1.

Atunci când un investitor dobândește participații într‑o societate în măsura în care el va putea controla în viitor activitatea societății respective, acest lucru nu are repercusiuni doar asupra conducerii societății, ci și asupra acționarilor săi. Astfel, aceștia din urmă nu au luat decizia de investiții în aceste condiții și, prin urmare, intenționează ca, în anumite împrejurări, să nu mai dețină participații în societate. Pentru acest motiv, directiva Uniunii privind ofertele publice de cumpărare ( 2 ) impune unui investitor care preia controlul unei societăți – așa‑numitul ofertant – obligația de a lansa o ofertă care să propună celorlalți acționari minoritari achiziționarea participațiilor lor la un preț echitabil. Potrivit acestei directive, se consideră preț echitabil prețul cel mai ridicat plătit pentru aceleași valori mobiliare de către ofertantul însuși pe parcursul unei perioade determinate care precedă achiziționarea societății.

2.

Prezenta trimitere preliminară privește, pe de o parte, problema dacă și în ce condiții statele membre pot impune ofertantului obligația de a plăti celorlalți acționari un alt preț decât prețul cel mai ridicat plătit de ofertant. Curtea a tratat deja anumite aspecte ale acestei problematici în cadrul unei alte proceduri ( 3 ).

3.

Pe de altă parte, se ridică problema dacă și, în caz afirmativ, care sunt drepturile ofertantului față de un stat membru care i‑a impus obligația plății unui preț excesiv.

4.

Considerentele (6)-(9) ale Directivei 2004/25 au următorul conținut, în extras:

[…]

5.

Articolul 3 din Directiva 2004/25 prevede:

„(1)   În sensul aplicării prezentei directive, statele membre se asigură că sunt respectate următoarele principii:

[…]

(2)   În sensul asigurării respectării principiilor prevăzute la alineatul (1), statele membre:

6.

Articolul 4 alineatul (6) din această directivă are următorul cuprins:

„Prezenta directivă nu aduce atingere competenței statelor membre de a desemna autoritățile judiciare sau de alt tip, cărora le revine răspunderea de a soluționa litigiile și a se pronunța în privința neregulilor comise pe parcursul ofertei, și nici competenței statelor membre de a adopta dispoziții care să precizeze dacă și în ce circumstanțe părțile la ofertă au dreptul să inițieze o procedură administrativă sau judiciară. În special, prezenta directivă nu aduce atingere competenței instanțelor unui stat membru de a refuza să soluționeze o acțiune judiciară și de a se pronunța asupra modului în care aceasta afectează rezultatul ofertei. Prezenta directivă nu aduce atingere competenței statelor membre de a determina normele juridice privind răspunderea autorităților de control sau soluționarea litigiilor între părțile la o ofertă.”

7.

Articolul 5 din aceeași directivă prevede sub titlul „Protecția acționarilor minoritari, oferta obligatorie și prețul echitabil” următoarele:

„(1)   Atunci când o persoană fizică sau juridică deține, ca urmare a unei achiziții făcute de ea însăși sau de persoane care acționează în mod concertat cu ea, valorile mobiliare ale unei societăți […] care […] îi conferă […] un anumit procentaj din drepturile de vot la societatea respectivă, care îi oferă controlul respectivei societăți, statele membre se asigură că această persoană este obligată să facă o ofertă în vederea protecției acționarilor minoritari ai societății respective. Această ofertă se adresează în cel mai scurt termen tuturor deținătorilor acestor valori mobiliare și se referă la toate participațiile lor, la prețul echitabil definit la alineatul (4).

[…]

(4)   Se consideră preț echitabil prețul cel mai ridicat plătit pentru aceleași valori mobiliare de către ofertant sau de către persoane care acționează în mod concertat cu acesta, pe parcursul unei perioade, determinate de statele membre, de minimum șase luni și maximum douăsprezece luni care preced oferta prevăzută la alineatul (1). În cazul în care, după publicarea ofertei și înainte de expirarea perioadei de acceptare a acesteia, ofertantul sau orice persoană care acționează în mod concertat cu acesta achiziționează valori mobiliare la un preț superior prețului din ofertă, ofertantul își face oferta la un preț cel puțin egal cu cel mai ridicat preț plătit pentru valorile mobiliare astfel achiziționate.

Sub rezerva respectării principiilor generale enunțate la articolul 3 alineatul (1), statele membre pot să‑și autorizeze autoritățile de control să modifice prețul prevăzut la primul paragraf în circumstanțe și în conformitate cu criterii clar determinate. În acest sens, pot elabora o listă de circumstanțe în care prețul cel mai ridicat se poate modifica în sus sau în jos, de exemplu dacă prețul cel mai ridicat a fost stabilit prin acord între cumpărător și un vânzător, dacă prețurile de piață ale valorilor mobiliare în cauză au fost manipulate, dacă prețul de piață în general sau anumite prețuri de piață în special au fost afectate de evenimente excepționale sau pentru a permite salvarea unei societăți aflate în dificultate. Statele membre pot, de asemenea, să definească criteriile care trebuie utilizate în aceste cazuri, de exemplu valoarea medie de piață pe parcursul unei anumite perioade, valoarea de lichidare a societății, sau alte criterii obiective de evaluare utilizate în general în analiza financiară.

Orice decizie a autorităților de control care modifică prețul echitabil trebuie să fie motivată și făcută publică.

[…]”

8.

Regulamentul (UE) nr. 1254/2012 al Comisiei din 11 decembrie 2012 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1126/2008 de adoptare a anumitor standarde internaționale de contabilitate în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 1606/2002 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește Standardul Internațional de Raportare Financiară 10, Standardul Internațional de Raportare Financiară 11, Standardul Internațional de Raportare Financiară 12, Standardul Internațional de Contabilitate 27 (2011) și Standardul Internațional de Contabilitate 28 (2011) ( 4 ) reglementează adoptarea anumitor standarde internaționale în dreptul Uniunii.

9.

Punctul 22 din anexa la acest regulament privind Standardul Internațional de Raportare Financiară 10, Situații financiare consolidate (denumit în continuare „IFRS 10:22”), prevede sub titlul „Interese care nu controlează” următoarele:

„O societate‑mamă trebuie să prezinte interesele care nu controlează în situația poziției financiare consolidată, în cadrul capitalurilor proprii, separat de capitalurile proprii ale proprietarilor societății‑mamă.”

10.

Anexa A a anexei menționate mai sus, cu titlul „Termeni definiți”, definește noțiunea de „situații financiare consolidate” ca fiind „situațiile financiare ale unui grup în cadrul căruia activele, datoriile, capitalurile proprii, venitul, cheltuielile și fluxurile de trezorerie ale societății‑mamă și ale filialelor sale sunt prezentate ca aparținând unei entități economice unice” ( 5 ).

11.

Noțiunea de „interes minoritar” este definită în cadrul anexei ca fiind „capitaluri proprii într‑o filială care nu se pot atribui, direct sau indirect, unei societăți‑mamă” ( 6 ).

12.

Articolul 74 alineatul 1 din Finanšu instrumentu tirgus likums (Legea privind piața instrumentelor financiare, denumită în continuare „FITL”) stabilește prețul de ofertă în cazul unei oferte publice obligatorii. Potrivit acestei dispoziții, acest preț nu trebuie să fie mai mic decât:

13.

În cazul în care societatea în cauză este obligată să elaboreze o situație financiară consolidată anuală, în conformitate cu articolul 74 alineatul 2 din FITL, calculul valorii acțiunii trebuie efectuat pe baza datelor rezultate din aceasta, potrivit metodei prevăzute la articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL.

14.

Articolul 14 alineatul 1 din Konsolidēto gada pārskatu likums (Legea privind situațiile financiare consolidate anuale) definește situațiile financiare consolidate anuale ca fiind rezultatul agregării situațiilor financiare anuale ale societății‑mamă a unui grup cu cele ale filialelor sale în raport cu valorile activelor și pasivelor, ale capitalurilor proprii și ale veniturilor și cheltuielilor indicate în situațiile financiare anuale. Ulterior, activele și pasivele rezultate din situațiile financiare ale societăților consolidate sunt incluse integral în situația financiară consolidată.

15.

Articolul 21 alineatul 1 din aceeași lege prevede că partea fondurilor proprii ale filialelor consolidate care corespunde acțiunilor și participațiilor deținute de acționarii minoritari ai acestora trebuie să fie inclusă într‑o poziție separată din fondurile proprii prin noțiunea de „interese minoritare”.

16.

Articolul 5 din FITL reglementează obligația de despăgubire a Finanšu un kapitāla tirgus komisija (Comisia pentru Piața Financiară și de Capital), precum și a angajaților și a reprezentanților acesteia. Potrivit acestei dispoziții, persoanele menționate nu sunt obligate să despăgubească participanții la piața de capital sau terții. De asemenea, acestea nu sunt răspunzătoare pentru măsurile executate în cadrul exercitării funcțiilor de control care le sunt conferite în temeiul legii sau al altor dispoziții, în mod legal, adecvat și legitim, precum și cu bună‑credință.

17.

Articolul 13 alineatul 3 din Valsts pārvaldes iestāžu nodarīto zaudējumu atlīdzināšanas likums (Legea privind repararea prejudiciului cauzat de autoritățile naționale, denumită în continuare „VPINZAL”) reglementează cuantumul dreptului la repararea prejudiciului cauzat de autoritățile publice după cum urmează:

„În mod normal, cuantumul despăgubirilor se stabilește pe baza sumei calculate în conformitate cu articolul 12 din această lege și se ridică la:

[…]”

18.

Reclamanta din litigiul principal, Euromin Holdings (Cyprus) Limited (denumită în continuare „Euromin”), a obținut 93,24 % din acțiunile cu drept de vot din societatea pe acțiuni cotată la bursă „Ventspils nafta” (denumită în continuare „societatea în cauză”) prin achiziționarea de participații în cadrul acesteia. Această achiziție a declanșat obligația de prezentare a unei oferte obligatorii către toți ceilalți acționari din societatea în cauză privind achiziționarea participațiilor acestora. În acest scop, Euromin a transmis Finanšu un kapitāla tirgus komisija (Comisia pentru Piața Financiară și de Capital, denumită în continuare „FKMK”), în vederea autorizării, propunerea unei oferte obligatorii cu un preț de ofertă de 3,12 euro pe acțiune.

19.

Prin decizia din 15 octombrie 2015, FKMK a respins propunerea amintită. Aceasta a considerat că Euromin ar trebui să prezinte acționarilor minoritari ai societății în cauză o ofertă obligatorie cu un preț de ofertă de 4,56 euro pe acțiune (denumită în continuare „decizia în litigiu”). Ulterior, Euromin a prezentat o ofertă cu acest conținut și a dobândit astfel participații ale acționarilor minoritari la un preț de 4,56 euro pe acțiune.

20.

În opinia FKMK, prețul de 4,56 euro pe acțiune rezultă dintr‑o aplicare corectă a metodei de calcul prevăzute la articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL. Potrivit acestei dispoziții, prețul de ofertă trebuie să se bazeze pe valoarea rezultată din împărțirea activelor nete ale societății în cauză la numărul de acțiuni emise. Aceasta definește activele nete ca fiind totalitatea activelor societății în cauză din care sunt deduse acțiunile proprii și pasivele, în conformitate cu articolul 74 alineatul 2 din FITL, acestea bazându‑se pe datele situației financiare consolidate anuale în cazul unui grup. Spre deosebire de Euromin, FKMK consideră că, în această privință, așa‑numitele interese care nu controlează incluse în situația financiară consolidată anuală, deținute de terți în filialele societății în cauză, se adaugă la activele nete ale acestei societăți. Astfel, aceste interese au fost incluse în situația financiară consolidată anuală a societății în cauză într‑o poziție separată, ca fonduri proprii, iar nu ca pasive, și, prin urmare, nu ar putea fi deduse în conformitate cu articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL.

21.

Euromin a formulat o acțiune împotriva acestei decizii la Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională, Letonia) și a solicitat plata unei despăgubiri în cuantumul reprezentat de cheltuielile suplimentare aferente achiziționării – în total, de 7236243,36 euro –, rezultate din diferența dintre prețul inițial al ofertei și prețul mărit al ofertei.

22.

Prin hotărârea din 10 martie 2017, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a admis în parte cererea, prin declararea ca ilegală a deciziei în litigiu și prin obligarea FKMK la plata unei despăgubiri în cuantum de 50 % din diferență. Instanța a întemeiat reducerea dreptului la despăgubire pe dispoziția prevăzută la articolul 13 alineatul 3 din VPINZAL.

23.

Euromin și FKMK au formulat recurs împotriva acestei hotărâri la Augstākā tiesa (Senāts) (Curtea Supremă).

24.

Aceasta exprimă îndoieli, pe de o parte, legate de conformitatea aplicării articolului 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL din litigiul principal cu dispozițiile articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25. Pe de altă parte, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă jurisprudența Curții privind răspunderea statelor membre pentru transpunerea și aplicarea incorecte a dreptului Uniunii se opune aplicării articolului 13 alineatul 3 punctul 3 din VPINZAL.

25.

În aceste condiții, Augstākā tiesa (Senāts) (Curtea Supremă) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare, în conformitate cu articolul 267 TFUE:

26.

Întrebările preliminare au făcut obiectul unor observații scrise depuse de Republica Letonă, de Republica Polonă, de Republica Federală Germania și de Comisia Europeană.

27.

La ședința din 9 iulie 2020 au participat Euromin, Republica Letonă și Comisia.

28.

Trimiterea preliminară formulată de Augstākā tiesa (Senāts) (Curtea Supremă) privește două problematici. Pe de o parte, această instanță ridică problema interpretării corecte a articolului 5 din Directiva 2004/25. Acesta reglementează modalitățile ofertei obligatorii pe care un ofertant trebuie să o prezinte acționarilor minoritari la preluarea controlului unei societăți. Pe de altă parte, se ridică problema cu privire la consecințele rezultate dintr‑o eventuală transpunere eronată a acestei dispoziții în dreptul leton. În special, instanța de trimitere trebuie să decidă dacă și în ce măsură ofertantul din litigiul principal poate solicita despăgubiri din partea autorităților letone ca urmare a plății unui preț de ofertă excesiv.

29.

Primele patru întrebări privesc stabilirea „prețului echitabil” al unei oferte obligatorii în sensul articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25. În speță, potrivit autorității de control letone, spre deosebire de cele prevăzute la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf, prețul de ofertă nu trebuie să se bazeze pe prețul cel mai ridicat plătit pentru aceleași valori mobiliare de către ofertant pe parcursul unei perioade determinate prin lege care precedă oferta de cumpărare (denumit în continuare „prețul cel mai ridicat plătit de ofertant”). În schimb, acesta ar trebui să se bazeze pe valoarea acțiunii rezultată, în conformitate cu dispozițiile naționale, din împărțirea activelor nete ale societății în cauză la numărul de acțiuni emise, întrucât această valoare ar depăși prețul cel mai ridicat plătit de ofertant.

30.

În acest context, pentru a răspunde la cea de a treia și la cea de a patra întrebare preliminară, trebuie mai întâi să se stabilească dacă într‑adevăr este compatibilă cu Directiva 2004/25 utilizarea unei alte valori decât prețul cel mai ridicat plătit de ofertant, atunci când primul preț depășește prețul cel mai ridicat plătit de ofertant (a se vedea secțiunea A). Numai apoi trebuie abordat obiectul primei și al celei de a doua întrebări preliminare, și anume calculul corect al activelor nete ale societății în cauză în vederea stabilirii unui preț de ofertă echitabil. În acest scop, trebuie examinate cerințele pe care le impune directiva, în anumite condiții, pentru calculul unei astfel de valori alternative (a se vedea secțiunea B).

31.

În continuare, trebuie examinate consecințele care ar putea rezulta în litigiul principal dintr‑o transpunere eronată a directivei. În acest sens, cea de a șasea întrebare preliminară privește aspectul dacă dispozițiile directivei urmăresc să confere drepturi ofertantului din litigiul principal care i‑ar putea permite angajarea răspunderii statului pentru încălcarea dreptului Uniunii (a se vedea secțiunea C).

32.

În sfârșit, în cazul unui răspuns afirmativ la această întrebare, pentru a răspunde la cea de a cincea întrebare preliminară trebuie să se analizeze, de asemenea, aspectul dacă principiile echivalenței și efectivității se opun unei reduceri forfetare a acestui drept în litigiul principal (a se vedea secțiunea D).

33.

Prin intermediul celei de a treia și al celei de a patra întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă Directiva 2004/25 se opune unei reglementări naționale potrivit căreia prețul ofertei trebuie să se bazeze întotdeauna pe cel mai ridicat preț calculat pe baza a trei metode de calcul sau criterii diferite, doar unul dintre aceste criterii fiind prețul cel mai ridicat menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf, plătit pentru aceleași valori mobiliare de către ofertant pe parcursul unei perioade, determinate de statul membru respectiv, care precedă oferta.

34.

În esență, ambele întrebări urmăresc să se stabilească dacă și, respectiv, în ce condiții un stat membru, cu ocazia stabilirii prin lege a „prețului echitabil” pentru o ofertă obligatorie, poate prevedea alte valori sau metode de calcul în locul prețului menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25. În acest scop, mai întâi trebuie analizată regula prevăzută la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf (a se vedea punctul 1), înaintea examinării posibilităților de derogare (a se vedea punctul 2). În cele din urmă, se vor analiza consecințele rezultate în cazul dispoziției aplicabile în litigiul principal (a se vedea punctul 3).

35.

Potrivit Directivei 2004/25, protecția acționarilor societății în cauză în cazul unei achiziționări este asigurată în general prin intermediul unor obligații de informare extinse, menite să permită acționarilor evaluarea repercusiunilor unei achiziționări asupra societății, respectiv asupra drepturilor existente ale acționarilor în privința societății, și, prin urmare, luarea unor decizii autonome, sub propria răspundere ( 7 ). Ceilalți acționari minoritari sunt, în plus, protejați în mod special prin intermediul obligației ofertantului de lansare a unei oferte obligatorii ( 8 ). Aceasta oferă acționarilor minoritari posibilitatea de a‑și vinde valorile mobiliare în condiții juste, în special la un preț echitabil ( 9 ). În acest mod, sunt luate în considerare condițiile modificate odată cu preluarea controlului și se evită suportarea de către acționarii minoritari a riscului de scădere a cursului ca urmare a achiziționării.

36.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25, în cadrul acestei oferte obligatorii, se consideră preț echitabil prețul cel mai ridicat plătit pentru aceleași valori mobiliare de către ofertant, pe o piață reglementată, pe parcursul unei perioade determinate de statul membru în cauză, care precedă oferta prevăzută la alineatul (1). Acest preț constituie limita inferioară minimă a ofertei obligatorii pe care trebuie să o ia în considerare un ofertant.

37.

În opinia noastră, această dispoziție se întemeiază pe argumentul potrivit căruia o piață de capital funcțională în mod corespunzător generează un preț al acțiunii pe care întreprinderea nu îl subevaluează și nici nu îl supraevaluează și care reflectă astfel valoarea reală a unei participații în întreprinderea în cauză. Legiuitorul Uniunii se întemeiază în acest sens pe modelul pieței eficiente, transparente și lichide ( 10 ).

38.

De asemenea, în cazul utilizării celui mai ridicat preț plătit de ofertant, în condițiile corespunzătoare ( 11 ), acționarul minoritar beneficiază de așa‑numita primă de control ( 12 ), în timp ce ofertantul are certitudinea că nu mai trebuie să plătească altceva în cadrul ofertei obligatorii decât ceea ce a fost dispus să plătească pe parcursul perioadei anterioare ( 13 ).

39.

În ceea ce privește articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25, Curtea a statuat deja că această dispoziție se impune statelor membre, iar nu că acestea pot alege să o aplice ( 14 ). Aceasta înseamnă că, de la bun început, statele membre nu pot utiliza un alt preț (echitabil) decât cel mai ridicat preț plătit de ofertant.

40.

Cu toate acestea, se pune problema dacă statele membre pot prevedea un preț mai ridicat decât cel menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 ca preț minim pentru ofertele obligatorii în vederea garantării unui nivel de protecție mai ridicat pentru acționarii minoritari.

41.

În acest context, trebuie amintit că, astfel cum reiese din considerentul (25) al Directivei 2004/25, aceasta urmărește stabilirea orientărilor minime pentru garantarea unui nivel de protecție corespunzător deținătorilor de valori mobiliare. În consecință, potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva 2004/25, statele membre pot să prevadă în special „condiții suplimentare și dispoziții mai stricte” pentru reglementarea ofertelor.

42.

Totuși, se pune întrebarea dacă articolul 3 alineatul (2) din Directiva 2004/25 este aplicabil și în cazul stabilirii prețului de ofertă echitabil în cadrul unei oferte obligatorii. Condițiile suplimentare și dispozițiile mai stricte pot fi luate în considerare în special în ceea ce privește documentele și informațiile care trebuie puse la dispoziția acționarilor în cadrul ofertei de cumpărare. În cazul în care prețul ofertei obligatorii menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf nu este echitabil, al doilea paragraf al aceleiași dispoziții prevede însă o modificare a acestui preț, efectuată de autoritățile de control, nu doar în sus, ci și în jos ( 15 ). Aceasta se opune unei orientări minime.

43.

Totuși, calificarea regulii celui mai ridicat preț plătit ca orientare minimă în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (a) ar contrazice îndeosebi concepția de ansamblu a Directivei privind ofertele publice de cumpărare ( 16 ). Astfel, prin stabilirea unui nivel mai ridicat de transparență și certitudine juridică în cadrul achizițiilor transfrontaliere ( 17 ), aceasta urmărește realizarea libertății de stabilire. Realizarea libertății de stabilire presupune în acest context un înalt grad de predictibilitate pentru investitori, întrucât incertitudinea privind costurile unei achiziții poate împiedica investițiile transfrontaliere ( 18 ). În acest sens, temeiul juridic al articolului 50 alineatul (2) litera (g) TFUE, relevant în speță, consideră că este necesară coordonarea garanțiilor de protejare a asociaților, prin echivalarea lor, în vederea facilitării achizițiilor transfrontaliere. Prin urmare, protejarea asociaților nu funcționează ca o limitare a libertății de stabilire, ci servește la realizarea acesteia ( 19 ). Tocmai pentru aceste motive, considerentul (9) al Directivei 2004/25 prevede o definiție comună a prețului echitabil la nivelul Uniunii ( 20 ).

44.

Prin urmare, regula prețului cel mai ridicat plătit prevăzută la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 constituie un principiu de care trebuie să țină seama toate statele membre în vederea sporirii securității juridice în cazul achizițiilor transfrontaliere în beneficiul tuturor părților interesate și, totodată, a garantării protecției acționarilor minoritari ( 21 ).

45.

Cu toate acestea, Curtea a statuat că prețul cel mai ridicat plătit de ofertant este considerat, cu titlu principal ( 22 ), așadar numai în mod normal, ca fiind echitabil în sensul articolului 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 ( 23 ).

46.

În conformitate cu articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2004/25, statele membre pot să‑și autorizeze autoritățile de control să modifice în sus sau în jos acest preț, în circumstanțe și în conformitate cu criterii clar determinate. Situații în care o asemenea modificare poate fi necesară sunt menționate, cu titlu de exemplu, de această dispoziție ca fiind un acord între cumpărător și un vânzător, evenimente excepționale sau manipularea prețurilor de piață ale valorilor mobiliare în discuție ( 24 ). Aceste situații au în comun faptul că prețul cel mai ridicat plătit de ofertant nu corespunde prețului aferent unei piețe de capital funcționale în mod corespunzător. Potrivit articolului 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2004/25, astfel de rezultate trebuie evitate.

47.

Totuși, numai într‑o piață funcțională în mod corespunzător este justificată prezumția potrivit căreia prețul cel mai ridicat plătit de ofertant este echitabil ( 25 ). În schimb, articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2004/25 arată că, în opinia legiuitorului Uniunii, în situațiile menționate cu titlu de exemplu, în anumite condiții, acest preț nu trebuie considerat ca fiind echitabil ( 26 ). Din posibilitatea de modificare în sus sau în jos rezultă că caracterul neechitabil poate consta atât într‑o supraevaluare, cât și într‑o subevaluare a acțiunii. În acest sens, trebuie să se sublinieze că aprecierea situației în care prețul cel mai ridicat plătit de ofertant este neechitabil este lăsată, de la caz la caz, în sarcina statelor membre, întrucât, în această privință, directiva nu precizează în mod exhaustiv situațiile în care poate fi necesară o modificare din partea autorității de control ( 27 ).

48.

Posibilitatea de autorizare, prevăzută la articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2004/25, a autorităților de control de a modifica prețul ofertei în anumite cazuri este doar facultativă ( 28 ), și anume statele membre nu trebuie să confere această competență autorităților de control ale acestora. Cu toate acestea, numai instrumentul este facultativ, iar nu și obligația de garantare a unui preț de ofertă echitabil. În consecință, un stat membru trebuie să prevadă și alte mecanisme sau proceduri de asigurare a unui asemenea preț în cazuri precum cele menționate la articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din directivă ( 29 ). În special, un stat membru poate prevedea o derogare de la prețul menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 în cazul caracterului său neechitabil, inclusiv ipso iure. De asemenea, statele membre trebuie să poată prevedea un mecanism pentru stabilirea prețului de ofertă echitabil atunci când prețul menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 nu poate fi calculat ( 30 ).

49.

În acest sens militează și dispoziția prevăzută la articolul 4 alineatul (5) al doilea paragraf litera (i) din Directiva 2004/25 și considerentul (6) al acesteia ( 31 ). În plus, în mod contrar principiului consacrat la articolul 3 alineatul (1) litera (d) din Directiva 2004/25, s‑ar perpetua o situație creată de piețele false sau de o perturbare a funcționării normale a piețelor.

50.

Cu toate acestea, pentru asigurarea transparenței și a previzibilității ( 32 ), o astfel de reglementare legală poate să prevadă – în concordanță cu cerințele prevăzute la articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2004/25 privind modificarea prețului de ofertă de către autoritatea de control – o altă metodă de calcul numai în circumstanțe și în conformitate cu criterii clar determinate. Astfel, în această privință, nu trebuie să conteze dacă o autoritate națională este abilitată să modifice prețul de ofertă în anumite cazuri în temeiul celui de al doilea paragraf al acestei dispoziții sau dacă aceasta se ocupă de aplicarea regulilor general abstracte în sensul articolului 5 alineatul (4) primul paragraf din directivă.

51.

Prin urmare, reglementarea legală trebuie să indice astfel cu exactitate, pe de o parte, cazurile în care un preț diferit față de prețul cel mai ridicat plătit de ofertant trebuie utilizat ca preț minim pentru o ofertă obligatorie. De asemenea, aceste cazuri trebuie să fie comparabile, din perspectiva unei evaluări, cu situațiile menționate la articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2004/25 ( 33 ). Pe de altă parte, reglementarea trebuie să stabilească într‑o manieră clară modul în care trebuie stabilit prețul în aceste cazuri.

52.

În acest context, Curtea a statuat deja că utilizarea noțiunilor juridice abstracte nu exclude acest lucru, în măsura în care interpretarea noțiunii în cauză poate fi dedusă în mod suficient de clar, de precis și de previzibil din reglementare, prin intermediul unor metode de interpretare recunoscute de dreptul intern ( 34 ).

53.

La prima vedere, dispoziția aplicabilă în litigiul principal prevăzută la articolul 74 alineatul 1 din FITL nu prevede o prioritate de principiu a criteriului menționat la punctul 1 al acesteia – criteriul prețului cel mai ridicat plătit de ofertant. Aceasta nu pare să stabilească nici condiții sau situații determinate care să conducă la aplicarea unei sau altei metode de calcul. Dimpotrivă, obligația alegerii celui mai ridicat preț dintre prețurile rezultate indică faptul că la fiecare ofertă obligatorie sunt aplicate în paralel toate cele trei metode de calcul. Potrivit considerațiilor de mai sus, astfel înțeleasă, o asemenea dispoziție ar fi contrară articolului 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25.

54.

Cu toate acestea, din decizia de trimitere rezultă că Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a considerat, în primă instanță, că este posibilă și necesară o interpretare a articolului 74 alineatul 1 din FITL potrivit căreia punctul 1 al acestuia se aplică, în principiu, cu prioritate. În schimb, metodele de calcul prevăzute la punctele 2 și 3 se utilizează numai în mod excepțional, atunci când survin evenimente excepționale. Instanța respectivă pare să fi dedus această cerință din articolul 74 alineatul 8 din FITL, care reglementează competența autorităților de control de a modifica prețul ofertei în cazul unor evenimente excepționale și de a recurge în acest caz la metoda de calcul prevăzută la articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL.

55.

Pe de altă parte, Administratīvā apgabaltiesa (Curtea Administrativă Regională) a considerat ca fiind eveniment excepțional lipsa lichidității valorilor mobiliare ale societății în cauză. În acest context, guvernul leton a confirmat faptul că, la elaborarea articolului 74 alineatul 1 punctele 2 și 3 din FITL, legiuitorul leton a avut în vedere situația specială a pieței letone a acțiunilor care ar fi extrem de nelichidă și de inactivă în mod constant.

56.

Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă interpretarea articolului 74 alineatul 1 din FITL este posibilă în acest sens. Trebuie amintit în acest context că instanța de trimitere a pornit de la premisa potrivit căreia legiuitorul a intenționat să se conformeze directivei, chiar dacă dispoziția în cauză nu a fost elaborată în mod specific în scopul transpunerii directivei sau exista deja înainte de intrarea în vigoare a acesteia ( 35 ).

57.

În cazul în care, în cadrul examinării efectuate de aceasta, instanța de trimitere ajunge la concluzia conform căreia o interpretare a articolului 74 alineatul 1 din FITL este posibilă în sensul menționat mai sus, trebuie de asemenea să se examineze dacă sunt îndeplinite cerințele menționate la punctele 51 și 52. În special condițiile pentru aplicarea metodelor de calcul prevăzute la articolul 74 alineatul 1 punctele 2 și 3 din FITL trebuie să fie suficient de clare, de precise și de previzibile, și anume trebuie să fie evidentă situația în care trebuie luate în considerare evenimentele excepționale.

58.

În această privință, trebuie să se stabilească, pe de o parte, că marja de apreciere conferită statelor membre de Directiva 2004/25 trebuie să servească de asemenea tocmai posibilității de a lua suficient în considerare caracteristicile specifice ale piețelor de capital diferite și circumstanțele speciale predominante în statele membre ( 36 ). Astfel, o piață de capital nelichidă și inactivă nu corespunde, cu siguranță, modelului avut în vedere de legiuitorul Uniunii la elaborarea regulii prevăzute la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 ( 37 ). Prin urmare, un preț constituit în asemenea condiții nu ar putea fi echitabil. Totuși, instanța de trimitere trebuie să efectueze această apreciere de la caz la caz.

59.

Pe de altă parte, prin trimiterea la „nelichiditatea” sau la „inactivitatea” pieței de capital, nu sunt încă definite clar evenimentele excepționale, întrucât, din punct de vedere economic, prin intermediul acestor noțiuni nu este descris un scenariu fix. Pentru a fi „clar determinat” în sensul jurisprudenței citate la punctul 52 din prezentele concluzii, dreptul leton ar trebui, așadar, să stabilească cel puțin anumite volume sau frecvențe de tranzacționare sub care o valoare mobiliară este considerată nelichidă. Revine de asemenea instanței de trimitere să examineze dacă aceasta este situația în speță.

60.

În plus, se ridică problema dacă este suficient de clară, de precisă și de previzibilă regula potrivit căreia, dintre metodele de calcul aplicabile în cazul unor evenimente excepționale, trebuie aleasă întotdeauna cea care conduce la cel mai ridicat rezultat. În opinia noastră, aceasta este situația, întrucât, la compararea a două valori fixe, poate fi stabilit în mod clar care dintre cele două valori este mai ridicată. Problema dacă metodele de calcul alternative sunt, la rândul lor, clar determinate în sensul expus mai sus, astfel încât aceste valori să poată fi stabilite și comparate în mod univoc, face obiectul primei și al celei de a doua întrebări preliminare care vor fi analizate în continuare.

61.

Din considerațiile precedente rezultă că articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 trebuie interpretat în sensul că, în mod normal, statele membre trebuie să prevadă ca preț minim pentru ofertele obligatorii prețul prevăzut la primul paragraf al acestei dispoziții. Acest lucru nu este valabil în cazurile – precum cele menționate la al doilea paragraf al aceleiași dispoziții – în care prețul cel mai ridicat plătit de ofertant pe parcursul perioadei determinate de statul membru care precedă oferta nu este considerat echitabil, aspect care trebuie interpretat de către instanța de trimitere. Prin urmare, articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din această directivă nu se opune unei reglementări naționale care, într‑un asemenea caz, utilizează un alt preț decât cel menționat în această dispoziție, în măsura în care, pe de o parte, condițiile în care se consideră că acest preț este neechitabil și, pe de altă parte, criteriile potrivit cărora este stabilită valoarea alternativă sunt suficient de clare, de precise și de previzibile, prin intermediul unor metode de interpretare recunoscute de dreptul intern.

„Nelichiditatea” valorilor mobiliare ale societății în cauză nu trebuie să fie considerată o condiție suficient de clară, de precisă și de previzibilă pentru existența unor evenimente excepționale care pot justifica o derogare de la regula prevăzută la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25, în măsura în care legea nu a stabilit în mod clar care este limita volumelor și a frecvențelor de tranzacționare sub care o valoare mobiliară este considerată ca fiind nelichidă.

62.

În cazul în care, în cadrul examinării care îi revine, instanța de trimitere ajunge la concluzia conform căreia este posibilă o interpretare a articolului 74 alineatul 1 din FITL în sensul că punctul 3 al acestei dispoziții este aplicabil numai în mod excepțional și condițiile în acest sens sunt clar determinate, prima și cea de a doua întrebare preliminară vizează, în continuare, cerințele impuse de articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 criteriilor de calcul al unui preț diferit față de cel prevăzut la primul paragraf al acestei dispoziții ( 38 ).

63.

Articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL prevede că prețul ofertei obligatorii se calculează prin împărțirea activelor nete ale societății în cauză la numărul de acțiuni emise. Potrivit acestei dispoziții, pe de altă parte, pentru a calcula activele nete ale societății în cauză, din totalitatea activelor acesteia se deduc acțiunile proprii și pasivele, întrucât, din punct de vedere economic, activele societății în cauză nu fac parte din valoarea pasivelor ( 39 ). Dacă societatea în cauză este societatea‑mamă a unui grup, în conformitate cu articolul 74 alineatul 2 din FITL, datele ultimei situații consolidate anuale servesc drept bază de calcul. Aceasta prezintă totalitatea activelor și pasivelor contabilizate ale societății în cauză, precum și valorile contabile ale tuturor filialelor controlate de aceasta ( 40 ).

64.

În speță, societatea în cauză nu deține participații în proporție de 100 % în niciuna dintre filialele sale. Totuși, ea deține mai multe participații majoritare, astfel încât a fost întocmită o situație financiară consolidată conform IFRS. În acest sens, participațiile acționarilor minoritari ai societății în cauză (așa‑numitele interese care nu controlează) sunt reflectate, în conformitate cu IFRS 10:22, de societatea în cauză în partea de pasiv a situației financiare consolidate anuale nu ca parte a fondurilor externe, ci într‑o poziție separată din fondurile proprii. Pentru acest motiv, FKMK consideră că și aceste participații fac parte din activele nete ale societății în cauză, întrucât, astfel cum reiese din articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL, la calculul activelor nete, pe lângă propriile acțiuni, pot fi deduse numai pasivele, iar nu și fondurile proprii.

65.

În aceste condiții, prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 se opune unei reglementări naționale potrivit căreia, pentru stabilirea prețului echitabil al ofertei, inclusiv în situația în care societatea în cauză nu deține în totalitate o filială, activele atribuite acționarilor minoritari ai acestei filiale se adaugă în totalitate la activele nete ale societății în cauză. În cazul în care acest lucru nu este posibil, prin intermediul celei de a doua întrebări preliminare, instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă o interpretare teleologică a articolului 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL este permisă din perspectiva dreptului Uniunii. În cazul în care o astfel de interpretare este necesară, în opinia instanței de trimitere, acest lucru ar putea conduce la posibilitatea ca dispoziția să nu mai fie considerată suficient de clară, de precisă și de previzibilă în sensul jurisprudenței citate la punctul 52 din prezentele concluzii.

66.

Și în această situație, punctul de pornire al examinării trebuie să includă două puncte de vedere. În primul rând, în cazul utilizării, în mod excepțional, al unui alt preț decât cel menționat la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf ca preț al unei oferte obligatorii, statele membre trebuie să se asigure că acest preț este echitabil (a se vedea punctul 1). În al doilea rând, criteriile de calcul al acestui preț trebuie să fie clar determinate, și anume să poată fi deduse în mod suficient de clar, de precis și de previzibil din reglementare, prin intermediul metodelor de interpretare recunoscute de dreptul intern (a se vedea punctul 2).

67.

Articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din Directiva 2004/25 precizează, cu titlu de exemplu, criteriile pentru a căror aplicare o autoritate națională poate fi autorizată să stabilească un preț diferit față de cel prevăzut la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din această directivă. Printre acestea se numără, de exemplu, valoarea de lichidare a societății în cauză sau alte criterii obiective de evaluare utilizate în general în analiza financiară. Potrivit expunerii de mai sus ( 41 ), o reglementare legală privind stabilirea unui preț echitabil diferit trebuie de asemenea să se orienteze după aceste exemple. Exemplele respective ilustrează faptul că – în măsura în care este exclusă recurgerea la cursul bursei – valoarea de întreprindere a societății în cauză care trebuie calculată în mod diferit trebuie să constituie punctul de plecare pentru stabilirea unui preț diferit al acțiunii.

68.

Valoarea unei întreprinderi poate fi stabilită printr‑o multitudine de criterii și de proceduri diferite. Rezultă din formularea articolului 5 alineatul (4) al doilea paragraf din directivă că, în acest context, legiuitorul Uniunii a intenționat să confere statelor membre o marjă largă de apreciere în ceea ce privește alegerea procedurii corespunzătoare ( 42 ), în măsura în care acestea aleg unul sau mai multe criterii utilizate în general în analiza financiară.

69.

Cu toate acestea, marja de apreciere a statelor membre în privința stabilirii criteriilor este limitată prin sensul și scopul dispoziției. Aceasta rezidă în stabilirea unui preț echitabil al acțiunii pentru o ofertă obligatorie în favoarea acționarilor minoritari ai societății în cauză care face obiectul unei achiziții.

70.

În acest context, trebuie amintit că nu rezultă din cerința caracterului echitabil al prețului prevăzută la articolul 5 alineatul (4) din directivă că trebuie utilizat în mod necesar cel mai ridicat preț posibil al acțiunii ( 43 ). Dimpotrivă, un preț echitabil în sensul articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 trebuie să reflecte valoarea economică reală a unei participații în societatea în cauză, întrucât, pe de o parte, achizițiile trebuie să fie facilitate în vederea realizării libertății de stabilire și, pe de altă parte, prin aceasta, acționarii minoritari nu trebuie să fie plasați într‑o poziție dezavantajoasă sau chiar să le fie lezat dreptul fundamental de proprietate. Aceasta reflectă și decizia fundamentală a legiuitorului de a considera, în mod normal, prețul cel mai ridicat plătit de ofertant ca fiind preț echitabil, întrucât, pe o piață de capital funcțională în mod corespunzător – care servește drept model –, o întreprindere nu va fi nici subevaluată și nici supraevaluată ( 44 ).

71.

Prin urmare, pentru stabilirea unui preț al acțiunii diferit, în mod excepțional, față de cel prevăzut la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25, statele membre pot prevedea orice criteriu de evaluare recunoscut în analiza financiară care să fie de natură să reflecte valoarea economică reală a unei participații în societatea în cauză.

72.

În aceste condiții, revine instanței de trimitere sarcina de a examina, pe de o parte, aspectul dacă evaluarea unei întreprinderi pe baza activelor sale nete prin recurgerea la datele rezultate din situația financiară consolidată anuală potrivit regulilor Standardului Internațional de Raportare Financiară 10 (IFRS 10) constituie o metodă recunoscută de analiștii financiari. Pe de altă parte, instanța de trimitere trebuie să examineze aspectul dacă modalitățile de calcul prevăzute de dreptul intern în această privință sunt de natură să reflecte valoarea economică reală a unei participații în întreprinderea în cauză.

73.

Cu privire la primul aspect, în procedura în fața Curții, Comisia a arătat că o metodă de evaluare pe baza situației financiare nu ar putea evidenția în mod suficient, în funcție de tipul întreprinderii, valoarea reală a acesteia ( 45 ).

74.

Cu toate acestea, astfel cum a subliniat în mod întemeiat guvernul leton, o reglementare potrivit căreia, pentru stabilirea prețului de ofertă este necesară împărțirea activelor nete ale societății în cauză la numărul de acțiuni emise, este, de fapt, comparabilă cu o reglementare orientată după valoarea de lichidare a societății respective. Acest criteriu este precizat în mod expres în directivă și, prin urmare, în opinia noastră, nu trebuie, în principiu, contestat în ceea ce privește marja largă de apreciere pe care directiva o conferă statelor membre.

75.

De asemenea, considerăm că nu poate fi nicidecum pus la îndoială faptul că valorile unei situații financiare consolidate anuale întocmite potrivit IFRS 10 constituie, în principiu, criteriile de evaluare utilizate în general în analiza financiară, întrucât aceste standarde internaționale de raportare au fost adoptate în dreptul Uniunii prin intermediul Regulamentului nr. 1254/2012 și, potrivit considerentului (9) al Regulamentului nr. 1606/2002 ( 46 ), trebuie să ofere o imagine reală și corectă asupra poziției financiare și a performanței unei întreprinderi.

76.

În privința celui de al doilea aspect, particularitatea litigiului principal constă totuși în faptul că ultima situație financiară consolidată întocmită potrivit regulilor IFRS 10 ar trebui luată în considerare la stabilirea valorii de cumpărare a societății‑mamă a grupului respectiv. Cu toate acestea, în cadrul situației financiare consolidate anuale, toate activele societății‑mamă și ale filialelor sunt reunite în partea de activ, indiferent de cuantumul procentual al participării societății‑mamă la filiale. Interesele care nu controlează deținute de terți în filialele societății‑mamă sunt reflectate în partea de pasiv, într‑o poziție separată din fondurile proprii ( 47 ).

77.

Motivul constă în faptul că IFRS 10 este destinat, în primul rând, să ofere creditorilor o imagine cât mai fidelă realității asupra situației activelor unui grup. În acest scop, în conformitate cu anexa A la IFRS 10, activele, datoriile, capitalurile proprii, venitul, cheltuielile și fluxurile de trezorerie ale societății‑mamă și ale filialelor sale sunt prezentate ca aparținând unei entități economice unice ( 48 ). Reunirea [activelor] societății‑mamă și ale filialelor este astfel justificată din perspectiva obiectivului specific al IFRS 10. Reflectarea separată a intereselor care nu controlează ca „fonduri proprii” servește în acest sens informării creditorilor cu privire la faptul că filiala respectivă nu este deținută în proporție de 100 % de societatea‑mamă, nefiind astfel echivalentă cu fondurile proprii „normale”.

78.

În aceste condiții, instanța de trimitere trebuie să examineze aspectul dacă reunirea tuturor activelor societății‑mamă și ale filialelor, fără posibilitatea unei corecții prin deducerea proporțională a intereselor care nu controlează, este de natură să stabilească valoarea economică a unei participații în societatea‑mamă. În această privință, instanța de trimitere trebuie să țină seama în special de faptul că interesele care nu controlează deținute de terți sunt definite, în conformitate cu anexa A la IFRS 10 ( 49 ), ca fiind capitaluri proprii ale unei filiale care nu se pot atribui, direct sau indirect, unei societăți‑mamă și, prin urmare, sunt prezentate separat în cadrul situației financiare consolidate. Aceasta ar putea pleda în favoarea faptului că, la stabilirea valorii de cumpărare a unei societăți‑mamă, aceste interese deținute de terți ar trebui tratate drept fonduri externe.

79.

Din considerațiile precedente rezultă că, drept criteriu pentru stabilirea prin lege a unui preț echitabil, diferit față de cel prevăzut la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25, este avut în vedere orice criteriu obiectiv de evaluare utilizat în general în analiza financiară pentru a stabili valoarea economică reală a unei participații în societatea în cauză care face obiectul unei achiziții. Revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă prețul calculat prin aplicarea reglementării naționale reflectă această valoare.

80.

În opinia instanței de trimitere, metoda de calcul care reflectă valoarea economică reală a unei participații în societatea în cauză ar trebui să poată fi dedusă în mod suficient de clar, de precis și de previzibil din reglementarea națională, prin intermediul metodelor de interpretare recunoscute de dreptul intern ( 50 ).

81.

Instanța de trimitere pare să considere că din obligația de utilizare a datelor provenite din situațiile financiare consolidate anuale ar rezulta în mod necesar că, în cadrul calculului care trebuie efectuat potrivit articolului 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL, s‑ar putea scădea numai ceea ce în situația financiară consolidată anuală este declarat ca fiind „pasive”. Totuși, dacă valoarea economică reală a unei participații în societatea în cauză nu poate fi calculată în acest mod, instanța de trimitere se consideră obligată să recurgă la o interpretare teleologică a articolului 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL. În aceste condiții, instanța de trimitere pune la îndoială claritatea metodei de calcul prevăzute de această dispoziție.

82.

În acest context, trebuie amintit că principiul interpretării conforme cu dreptul Uniunii impune instanței de trimitere să ia în considerare ansamblul normelor dreptului intern și să aplice metodele de interpretare recunoscute de acesta pentru interpretarea sa, în măsura posibilului, în lumina literei și a spiritului directivei în cauză pentru a atinge rezultatul urmărit prin aceasta și pentru a se conforma astfel articolului 288 al treilea paragraf TFUE ( 51 ).

83.

Prin urmare, revine instanței de trimitere sarcina de a examina cu prioritate aspectul dacă articolul 74 alineatul 1 punctul 3 din FITL poate fi interpretat în sensul că, pentru calcularea activelor nete ale societății în cauză, din cuantumul total menționat al activelor trebuie să se deducă o sumă care corespunde părții valorilor contabile ale filialelor care nu este atribuită din punct de vedere economic societății în cauză (așadar, interesele care nu controlează). La prima vedere, această ipoteză pare a fi susținută de faptul că dreptul intern nu pare să ia în considerare în mod expres pasivele în sensul IFRS 10.

84.

În cazul în care acest rezultat nu poate fi obținut pe calea interpretării clasice, în opinia instanței de trimitere, trebuie avută în vedere și o interpretare teleologică, în măsura în care ordinea juridică letonă cunoaște această instituție juridică. De asemenea, în anumite împrejurări, instanța de trimitere trebuie să lase (parțial) neaplicate dispozițiile naționale contrare, în vederea obținerii unui rezultat conform cu dreptul Uniunii ( 52 ).

85.

În cazul în care este necesară o asemenea interpretare teleologică a dispoziției sau neaplicarea (parțială) a acesteia, în opinia noastră, metoda de calcul nu poate fi considerată ca fiind suficient de clară, de precisă și de previzibilă în sensul jurisprudenței citate la punctul 52 din prezentele concluzii, întrucât sensul acestei cerințe constă în a garanta ofertantului securitate juridică în privința prețului ofertei pe care acesta trebuie să îl plătească.

86.

Astfel, concluzia care trebuie reținută este că un criteriu pentru stabilirea prin lege a unui preț echitabil diferit față de cel prevăzut la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din Directiva 2004/25 nu poate fi considerat ca fiind suficient de clar, de precis și de previzibil atunci când, pentru aplicarea sa, o dispoziție trebuie interpretată teleologic sau trebuie lăsată neaplicată ca urmare a dreptului Uniunii care se opune acesteia.

87.

Prin intermediul celei de a șasea întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă dispozițiile Directivei 2004/25, în special articolul 5 alineatul (4), urmăresc să confere ofertantului drepturi în cadrul unei achiziții.

88.

Această întrebare își are originea în faptul că, potrivit unei jurisprudențe constante, răspunderea unui stat membru pentru prejudiciile cauzate unui particular prin încălcări ale dreptului Uniunii săvârșite de acest stat membru depinde de existența a trei condiții: norma de drept al Uniunii încălcată are ca obiect conferirea de drepturi particularilor, încălcarea acestei norme este suficient de gravă și există o legătură directă de cauzalitate între respectiva încălcare și prejudiciul suferit ( 53 ).

89.

Contextul de față prezintă particularitatea că, în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Directiva 2004/25, statele membre sunt competente să adopte dispoziții care să precizeze dacă și în ce circumstanțe părțile la ofertă au dreptul să inițieze o procedură administrativă sau judiciară. În special, acestea pot refuza să soluționeze o acțiune judiciară și se pot pronunța asupra modului în care aceasta afectează rezultatul ofertei. De asemenea, directiva nu aduce atingere competenței statelor membre de a determina normele juridice privind răspunderea autorităților de control.

90.

O asemenea limitare a drepturilor părților la o ofertă se explică prin faptul că achiziționarea nu trebuie împiedicată prin litigii de lungă durată, de exemplu, în legătură cu caracterul echitabil al prețului ofertei ( 54 ). Cu toate acestea, directiva nu urmărește să aducă atingere dreptului unei persoane lezate de a intenta o acțiune în justiție cel puțin pentru obținerea reparării unui prejudiciu ( 55 ).

91.

Așadar, dacă, în acest context, statele membre prevăd modalități de exercitare a drepturilor de către părțile la o ofertă și dacă, în anumite împrejurări, acestea pot limita unele faze ale procedurii de achiziție, în opinia noastră, din articolul 4 alineatul (6) din Directiva 2004/25 nu se poate deduce că statele membre pot exclude, pur și simplu, drepturi subiective, deși acestea sunt prevăzute de directivă.

92.

Aspectul dacă o dispoziție are ca obiect conferirea de drepturi unui particular trebuie examinat întotdeauna în lumina dispoziției concrete. În acest sens, Curtea a statuat că, la această problemă, nu se poate răspunde în mod global, printr‑o trimitere la obiectivele directivei care conține această dispoziție ( 56 ). De asemenea, împrejurarea că o dispoziție servește și altor interese nu este de natură să excludă ca aceasta să vizeze de asemenea protejarea particularilor ( 57 ).

93.

Pentru litigiul principal, aceasta înseamnă că obiectivul declarat al Directivei 2004/25, de protejare a acționarilor minoritari ai societății în cauză ( 58 ), nu este de natură să excludă ca dispoziția articolului 5 alineatul (4) din această directivă să vizeze și protejarea ofertantului. În această privință, s‑a subliniat deja că regula conținută la articolul 5 alineatul (4) primul paragraf din directivă privind prețul cel mai ridicat plătit este destinată să garanteze securitatea juridică a ofertantului ( 59 ). De asemenea, criteriul caracterului echitabil al prețului ofertei trebuie să asigure compensarea acționarului minoritar pentru valoarea economică reală a participării sale în societatea în cauză ( 60 ). Posibilitatea de modificare în jos a celui mai ridicat preț plătit de ofertant prevăzută la articolul 5 alineatul (4) al doilea paragraf din directivă ilustrează însă faptul că ofertantul trebuie să fie în același timp protejat față de obligația de a plăti mai mult decât prețul echitabil.

94.

Cu toate acestea, din punctul nostru de vedere, este determinant aspectul că prin articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 se aduce atingere în mod direct situației juridice a ofertantului și, în special dreptului de proprietate al acestuia, întrucât el este obligat să plătească prețul de ofertă echitabil. În acest sens, pentru a răspunde la întrebarea dacă o dispoziție are ca obiect protejarea unui particular, Curtea a luat în considerare aspectul dacă aplicarea dispoziției are o incidență directă asupra situației juridice a particularului ( 61 ).

95.

Cu toate acestea, guvernul leton a susținut în procedura în fața Curții că din articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 nu ar putea fi dedus un preț determinat al ofertei, ci că, în privința „caracterului echitabil”, statelor membre le‑ar reveni o marjă de apreciere. Totuși, acesta amestecă astfel chestiunea caracterului individual al protecției conferite de o normă cu cea referitoare la aplicabilitatea directă a normei. Astfel, numai pentru această din urmă chestiune este necesar ca norma respectivă să fie necondiționată și suficient de precisă ( 62 ). În cadrul răspunderii statului, gradul de claritate și de precizie al normei încălcate și întinderea marjei de apreciere pe care aceasta o garantează autorităților naționale este determinantă în evaluarea aspectului dacă există o încălcare suficient de gravă ( 63 ). Totuși, existența acestei condiții nu face obiectul celei de a șasea întrebări preliminare și trebuie să fie examinată de instanța de trimitere.

96.

Or, aplicabilitatea directă a unei norme nu constituie chiar o condiție pentru ipoteza potrivit căreia această normă are ca obiect protejarea unui particular ( 64 ). Dimpotrivă, posibilitatea de a invoca dreptul de angajare a răspunderii statului trebuie să existe pentru un particular atunci când acesta nu poate invoca în mod direct dreptul Uniunii ( 65 ).

97.

Modul în care este garantată concret protecția ofertantului din cadrul unei proceduri de ofertare vizată la articolul 5 alineatul (4) este reglementat de statele membre în temeiul dreptului național administrativ, civil și procedural, în exercitarea competențelor lor potrivit articolului 4 alineatul (6) din Directiva 2004/25. În ceea ce privește litigiul principal, în acest context, este suficient să se constate că dreptul leton permite ofertantului, în mod evident, o cale de atac împotriva deciziei autorității de control.

98.

Prin urmare, trebuie să se răspundă la cea de a șasea întrebare preliminară că articolul 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 trebuie interpretat în sensul că această dispoziție are ca obiect protejarea ofertantului dintr‑o procedură de ofertare față de obligația de a plăti mai mult decât prețul de ofertă echitabil în cadrul unei oferte obligatorii.

99.

În sfârșit, prin intermediul celei de a cincea întrebări preliminare, Augstākā tiesa (Senāts) (Curtea Supremă) solicită să se stabilească dacă dreptul Uniunii se opune unei reglementări naționale care prevede posibilitatea unei reduceri forfetare a dreptului la despăgubire ca urmare a încălcării dreptului Uniunii, începând cu un anumit cuantum al prejudiciului.

100.

Potrivit unei jurisprudențe constante, în lipsa unor dispoziții relevante ale dreptului Uniunii, este de competența fiecărui stat membru ca, în cadrul dreptului național al răspunderii, să repare prejudiciul cauzat prin încălcarea dreptului Uniunii. În acest sens, trebuie să se asigure doar ca, pe de o parte, condițiile stabilite de legislațiile naționale în domeniul reparării prejudiciilor să nu fie mai puțin favorabile decât cele referitoare la acțiuni asemănătoare de natură internă (principiul echivalenței). Pe de altă parte, acestea nu trebuie să fie concepute astfel încât să facă, în practică, imposibilă sau excesiv de dificilă obținerea reparării prejudiciului (principiul efectivității) ( 66 ). Acest lucru este valabil, în principiu, și pentru determinarea întinderii dreptului la despăgubire ( 67 ).

101.

În ceea ce privește principiul echivalenței, din cea de a cincea întrebare preliminară rezultă că posibilitatea de reducere forfetară prevăzută la articolul 13 alineatul 3 punctul 3 din VPINZAL se aplică drepturilor de angajare a răspunderii statului, în egală măsură, atât pentru încălcări ale dreptului intern, cât și ale dreptului Uniunii.

102.

Astfel, rămâne să se stabilească dacă limitarea despăgubirii aduce atingere într‑un mod nepermis efectivității dreptului de angajare a răspunderii statului prevăzut de dreptul Uniunii.

103.

În acest context, rezultă din jurisprudența Curții că repararea prejudiciilor cauzate particularilor prin încălcări ale dreptului Uniunii trebuie să fie corespunzătoare prejudiciului suferit, astfel încât să asigure o protecție efectivă a drepturilor acestora ( 68 ). Din aceste considerații, guvernul leton deduce că un prejudiciu nu ar trebui în mod necesar reparat integral, atât timp cât despăgubirea poate fi considerată echitabilă.

104.

Aspectul dacă, în trecut, Curtea a considerat suficientă, în anumite cazuri, o despăgubire echitabilă în locul uneia integrale nu trebuie să fie clarificat în acest scop în speță ( 69 ), întrucât, în vederea soluționării litigiului principal, este suficient să se constate că repararea unui prejudiciu inferior cuantumului integral în cazul unui prejudiciu pecuniar cuantificabil în mod clar nu trebuie, în orice caz, să fie considerată echitabilă ( 70 ). În acest sens, Curtea a statuat de asemenea că exceptarea globală a anumitor tipuri de prejudicii din categoria prejudiciilor reparabile nu constituie o despăgubire echitabilă ( 71 ).

105.

În măsura în care, în faza orală a procedurii, guvernul leton a susținut și în acest context că, prin reducerea dreptului la despăgubire, s‑ar putea ține seama de lipsa relativă de precizie a dispoziției articolului 5 alineatul (4) din Directiva 2004/25 și de marja largă de apreciere a statelor membre, această argumentație trebuie respinsă. În această privință, este suficient să se constate că aceste circumstanțe sunt determinante, cel mult, în evaluarea aspectului dacă există o încălcare suficient de gravă ( 72 ).

106.

De asemenea, guvernul leton arată, pe de o parte, că reducerea întinderii dreptului ar servi obiectivului de a nu impune o sarcină disproporționată asupra bugetului public ca urmare a acțiunilor în răspunderea statului. Pe de altă parte, ofertantul ar putea recupera suma plătită în exces acționarilor minoritari în temeiul dispozițiilor privind îmbogățirea fără justă cauză.

107.

Cu privire la aceste obiecții trebuie constatat, în primul rând, că Curtea a avut în vedere o limitare a obligației unui stat membru de a prevedea dispoziții conforme cu dreptul Uniunii, cel mult în cazul unor evenimente excepționale, iar decizia în acest sens revine în orice caz Curții ( 73 ). În schimb, articolul 13 din VPINZAL prevede o reducere a dreptului la despăgubire în mod normal. Reducerea nu pare să se întemeieze nici în litigiul principal pe riscul iminent de a compromite stabilitatea finanțelor publice ( 74 ). Prin urmare, aceste considerații pur financiare nu justifică o limitare a dreptului la despăgubire al ofertantului.

108.

În al doilea rând, ofertantului nu i se poate impune formularea unei acțiuni în îmbogățirea fără justă cauză împotriva acționarilor minoritari. Chiar dacă – astfel cum s‑a constatat deja –, în conformitate cu articolul 4 alineatul (6) din Directiva 2004/25, statele membre pot determina normele juridice privind răspunderea autorităților de control sau soluționarea litigiilor între părțile la o ofertă, aceste dispoziții trebuie, la rândul lor, să respecte principiul efectivității. Prin urmare, dreptul intern ar trebui să prevadă un mecanism rezonabil de recuperare de la acționarii minoritari a sumei plătite în exces. Cu toate acestea, nu se poate aștepta din partea ofertantului să formuleze o multitudine de litigii împotriva fiecărui acționar minoritar. În această privință, ofertantul ar suporta de asemenea riscul sărăcirii sau insolvenței celeilalte părți. Astfel, obținerea unei despăgubiri ar fi exclusă în anumite condiții sau, în orice caz, excesiv de dificilă. Pentru acest motiv, dreptul Uniunii nu impune nici în acest context ca persoanele vătămate să recurgă în mod sistematic la toate căile legale aflate la dispoziția lor, în condițiile în care aceasta ar provoca dificultăți excesive sau nu li s-ar putea impune în mod rezonabil ( 75 ). Firește, aceasta nu exclude respingerea unui drept la despăgubire dacă ofertantului i‑au fost în mod efectiv restituite deja de către un terț sumele plătite în exces ( 76 ).

109.

Având în vedere cele de mai sus, trebuie să se răspundă la cea de a cincea întrebare a instanței de trimitere că dreptul Uniunii se opune aplicării unei reglementări naționale care conduce la o reducere forfetară cu 50 %, începând cu un anumit cuantum al prejudiciului, în cazul unui prejudiciu pecuniar cuantificabil în mod clar, cauzat unui particular în mod direct printr‑o încălcare gravă săvârșită de statul membru respectiv a unei dispoziții a dreptului Uniunii de protecție a ofertantului.

110.

Ținând seama de ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările adresate de Augstākā tiesa (Senāts) (Curtea Supremă) după cum urmează: