010, L 100, p. 17). Pe de altă parte, Directiva 92/12 a fost abrogată și înlocuită prin Directiva 2008/118/CE a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind regimul general al accizelor și de abrogare a Directivei 92/12/CEE (JO 2009, L 9, p. 12). Cu toate acestea, ținând seama de data faptelor din litigiul principal, prezenta trimitere preliminară este examinată în raport cu Directivele 76/308 și 92/12.

44

În ceea ce privește, în primul rând, Directiva 92/12, aceasta urmărește să stabilească o serie de norme referitoare la deținerea, circulația și monitorizarea produselor supuse accizelor precum alcoolul și băuturile alcoolice, în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceasta, în special, astfel cum reiese din al patrulea considerent al acesteia, în scopul de a asigura că exigibilitatea accizelor este identică în toate statele membre. Această armonizare permite, în principiu, înlăturarea dublei impuneri în relațiile dintre statele membre (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2015, Prankl, C‑175/14, EU:C:2015:142, punctul 20 și jurisprudența citată).

45

În această privință, articolul 20 din Directiva 92/12 urmărește în special să determine statul membru care este singurul abilitat să perceapă accizele asupra produselor în cauză dacă s‑a comis o infracțiune sau o neregulă pe parcursul circulației (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2002, Cipriani, C‑395/00, EU:C:2002:751, punctul 46, și Hotărârea din 13 decembrie 2007, BATIG, C‑374/06, EU:C:2007:788, punctul 44).

46

Faptul generator al impozitării, în sensul Directivei 92/12, este constituit, conform articolului 5 alineatul (1) din aceasta, din producerea pe teritoriul Uniunii a produselor supuse accizelor sau din importul acestora pe teritoriul menționat (Hotărârea din 5 aprilie 2001, Van de Water, C‑325/99, EU:C:2001:201, punctul 29).

47

În schimb, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 92/12, accizele sunt exigibile, printre altele, în momentul punerii în consum a produselor supuse accizelor. Potrivit articolului 6 alineatul (1) al doilea paragraf litera (a) din această directivă, această noțiune include de asemenea orice derogare, inclusiv neregulamentară, de la un regim de suspendare, definit la articolul 4 litera (c) din directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 aprilie 2001, Van de Water, C‑325/99, EU:C:2001:201, punctele 30, 31 și 34-36, Hotărârea din 12 decembrie 2002, Cipriani, C‑395/00, EU:C:2002:751, punctele 42 și 43, precum și Hotărârea din 13 decembrie 2007, BATIG, C‑374/06, EU:C:2007:788, punctul 29).

48

În conformitate cu articolul 4 litera (c) din Directiva 92/12, regimul de suspendare constituie o procedură fiscală aplicată producerii, prelucrării, deținerii și circulației produselor, cu suspendarea accizelor.

49

Un astfel de regim se caracterizează prin faptul că accizele aferente produselor cărora li se aplică nu sunt încă exigibile, deși faptul generator al impozitării s‑a produs deja. Prin urmare, în ceea ce privește produsele supuse accizelor, acest regim operează reportarea exigibilității accizelor până în momentul în care este îndeplinită o condiție de exigibilitate precum cea descrisă la punctul 47 din prezenta hotărâre (a se vedea prin analogie Hotărârea din 28 ianuarie 2016, BP Europa, C‑64/15, EU:C:2016:62, punctul 22).

50

În temeiul articolului 15 alineatul (1) din Directiva 92/12, circulația produselor supuse accizelor în regim de suspendare a accizelor trebuie să se desfășoare, în principiu, între antrepozitele fiscale definite la articolul 4 litera (b) din această directivă și exploatate de antrepozitarii autorizați, în sensul articolului 4 litera (a) din aceasta.

51

Potrivit articolului 15 alineatul (4) din directiva menționată, fără a aduce atingere dispozițiilor articolului 20 din aceasta, responsabilitatea antrepozitarului autorizat expeditor poate fi exclusă numai pe baza dovezii preluării produselor de către destinatar, în special pe baza DAI menționat la articolul 18 din aceeași directivă, conform condițiilor stabilite la articolul 19 din aceasta.

52

Astfel, legiuitorul Uniunii a conferit un rol central antrepozitarului autorizat, în cadrul procedurii de circulație a produselor supuse accizelor și plasate în regim de suspendare, ceea ce se traduce printr‑un regim de răspundere pentru toate riscurile inerente acestei circulații. Acest antrepozitar este, în consecință, desemnat ca fiind obligat la plata accizelor în cazul în care s‑a comis o infracțiune sau o neregulă care generează exigibilitatea acestora pe parcursul circulației produselor menționate. Această răspundere este, în plus, obiectivă și nu se întemeiază pe culpa dovedită sau prezumată a antrepozitarului, ci pe participarea sa la o activitate economică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 2 iunie 2016, Kapnoviomichania Karelia, C‑81/15, EU:C:2016:398, punctele 31 și 32).

53

În cazul în care s‑a comis o neregulă sau o infracțiune pe parcursul circulației care generează exigibilitatea accizelor, articolul 20 alineatul (1) din Directiva 92/12 atribuie competența de percepere a accizelor cu titlu principal statului membru de la locul în care s‑a comis infracțiunea sau neregula.

54

Dacă, în schimb, locul în care s‑a comis infracțiunea sau neregula nu poate fi stabilit, articolul 20 alineatele (2) și (3) din această directivă prevede prezumții în ceea ce privește stabilirea acestui loc în favoarea statului membru în care se constată infracțiunea sau neregula ori, în cazul în care produsele supuse accizelor nu ajung la destinație și nu se poate determina unde s‑a comis infracțiunea sau neregula, în favoarea „statului membru de plecare”.

55

Pe de altă parte, astfel cum arată Comisia și după cum a indicat domnul avocat general la punctul 54 din concluzii, articolul 20 alineatul (4) din Directiva 92/12 prevede un mecanism denumit „corectiv”, care permite determinarea statului membru în care s‑a comis efectiv infracțiunea sau neregula, înainte de expirarea unei perioade de trei ani de la data la care a fost întocmit DAI, în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) și cu articolul 19 alineatul (1) din aceasta. În acest caz, imediat ce s‑a făcut dovada colectării accizelor, sunt rambursate accizele percepute inițial de un alt stat membru, în temeiul articolului 20 alineatele (2) și (3) din această directivă.

56

Prin urmare, acest mecanism corectiv prevăzut la articolul 20 alineatul (4) din Directiva 92/12 nu vizează situația unui conflict de competențe între, pe de o parte, un stat membru în care s‑a comis infracțiunea sau neregula pe parcursul circulației produselor supuse accizelor și care generează exigibilitatea acestora și, pe de altă parte, un stat membru în care, ulterior, a avut loc o punere în consum a acestor produse, ci, astfel cum a arătat domnul avocat general în esență la punctul 63 din concluzii, ipoteza în care este clar că locul în care s‑a comis efectiv infracțiunea sau neregula se află în alt stat membru decât cel în care s‑a determinat inițial.

57

În speță, astfel cum reiese din decizia de trimitere, în luna ianuarie a anului 2000, autoritățile vamale italiene au constatat lipsa încheierii regimului de suspendare, în sensul articolului 19 alineatul (3) din Directiva 92/12, întrucât DAI pe care Silcompa le primise, în ceea ce privește livrările de produse expediate, erau viciate de nereguli, în măsura în care timbrele biroului vamal din Corint (Grecia) aplicate pe acestea erau false.

58

Cu toate acestea, decizia de trimitere nu precizează dacă, în vederea recuperării accizei, aceste autorități vamale au putut dovedi efectiv că neregula constând în aplicarea de timbre vamale elene false fusese comisă în Italia pentru a se întemeia pe articolul 20 alineatul (1) din Directiva 92/12 sau dacă acestea au trebuit să aplice una dintre prezumțiile prevăzute la articolul 20 alineatele (2) și (3) din această directivă.

59

Pe de altă parte, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 62 din concluzii, Curtea nu dispune de vreun element concret pentru a evalua eventuala comitere a infracțiunii sau a neregulii pe teritoriul unui alt stat membru decât cel al Republicii Italiene. Comercializarea ilegală pe teritoriul grec a alcoolului etilic expediat de Silcompa trebuie, desigur, să fie considerată infracțiune sau neregulă aferentă produselor în cauză, dar poate fi de asemenea considerată ca fiind doar o consecință a infracțiunii sau a neregulii care a fost comisă anterior în Italia, aspect a cărui stabilire revine instanței de trimitere.

60

În funcție de o astfel de stabilire, pot fi avute în vedere două ipoteze.

61

Prima ipoteză privește cazul unei pluralități de infracțiuni sau nereguli.

62

Într‑un asemenea caz, într‑o situație în care mai multe infracțiuni sau nereguli au fost comise consecutiv pe teritoriul mai multor state membre, două sau chiar mai multe state membre se consideră competente, în temeiul Directivei 92/12, să perceapă accizele care rezultă din comiterea unei infracțiuni sau a unei nereguli pe teritoriile lor respective.

63

Cu toate acestea, Curtea a statuat că nu se poate susține în mod valabil că legiuitorul Uniunii intenționa să privilegieze prevenirea abuzurilor și a fraudelor permițând, în general, tuturor statelor membre vizate de un transport neregulamentar de produse supuse accizelor să perceapă accizele (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2015, Prankl, C‑175/14, EU:C:2015:142, punctul 27).

64

De asemenea, într‑o situație care implică o derogare neregulamentară de la regimul de suspendare, intervenită într‑un stat membru, care determină, conform articolului 6 alineatul (1) litera (a) din Directiva 92/12, o punere în consum a unor produse supuse accizelor, precum și, ulterior, o punere în consum efectivă într‑un alt stat membru, nu se poate admite ca și acesta din urmă să poată percepe accizele în ceea ce privește aceleași operațiuni de export.

65

Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 56 din concluzii, în conformitate cu economia generală a Directivei 92/12, punerea în consum a produselor supuse accizelor nu poate avea loc decât o singură dată. Rezultă că, deși în practică mai multe infracțiuni sau nereguli succesive se pot produce în diferite state membre pe parcursul circulației aceluiași produs supus accizelor, numai prima dintre acestea, și anume cea care a avut drept consecință derogarea produselor pe parcursul circulației de la regimul de suspendare a accizelor, trebuie luată în considerare în vederea aplicării articolului 20 din directiva menționată, în măsura în care o asemenea infracțiune sau o asemenea neregulă a avut ca efect punerea produselor în consum, în sensul articolului 6 din aceasta.

66

A doua ipoteză care poate fi avută în vedere privește cazul în care autoritățile unui stat membru s‑au întemeiat pe una dintre prezumțiile prevăzute la articolul 20 alineatele (2) și (3) din Directiva 92/12 și în care autoritățile unui alt stat membru constată că infracțiunea sau neregula a fost comisă efectiv în acest din urmă stat membru. Într‑o astfel de ipoteză, autoritățile din aceste state membre aplică mecanismul corectiv prevăzut la articolul 20 alineatul (4) din directiva menționată, cu respectarea condițiilor prevăzute în acest scop în termen de trei ani de la data la care a fost întocmit DAI, în conformitate cu articolul 18 alineatul (1) și cu articolul 19 alineatul (1) din directiva respectivă.

67

Odată ce acest termen de trei ani a expirat, niciun alt stat membru decât cel care s‑a întemeiat pe una dintre prezumțiile prevăzute la articolul 20 alineatele (2) și (3) din Directiva 92/12 nu se mai poate prevala în mod valabil de competența prevăzută la articolul 20 alineatul (4) din aceasta.

68

În ceea ce privește, în al doilea rând, Directiva 76/308, trebuie amintit, pe de o parte, că această directivă stabilește norme comune de asistență reciprocă pentru a garanta recuperarea creanțelor referitoare la anumite cotizații, drepturi și taxe (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2012, X, C‑498/10, EU:C:2012:635, punctul 44 și jurisprudența citată).

69

În temeiul articolului 2 litera (f), directiva menționată se aplică, printre altele, accizelor la alcool și băuturi alcoolice.

70

Pe de altă parte, în ceea ce privește normele privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor referitoare în special la accize, trebuie amintit că articolul 12 alineatele (1) și (3) din Directiva 76/308 prevede o repartizare a competențelor între instanțele statului membru în care se află sediul autorității solicitante și cele ale statului membru în care se află sediul autorității solicitate pentru judecarea contestațiilor privind creanța sau titlul care permite executarea recuperării sale și, respectiv, măsurile de executare propriu‑zise (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Kyrian, C‑233/08, EU:C:2010:11, punctul 37).

71

Această repartizare a competențelor reprezintă corolarul faptului că creanța și titlul care permite executarea recuperării acesteia sunt stabilite în temeiul dreptului în vigoare în statul membru în care se află sediul autorității solicitante, în timp ce, în ceea ce privește măsurile de executare în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, aceasta din urmă aplică, în temeiul articolelor 5 și 6 din Directiva 76/308, dispozițiile pe care dreptul său național le prevede pentru acte similare, această autoritate aflându‑se în poziția cea mai potrivită pentru a aprecia legalitatea unui act în raport cu dreptul său național (Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Kyrian, C‑233/08, EU:C:2010:11, punctul 40).

72

Acesta este motivul pentru care, conform articolului 8 alineatul (1) din Directiva 76/308, titlul care permite executarea recuperării creanței este recunoscut direct și considerat automat ca un instrument care permite executarea unei creanțe a statului membru în care se află sediul autorității solicitate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Kyrian, C‑233/08, EU:C:2010:11, punctul 36).

73

Această repartizare a competențelor este de asemenea o expresie a principiului încrederii reciproce între autoritățile naționale în cauză (a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Directiva 2010/24, Hotărârea din 26 aprilie 2018, Donnellan, C‑34/17, EU:C:2018:282, punctele 40-46).

74

Rezultă că, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctele 76 și 77 din concluzii, autoritățile statului membru solicitat nu pot repune în discuție aprecierea autorităților statului membru solicitant cu privire la locul în care s‑a comis neregula sau infracțiunea, întrucât o asemenea apreciere face parte din însuși obiectul creanței a cărei recuperare este solicitată de statul membru solicitant și care este astfel de competența sa exclusivă.

75

Cu toate acestea, trebuie arătat, pe de o parte, că Directiva 76/308, precum și jurisprudența referitoare la aceasta nu privesc o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care sunt invocate două creanțe concurente întemeiate în esență pe aceleași operațiuni de export, una constatată de o instanță a statului membru în care se află sediul autorității solicitate, iar cealaltă constatată de o instanță a statului membru în care se află sediul autorității solicitante și care beneficiază, în primul stat membru, de un tratament național. Astfel, normele privind repartizarea competențelor într‑o asemenea situație sunt prevăzute în Directiva 92/12.

76

Pe de altă parte, trebuie amintit că Curtea a statuat că, cu titlu excepțional, instanțele statului membru în care se află sediul autorității solicitate sunt abilitate să verifice dacă executarea titlului ar fi de natură să aducă atingere în special ordinii publice a acestui stat membru și, dacă este cazul, să refuze acordarea asistenței în tot sau în parte sau să o subordoneze respectării anumitor condiții (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Kyrian, C‑233/08, EU:C:2010:11, punctul 42, și Hotărârea din 26 aprilie 2018, Donnellan, C‑34/17, EU:C:2018:282, punctul 47).

77

Astfel, ca urmare a tratamentului național recunoscut, în temeiul articolelor 6 și 8 din Directiva 76/308, creanței care face obiectul unei cereri de recuperare, precum și titlului care permite executarea recuperării acestei creanțe, este dificil de conceput ca un astfel de titlu să fie executat în statul membru în care se află sediul autorității solicitate dacă executarea respectivă este de natură să aducă atingere ordinii publice a acestuia (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 ianuarie 2010, Kyrian, C‑233/08, EU:C:2010:11, punctul 43, și, în ceea ce privește Directiva 2010/24, Hotărârea din 26 aprilie 2018, Donnellan, C‑34/17, EU:C:2018:282, punctul 48).

78

De asemenea, în pofida acestui tratament național, este dificil de conceput ca titlul care permite executarea recuperării creanței să fie executat în statul membru în care se află sediul autorității solicitate dacă această executare este de natură să conducă la o situație în care s‑ar putea proceda, cu încălcarea Directivei 92/12, la o dublă percepere a accizelor care grevează în esență aceleași operațiuni referitoare la aceleași produse.

79

Pentru a evita producerea unei astfel de situații, este necesar să se permită instanței competente din același stat membru să refuze executarea acestui titlu.

80

A adopta o soluție contrară ar însemna să se admită că, în cadrul aceluiași sistem național, ar putea coexista două decizii definitive privind impozitarea acelorași produse supuse accizelor, una întemeiată pe derogarea lor neregulamentară de la regimul de suspendare, iar cealaltă întemeiată pe punerea lor în consum ulterioară.

81

În măsura în care din decizia de trimitere reiese că sunt încă pendinte procedura întemeiată pe derogarea neregulamentară de la regimul de suspendare și cea referitoare la cererea de asistență, instanța de trimitere ar trebui, în principiu, într‑o primă etapă, să suspende judecarea cauzei în ceea ce privește procedura referitoare la cererea de asistență până la soluționarea procedurii privind derogarea neregulamentară de la regimul de suspendare și, într‑o a doua etapă, numai în ipoteza în care ar exista, în statul membru solicitat, o hotărâre judecătorească definitivă referitoare la impozitarea acelorași produse supuse accizelor ca cele vizate de titlul executoriu din stat membru solicitant, această instanță ar putea refuza cererea de asistență.

82

Această interpretare nu poate fi repusă în discuție de faptul că, la punctul 55 din Hotărârea din 13 decembrie 2007, BATIG (C‑374/06, EU:C:2007:788), Curtea a considerat că, deși Directiva 92/12 urmărește efectiv să armonizeze procedurile de percepere a accizelor având un dublu obiectiv de prelevare efectivă a accizelor într‑un singur stat membru, respectiv cel în care are loc punerea în consum, legiuitorul Uniunii nu a instituit prevenirea dublei impuneri ca principiu absolut.

83

Astfel, asemenea motive se înscriu în contextul factual particular al cauzei în care s‑a pronunțat acea hotărâre, care privea ipoteza unei derogări nelegale de la regimul de suspendare din cauza furtului produselor pe care fuseseră aplicate, în „statul membru de plecare”, mărci fiscale care aveau, astfel cum reiese din cuprinsul punctului 32 din hotărârea menționată, o valoare intrinsecă ce le deosebește de o simplă chitanță care atestă plata unei sume de bani autorităților fiscale ale statului membru care a emis aceste mărci (a se vedea în acest sens Hotărârea din 5 martie 2015, Prankl, C‑175/14, EU:C:2015:142, punctele 28 și 29).

84

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 12 alineatul (3) din Directiva 76/308 coroborat cu articolul 20 din Directiva 92/12 trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în contestarea măsurilor de executare adoptate în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, instanța competentă din acest stat membru poate refuza să admită cererea de recuperare a accizelor prezentată de autoritățile competente ale unui alt stat membru, în ceea ce privește produsele care au derogat în mod neregulamentar de la un regim de suspendare, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 92/12, în cazul în care această cerere se întemeiază pe faptele referitoare la aceleași operațiuni de export care fac deja obiectul unei recuperări a accizelor în statul membru în care se află sediul autorității solicitate.

85

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 12 alineatul (3) din Directiva 76/308/CEE a Consiliului din 15 martie 1976 privind asistența reciprocă în materie de recuperare a creanțelor privind anumite cotizații, drepturi, taxe și alte măsuri, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/44/CE a Consiliului din 15 iunie 2001, coroborat cu articolul 20 din Directiva 92/12/CEE a Consiliului din 25 februarie 1992 privind regimul general al produselor supuse accizelor și privind deținerea, circulația și monitorizarea acestor produse, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108/CEE a Consiliului din 14 decembrie 1992, trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei acțiuni în contestarea măsurilor de executare adoptate în statul membru în care se află sediul autorității solicitate, instanța competentă din acest stat membru poate refuza să admită cererea de recuperare a accizelor prezentată de autoritățile competente ale unui alt stat membru, în ceea ce privește produsele care au derogat în mod neregulamentar de la un regim de suspendare, în sensul articolului 6 alineatul (1) din Directiva 92/12, astfel cum a fost modificată prin Directiva 92/108, în cazul în care această cerere se întemeiază pe faptele referitoare la aceleași operațiuni de export care fac deja obiectul unei recuperări a accizelor în statul membru în care se află sediul autorității solicitate.