1.

Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă, Lituania) adresează o serie de întrebări preliminare cu privire la interpretarea Regulamentului (UE) nr. 650/2012 ( 2 ). Ea le consideră necesare pentru a se pronunța asupra unei acțiuni introduse împotriva refuzului unui notar din țara menționată de a da curs unei cereri de deschidere a unei succesiuni și de a elibera un certificat național de moștenitor.

2.

Litigiul privește succesiunea pentru cauză de moarte a unei resortisante lituaniene care avusese reședința în Germania ( 3 ), care și‑a făcut testamentul în fața unui notar în Lituania și ale cărei bunuri succesorale se află în această țară. Fiul său, tot resortisant lituanian, a solicitat unui notar din Kaunas (Lituania) deschiderea procedurii succesorale și eliberarea unui certificat de moștenitor, cerere pe care notarul a respins‑o, invocând drept motiv faptul că defuncta avusese reședința obișnuită în Germania.

3.

La indicațiile Curții, prezentele concluzii se vor limita la a patra, la a cincea și la a șasea întrebare preliminară. Cu ocazia analizei acestora, va trebui să facem însă referire în mod incidental și la conținutul unora dintre celelalte întrebări.

4.

Sunt relevante următoarele considerente:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

5.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (1):

[…]

6.

Articolul 3 alineatul (2) arată:

„În sensul prezentului regulament, termenul «instanță judecătorească» include orice autoritate judiciară și toate celelalte autorități și profesioniști din domeniul juridic competenți în materie de succesiuni, care exercită atribuții judiciare sau acționează în baza delegării de competențe de către o autoritate judiciară sau acționează sub controlul unei autorități judiciare, cu condiția ca aceste autorități și profesioniști din domeniul juridic să ofere garanții în ceea ce privește imparțialitatea și dreptul tuturor părților de a fi audiate și cu condiția ca hotărârile pronunțate de aceștia în temeiul legii statului membru în care își exercită activitatea:

[…]”

7.

Conform articolului 4:

„Instanțele judecătorești din statul membru în care defunctul își avea reședința obișnuită în momentul decesului sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în ansamblul său.”

8.

Articolul 5 precizează:

„(1)   În cazul în care legea aleasă de către defunct pentru a se aplica succesiunii sale în temeiul articolului 22 este legea unui stat membru, părțile vizate pot conveni ca o instanță sau instanțele judecătorești din statul membru respectiv să aibă competență exclusivă de a se pronunța cu privire la orice chestiune referitoare la succesiune.

(2)   Un astfel de acord de alegere a forului este redactat în scris, datat și semnat de părțile interesate. […]”

9.

În conformitate cu articolul 7:

„Instanțele judecătorești din statul membru pentru a cărui lege a optat defunctul în temeiul articolului 22 sunt competente să hotărască cu privire la succesiune în cazul în care:

[…]

10.

În temeiul articolului 9 alineatul (1):

„În cazul în care, în cursul procedurilor în fața instanței judecătorești a unui stat membru care își exercită competența în temeiul articolului 7, reiese că nu toate părțile la respectivele proceduri au fost și părți la acordul de alegere a forului, instanța continuă să își exercite competența dacă părțile la proceduri care nu au fost părți la acordul de alegere a forului se înfățișează fără a contesta competența instanței.”

11.

Articolul 22 prevede:

„(1)   O persoană poate să aleagă ca legea care să se aplice succesiunii sale în ansamblu său să fie legea statului a cărui cetățenie o deține în momentul alegerii legii sau la data decesului.

[…]

(2)   Alegerea legii trebuie exprimată în mod explicit, printr‑o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau trebuie să rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții.

[…]”

12.

Conform articolului 59 alineatul (1):

„Un act autentic întocmit într‑un stat membru are aceleași efecte probatorii în alt stat membru pe care le are în statul membru de origine sau efectele cele mai apropiate, cu condiția să nu contravină în mod vădit ordinii publice din statul membru în cauză.

[…]”

13.

În conformitate cu articolul 83 alineatele (2) și (4):

„(2)   În cazul în care defunctul a ales legea aplicabilă succesiunii sale înainte de 17 august 2015, această alegere este valabilă dacă îndeplinește condițiile prevăzute în capitolul III sau dacă este valabilă în aplicarea normelor de drept internațional privat care erau în vigoare, la data efectuării alegerii, în statul în care defunctul își avea reședința obișnuită sau în oricare dintre statele a căror cetățenie o avea.

[…]

(4)   În cazul în care o dispoziție pentru cauză de moarte a fost făcută înainte de 17 august 2015 în conformitate cu legea pe care defunctul ar fi putut să o aleagă în conformitate cu prezentul regulament, se consideră că acea lege a fost aleasă ca lege aplicabilă succesiunii.”

14.

Articolul 5 alineatul 4 prevede:

„1.   Locul deschiderii succesiunii este considerat ca fiind cel al ultimului domiciliu al defunctului (articolul 2 alineatul 12 din prezentul cod).

[…]

4.   În caz de contestare, locul deschiderii succesiunii poate fi stabilit de instanțele judecătorești, la cererea părților interesate, luând în considerare toate împrejurările existente.”

15.

Articolul 5 alineatul 66 stabilește:

„1.   Moștenitorii legali sau testamentari pot solicita notarului de la locul deschiderii succesiunii să emită un certificat de moștenitor […]”

16.

Articolul 1 prevede:

„Notariatul cuprinde toți notarii care, în conformitate cu prezenta lege, au competența legală de a stabili drepturile subiective care nu sunt contestate ale persoanelor fizice și juridice, precum și faptele care produc efecte juridice referitoare la acestea și de a asigura protecția intereselor legitime ale persoanelor menționate și ale statului.”

17.

Conform articolului 26:

„Notarii realizează următoarele acte notariale:

[…]

[…]

Faptele constatate în documentele certificate de notar sunt considerate stabilite și nu necesită să fie dovedite atât timp cât documentele menționate (sau anumite părți ale acestora) nu au fost declarate nule în cadrul unei proceduri legale.”

18.

Articolul 444 alineatul 2 prevede:

„Instanța are competența de a examina cauzele:

[…]

19.

Conform articolului 511 alineatul 1:

„Un act notarial sau refuzul de a întocmi un act notarial poate fi contestat în conformitate cu procedura prevăzută în prezentul capitol.”

20.

E. E. este un resortisant lituanian a cărui mamă s‑a căsătorit cu K.‑D. E., resortisant german. Mama și fiul său (care rezultase dintr‑o căsătorie anterioară) s‑au mutat în Germania, atunci când acesta din urmă era încă minor.

21.

La 4 iulie 2013, mama lui E. E. a făcut un testament la biroul notarial din Garliava (Lituania) și l‑a desemnat pe fiul ei ca unic moștenitor al întregului său patrimoniu ( 4 ).

22.

La 17 iulie 2017, E. E. a solicitat biroului notarial nr. 4 din Kaunas (Lituania) deschiderea succesiunii și emiterea unui certificat de moștenitor ( 5 ).

23.

Notarul a respins cererea formulată de E. E. în temeiul convingerii sale că reședința obișnuită a autoarei moștenirii la momentul decesului, în sensul regulamentului, se afla în Germania.

24.

E. E. a atacat decizia de respingere a notarului la Kauno apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Kaunas, Lituania). La 29 ianuarie 2018, instanța menționată a statuat că, deși mama lui E. E. a declarat că s‑a mutat în Germania, ea nu rupsese legăturile cu Lituania. Pentru acest motiv, în temeiul principiilor caracterului rezonabil și bunei‑credințe, a admis acțiunea, a anulat decizia notarului și l‑a obligat să emită actul notarial solicitat.

25.

Notarul a atacat hotărârea primei instanțe la Kauno apygardos teismas (Tribunalul Regional din Kaunas, Lituania), care a anulat‑o prin hotărârea din 26 aprilie 2018. Instanța de apel a arătat că, în cazul în care se contestă reședința obișnuită a persoanei decedate, numai o instanță judecătorească poate stabili că reședința obișnuită a defunctului se afla în statul său de origine și că, în prezenta cauză, nu exista nicio informație care să indice că reclamantul a ridicat această problemă în fața vreunei instanțe. De asemenea, a statuat că instanța de prim grad de jurisdicție, atunci când a anulat decizia atacată a notarului, s‑a întemeiat în mod eronat pe principii generale.

26.

E. E. a declarat recurs la Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă, Lituania), care adresează Curții următoarele întrebări preliminare:

27.

Trimiterea preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 4 februarie 2019. Au formulat observații guvernele Austriei, Ungariei, Lituaniei, Regatului Spaniei și Republicii Cehe, precum și Comisia.

28.

La 16 ianuarie 2020 s‑a desfășurat o ședință, la care au participat reprezentanții guvernelor Lituaniei și Regatului Spaniei, precum și Comisia.

29.

Vom aborda în primul rând întrebarea (a cincea) referitoare la posibilitatea ca reședința obișnuită a unei persoane decedate să se afle în mai multe state membre. Pentru a răspunde la ea, trebuie să analizăm în mod inevitabil aplicabilitatea regulamentului în prezentul litigiu.

30.

În al doilea rând, vom aborda întrebarea (a patra) privind certificatul de moștenitor, ceea ce ne va determina, la rândul său, să analizăm dacă notarul care îl emite poate fi calificat drept autoritate judiciară.

31.

În sfârșit, vom examina întrebarea (a șasea) referitoare la competența autorităților judiciare lituaniene și la aplicarea legii acestei țări în ceea ce privește succesiunea pentru cauză de moarte în litigiu.

32.

Regulamentul urmărește eliminarea „obstacolelor din calea liberei circulații a persoanelor care se confruntă în prezent cu dificultăți în exercitarea propriilor drepturi în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate” ( 6 ).

33.

În regulament nu există o definiție a noțiunii de „succesiune cu elemente de extraneitate” și nici o listă de elemente care, diseminate în mai multe state, pot permite identificarea exactă a acestora. În opinia noastră, obiectivul regulamentului, pe care l‑am reprodus mai sus, recomandă o evaluare flexibilă a acestor termeni, astfel încât să includă orice succesiune a cărei organizare (de către autorul moștenirii) sau soluționare (în urma decesului său) întâmpină obstacole din cauza existenței unor legături cu mai multe state.

34.

În ceea ce privește capitolele II și III din regulament, reședința obișnuită a autorului moștenirii la momentul decesului ( 7 ) reprezintă criteriul comun în temeiul căruia se atribuie competența judiciară internațională și factorul de legătură al normei privind conflictul de legi și de competență. Pe baza acestei informații trebuie să se aprecieze dacă, din cauza situării unui alt element într‑un stat diferit față de cel de reședință a defunctului, succesiunea nu este pur națională.

35.

Pentru a determina acest „alt element”, unele prevederi speciale ale regulamentului descriu ipoteza succesiunii pentru cauză de moarte cu elemente de extraneitate care produce efecte în mai multe ordini juridice, oferind în mod neexhaustiv orientări pentru recunoașterea caracterului lor transnațional. Locul unde se situează bunurile, moștenitorii, legatarii sau alte rude apropiate ale defunctului, precum și cetățenia acestuia sunt alte date tipice care se pot reține.

36.

Aplicarea regulamentului nu are caracter facultativ, cu alte cuvinte nu depinde de voința niciuneia dintre părți ( 8 ). Această aplicare este impusă operatorului juridic, fără a putea fi înlăturată atunci când, în lumina dispozițiilor regulamentului, se constată că o anumită succesiune poate produce efecte în mai multe ordini juridice.

37.

În schimb, regulamentul oferă părților interesate mijloace pentru atenuarea într‑o anumită măsură a efectelor rezultate din caracterul transfrontalier al situației.

38.

În special, articolul 22 din regulament permite autorului moștenirii să ia inițiativa, în timpul vieții, pentru a atenua consecințele unei reședințe obișnuite aflate într‑un stat care nu este cel în care se concentrează ceilalți factori relevanți (în mod previzibil) pentru succesiune. Totuși, această posibilitate este acceptată doar în cadrul oferit de regulament, și anume numai dacă defunctul era cetățean al celui de al doilea stat. În această ipoteză, autorul moștenirii va putea alege pentru aplicarea legii statului respectiv.

39.

Succesiunea nu încetează să fie internațională ca urmare a acestei alegeri, însă, în temeiul său, după decesul lui de cuius, părțile interesate vor avea posibilitatea de a atribui competența judiciară internațională instanțelor din același stat ( 9 ) (articolul 5 și următoarele din regulament).

40.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă reședința obișnuită a defunctului, în sensul regulamentului, trebuie să fie una singură sau, dimpotrivă, s‑ar putea admite că acesta deținea mai multe reședințe obișnuite ( 10 ).

41.

Astfel cum am menționat deja, în economia regulamentului, reședința obișnuită este, ca regulă, „factorul general de legătură” pentru a determina competența judiciară internațională și legea aplicabilă. În opinia noastră, această reședință nu poate fi decât una, nu multiplă.

42.

Argumentele privind caracterul previzibil, securitatea juridică, evitarea rezultatelor contradictorii sau vocația legii aplicabile de a reglementa succesiunea în ansamblul său cu scopul de a evita fragmentarea sa, enumerate la considerentul (37) al regulamentului, pledează în favoarea existenței unei singure reședințe obișnuite. Considerentul (27), conform căruia normele regulamentului sunt concepute astfel încât să asigure faptul că autoritatea care se ocupă de succesiune va aplica, în cele mai multe situații, propria lege, susține această idee.

43.

Este cert că regulamentul face referire la situația în care „defunctul a trăit alternativ în mai multe state sau a călătorit dintr‑un stat în altul fără a se fi stabilit permanent într‑un anumit stat” ( 11 ). Totuși, în astfel de situații, pe care le consideră complexe, soluția pe care o propune combină diverși factori pentru a efectua evaluarea finală a tuturor circumstanțelor de fapt, în vederea determinării „reședinței” obișnuite.

44.

Dispozițiile regulamentului și‑ar pierde utilitatea dacă, pentru a soluționa problemele pe care intenționează să le rezolve, s‑ar admite ca o persoană să poată avea reședința obișnuită în diferite state în același timp. Această posibilitate ar lipsi de sens o bună parte din dispozițiile textului normativ însuși, care, subliniem încă o dată, se referă în mod repetat la „reședința” obișnuită, la singular, iar nu la plural.

45.

Regulamentul nu oferă o definiție a noțiunii de „reședință obișnuită” în contextul unei succesiuni cu elemente de extraneitate, el limitându‑se să sublinieze că reședința obișnuită ar trebui să demonstreze „o legătură apropiată și stabilă” cu un stat ( 12 ).

46.

Reședința obișnuită este o noțiune autonomă a dreptului Uniunii, care nu face trimitere la fiecare dintre noțiunile utilizate pentru a desemna același concept în ordinile juridice naționale. În caz contrar, s‑ar compromite uniformitatea aplicării regulamentului și ar putea apărea diverse opinii ale autorităților responsabile cu aplicarea sa.

47.

Deși nu este exclusă posibilitatea de a se recurge la definiția noțiunii de „reședință obișnuită” utilizată de alte norme de drept al Uniunii, locul respectiv, caracterizat prin faptul că demonstrează o legătură apropiată și stabilă cu un stat, trebuie evaluat luând în considerare obiectivele specifice ale prezentului regulament ( 13 ), pe care le enumeră considerentul (7) al acestuia.

48.

Prin urmare, operatorul juridic va trebui să localizeze ultima reședință obișnuită a defunctului din această perspectivă și, în consecință, în lumina indicațiilor oferite de regulamentul însuși, să apeleze la alte indicații numai în mod subsidiar.

49.

Cu toate că regulamentul nu definește noțiunea de reședință obișnuită, el oferă totuși instrucțiuni utile pentru identificarea lui în considerentele (23) și (24). De la început, arată că determinarea reședinței obișnuite trebuie să rezulte în urma unei evaluări generale a împrejurărilor vieții lui de cuius din anii anteriori decesului său și de la momentul acestuia.

50.

În vederea evaluării respective, trebuie să se colecteze toate elementele de probă relevante admisibile din punct de vedere legal. În acest context, simplele declarații ale părților vizate de succesiune, concordante și realizate în fața unei autorități responsabile în materie de succesiuni care nu exercită (astfel cum vom explica ulterior) funcții jurisdicționale, ni se par insuficiente pentru a stabili reședința obișnuită a defunctului.

51.

Totalitatea elementelor de fapt referitoare la viața autorului moștenirii, la care face referire considerentul (23), va permite să se stabilească în care dintre situațiile menționate în acesta și în următorul considerent se încadrează situația unui anumit defunct.

52.

Prima situație este cea în care elementele de fapt referitoare în special la durata și la regularitatea prezenței autorului moștenirii într‑un stat (factori obiectivi), precum și condițiile și motivele prezenței respective (factori subiectivi) relevă ca atare existența unei „legături apropiate și stabile” cu acel stat ( 14 ).

53.

Stabilitatea este, desigur, ceea ce se caută în această primă etapă a analizei. Totuși, considerăm că, odată ce a fost confirmată, nu trebuie să se tragă încă concluzii definitive privind reședința obișnuită a defunctului. Poate fi necesar de asemenea să se evalueze împrejurările care o justificau ( 15 ), pentru a identifica locul obișnuit al gestionării intereselor sale.

54.

Chiar dacă legiuitorul Uniunii a favorizat criteriul reședinței obișnuite, nu poate fi ignorată mobilitatea tot mai mare a persoanelor. Prin urmare, timpul petrecut într‑un stat membru nu reprezintă, în sine, un criteriu decisiv, fiind necesar să se efectueze o evaluare de la caz la caz, astfel încât alte indicii, referitoare la integrarea familială și socială a persoanei sau la proximitatea sa față de locul în cauză, să confirme rezultatul indicat de elementul temporal.

55.

Cea de a doua situație este descrisă în considerentul (24) al regulamentului, pentru cazul în care nu se constată o prezență regulată și îndelungată a autorului moștenirii într‑un anumit stat ( 16 ). Pornind de la aceasta, se nasc două ipoteze:

56.

În aceste ipoteze, un element personal (cetățenia defunctului) sau unul economic (locul în care se află principalele sale bunuri) vor putea contribui în mod special la evaluarea de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt.

57.

Considerăm că, în lumina raționamentului instanței de trimitere, Curtea ar trebui să sublinieze că cetățenia defunctului sau locul în care se situează bunurile sale sunt elemente determinante ale reședinței obișnuite cu titlu subsidiar. Cu alte cuvinte, examinarea comună a elementelor de fapt referitoare la caracterul stabil al situației defunctului și la justificarea sa va fi utilă pentru a stabili dacă situația sa este „complexă”, conform terminologiei folosite în considerentul (24).

58.

Această examinare trebuie să fie realizată în mod obligatoriu înainte de a se recurge la cetățenia defunctului și la locul în care se situează principalele sale bunuri, care au caracter excepțional, în cadrul sistemului instituit de regulament, pentru a garanta securitatea juridică ( 17 ).

59.

În sfârșit, amintim că, în ceea ce privește stabilirea legii aplicabile, considerentul (25) in fine al regulamentului interzice utilizarea drept factor de legătură subsidiar a criteriului „legăturii celei mai strânse în mod evident” a defunctului cu o ordine juridică diferită de cea de la ultima sa reședință obișnuită, chiar dacă stabilirea acesteia se dovedește complicată ( 18 ). Din cuprinsul considerentului rezultă cu claritate, în opinia noastră, că nu există posibilitatea să se eludeze identificarea unei reședințe obișnuite, oricât de dificil ar fi acest demers.

60.

Instanța de trimitere arată că informațiile privind reședința obișnuită a defunctei „nu rezultă cu claritate din dosar și fac obiectul unor dezacorduri” ( 19 ). Prin urmare, ea nu pare să considere că instanța de prim grad sau cea de apel a clarificat acest aspect.

61.

Dacă aceasta este situația, imaginea care se creează se caracterizează mai degrabă prin lipsa de informații decât prin prezența unor îndoieli rezultate din coexistența unor informații contradictorii, care ar împiedica formarea unei convingeri cu privire la locul ultimei reședințe obișnuite.

62.

În cazul în care nu este posibil, în recurs, să se obțină mai multe elemente de analiză, litigiul va trebui soluționat pe baza celor existente la dosar, deoarece succesiunea nu poate fi analizată lăsând deschisă această problemă. Ca ultimă soluție, în cazul în care îndoielile privind acest fapt ar fi insurmontabile, s‑ar putea recurge la a doua ipoteză descrisă în considerentul (24) al regulamentului. Cetățenia defunctului și locul în care se situează bunurile principale care fac obiectul succesiunii vor trece astfel pe primul plan în cadrul evaluării de ansamblu a tuturor circumstanțelor de fapt.

63.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, atunci când există îndoieli cu privire la ultima reședință obișnuită a defunctului, convergența celorlalte elemente cunoscute (la care se referă succesiunea) într‑o singură ordine juridică (cea lituaniană) permite calificarea succesiunii ca fiind pur națională. În acest caz, regulamentul nu ar fi aplicabil.

64.

Astfel cum am arătat deja, aplicarea regulamentului nu are caracter facultativ. Din această premisă rezultă că relevanța juridică a anumitor declarații sau comportamente precum cel al soțului defunctei (care și‑a exprimat dezinteresul față de succesiune și a fost de acord cu soluționarea ei în Lituania) este dată de regulament, dacă acesta este aplicabil, iar dacă nu este, de alt regim juridic.

65.

Deși revine instanței de trimitere sarcina de a se pronunța cu privire la această chestiune, elementele de extraneitate ale succesiunii pentru cauză de moarte în discuție în prezenta cauză sunt dificil de ignorat, având în vedere că unul dintre potențialii moștenitori se află în Germania, celălalt și bunurile succesorale sunt situate în Lituania, iar defunctul a avut ultima reședință în unul dintre aceste state (probabil, în Germania, unde a afirmat că locuia atunci când și‑a făcut testamentul). În această măsură, regulamentul s‑ar aplica acestei succesiuni.

66.

Un răspuns care ar condiționa aplicabilitatea regulamentului de decizii ale fiecărei părți cu privire la aspecte ale succesiunii care o vizează ar crea o situație extrem de nesigură. Situația este diferită dacă, odată ce se optează pentru aplicarea regulamentului, deciziile respective sunt evaluate în conformitate cu dispozițiile acestuia.

67.

A patra întrebare preliminară pleacă de la premisa că notarii lituanieni nu sunt considerați „instanțe judecătorești” în sensul regulamentului. Instanța de trimitere solicită să se stabilească, pe baza premisei menționate, dacă acești notari ar avea posibilitatea să emită certificate de moștenitor „fără aplicarea normelor generale privind competența”.

68.

A doua parte a acestei întrebări se referă la calificarea ca „act autentic”, în sensul regulamentului, a certificatelor de moștenitor.

69.

Regulamentul definește noțiunea de „instanță judecătorească” la articolul 3 alineatul (2). În această noțiune sunt incluse autoritățile judiciare și alți operatori juridici competenți în materie de succesiuni.

70.

Legiuitorul european, conștient de faptul că există diverse modele de repartizare a competențelor pentru soluționarea chestiunilor în materie de succesiuni în statele membre, include această noțiune în regulament ( 20 ). Astfel, stabilește în mod clar obiectivul de neutralitate al sistemului, în conformitate cu alte instrumente anterioare, în care, în mod direct sau pe cale de interpretare, s‑a adoptat o noțiune de „instanță judecătorească” prin combinarea unei perspective instituționale sau organice cu o abordare funcțională.

71.

Curtea a avut ocazia să sublinieze, într‑un context similar cu cel din prezenta cauză, că „exercitarea atribuțiilor judiciare presupune competența de a se pronunța în temeiul propriei autorități asupra unor eventuale aspecte care fac obiectul litigiului între părțile în discuție” ( 21 ).

72.

În Hotărârea WB, Curtea s‑a bazat, în primul rând, pe interpretarea sa cu privire la noțiunea de „hotărâre”, realizată în contextul Convenției de la Bruxelles din 1968, în legătură cu o tranzacție judiciară și cu calificarea acesteia în scopurile capitolului privind recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești din convenția respectivă. În al doilea rând, Curtea și‑a reiterat jurisprudența anterioară cu privire la articolul 267 TFUE.

73.

În lumina acestor informații, în Hotărârea WB, Curtea a respins caracterul de „instanță judecătorească” al notarului care poate desfășura numai activități referitoare la eliberarea certificatului de moștenitor la cererea comună a părților interesate, lăsând intacte prerogativele instanței judecătorești în absența unui acord între părți ( 22 ).

74.

Calificarea unei autorități nejudiciare (sau a unui profesionist din domeniul juridic) ca „instanță judecătorească”, în sensul regulamentului, are două consecințe: una, în contextul competenței judiciare internaționale, cealaltă, în contextul regimului de circulație a produsului activității sale.

75.

O autoritate nejudiciară (sau un profesionist din domeniul juridic) este supusă normelor de competență judiciară internațională prevăzute de regulament atunci, și numai atunci, când acționează în calitate de „instanță judecătorească” ( 23 ). Astfel, se garantează faptul că intervențiile sale îndeplinesc obiectivul de proximitate între autoritate și succesiune, necesară pentru buna administrare a justiției, și pe cel de evitare a fragmentării succesiunii în ceea ce privește fondul ( 24 ).

76.

În afara acestei situații, notarul nu este supus normelor de competență judiciară internațională prevăzute de regulament. Prin extensie, acestuia nu îi revine sarcina de a stabili dacă instanțele din ordinea juridică în care își desfășoară activitatea sunt competente cu caracter general să‑i determine, într‑o a doua etapă, propria competență, în calitate de notar, conform repartizării teritoriale prevăzute de legea forului.

77.

Instanța de trimitere ( 25 ) pare să interpreteze regulamentul în sensul că notarul nu trebuie să emită un certificat național de moștenitor, în cazul în care organele judiciare din sistemul juridic în care acționează nu au competență internațională, conform regulamentului. Această observație este împărtășită de guvernele Austriei și Ungariei, iar conținutul său a fost dezbătut în ședință.

78.

Desigur, o astfel de interpretare ar garanta soluționarea unitară a unei succesiuni care are legătură cu mai multe ordini juridice. În temeiul articolului 64 din regulament, aceasta este, în plus, regula relevantă atunci când se solicită emiterea unui certificat european de moștenitor. Cu toate acestea, regulamentul nu o impune în cazul cererilor de emitere a unui certificat național.

79.

Regulamentul arată, în considerentul (32), că obiectivul privind soluționarea unitară se combină cu cel de simplificare a vieții moștenitorilor. Astfel se stabilește în dispoziții precum articolul 13. Faptul că autorități nejudiciare (de exemplu, notarii care nu au funcții jurisdicționale) din diferite state membre emit documente privind calitatea de moștenitor sau drepturile sale nu ar trebui să fragmenteze succesiunea din perspectiva rezultatului său material, deoarece toate aplică aceeași lege.

80.

Dimpotrivă, pluralitatea certificatelor conduce la fragmentare, desigur, din perspectiva gestionării succesiunii. Totuși, această posibilitate (inevitabilă) este acceptată de regulament, care se referă din nou la ea în considerentul (36) pentru a face trimitere, cu titlu de soluție, la acordul voluntar al părților cu privire la modul în care ar trebui să acționeze. În lipsa acordului respectiv – prin urmare, în cazul unui diferend –, este necesară intervenția unei instanțe, ultimul cuvânt revenindu‑i unei instanțe competente în temeiul regulamentului.

81.

Din informațiile furnizate de instanța de trimitere, care au fost confirmate în ședință, rezultă că un notar lituanian nu este competent să soluționeze aspecte asupra cărora părțile nu sunt de acord. El nu are prerogativa să stabilească elemente de fapt care nu sunt clare și evidente și nici să se pronunțe asupra unor aspecte contestate. Atunci când există îndoieli cu privire la conținutul testamentului, nu este de datoria lui să îl explice și nu poate adopta interpretarea oferită de unul dintre moștenitori, și de asemenea în cazul unui diferend între aceștia, nu poate determina care este interpretarea textului care reflectă voința reală a lui de cuius.

82.

În cazul unui diferend sau al unor îndoieli, notarul lituanian trebuie să se abțină de la orice decizie, instanța fiind cea care trebuie să se pronunțe. În orice caz, autoritățile judiciare sunt cele care soluționează litigii privind locul de deschidere a succesiunii, validitatea testamentului, executarea lui sau administrarea succesiunii, printre altele ( 26 ).

83.

Din aceste informații (care vor trebui verificate de instanța de trimitere) rezultă că emiterea unui certificat național de moștenitor de către notarii lituanieni nu presupune exercitarea unor funcții jurisdicționale. Prin urmare, acei notari nu au calitatea de „instanță judecătorească” în sensul articolului 3 alineatul (2) din Regulamentul nr. 650/2012.

84.

Ca urmare a aspectelor anterioare, notarul lituanian nu este supus normelor de competență judiciară internațională prevăzute de regulament și nu este condiționat de aspectul dacă acestea conferă sau nu competență judiciară instanțelor lituaniene în vederea soluționării unui litigiu în materie de succesiuni.

85.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă certificatul emis de notarul lituanian este un „act autentic” în sensul regulamentului, care produce efecte juridice și în alte state membre ( 27 ).

86.

În ceea ce privește noțiunea de „act autentic”, definită la articolul 3 alineatul (1) litera (i) din regulament, Curtea s‑a pronunțat cu diverse ocazii, iar recent, în Hotărârea WB ( 28 ). Atât condiția, cât și întinderea „caracterului autentic”, element esențial al actului autentic, sunt descrise în regulament și au fost abordate de Curte în aceeași hotărâre ( 29 ).

87.

Având în vedere jurisprudența respectivă și informațiile disponibile ( 30 ), certificatul notarului lituanian pare să întrunească caracteristicile necesare pentru a fi calificat drept „act autentic” în sensul regulamentului, deoarece:

88.

Încă o dată, revine instanței de trimitere – care, ca urmare a cunoașterii dreptului național, se află într‑o poziție mai bună pentru a clarifica această chestiune – sarcina de a se pronunța în mod definitiv asupra acestui aspect. Dacă admite calitatea de act autentic a certificatului, forța probantă a acestuia va trebui acceptată și în alte state membre, în conformitate cu articolul 59 alineatul (1) din regulament.

89.

Instanța de trimitere formulează în realitate două întrebări conexe, pornind de la situația de fapt prezentată în decizia sa de trimitere. Aceasta solicită să se stabilească dacă, pe baza situației de fapt amintite, „părțile au fost de acord cu competența instanțelor din Lituania și cu aplicarea dreptului lituanian”.

90.

Prin urmare, răspunsul presupune interpretarea articolului 22 alineatul (2) din regulament. Având în vedere data la care a fost făcut testamentul, anterioară datei de 17 august 2015, vom lua în considerare și dispozițiile tranzitorii ale acestuia.

91.

Conform articolului 5 alineatul (1) din regulament, alegerea de către defunct a legii unui stat membru oferă părților vizate de succesiune posibilitatea să atribuie, prin încheierea unui acord, competență exclusivă instanțelor judecătorești din statul membru respectiv, în anumite condiții. Articolul 7 litera (c) extinde alegerea legii și permite ca aceasta să se realizeze în mod expres în fața instanței sesizate cu cauza. În decizia de trimitere se solicită de asemenea interpretarea acestor dispoziții.

92.

Consacrarea autonomiei de voință în domeniul conflictului de legi în materie de succesiuni constituie unul dintre aspectele cele mai marcante ale regulamentului. Validitatea alegerii este însă supusă unor condiții subiective, obiective și de formă.

93.

Posibilitatea de a alege este recunoscută, pentru motive evidente, exclusiv autorului moștenirii. Acesta, în conformitate cu articolul 22 alineatul (1) din regulament, poate opta numai pentru legea sa națională ( 32 ).

94.

Pentru a se asigura că a existat voința de a alege și că se cunoștea cu claritate obiectul său, articolul 22 alineatul (2) din regulament impune condiții de formă: alegerea va trebui făcută în mod expres printr‑o declarație sub forma unei dispoziții pentru cauză de moarte sau va trebui să rezulte din clauzele unei astfel de dispoziții. Această a doua posibilitate este cea care ridică cele mai multe probleme în practică.

95.

Pentru a determina dacă a existat o alegere a legii în materie de succesiuni este necesară o atenție deosebită, cu scopul de a se garanta respectarea voinței unui individ (autorul moștenirii) care, prin definiție, nu va mai putea nici să o confirme, nici să o conteste la momentul deschiderii succesiunii.

96.

Pentru acest motiv și ca urmare a condițiilor de formă pe care le‑am menționat deja, considerăm că professio iuris nu poate fi dedusă din elemente extrinseci dispoziției testamentare înseși. Acest lucru este valabil în special atunci când aceasta a fost făcută în fața unui notar și, prin urmare, a existat (sau se poate prezuma că a existat) o informare cu privire la legea aplicabilă succesiunii.

97.

Astfel, factori extrinseci dispoziției testamentare (precum, de exemplu, deplasarea defunctului într‑o anumită țară pentru a‑și întocmi testamentul, naționalitatea autorității interveniente sau ordinea juridică ce îi atribuie competența) nu sunt determinanți. Ele vor reprezenta, eventual, argumente care pot fi invocate ad abundantiam, cu alte cuvinte în favoarea concluziei trase cu privire la aspectul dacă a existat sau nu o alegere a legii, rezultată din dispoziția testamentară însăși.

98.

În ceea ce privește acest din urmă aspect, conform considerentului (39) al regulamentului, se poate considera că alegerea legii „[este] demonstrată printr‑o dispoziție pentru cauză de moarte în [care] defunctul a făcut trimitere […] la prevederi specifice din legea statului a cărui cetățenie o deține sau în situația în care a menționat în alt fel respectiva lege”.

99.

Această consecință va depinde, în mare măsură, de prevederile specifice menționate. O comparație cu legea de la locul reședinței obișnuite, care este considerată aplicabilă în mod implicit, este necesară pentru a stabili în ce măsură acele prevederi menționate sunt specifice numai legii a cărei alegere este în discuție.

100.

Considerațiile expuse mai sus se pot schimba însă în cazul testamentelor făcute înainte de data aplicării depline a regulamentului.

101.

Articolul 83 din regulament prevede un regim tranzitoriu pentru dispozițiile testamentare făcute înainte de 17 august 2015. Scopul său este de a le proteja de modificări legislative ulterioare momentului la care autorul moștenirii a stabilit destinația patrimoniului său după deces.

102.

Inspirat de obiectivul de protecție a voinței testatorului, articolul 83 alineatul (2) reglementează validitatea alegerii fie a legii naționale, fie a alteia, realizată înainte de 17 august 2015 (în cazul în care de cuius decedează la data menționată sau ulterior). Această alegere va fi validă dacă îndeplinește condițiile stabilite în capitolul III din regulament sau pe cele în vigoare la momentul alegerii, în statul în care defunctul avea reședința obișnuită sau în oricare dintre statele a cărui cetățenie o deținea.

103.

Conform articolului 83 alineatul (4) din regulament, în cazul în care o dispoziție pentru cauză de moarte făcută înainte de 17 august 2015 este validă „în conformitate cu legea pe care autorul moștenirii ar fi putut să o aleagă în conformitate cu prezentul regulament, se consideră că acea lege a fost aleasă ca lege aplicabilă succesiunii”.

104.

Ficțiunea stabilită de dispoziția menționată elimină necesitatea de a verifica dacă, într‑un testament făcut înainte de 17 august 2015, a existat o alegere a legii, atunci când aceasta nu poate fi dedusă cu claritate din text [caz în care va trebui să se respecte articolul 83 alineatul (2)], iar aceasta, desigur, atât timp cât este îndeplinită condiția prevăzută de dispoziția respectivă.

105.

Nu se contestă faptul că testamentul a fost făcut în fața unui notar în Lituania, la 4 iulie 2013. La acea dată, succesiunea prezenta deja elemente de extraneitate care erau știute de autoarea moștenirii: cetățenia sa lituaniană, prezența sa stabilă în Germania, situația patrimoniului său în Lituania și cetățeniile diferite ale soțului și, respectiv, fiului său.

106.

În plus, la acea dată, regulamentul intrase deja în vigoare. O alegere a legii făcută în mod expres sau care rezulta din clauzele dispoziției testamentare ar fi fost posibilă în temeiul articolului 83 alineatul (2).

107.

În orice caz, dacă testamentul este valid conform legii naționale a defunctei la momentul redactării lui sau la momentul decesului autorului, articolul 83 alineatul (4) din regulament ar permite să se recurgă pur și simplu la ficțiunea că legea menționată a fost efectiv cea aleasă.

108.

Competența judiciară internațională pentru soluționarea oricărui aspect referitor la o succesiune cu elemente de extraneitate revine în exclusivitate, în conformitate cu articolul 4 din regulament, instanțelor din statul membru în care se afla reședința obișnuită a defunctului la momentul decesului său.

109.

Probabil că va exista o legătură strânsă între instanțele desemnate astfel și bunurile succesorale, precum și cu persoanele interesate de succesiune. Și, având în vedere că legea aplicabilă este, în mod implicit, cea de la locul ultimei reședințe obișnuite a defunctului, se va crea de asemenea în mod automat o corelație forum/ius. Ambele reprezintă obiective centrale ale regulamentului, astfel cum se explică în considerentele (23) și (27) ale acestuia.

110.

Mobilitatea tot mai mare a persoanelor, împreună cu posibilitatea de a alege legislația națională drept legislație aplicabilă viitoarei succesiuni, amenință sau împiedică în mod direct obiectivele menționate anterior. Fiind conștient de acest lucru, legiuitorul european a adoptat norme privind competența judiciară internațională, care, în anumite condiții, o înlocuiesc pe cea prevăzută la articolul 4 din regulament.

111.

Una dintre aceste norme este cea care conferă persoanelor interesate de succesiune posibilitatea de a atribui competența instanțelor din statul a cărui cetățenie o deținea defunctul, atunci când acesta a ales legea națională ca fiind cea aplicabilă.

112.

Se ridică întrebarea dacă opțiunea oferită părților interesate de succesiune și care, încă o dată, depinde de alegerea legii făcută anterior de către defunct, este valabilă și în cazul în care există incertitudini cu privire la aspectul dacă alegerea a fost explicită, însă legea națională a lui de cuius se impune ca urmare a ficțiunii consacrate la articolul 83 alineatul (4) din regulament (pentru testamentele făcute înainte de 17 august 2015).

113.

În opinia noastră, răspunsul trebuie să fie afirmativ. Trebuie să se excludă o interpretare formalistă a regulamentului (deși se referă întotdeauna la legea „aleasă” de defunct) și să se favorizeze atribuirea competenței judiciare autorității care cunoaște cel mai bine dreptul material aplicabil. Considerăm că aceasta este soluția care corespunde cel mai bine obiectivului indicat în considerentul (27) al regulamentului.

114.

Atunci când legea aleasă de autorul moștenirii ca fiind aplicabilă succesiunii sale este cea a unui stat membru, articolul 5 din regulament prevede că părțile vizate pot atribui competență exclusivă pentru a soluționa orice chestiune referitoare la succesiune unei instanțe judecătorești din statul respectiv.

115.

Totuși, această recunoaștere expresă a competenței face obiectul mai multor condiții de formă, potrivit articolului 5 alineatul (2). Scopul său este de a garanta astfel că persoana care încheie un acord de atribuire a competenței exclusive cunoaște conținutul său, își oferă consimțământul și este conștient de efectele sale, și anume prorogarea competenței în favoarea instanțelor alese și înlăturarea competenței instanțelor de la ultima reședință obișnuită a defunctului.

116.

Articolul 7 litera (c) din regulament prevede de asemenea că părțile din procedură (și anume, dintr‑o procedură în curs) admit în mod expres competența instanței care a fost sesizată cu cauza. Articolul 9 extinde competența instanței alese prin acord, care a fost deja sesizată cu cauza, la părțile din procedură care nu au încheiat acordul respectiv, dacă acestea se înfățișează în fața acelei instanțe fără să îi conteste competența.

117.

În regulament nu există alte posibilități de atribuire a competenței. Neînfățișarea unei părți vizate, care a fost notificată cu privire la deschiderea procedurii succesorale, nu echivalează cu recunoașterea tacită a competenței. De asemenea, efectul menționat nu este produs nici de declarația realizată de o parte vizată în afara oricărei proceduri privind drepturile și obligațiile sale în legătură cu succesiunea.

118.

Legiuitorul european nu impune condiții de formă la fel de stricte la articolul 5 ca cele de la articolului 7. În cea de a doua situație, procedura este în curs de soluționare, iar persoanele vizate invitate să participe la aceasta și care recunosc la momentul respectiv competența instanței care a fost sesizată cu cauza au avut la dispoziție toate elemente relevante pentru a se considera că și‑au oferit consimțământul în mod informat.

119.

Acceptarea competenței trebuie să fie însă expresă, pentru a se evita orice îndoială cu privire la existența ei. Revine legiuitorului național sarcina de a prevedea alte condiții de timp și de formă pentru invocarea acceptării competenței în procedura deschisă, cu respectarea principiilor efectivității și echivalenței.

120.

Potrivit informațiilor din decizia de trimitere, nu pare să fi existat un acord al părților privind atribuirea competenței în favoarea instanțelor din Lituania. Există, în schimb, declarații unilaterale ale soțului defunctei, realizate în Germania, în care acesta renunță la orice pretenție privind succesiunea, este de acord cu competența instanței lituaniene și refuză să se înfățișeze în fața acesteia în procedurile în curs din statul respectiv.

121.

Numai a doua dintre aceste declarații prezintă interes, întrucât ar putea corespunde situației descrise la articolul 7 litera (c) din regulament. Instanța de trimitere va trebui să stabilească acest aspect, în lumina termenilor declarației respective și în special a întinderii consimțământului exprimat în ea. Ea va trebui să verifice de asemenea celelalte condiții de timp și de forma, prevăzute de dreptul național, care trebuie îndeplinite pentru ca o declarație de acest tip să producă efectul de atribuire a competenței în procedurile în curs.

122.

În ceea ce privește competența judiciară stabilită prin acordul părților, considerăm că este oportun să amintim că regulamentul nu trebuie interpretat astfel încât să împiedice părțile să soluționeze succesiunea în afara oricărui litigiu, într‑un stat membru ales de ele, și, dacă acest lucru este posibil, în temeiul legii statului membru respectiv. Această posibilitate trebuie să rămână deschisă inclusiv în cazul în care legea aplicabilă succesiunii nu este cea a statului menționat. Acest criteriu, indicat în mod clar în considerentul (29) al regulamentului, poate fi util instanței de trimitere.

123.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem să se răspundă Lietuvos Aukščiausiasis Teismas (Curtea Supremă, Lituania) după cum urmează: