1.

Prezenta cerere de decizie preliminară formulată de Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei, denumită în continuare „instanța de trimitere”) reprezintă a cincea ocazie în care Curții i s‑a solicitat să interpreteze Directiva 2008/104/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind munca prin agent de muncă temporară ( 2 ). Noutatea sa constă în faptul că întreprinderea utilizatoare căreia i‑au fost puși la dispoziție angajații temporari ai reclamantei, și anume E.S., M.L., M.P., V.V. și R.V. (denumiți în continuare„reclamanții”) ( 3 ), de către angajatorul lor, UAB Manpower Lit (denumit în continuare „angajatorul pârât”) ( 4 ), este o agenție a Uniunii Europene, și anume Institutul European pentru Egalitatea de Șanse între Femei și Bărbați] ( 5 ) (denumit în continuare „EIGE”).

2.

Reclamanții susțin că, încălcându‑se atât dreptul statelor membre, cât și Directiva 2008/104, ei au făcut obiectul unei discriminări din partea angajatorului pârât pentru motivul că, în împrejurările de fapt din litigiul principal, au primit de la EIGE salarii mai mici decât cele pe care le‑ar fi primit dacă ar fi fost angajați direct de EIGE în temeiul Regulamentului nr. 31 (CEE), 11 (CEEA) al Consiliului de stabilire a statutului funcționarilor și a regimului aplicabil celorlalți agenți ai Comunității Economice Europene și ai Comunității Europene a Energiei Atomice ( 6 ).

3.

Prin urmare, prin intermediul celor șase întrebări preliminare adresate se urmărește să se stabilească dacă și în ce măsură soluționarea litigiului principal este influențată de faptul că întreprinderea utilizatoare la dispoziția căreia angajatorul pârât i‑a pus pe reclamanți este o agenție a Uniunii.

4.

Am ajuns la concluzia că statutul EIGE de agenție a Uniunii este lipsit de relevanță pentru soluționarea litigiului principal, dat fiind că dosarul nu evidențiază niciun impact clar asupra autonomiei administrative a EIGE ( 7 ) în cazul unei decizii a instanței lituaniene prin care se solicită angajatorului pârât să plătească reclamanților o remunerație restantă, iar o astfel de decizie nu ar aduce atingere nici Statutului funcționarilor ( 8 ). Acest lucru se datorează în esență faptului că în cauza principală este vorba despre un litigiu între doi particulari, care implică aprecierea compatibilității cu principiul egalității de tratament, a cărui expresie specifică este articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104 ( 9 ) și în privința căruia EIGE are doar calitatea de intervenient.

5.

În plus, EIGE intră în domeniul de aplicare ratione personae al Directivei 2008/104 în ceea ce privește noțiunea de „întreprinderi utilizatoare angajate în activități economice, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ”, în sensul articolului 1 alineatul (2) din directiva menționată, dat fiind că directiva nu poate fi interpretată în sensul că exclude instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii din domeniul său de aplicare în această privință.

6.

Articolul 1 din Directiva 2008/104, intitulat „Domeniu de aplicare”, are următorul cuprins:

„(1)   Prezenta directivă se aplică lucrătorilor care au încheiat un contract de muncă sau se află într‑un raport de muncă cu un agent de muncă temporară și care sunt puși la dispoziția unor întreprinderi utilizatoare pentru a lucra temporar sub supravegherea și conducerea acestora.

(2)   Prezenta directivă se aplică întreprinderilor publice și private care sunt agenți de muncă temporară sau întreprinderi utilizatoare angajate în activități economice, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ.

(3)   În urma consultărilor cu partenerii sociali, statele membre pot stabili că prezenta directivă nu se aplică raporturilor sau contractelor de muncă încheiate în cadrul unui anumit program public sau care beneficiază de ajutor public, de formare profesională, integrare sau reconversie profesională.”

7.

Articolul 2 din această directivă, intitulat „Obiectivul”, prevede:

„Obiectivul prezentei directive este acela de a asigura protecția lucrătorilor temporari și de a îmbunătăți calitatea muncii prin agent de muncă temporară prin asigurarea aplicării principiului egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la articolul 5, lucrătorilor temporari și prin recunoașterea agenților de muncă temporară în calitate de angajatori, ținând seama în același timp de necesitatea de a stabili un cadru corespunzător pentru utilizarea muncii temporare în vederea contribuirii în mod efectiv la crearea de locuri de muncă și la dezvoltarea unor forme de muncă flexibile.”

8.

Articolul 3 din Directiva 2008/104, intitulat „Definiții”, prevede la alineatul (1) literele (d) și (f) și la alineatul (2), următoarele:

„(1)   În sensul prezentei directive:

[…]

[…]

(2)   Prezenta directivă nu aduce atingere legislației naționale în ceea ce privește definițiile remunerației, contractului de muncă, raporturilor de muncă, sau lucrătorului. […]”

9.

Articolul 5 din Directiva 2008/104, intitulat „Principiul egalității de tratament”, figurează în capitolul II, consacrat condițiilor de muncă. Articolul 5 alineatul (1) are următorul cuprins:

„Condițiile de bază de angajare și de muncă aplicabile lucrătorilor temporari sunt, pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, cel puțin acelea care s‑ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă.

[…]”

10.

Articolul 2 din Regulamentul nr. 1922/2006, intitulat „Obiective”, are următorul cuprins:

„Obiectivele generale ale Institutului contribuie la și consolidează promovarea egalității de șanse între femei și bărbați, inclusiv la abordarea integratoare a egalității de gen în toate politicile comunitare și în politicile naționale rezultate și la combaterea discriminării pe criteriul sexului și de a spori gradul de conștientizare a cetățenilor UE cu privire la egalitatea de șanse între femei și bărbați, prin furnizarea de asistență tehnică instituțiilor comunitare, în special Comisiei, și autorităților statelor membre, astfel cum se prevede la articolul 3.”

11.

Articolul 3 din Regulamentul nr. 1922/2006 este intitulat „Misiuni” și are următorul cuprins:

„(1)   Pentru realizarea obiectivelor menționate la articolul 2, Institutul:

(2)   Institutul publică un raport anual privind activitatea sa.”

12.

Lietuvos Respublikos įdarbinimo per laikinojo įdarbinimo įmones įstatymas (Legea privind angajarea prin agent de muncă temporară), în versiunea în vigoare de la 1 mai 2013 până la 1 iulie 2017, data intrării în vigoare a noului Lietuvos Respublikos Darbo kodeksas (Codul muncii din Republica Lituania, denumit în continuare „Codul muncii”), cuprindea următoarea dispoziție:

„Articolul 2. Definițiile de principiu utilizate în prezenta lege.

[…]

3. «Utilizator» înseamnă toate persoanele fizice sau juridice, precum și toate celelalte structuri organizaționale pentru care, sub controlul și conducerea cărora lucrătorii temporari lucrează temporar.”

13.

Articolul 75 alineatul (2) din Codul muncii, intrat în vigoare la 1 iulie 2017, prevede următoarele:

„Agentul de muncă temporară trebuie să se asigure că remunerația lucrătorului temporar realizată la o întreprindere utilizatoare este cel puțin egală cu remunerația care ar fi plătită în cazul în care întreprinderea utilizatoare ar fi angajat lucrătorul temporar în temeiul unui contract de muncă pentru același loc de muncă, cu excepția cazului în care lucrătorii temporari angajați în temeiul unui contract de muncă temporară deschis sunt remunerați de agentul de muncă temporară în perioadele dintre misiunile de muncă temporară, iar nivelul acestei remunerații este egal cu cel acordat în timpul misiunilor de muncă temporară. Întreprinderea utilizatoare este responsabilă în subsidiar pentru plata lucrătorului temporar pentru munca prestată pentru întreprinderea utilizatoare, în cuantum egal cu remunerația care ar fi plătită în cazul în care întreprinderea utilizatoare ar fi angajat lucrătorul temporar în temeiul unui contract de muncă pentru același loc de muncă. În exercitarea acestei obligații, întreprinderea utilizatoare trebuie să furnizeze, în cazul în care agentul de muncă temporară solicită acest lucru, informații privind remunerația plătită categoriei corespunzătoare de lucrători angajați de întreprinderea utilizatoare.” ( 10 )

14.

La 6 iunie 2017, ca urmare a anumitor modificări aduse Codului muncii de către legiuitorul Republicii Lituania, articolul 75 alineatul (2) a fost completat cu următoarele dispoziții.

„2.   […] În contextul acestei obligații, la cererea agentului de muncă temporară, utilizatorul trebuie să îi furnizeze acestuia din urmă informații cu privire la remunerația plătită de utilizator propriilor angajați din categoria în cauză.”

15.

În anul 2012, angajatorul pârât a fost una dintre societățile care au câștigat procedura de licitație pentru furnizarea de servicii de agent de muncă temporară către EIGE ( 11 ), intervenient în procedura principală. Angajatorul pârât a încheiat cu EIGE un contract care preciza condițiile în care EIGE recurge la personal temporar, inclusiv tipurile și categoriile profilurilor lucrătorilor necesari și condițiile de muncă. Contractul avea ca obiect: sprijinirea personalului statutar al EIGE; îndeplinirea, cu titlu temporar, a unor sarcini complementare celor obișnuite și care rezultă din proiecte specifice; gestionarea perioadelor de vârf pentru o perioadă determinată; remedierea deficitului de personal în cadrul EIGE în cazul absențelor cauzate de anumite motive determinate. Personalul temporar urma să fie personal nestatutar al EIGE, cu alte cuvinte, personal căruia nu i se aplica sau care nu era recrutat în temeiul Statutului funcționarilor ( 12 ).

16.

Angajatorul pârât a anunțat organizarea de concursuri pentru ocuparea posturilor corespunzătoare nevoilor EIGE în materie de personal și a publicat pe site‑ul său internet un anunț de recrutare și anunțuri de angajare. Natura activității și calificările necesare pentru ocuparea posturilor disponibile au fost prevăzute în mod succint în aceste anunțuri ( 13 ).

17.

Reclamanții au încheiat contracte de muncă temporară cu angajatorul pârât, care a acceptat să le plătească o remunerație pe oră, care a variat pe durata raportului de muncă. Remunerațiile pe oră care urmau să fie plătite erau următoarele: 5,20 euro pentru un asistent din cadrul serviciului de documentare; 5,20 euro pentru un asistent din cadrul serviciului de comunicare; 4,34 euro pentru un asistent administrativ; 5,20 euro pentru asistență IT; 4,34 euro pentru un asistent din cadrul serviciului de personal ( 14 ).

18.

Anexele în care se menționa că EIGE era întreprinderea utilizatoare au fost atașate la contractele de muncă temporară. În anexe erau menționați și membrii personalului EIGE responsabili cu furnizarea instrucțiunilor pentru îndeplinirea sarcinilor convenite ( 15 ).

19.

Contractele urmau să rămână în vigoare până la rezilierea de către întreprinderea utilizatoare, EIGE. Până la 1 ianuarie 2019, contractele tuturor reclamanților fuseseră reziliate. În consecință, în fața Darbo ginčų komisija (Comisia pentru litigii de muncă, Lituania), reclamanții au solicitat recuperarea diferențelor salariale restante.

20.

Prin decizia din 20 iunie 2018, Comisia pentru litigii de muncă a constatat, întemeindu‑se pe Directiva 2008/104 și pe articolul 75 alineatul (2) din Codul muncii, că pârâta a discriminat intimații pentru motivul că ar fi primit salarii inferioare celor pe care le‑ar fi primit dacă ar fi fost recrutați în mod direct de EIGE. Comisia pentru litigii de muncă a constatat că lucrătorii care fuseseră angajați în temeiul contractelor de muncă temporare îndeplineau funcțiile membrilor personalului permanent al EIGE. Comisia pentru litigii de muncă a decis că reclamanților ar fi trebuit să li se plătească o remunerație corespunzătoare celei acordate în temeiul RAA agenților contractuali ai EIGE din grupa de funcții II, gradul 4 (atribuții de birou și de secretariat, administrarea biroului și alte atribuții echivalente exercitate sub supravegherea funcționarilor sau a agenților temporari) ( 16 ). Aceasta a dispus recuperarea de la angajatorul pârât a plăților restante pentru o perioadă de șase luni din cursul anului 2018 ( 17 ).

21.

Angajatorul pârât a atacat fără succes decizia Comisiei pentru litigii de muncă la Vilniaus miesto apylinkės teismas (Tribunalul Districtual Vilnius, Lituania), care i‑a respins acțiunea prin decizia din 20 februarie 2019. Angajatorul pârât a formulat ulterior apel la Vilniaus apygardos teismas (Tribunalul Regional Vilnius, Lituania). Prin ordonanța din 20 iunie 2019, acest apel a fost respins.

22.

Angajatorul pârât a declarat recurs la instanța de trimitere. La 30 decembrie 2019, această instanță a decis că litigiul principal ridica probleme de interpretare și de aplicare a dreptului Uniunii. Instanța de trimitere a adresat următoarele întrebări preliminare prin intermediul unei cereri de decizie preliminară:

23.

Reclamanții, Republica Lituania și Comisia au depus observații scrise la Curte. Nu s‑a organizat o ședință, însă Curtea a adresat întrebări, solicitând răspuns scris. EIGE și Comisia au răspuns la aceste întrebări.

24.

Reclamanții subliniază că EIGE nu este nici parte, nici pârâtă în litigiul principal și, ca atare, EIGE nu este responsabilă, în temeiul articolului 75 alineatul (2) din Codul muncii, pentru plata salariilor reclamanților. Ambele părți sunt entități lituaniene, iar protecția oferită de Directiva 2008/104 nu poate fi atenuată de statutul internațional al EIGE. Acest lucru ar crea tensiuni sociale.

25.

În temeiul unei jurisprudențe constante și având în vedere modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, entitățile fără scop lucrativ nu sunt excluse în mod automat de la exercitarea „activităților economice” ( 18 ). Prin „activitate economică” se înțelege mai degrabă orice activitate legată de o operațiune economică, indiferent de interesele pentru care este desfășurată. Diferitele activități ale EIGE (de exemplu, educație, informare, colectarea de statistici) au un caracter economic, deoarece desfășurarea lor necesită operațiuni economice, cum ar fi efectuarea de plăți. Numai activitățile bazate pe voluntariat nu sunt „activități economice”.

26.

O interpretare a Directivei 2008/104 care să permită agențiilor Uniunii Europene, precum EIGE, să discrimineze lucrătorii temporari, întrucât personalul EIGE recrutat în temeiul Statului funcționarilor beneficiază de un statut special, care nu este comparabil cu cel al lucrătorilor temporari, ar fi contrară obiectivelor urmărite de Directiva 2008/104.

27.

Neincluderea în dreptul lituanian a noțiunii de „activități economice” la transpunerea Directivei 2008/104 prin intermediul articolului 75 din Codul muncii este conformă cu dreptul Uniunii ( 19 ). Alte 19 state membre au transpus Directiva 2008/104 în același mod ca Lituania.

28.

Reclamanții susțin că era evident că EIGE ar fi putut recruta personal în mod direct, în temeiul Statutului funcționarilor, pentru a îndeplini aceleași sarcini administrative precum cele pentru care au fost recrutați ei ( 20 ). Posibilitatea recrutării directe se extinde de la sarcini care implică munca manuală, cum ar fi cele îndeplinite de hamali și de personalul de curățenie, până la atribuții de conducere de nivel înalt. Funcțiile îndeplinite de lucrătorii temporari ar trebui comparate cu cele ale personalului permanent al EIGE.

29.

În fața instanțelor naționale, reclamanții au prezentat numeroase dovezi (e‑mailuri, declarații etc.) în sensul că au exercitat de fapt nu numai funcții de sprijin, ci și sarcini pe care numai personalul recrutat direct de EIGE le putea exercita (de exemplu planificare și gestiune bugetară). Aceasta este o chestiune de fapt care trebuie respectată, chiar dacă, din punct de vedere juridic, funcțiile personalului permanent al EIGE sunt incomparabile cu cele ale reclamanților.

30.

În sfârșit, reclamanții subliniază că au fost angajați ca lucrători temporari pentru perioade cuprinse între 22 de luni și 36 de luni. Contractele au fost reziliate de EIGE după ce reclamanții au solicitat plata unor restanțe din salarii. Remunerația primită de reclamanți a variat între 700 și 800 de euro, adică aproximativ o treime din remunerația personalului EIGE recrutat direct și care exercita funcții similare.

31.

Republica Lituania arată, în cadrul primei întrebări preliminare adresate, că principiul nediscriminării lucrătorilor temporari este un principiu de drept social al Uniunii care nu poate fi interpretat în mod restrictiv ( 21 ). Domeniul de aplicare larg al Directivei 2008/104 se reflectă în interpretarea largă care a fost dată noțiunii de „lucrător” în sensul articolului 1 alineatul (1) din această directivă ( 22 ). Potrivit jurisprudenței Curții referitoare la interpretarea dispozițiilor dreptului Uniunii care protejează lucrătorii, derogările trebuie să primească o interpretare care să reducă domeniul lor de aplicare la ceea ce este absolut necesar pentru a proteja interesele pe care aceste derogări le protejează ( 23 ).

32.

Având în vedere toate cele de mai sus, orice excludere ratione personae din domeniul de aplicare al Directivei 2008/104 trebuie să fie clară și precisă ( 24 ). Restrângerea posibilității de utilizare a lucrătorilor temporari în ceea ce privește entitățile de drept public precum EIGE nu ar răspunde niciunuia dintre motivele avute în vedere la articolul 4 alineatul (1) din Directiva 2008/104 referitor la interdicțiile sau restricțiile posibile privind utilizarea muncii temporare ( 25 ). Reducerea protecției lucrătorilor temporari numai pe baza faptului că întreprinderea utilizatoare a fost înființată pe un temei juridic diferit de cel prevăzut de dreptul public al statelor membre ar constitui un alt motiv de discriminare nejustificată. Este deja stabilit în practică faptul că, atunci când instituțiile și agențiile recrutează lucrători temporari, acestea respectă dreptul statului membru în care sunt situate ( 26 ).

33.

Republica Lituania susține că Directiva 2008/104 pune în aplicare drepturile fundamentale astfel cum sunt protejate de articolul 31 din cartă, așa încât ambele se aplică EIGE ca „întreprindere utilizatoare” în temeiul articolului 51 alineatul (1) din cartă. Instituțiile trebuie, în temeiul obligației lor de loialitate, să țină seama, în calitatea lor de angajator, de actele juridice adoptate la nivelul Uniunii ( 27 ).

34.

În ceea ce privește a doua și a treia întrebare, Republica Lituania împărtășește opinia Comisiei ( 28 ). Statele membre, precum Republica Lituania, sunt autorizate să opteze pentru un domeniu de aplicare mai larg al Directivei 2008/104, directivă de armonizare minimă, și să îl extindă la întreprinderile utilizatoare care nu sunt angajate în activități economice ( 29 ), astfel încât nu este necesar să se stabilească dacă EIGE este angajată în activități economice în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104.

35.

În ceea ce privește a patra și a cincea întrebare, Republica Lituania arată că, în lipsa unei norme specifice în Statutul funcționarilor, punerea lucrătorilor temporari la dispoziția unei agenții a Uniunii în calitate de „întreprindere utilizatoare” este reglementată de articolul 5 din Directiva 2008/104 și de legislația statului membru de transpunere a acesteia (între altele, în temeiul articolului 335 TFUE). Aceasta este poziția Curții de Conturi, care a pus la îndoială legalitatea activităților desfășurate de șapte agenții ale Uniunii în ceea ce privește respectarea Directivei 2008/104, printre care și EIGE ( 30 ).

36.

Transpunerea de către Lituania a Directivei 2008/104 nu încalcă nici principiul autonomiei instituțiilor Uniunii Europene, nici normele privind calcularea remunerațiilor cuprinse în Statutul funcționarilor. Orice diferență de tratament între instituțiile, organele și agențiile Uniunii trebuie să fie prevăzută în normele direct aplicabile de drept al Uniunii.

37.

În ceea ce privește a șasea întrebare, Republica Lituania subliniază că articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104 constituie o expresie concretă a principiului general al egalității de tratament ( 31 ). Formularea, de la articolul 5 alineatul (1), „pentru a ocupa același loc de muncă” permite o comparație ipotetică între lucrători. Aceasta nu poate fi interpretată în mod restrictiv pentru a însemna, de exemplu, că locurile de muncă în discuție trebuie să fie identice, în caz contrar, obligația pe care o prevede ar fi prea ușor de eludat. Din decizia de trimitere reiese că EIGE a solicitat recrutarea de lucrători temporari pentru a sprijini personalul statutar al EIGE, în sensul de a prelua, printre altele, sarcini complementare și pentru a remedia deficitul de personal. Instanța de prim grad de jurisdicție a constatat că, ținând seama de contractele de muncă ale reclamanților și de sarcinile îndeplinite efectiv, toți lucrătorii temporari îndeplineau, parțial sau integral, funcții ale personalului permanent al EIGE. Faptul că lucrătorii temporari pot ocupa posturi de funcționari sau de agenți aflați în concediu medical sau în concediu pentru creșterea copilului este de natură să respingă argumentul potrivit căruia este interzisă încredințarea funcțiilor statutare persoanelor care nu intră sub incidența Statutului funcționarilor.

38.

Comisia susține, în ceea ce privește prima și a doua întrebare, că atât agentul de muncă temporară, cât și întreprinderile utilizatoare trebuie să desfășoare activități economice în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104. Această interpretare este susținută și de geneza acestui articol ( 32 ).

39.

Cu toate acestea, Comisia recunoaște că, având în vedere modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, EIGE nu poate fi exclusă din domeniul de aplicare al acestei directive pentru motivul că este o întreprindere publică. Comisia susține că, potrivit jurisprudenței Curții, EIGE nu exercită o activitate economică ( 33 ), în principal pentru că EIGE nu oferă bunuri sau servicii pe o anumită piață și nu se află în concurență cu cele oferite de o altă întreprindere.

40.

Acestea fiind spuse, în ceea ce privește a treia întrebare, Comisia propune reformularea acesteia după cum urmează: „Articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 trebuie interpretat în sensul că se opune unor dispoziții de drept al unui stat membru potrivit cărora Directiva 2008/104 se aplică agenților de muncă temporară sau întreprinderilor utilizatoare care nu sunt angajate în activități economice?”. Comisia propune un răspuns negativ la această întrebare ( 34 ).

41.

În ceea ce privește a patra și a cincea întrebare, Comisia consideră că principiul egalității de tratament prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104 impune ca reclamanții să fie tratați în același mod ca lucrătorii recrutați direct de EIGE în temeiul dreptului lituanian, spre deosebire de situația recrutării prin agenții de muncă temporară, însă nu și cu cei angajați în temeiul Statutului funcționarilor ( 35 ). EIGE a decis să angajeze lucrători temporari în temeiul dreptului statului membru, această alegere fiind legitimă în raport cu dreptul Uniunii, potrivit articolelor 272 și 335 TFUE. Capacitatea recunoscută în aceste dispoziții de a încheia raporturi contractuale se extinde la contractele de muncă și la prestarea de servicii ( 36 ). O astfel de recrutare nu este legitimă numai în cazul în care se realizează în scopul evitării aplicării Statutului funcționarilor ( 37 ), însă instituțiile dispun de o marjă largă de apreciere pentru a alege modalitățile cele mai adecvate pentru recrutare. Aceasta permite o flexibilitate mai mare în comparație cu condițiile aplicabile lucrătorilor din categoria agenților contractuali ( 38 ).

42.

Comisia susține de asemenea că directivele se adresează statelor membre și nu pot prin ele însele să impună obligații instituțiilor Uniunii în raporturile lor cu personalul ( 39 ). Potrivit articolului 336 TFUE, instituțiilor Uniunii le revine sarcina de a determina normele aplicabile acestor raporturi, astfel încât directivele sunt aplicabile în mod indirect numai cu titlu excepțional ( 40 ), deși directivele pot constitui o sursă de inspirație pentru a determina obligațiile instituțiilor Uniunii în ceea ce privește funcția publică din cadrul Uniunii Europene ( 41 ), iar acestea din urmă, în conduita lor în calitate de angajator, trebuie să țină seama de dispozițiile legislative ale Uniunii ( 42 ). Acest lucru este valabil numai pentru funcționarii publici și alți agenți care intră sub incidența Statutului funcționarilor și, prin urmare, nu și pentru reclamanți.

43.

Acesta este motivul pentru care situația reclamanților trebuie, așadar, comparată, în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104, cu cea a personalului recrutat direct de EIGE în temeiul dreptului lituanian, fără intermedierea unui agent de muncă temporară, iar nu cu cea a personalului statutar al Uniunii. Această abordare este compatibilă cu principiul autonomiei instituțiilor Uniunii. O persoană care nu este recrutată de o instituție a Uniunii, ci de o persoană juridică potrivit dreptului unui stat membru, cum ar fi un agent de muncă temporară, nu poate fi considerată a fi fost recrutată de echivalentul unei autorități administrative și nu poate obține calitatea de funcționar al Uniunii ( 43 ). O interpretare a Directivei 2008/104 potrivit căreia agenții temporari ar fi efectiv considerați echivalenți cu agenții contractuali ar risca să încalce autonomia Uniunii ( 44 ) și să creeze dificultăți practice insurmontabile ( 45 ). Comisia ridică problema dacă ar trebui să se aplice Protocolul (nr. 7) privind privilegiile și imunitățile Uniunii Europene ( 46 ).

44.

În ceea ce privește a șasea întrebare, Comisia afirmă că instanța națională trebuie să verifice dacă reclamanții au îndeplinit sarcini administrative sau mai degrabă sarcini legate de „activități principale” și sarcini ale EIGE potrivit regulamentului său de înființare, pentru a verifica dacă obiectivul a fost acela de a evita aplicarea Statutului funcționarilor. Cu toate acestea, consideră că EIGE nu a depășit limitele puterii sale de apreciere prin recrutarea de lucrători temporari în temeiul dreptului lituanian. Asistența administrativă nu trebuie considerată o atribuție care trebuie îndeplinită de EIGE însuși ca „activitate principală” ( 47 ). Instanța de trimitere nu are competența de a recalifica contractele în cauză în cazul contractelor reglementate de RAA, întrucât reclamanții nu au încheiat contractele cu EIGE, ci cu angajatorul pârât (un agent de muncă temporară), și întrucât în cauza principală EIGE este un terț.

45.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în cadrul procedurii de cooperare dintre instanțele naționale și Curte, instituită prin articolul 267 TFUE, este de competența acesteia din urmă să ofere instanței naționale un răspuns util care să îi permită să soluționeze litigiul cu care este sesizată. Din această perspectivă, Curtea trebuie, dacă este cazul, să reformuleze întrebările care îi sunt adresate ( 48 ).

46.

În speță, din cererea de decizie preliminară reiese că Curtea este chemată să se pronunțe cu privire la aspectul dacă o agenție a Uniunii, precum EIGE, intră în sfera noțiunii de „întreprindere utilizatoare” potrivit Directivei 2008/104; în cazul unui răspuns afirmativ, dacă transpunerea de către Republica Lituania a termenului „întreprindere utilizatoare” pentru a include întreprinderile care nu sunt angajate în activități economice implică faptul că punerea lucrătorilor temporari la dispoziția unor astfel de întreprinderi este reglementată de Directiva 2008/104; în caz contrar, dacă EIGE face parte din categoria întreprinderilor „angajate în activități economice, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104; și, în acest caz, dacă aplicarea articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104 privind egalitatea de tratament în cazul EIGE, în calitatea sa de „întreprindere utilizatoare” și în cadrul unui litigiu între doi particulari în care EIGE este un terț intervenient, ar aduce atingere autonomiei administrative a EIGE ( 49 ) și Statutului funcționarilor.

47.

Prin urmare, propunem reformularea celor șase întrebări preliminare, rezultând următoarele patru întrebări.

48.

Răspunsul la prima întrebare este afirmativ. Agențiile Uniunii, precum EIGE, sunt „întreprinderi utilizatoare” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, astfel cum sunt definite la articolul 3 alineatul (1) litera (d) din directiva menționată.

49.

Tribunalul a statuat deja că o instituție a Uniunii, și anume Banca Centrală Europeană, este o „întreprindere utilizatoare” în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, deși fără să furnizeze detalii ale raționamentului său ( 51 ). Aceasta a fost probabil o consecință logică a faptului că, cu mult înainte de promulgarea Directivei 2008/104, instituțiile Uniunii au recurs la agenți de muncă temporară pentru a răspunde nevoilor de personal temporar prin intermediul unor contracte de muncă guvernate de dreptul național al locului în care era situată instituția Uniunii în cauză ( 52 ).

50.

În plus, Tribunalul Funcției Publice a considerat în anul 2006 că faptul că un contract de muncă pe durată determinată a fost încheiat cu un organism de drept internațional public nu era suficient, ca atare, pentru a înlătura pertinența în litigiu a jurisprudenței Curții de interpretare a Directivei 1999/70 și a acordului‑cadru care o însoțește ( 53 ). Având în vedere cele de mai sus, suntem de acord cu argumentele Republicii Lituania (a se vedea punctul 32 de mai sus) potrivit cărora, pentru a elimina din domeniul de aplicare al Directivei 2008/104 fie instituțiile Uniunii, astfel cum sunt definite la articolul 13 TUE, fie agențiile Uniunii ( 54 ), sunt necesare formulări clare.

51.

O asemenea formulare clară nu figurează în Directiva 2008/104. Dimpotrivă, articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2008/104 definește în sens larg noțiunea de „întreprindere utilizatoare” ca fiind „orice persoană fizică sau juridică pentru care și sub supravegherea și conducerea căreia muncește temporar un lucrător temporar” (sublinierea noastră), în timp ce articolul 5 din Regulamentul nr. 1922/2006 prevede că „Institutul are personalitate juridică. Acesta dispune, în fiecare stat membru, de cea mai extinsă capacitate juridică pe care legislațiile naționale o recunosc persoanelor juridice. În special, acesta poate dobândi sau înstrăina bunuri mobile sau imobile și poate avea calitate procesuală activă.” Așadar, o analiză contextuală, în care articolul 3 alineatul (1) litera (d) și articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 sunt interpretate în lumina Regulamentului nr. 1922/2006, indică de asemenea includerea unei agenții precum EIGE în parametrii noțiunii de „întreprindere utilizatoare” în sensul Directivei 2008/104 ( 55 ).

52.

Singurele limitări textuale aduse noțiunii de „întreprindere utilizatoare” figurează astfel la articolul 1 alineatul (2), în care sunt adăugați termenii „angajate în activități economice, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ” (a se vedea punctele 64-71 de mai jos). În plus, niciuna dintre derogările de la Directiva 2008/104, aceste derogări fiind articolul 1 alineatul (3), cu privire la „[raporturile] sau [contractele] de muncă încheiate în cadrul unui anumit program public sau care beneficiază de ajutor public, de formare profesională, integrare sau reconversie profesională”, și articolul 4 alineatul (1), cu privire la „motive de interes general privind, în special, protecția lucrătorilor temporari, cerințele privind siguranța și sănătatea la locul de muncă sau necesitatea de a asigura funcționarea corespunzătoare a pieței muncii și prevenirea abuzurilor”, nu se referă în mod special sau specific la agențiile Uniunii. La articolul 5 alineatele (2)-(4) din Directiva 2008/104, care privește limitările aduse principiului egalității de tratament, nu figurează nicio mențiune privind agențiile Uniunii.

53.

Nici scopurile și obiectivele Directivei 2008/104 nu susțin excluderea agențiilor Uniunii din sfera noțiunii de „întreprinderi utilizatoare”. Directiva are ca dublu obiectiv dezvoltarea formelor flexibile de muncă, urmărind în același timp atingerea unui nivel mai ridicat de armonizare a dreptului social. Acest drept social vizează căutarea unui echilibru între flexibilitatea și securitatea pe piața muncii și a fost denumit „flexicuritate” ( 56 ). Textul articolului 2 din Directiva 2008/104 îndeplinește în esență patru obiective: protecția lucrătorilor temporari, garantarea principiului egalității de tratament, crearea de locuri de muncă și dezvoltarea unor forme flexibile de muncă. Astfel, directiva urmărește să stimuleze accesul lucrătorilor temporari la un loc de muncă permanent în cadrul întreprinderii utilizatoare ( 57 ). Crearea de locuri de muncă, participarea și integrarea pe piața muncii constituie obiective esențiale ( 58 ). Din dosar nu reiese nicio neconcordanță între aceste obiective și locurile de muncă oferite de agențiile Uniunii. EIGE este un actor activ pe piața muncii din Lituania și nici geneza articolului 1 alineatul (2) nu sugerează excluderea unor agenții precum EIGE din domeniul său de aplicare ( 59 ).

54.

Noțiunea de „întreprinderi utilizatoare” trebuie interpretată în sens larg ( 60 ), pentru a nu pune în pericol realizarea obiectivului Directivei 2008/104 și, prin urmare, pentru a nu aduce atingere efectului util al acestei directive, restrângând în mod excesiv și nejustificat domeniul său de aplicare. Aceasta întrucât Curtea a ajuns la aceeași concluzie în ceea ce privește înțelesul noțiunii de „lucrător temporar” în contextul articolului 3 alineatul (1) litera (c) și al articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 ( 61 ). Același imperativ trebuie să se aplice în mod necesar în cazul dispozițiilor Directivei 2008/104 a căror interpretare este necesară pentru soluționarea litigiului principal.

55.

Răspunsul la a doua întrebare trebuie să fie negativ. Directiva 2008/104 trebuie interpretată în sensul că se opune aplicării Directivei 2008/104 în cazul punerii lucrătorilor temporari la dispoziția întreprinderilor utilizatoare care nu sunt angajate în activități economice.

56.

Trebuie să se admită că Curtea a recunoscut ca admisibile cereri de decizie preliminară referitoare la dispoziții de drept al Uniunii în cazuri în care situația de fapt se situa în afara domeniului de aplicare al acestui drept, dar în care aplicabilitatea acestor dispoziții fusese determinată de dreptul național prin o trimitere realizată de acesta din urmă la conținutul acelor dispoziții ( 62 ). Sunt incluse în această ipoteză cazurile în care o situație internă urmează aceeași abordare, în temeiul legislației adoptate de statul membru, precum cea prevăzută de dreptul Uniunii și include situații pur interne ( 63 ). Astfel cum a amintit recent avocatul general Bobek, Curtea a statuat că, în cazul în care o legislație națională se conformează, pentru soluționarea unor situații care nu intră în domeniul de aplicare al actului Uniunii în cauză, soluțiilor reținute de actul menționat, există un interes cert al Uniunii ca, pentru evitarea unor viitoare divergențe de interpretare, dispozițiile preluate din acel act să primească o interpretare uniformă ( 64 ).

57.

Cu toate acestea, contrar opiniei susținute de Republica Lituania și de Comisie (a se vedea punctele 34 și 40 de mai sus), există cel puțin patru obstacole în calea aplicării în litigiul principal a jurisprudenței denumite Dzodzi, în care a fost stabilit acest principiu ( 65 ).

58.

În primul rând, o temă predominantă în jurisprudență o constituie identificarea unei dispoziții de drept național care aplică „în mod direct și necondiționat” actul Uniunii într‑o situație care nu intră în domeniul de aplicare al actului respectiv ( 66 ). Or, în dosar nu figurează nicio astfel de dispoziție formulată în mod clar, iar simpla omisiune a termenilor „angajate în activități economice” de la articolul 75 alineatul (2) din Codul muncii nu îndeplinește această cerință ( 67 ).

59.

În al doilea rând, Curtea a statuat că regula Dzodzi nu se poate aplica unor situații pentru care directiva în cauză prevede o excludere din domeniul său de aplicare ( 68 ). Precizarea „întreprinderi utilizatoare angajate în activități economice, indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ” de la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 ar fi lipsită de sens dacă reglementările instituite în temeiul Directivei 2008/104 ar fi extinse pentru a include punerea lucrătorilor temporari la dispoziția întreprinderilor utilizatoare care nu sunt angajate în activități economice.

60.

În al treilea rând, analizând jurisprudența dintr‑o perspectivă mai largă și adoptând din nou abordarea avocatului general Bobek, ceea ce este esențial este dacă dispoziția de drept al Uniunii a cărei interpretare a fost solicitată a fost „utilizată” de legiuitorul național într‑un context care era prea îndepărtat de cel inițial ( 69 ). Contextul inițial se limitează la întreprinderile utilizatoare angajate în activități economice, deși este restrâns prin precizarea de la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, „indiferent dacă au sau nu un scop lucrativ” ( 70 ). Aplicarea directivei dincolo de acești parametri o extinde la un context îndepărtat și nedeterminat, în contradicție directă cu modul de redactare a articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104.

61.

În al patrulea rând, trebuie arătat că Directiva 2008/104 stabilește un cadru în materie de protecție ( 71 ) pentru a îmbunătăți protecția minimă a lucrătorilor temporari ( 72 ) în ceea ce privește condițiile de bază de angajare și de muncă ( 73 ). Marea Cameră a Curții a statuat că, în ceea ce privește directivele de armonizare minimă, în măsura în care un stat membru alege să își exercite marja de apreciere pentru a depăși cerințele lor minime ( 74 ), acesta nu transpune dreptul Uniunii în sensul articolului 51 alineatul (1) din cartă ( 75 ). În consecință, Directiva 2008/104 nu poate fi relevantă nici pentru interpretarea dreptului lituanian în privința întreprinderilor care nu sunt angajate în activități economice în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 și cărora le‑au fost puși la dispoziție lucrătorii temporari ( 76 ). Acest lucru este valabil pentru toate cele 19 state membre care au transpus Directiva 2008/104 în același mod ca Lituania (a se vedea punctul 27 de mai sus).

62.

Răspunsul la această întrebare este afirmativ. Domeniile de activitate și funcțiile EIGE, astfel cum sunt definite la articolele 3 și 4 din Regulamentul nr. 1922/2006, trebuie considerate activități economice în sensul articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104.

63.

Această concluzie se impune pentru următoarele motive.

64.

În primul rând, în contextul unui alt act de politică socială a Uniunii, și anume Directiva 2001/23/CE a Consiliului din 12 martie 2001 privind apropierea legislației statelor membre referitoare la menținerea drepturilor lucrătorilor în cazul transferului de întreprinderi, unități sau părți de întreprinderi sau unități ( 77 ), Curtea a interpretat în mod restrictiv situațiile în care întreprinderile publice sunt excluse din domeniul de aplicare al acestei directive în considerarea faptului că nu sunt angajate în „activități economice” și a statuat că astfel de împrejurări se limitează la „reorganizarea unor structuri ale administrației publice sau transferul unor atribuții administrative între administrațiile publice” ( 78 ). Faptul că EIGI este o autoritate publică nu împiedică, în sine, EIGE să se încadreze în parametrii articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104, în calitate de „întreprindere utilizatoare” ( 79 ). După cum reiese din analiza de la punctele 67 și 68 de mai jos, cu privire la atribuțiile și domeniile de activitate ale EIGE (a se vedea articolele 3 și, respectiv, 4 din Regulamentul nr. 1922/2006), precum și la obiectivele sale (articolul 2), EIGE nu poate fi considerat ca fiind angajat în activități legate de exercitarea prerogativelor de putere publică ( 80 ).

65.

În al doilea rând, geneza articolului 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 susține o interpretare largă a acestei directive pentru a evita concurența neloială ( 81 ), la fel și jurisprudența constantă a Curții, noțiunea de „activități economice” fiind în general interpretată în sens larg ( 82 ), indiferent de domeniul de competență al Uniunii în care se formulează întrebarea ( 83 ). Acest lucru trebuie avut în vedere la aplicarea în litigiul principal a sensului dat de Curte termenilor „activități economice” care figurează la articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 în Hotărârea din 17 noiembrie 2016, Betriebsrat der Ruhrlandklinik ( 84 ). În consecință, trebuie să se răspundă la întrebarea dacă EIGE desfășoară vreo activitate care constă în a oferi bunuri sau servicii pe o anumită piață. ( 85 )

66.

În acest context trebuie remarcat faptul că, în conformitate cu articolul 14 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr. 1922/2006, veniturile institutului includ „plățile primite pentru serviciile prestate”, astfel încât legiuitorul Uniunii a avut în vedere faptul că EIGE urma să acționeze în calitate de actor pe piață, chiar dacă până în prezent, și așa cum a declarat EIGE în răspunsul său la întrebările scrise adresate de Curte, acesta a fost finanțat exclusiv de Comisie.

67.

În plus, obiectivele urmărite de Regulamentul nr. 1922/2006, prevăzute la articolul 2 din acesta, permit identificarea unei game de piețe deschise furnizării de bunuri sau prestării de servicii; influențarea politicilor naționale și ale Uniunii este un domeniu clasic al activității lobbyiștilor în sectorul comercial; furnizarea de asistență tehnică instituțiilor Uniunii și autorităților din statele membre în scopul sensibilizării cetățenilor cu privire la egalitatea de gen nu constituie un monopol la nivel european al EIGE; contribuția la integrarea egalității de gen în politicile Uniunii și în politicile naționale care decurg din acestea nu este menționată în Regulamentul nr. 1922/2006 ca fiind de competența exclusivă a EIGE, această acțiune fiind realizată de un evantai amplu de actori.

68.

Exemple de activități care constau în oferirea de bunuri sau de servicii și în care sunt implicate întreprinderi comerciale sunt incluse în enumerarea atribuțiilor EIGE de la articolul 3. Printre exemplele cele mai importante se numără difuzarea de date și de informații privind egalitatea de șanse între femei și bărbați, printre altele, centrelor de cercetare și organismelor naționale pentru promovarea egalității, organizațiilor neguvernamentale și partenerilor sociali [articolul 3 alineatul (1) litera (a)], difuzarea instrumentelor metodologice către autoritățile guvernamentale ale Uniunii și ale statelor membre [articolul 3 alineatul (1) litera (c)], realizarea de anchete privind situația egalității de șanse între femei și bărbați în Europa [articolul 3 alineatul (1) litera (d)], organizarea de conferințe [articolul 3 alineatul (1) litera (g)] și dezvoltarea dialogului între o serie de organisme [articolul 3 alineatul (1) litera (i)]. Activitățile altor entități, mai precis „alte instituții, organisme și organizații naționale și internaționale”, sunt recunoscute la articolul 4 alineatul (3).

69.

Recunoaștem că EIGE declară în răspunsul său la întrebările adresate de Curte că misiunea sa principală constă în colectarea de date, precum și în analiza și în difuzarea datelor și că este singura sursă de date comparabile privind egalitatea dintre bărbați și femei, atât la nivelul Uniunii, cât și la nivel național. Cu toate acestea, legislația rezumată mai sus arată că aceasta nu este singura sa activitate.

70.

În sfârșit, deși în dosar se indică faptul că toate activitățile EIGE sunt în prezent finanțate din resurse ale Uniunii, iar nu din plăți pentru servicii prestate în temeiul articolului 14 alineatul (3) litera (b) din Regulamentul nr 1922/2006, acest lucru nu se opune constatării că EIGE este angajat în „activități economice”. Aceasta este situația întrucât articolul 1 alineatul (2) din Directiva 2008/104 face ca faptul că întreprinderea utilizatoare urmărește sau nu un scop lucrativ să fie lipsit de relevanță ( 86 ). În temeiul unei jurisprudențe elaborate în temeiul Directivei 2001/23, Curtea a statuat că au fost calificate drept activități economice servicii care, fără a fi legate de exercitarea prerogativelor de putere publică, sunt asigurate în interes public și fără scop lucrativ și care se află în concurență cu cele propuse de operatori care urmăresc un scop lucrativ ( 87 ). Astfel, contrar argumentelor prezentate de EIGE și de Comisie în răspunsul lor la întrebările scrise, este irelevant dacă EIGE urmărește sau nu obiective concurențiale în desfășurarea activităților sale, importantă fiind existența unor servicii aflate în concurență cu alte întreprinderi de pe piețele relevante care fac acest lucru. Nici menționarea faptului că EIGE își îndeplinește sarcinile în cadrul competențelor Uniunii [articolul 4 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1922/2006] nu diminuează angajarea EIGE în „activități economice”, având în vedere întinderea competențelor Uniunii în ceea ce privește egalitatea de șanse între femei și bărbați, a cărei promovare este de interes general.

71.

În sfârșit, o interpretare largă a domeniului de aplicare al Directivei 2008/104 este justificată pentru a nu compromite realizarea obiectivului urmărit de directivă și pentru a nu aduce atingere efectului util al acesteia (a se vedea punctul 54 din prezentele concluzii).

72.

Răspunsul la a patra întrebare este afirmativ. În cazul în care instanțele statelor membre au constatat că toate posturile și funcțiile pentru care lucrătorii sunt recrutați direct de EIGE includ sarcini care pot fi îndeplinite exclusiv de lucrători angajați în temeiul Statutului funcționarilor, posturile și funcțiile respective ale lucrătorilor temporari trebuie să fie considerate ca reprezentând „[aceleași locuri] de muncă” în sensul articolului 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104. Această concluzie este compatibilă cu autonomia administrativă a EIGE ( 88 ) și cu Statutul funcționarilor.

73.

Această concluzie se impune pentru următoarele motive.

74.

În primul rând, în împrejurările din litigiul principal, autorul încălcării obligației de egalitate de tratament prevăzute la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104 este angajatorul pârât. Așa cum au subliniat reclamanții (punctul 24 de mai sus), instanța de trimitere solicită interpretarea articolului 5 alineatul (1) pentru a stabili responsabilitățile care revin angajatorului pârât în temeiul dreptului lituanian față de reclamanți, iar nu față de EIGE. Astfel, discuția din observațiile scrise cu privire la măsura în care obligațiile prevăzute de directivele Uniunii sunt aplicabile instituțiilor Uniunii atunci când acționează în calitate de angajator este oarecum superfluă ( 89 ), întrucât toate hotărârile respective au avut ca obiect acțiuni introduse în fața Tribunalului în care instituția avea calitatea de pârâtă în cadrul plângerilor formulate de funcționarii săi ( 90 ). Hotărârile respective se referă la impactul directivelor asupra instituțiilor Uniunii în ceea ce privește „personalul acestora” ( 91 ).

75.

În al doilea rând, nu se ridică nicio problemă nici în ceea ce privește încălcarea autonomiei EIGE, nici în ceea ce privește încălcarea Statutului funcționarilor, întrucât reclamanții solicită pârâtei, iar nu EIGE, numai plata diferențelor salariale care le sunt datorate, iar nu transformarea contractelor lor de muncă temporară în contacte permanente. Prin urmare, nu se pune problema dacă instanțele lituaniene au conferit reclamanților calitatea de funcționar sau de agent al Uniunii cu încălcarea Statutului funcționarilor și a autonomiei instituțiilor Uniunii ( 92 ). Contrar argumentelor prezentate de Comisie, acțiunea principală se deosebește, așadar, de Hotărârea Tordeur ( 93 ), invocată de Comisie în răspunsul său la întrebările scrise ale Curții, întrucât lucrătorul temporar din respectiva cauză a urmărit să se prevaleze, în cadrul unei trimiteri preliminare, de o dispoziție de drept belgian care ar fi impus Comisiei Europene să transforme un contract pe durată determinată în contract pe durată nedeterminată. Curtea a arătat după cum urmează:

„Este adevărat că unui lucrător temporar nu i se poate refuza protecția socială pentru simplul motiv că a fost pus la dispoziția unei instituții comunitare. Cu toate acestea, o astfel de protecție nu poate fi asigurată prin mijloace care aduc atingere autonomiei instituțiilor comunitare în acest domeniu […]. Nu este posibil ca un contract de muncă pe durată nedeterminată să nu fie rezultatul unei decizii a autorității competente desemnate, ci al faptului, chiar dacă este susținut de o decizie a unei instanțe naționale, că anumite dispoziții legale ale statului membru în care este situată instituția, referitoare la munca temporară, nu au fost respectate.” ( 94 )

76.

În dosar nu există niciun element care să sugereze că orice altă persoană decât angajatorul pârât ar fi responsabilă fie de plata solicitată de reclamanți, fie de obligația, prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104, ca „condițiile de bază de angajare și de muncă aplicabile lucrătorilor temporari” să fie „pe durata misiunii de muncă temporară în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, cel puțin acelea care s‑ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă” ( 95 ).

77.

Trebuie să se admită că noțiunea de „remunerație” în sensul Directivei 2008/104 nu este definită în această dispoziție ( 96 ) și că există alte dispoziții ale Directivei 2008/104 care ar putea, după toate probabilitățile, să aducă atingere autonomiei EIGE, precum articolul 10, care permite statelor membre să aplice sancțiuni întreprinderilor utilizatoare. Totuși, aceasta ar depinde de natura sancțiunii și de circumstanțele speței. Litigiul principal se limitează însă la condițiile de angajare și de muncă cu privire la remunerație în temeiul articolului 3 litera (f) și la modul în care s‑ar calcula „cel puțin [condițiile de remunerare] care s‑ar aplica” în cazul în care reclamanții ar fi fost recrutați direct în temeiul articolului 5 alineatul (1). Recurgerea de către instanțele lituaniene la articolul 80 din Regimul aplicabil celorlalți agenți este logică, având în vedere constatările de fapt efectuate, și nu suntem de acord că Comisia a demonstrat astfel că acest lucru creează dificultăți insurmontabile (a se vedea nota de subsol 45 de mai sus).

78.

EIGE și Comisia susțin că sintagma „recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă”, prevăzută la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104, necesită o comparație cu lucrătorii temporari recrutați direct de EIGE pentru muncă temporară în temeiul dreptului lituanian, iar nu prin intermediul unui agent de muncă temporară, în timp ce atât reclamanții, cât și Republica Lituania susțin că exercițiul comparativ ar trebui să implice, dimpotrivă, examinarea recrutării în temeiul Statutului funcționarilor.

79.

Niciuna dintre aceste poziții nu reflectă o imagine completă a exercițiului necesar. Trebuie amintit că „[p]rincipiul egalității de tratament, astfel cum este prevăzut la articolul 5 alineatul (1) din Directiva 2008/104, [impune ca], pe durata misiunii lor în cadrul unei întreprinderi utilizatoare, condițiile de bază de muncă și de angajare să fie cel puțin acelea care s‑ar aplica lucrătorilor în cazul în care aceștia ar fi fost recrutați direct de întreprinderea utilizatoare respectivă pentru a ocupa același loc de muncă” ( 97 ).

80.

Astfel cum s‑a explicat în observațiile scrise ale reclamanților (a se vedea punctul 29 de mai sus) și în cele ale Republicii Lituania (punctul 37 de mai sus), articolul 5 alineatul (1) necesită verificarea unor elemente de fapt concrete ( 98 ). Salariatul temporar a exercitat efectiv în cadrul postului pe care l‑a ocupat funcții care revin unui angajat permanent care primește o remunerație mai mare decât cea primită în temeiul contractului de muncă temporară? Pentru realizarea acestui exercițiu, contractele încheiate și Statutul funcționarilor constituie elemente de probă mai utile în comparație cu normele juridice. Din decizia de trimitere reiese că tocmai acest exercițiu de examinare a elementelor de fapt a fost efectuat de Comisia pentru litigii de muncă (a se vedea punctul 20 de mai sus). După ce s‑a stabilit, pe baza unor elemente de probă, care sunt mai exact funcțiile și activitățile exercitate de lucrătorul temporar, inclusiv după o analiză a condițiilor convenite, Comisia pentru litigii de muncă a acordat aceeași remunerație care la momentul respectiv corespundea gradului 4 din grupa de funcții II în temeiul articolului 80 din RAA și care urma să fie plătită de angajatorul pârât.

81.

În al treilea rând, după cum am arătat, limitarea principiului egalității de tratament, una dintre pietrele de temelie ale Directivei 2008/104, nu este admisă decât în „anumite circumstanțe speciale” ( 99 ). Acestea sunt prevăzute la articolul 5 alineatele (2)-(4) din Directiva 2008/104. În procedura principală nu se regăsesc astfel de circumstanțe speciale.

82.

În sfârșit, s‑ar putea pune întrebarea ce trebuie făcut în cazul în care EIGE și‑a depășit marja de apreciere, prevăzută la articolul 4 alineatul (5) din Regulamentul nr. 1922/2006, de a „stabili relații contractuale, în special de subcontractare, cu alte organizații, în vederea îndeplinirii oricăror sarcini pe care le încredințează acestora” ( 100 ) sau a acționat în orice alt mod contrar Statutului funcționarilor, pe care EIGE este ținut să îl respecte în temeiul articolului 13 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1922/2006? ( 101 )

83.

Potrivit unei jurisprudențe constante, „munca temporară se caracterizează printr‑o relație tripartită între lucrător, o societate externă și instituția, oficiul sau agenția Uniunii, care implică încheierea a două contracte: un prim contract între agentul de muncă temporară și instituția, oficiul sau agenția Uniunii și un al doilea contract între lucrătorul temporar și agentul de muncă temporară […]. Astfel, această relație se caracterizează prin prezența unei societăți private intermediare care realizează profit punând un lucrător la dispoziția instituției Uniunii sau repartizându‑l la realizarea unor sarcini determinate în cadrul sau în numele acesteia. Intervenția acestor societăți externe în calitate de intermediari este cea care nu permite să se concluzioneze că există o legătură juridică directă între persoana interesată și instituția, oficiul sau agenția Uniunii” ( 102 ).

84.

Prin urmare, o relație tripartită justifică o soluție tripartită. Revine angajatorului pârât, iar nu reclamanților, sarcina de a sesiza Tribunalul Uniunii pentru a solicita recuperarea de la EIGE a diferențelor salariale dispuse de instanța lituaniană în cazul în care, din perspectiva dreptului Uniunii, aceștia doresc să susțină că EIGE și‑a depășit competențele în ceea ce privește natura activității pe care a încredințat‑o efectiv reclamanților. Astfel cum a susținut Republica Lituania (punctul 35 de mai sus), această soluție este conformă cu inexistența unor dispoziții referitoare la lucrătorii temporari în Statutul funcționarilor.

85.

Ajungem la această concluzie în lumina dreptului reclamanților de a avea acces la o instanță și la o cale de atac efectivă în temeiul articolului 47 alineatul (1) din cartă ( 103 ), având în vedere dificultățile pe care le‑ar întâmpina susținerea calității procesuale active în fața Tribunalului, dată fiind lipsa unui contract cu EIGE ( 104 ).

86.

Prin urmare, propunem să se răspundă Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă a Lituaniei) după cum urmează.