1.

În Hotărârea sa din 1 octombrie 2002, Henkel ( 2 ), Curtea a considerat că un litigiu în cadrul căruia este introdusă o acțiune în încetarea utilizării clauzelor abuzive de către o asociație de protecție a consumatorilor se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”, care definește domeniul de aplicare al majorității instrumentelor de drept internațional privat ale Uniunii. Prin intermediul trimiterii sale preliminare, instanța de trimitere solicită Curții să determine dacă se încadrează de asemenea în această noțiune un litigiu în cadrul căruia autoritățile publice dintr‑un stat membru introduc o acțiune care vizează practici de piață și/sau practici comerciale neloiale.

2.

În temeiul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012/CE ( 3 ), acesta „se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta jure imperii)”.

3.

Articolul 5 alineatul 1 din Legea din 30 iulie 2013 privind revânzarea biletelor de intrare la evenimente (Moniteur belge din 6 septembrie 2013, p. 63069, denumită în continuare „Legea din 30 iulie 2013”) interzice revânzarea în mod obișnuit a biletelor de intrare, faptul de a expune în vederea revânzării în mod obișnuit, precum și furnizarea mijloacelor care vor fi utilizate pentru revânzarea în mod obișnuit. În plus, articolul 5 alineatul 2 din această lege interzice revânzarea în mod ocazional a biletelor de intrare la un preț mai mare decât prețul lor final.

4.

Potrivit articolului 14 din legea menționată, președintele tribunalului comercial constată existența unui act care constituie o încălcare a articolului 5 din aceeași lege și dispune încetarea acesteia. Această dispoziție prevede că acțiunea în încetare se introduce la cererea ministrului sau a directorului general al Direcției Generale de Control și de Mediere, Serviciul Public Federal pentru Economie, IMM‑uri (întreprinderi mici și mijlocii), Clase Medii și Energie, ori a persoanelor interesate.

5.

Cartea VI din Codul de drept economic din 28 februarie 2013 (în versiunea aplicabilă faptelor din litigiul principal, denumit în continuare „CDE”) conține, în titlul său 4, capitolul 1 referitor la „Practici comerciale neloiale cu privire la consumatori”, ale cărui articole VI.92-VI.100 constituie o implementare a Directivei 2005/29/CE ( 4 ). În acest cadru, în special articolele VI.100, VI.97, VI.99 și VI.93 din acest cod definesc practicile comerciale neloiale.

6.

Potrivit articolului XVII.1 din CDE, președintele tribunalului comercial constată existența unui act, chiar pedepsit în temeiul dreptului penal, care constituie o încălcare a dispozițiilor din acest cod, sub rezerva anumitor acțiuni specifice, și dispune încetarea acestuia. Articolul XVII.7 din CDE prevede că acțiunea întemeiată pe articolul XVII.1 din acest cod se introduce la cererea, printre altele, a persoanelor interesate, a ministrului sau a directorului general al Direcției Generale de Control și de Mediere, Serviciului Public Federal pentru Economie, IMM‑uri, Clase Medii și Energie, și a unei asociații pentru apărarea intereselor consumatorilor, în măsura în care aceasta acționează în instanță pentru apărarea intereselor colective ale acestora definite statutar.

7.

În anul 2016, autoritățile belgiene au introdus, pe calea procedurii privind măsurile provizorii, două acțiuni în încetare împotriva pârâtelor, Movic BV, Events Belgium BV, Leisure Tickets & Activities International BV, societăți de drept neerlandez.

8.

Aceste acțiuni au vizat,

9.

Pârâtele au ridicat excepția lipsei competenței internaționale a instanțelor belgiene, susținând că autoritățile belgiene au acționat în exercițiul puterii publice, astfel încât aceste acțiuni nu intrau în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012. Această excepție a fost admisă în primă instanță.

10.

Pârâtele au formulat apel la Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Anvers, Belgia). În acest context, această instanță a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Un litigiu la baza căruia se află o cerere având ca obiect constatarea și încetarea practicilor de piață și/sau comerciale ilegale în detrimentul consumatorilor, introdusă de statul belgian împotriva unor societăți de drept neerlandez, în temeiul articolului 14 din Legea din 30 iulie 2013 privind revânzarea biletelor pentru evenimente și în temeiul articolului XVII.7 din [CDE], aceste societăți adresându‑se în principal clienților belgieni în vederea revânzării biletelor pentru evenimente în Belgia, prin intermediul unor site‑uri din Țările de Jos, constituie o cauză în materie civilă sau comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul [nr. 1215/2012] și, prin urmare, o hotărâre pronunțată într‑un astfel de litigiu poate intra în domeniul de aplicare al prezentului regulament?”

11.

Au depus observații scrise pârâtele, guvernul belgian, precum și Comisia Europeană. Aceleași părți interesate au fost reprezentate în ședința care a avut loc la 29 ianuarie 2020.

12.

Prin intermediul întrebării sale preliminare, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă se încadrează în noțiunea de „materie civilă sau comercială”, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, un litigiu între autoritățile dintr‑un stat membru și entități de drept privat cu sediul într‑un alt stat membru în cadrul căruia aceste autorități solicită, în primul rând, să se constate existența unor încălcări care constituie practici comerciale neloiale, în al doilea rând, să se dispună încetarea acestora, în al treilea rând, să se dispună măsuri de publicitate pe cheltuiala pârâtelor, în al patrulea rând, să se aplice o penalitate cu titlu cominatoriu în cuantum determinat pentru fiecare încălcare constatată de la data comunicării hotărârii și, în al cincilea rând, să se constate că încălcările vor putea fi stabilite printr‑un simplu proces‑verbal întocmit de către un funcționar abilitat de una dintre autoritățile menționate.

13.

Chiar dacă pare că aceste acțiuni vizează fie practici de piață, fie practici comerciale neloiale, instanța de trimitere nu explică modul în care aceste practici sunt legate între ele. În ședință, guvernul belgian și una dintre pârâte au arătat că Legea din 30 iulie 2013 constituie lex specialis în raport cu CDE. De aici deducem că, în absența acestei lex specialis, orice încălcare ar constitui o practică comercială neloială. În plus, se pare că aceste acte legislative au același obiectiv, și anume protecția intereselor consumatorilor, și urmează o logică similară.

14.

În plus, desigur, modul de redactare a întrebării preliminare poate sugera că instanța de trimitere se referă numai la cererile care privesc constatarea existenței încălcărilor și faptul de a se dispune încetarea acestora. Cu toate acestea, pentru ca instanța de trimitere să își poată recunoaște competența de soluționare a litigiului principal în temeiul unuia dintre temeiurile de competență prevăzute de Regulamentul nr. 1215/2012 ( 5 ), aceasta trebuie să stabilească că niciunul dintre capetele de cerere introduse de autoritățile belgiene nu poate exclude acest litigiu, în tot sau în parte, din domeniul de aplicare material al acestui regulament.

15.

În plus, rezultă din formularea întrebării preliminare că instanța de trimitere solicită să se stabilească de asemenea dacă decizia pe fond pronunțată în litigiul principal se va încadra în domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 1215/2012. Chiar dacă pot să apară îndoieli cu privire la aspectul dacă răspunsul la această întrebare este necesar pentru decizia pe care o va pronunța instanța respectivă cu privire la excepția lipsei de competență internațională, trebuie menționat că decizia pe fond va viza toate capetele de cerere introduse în fața instanței menționate.

16.

Rezultă din cererea de decizie preliminară și din observațiile părților că subzistă o îndoială fundamentală cu privire la aspectul dacă exercitarea competenței de care dispune o autoritate publică de a introduce o acțiune destinată să pună capăt unor încălcări ale Legii din 30 iulie 2013 și ale dispozițiilor din cartea VI din CDE constituie un act îndeplinit în exercitarea autorității publice. În acest context, punctele următoare fac obiectul dezbaterii: în primul rând, spre deosebire de orice altă persoană, autoritățile belgiene nu sunt obligate să demonstreze că au un interes propriu în inițierea unui litigiu precum litigiul principal, în al doilea rând, competențele de investigare de care dispun aceste autorități nu sunt disponibile pentru persoane de drept privat și, în al treilea rând, autoritățile menționate dispun de astfel de competențe și în contextul procedurii de executare.

17.

Pentru a răspunde la întrebarea preliminară, vom aminti, mai întâi, jurisprudența relevantă în ceea ce privește interpretarea noțiunii de „materie civilă și comercială” în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 (titlul A). În continuare, vom analiza în lumina acestei jurisprudențe aspectele dezbătute de părți și impactul acestora asupra răspunsului care trebuie dat la întrebarea preliminară, respectiv cele referitoare la interesul în care acționează o autoritate publică (titlul B), la competențele de investigare ale acestei autorități (titlul C) și la competențele autorității menționate în contextul procedurii de executare (titlul D).

18.

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, acest regulament se aplică în materie civilă și comercială (prima teză) și, în schimb, nu se aplică în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele îndeplinite jure imperii (a doua teză).

19.

Astfel, noțiunea de „materie civilă și comercială” definește domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012, spre deosebire de conceptele care se raportează la dreptul public. Distincția între litigiile care se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială” și cele care nu intră sub incidența acesteia se bazează pe faptul că manifestarea prerogativelor de putere publică de către una dintre părțile litigiului este cea care exclude un astfel de litigiu din acest domeniu de aplicare ( 6 ).

20.

În această ordine de idei, Curtea a declarat în mod repetat că, deși anumite litigii dintre o autoritate publică și o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situația este diferită atunci când autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice ( 7 ).

21.

Pentru a stabili dacă acesta este cazul, este necesar să se examineze elementele care caracterizează natura raporturilor juridice dintre părțile în litigiu și obiectul acestuia ( 8 ) sau, în mod alternativ, astfel cum rezultă din anumite hotărâri ale Curții ( 9 ), temeiul și modalitățile de exercitare a acțiunii introduse în cadrul acestui litigiu.

22.

Recurgerea la prerogativele de putere publică, care poate exclude un litigiu din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, poate avea loc, pe de o parte, în cadrul raportului juridic existent între o autoritate și o persoană de drept privat, în care acest litigiu își are originea sau, pe de altă parte, în cadrul procedural stabilit pentru soluționarea litigiului menționat ( 10 ).

23.

În lumina acestor clarificări jurisprudențiale, ținând seama de principalele aspecte ale dezbaterii dintre părți, este necesar să se determine dacă litigiul principal se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”.

24.

Obiectul dezbaterii dintre părți se referă în special la problema dacă, datorită particularităților interesului cu care acționează autoritățile belgiene, litigiul în care acestea solicită să se constate existența unor practici de piață și/sau practici comerciale neloiale și să se dispună încetarea acestor practici se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”.

25.

Astfel, în ceea ce privește pârâtele, acestea susțin că autoritățile belgiene introduc acțiuni în încetare pentru apărarea interesului general. În acest scop, autoritățile respective ar avea prerogative conferite în mod direct de legiuitorul național și, prin urmare, ar acționa în temeiul puterii publice. Spre deosebire de orice altă persoană care dorește să introducă o acțiune în încetare în temeiul articolului 14 din Legea din 30 iulie 2013 și al articolului XVII.7 din CDE, autoritățile belgiene nu sunt obligate să demonstreze că au un interes propriu.

26.

Guvernul belgian admite că autoritățile belgiene apără un interes general. Totuși, acesta subliniază că acest interes constă în asigurarea respectării reglementării privind practicile comerciale, care vizează protejarea intereselor private atât ale antreprenorilor, cât și ale consumatorilor.

27.

Astfel, trebuie determinat dacă un litigiu este exclus din noțiunea de „materie civilă și comercială” ca urmare a faptului, în primul rând, că acest litigiu este intentat de o autoritate publică care apără un interes general, în al doilea rând, că legiuitorul a conferit în mod special acestei autorități puterea de a iniția litigiul menționat și, în al treilea rând, că orice altă persoană care dorește să inițieze un astfel de litigiu trebuie să aibă un interes propriu.

28.

În Hotărârea Pula Parking ( 11 ), Curtea a considerat că un litigiu privind încasarea de către o societate deținută de o colectivitate teritorială a unei taxe de parcare, care a condus la trimiterea preliminară, se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”, chiar dacă administrarea parcării publice și încasarea acestei taxe constituie, astfel cum reiese din această hotărâre, o misiune de interes local.

29.

Această hotărâre evidențiază faptul că „a acționa în interes comparabil cu interesul general sau public” nu înseamnă în mod automat „a acționa în exercitarea autorității publice” în sensul jurisprudenței referitoare la articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 ( 12 ).

30.

Una dintre pârâte pare să interpreteze jurisprudența Curții în sensul că se pot distinge două situații în care un litigiu nu se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”. Pe de o parte, atunci când o autoritate ar face uz de puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în raporturile dintre particulari și, pe de altă parte, astfel cum ar ilustra Hotărârile Baten ( 13 ) și Blijdenstein ( 14 ), atunci când competențele unei autorități s‑ar întemeia pe dispoziții prin care legiuitorul i‑a conferit în mod specific o prerogativă proprie. Astfel, această pârâtă pare să susțină că, în cazul în care autoritățile belgiene intervin numai pentru motivul că sunt desemnate să facă acest lucru de către legiuitor, acestea acționează, în consecință, în cadrul exercițiului prerogativelor de putere publică.

31.

Cu toate acestea, în Hotărârea Pula Parking ( 15 ), Curtea a statuat deja că simplul fapt că anumite competențe sunt conferite sau chiar delegate printr‑un act de putere publică nu înseamnă că exercitarea acestor competențe necesită recurgerea la prerogativele de putere publică. În această ordine de idei, chiar dacă statutul de funcționar este atribuit printr‑un act de putere publică, Curtea a considerat, în Hotărârea Sonntag ( 16 ), că împrejurarea că un profesor de la o școală publică are calitatea de funcționar și acționează ca atare nu poate fi determinantă pentru a considera că o acțiune în despăgubire împotriva acestui profesor nu se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”.

32.

În ceea ce privește, mai exact, sursa legislativă a unei competențe exercitate de o autoritate publică prin raportare la Regulamentul (CE) nr. 1393/2007 ( 17 ), care definește domeniul său de aplicare și prin noțiunea de „materie civilă și comercială”, Curtea a arătat, în Hotărârea Fahnenbrock și alții ( 18 ), că faptul că o competență a fost introdusă printr‑o lege nu este determinant în sine pentru a concluziona că statul și‑a exercitat autoritatea publică. Această considerație nu a fost pusă în discuție în Hotărârea Kuhn ( 19 ), referitoare la interpretarea noțiunii de „materie civilă și comercială” în contextul Regulamentului nr. 1215/2012. În această hotărâre, Curtea, care a concluzionat că litigiul nu se încadra în noțiunea de „materie civilă și comercială”, nu s‑a limitat să constate că un stat a exercitat o putere conferită în mod direct de dreptul intern, ci a analizat poziția în care se afla acest stat în raport cu particularii ca urmare a exercitării acestei puteri ( 20 ).

33.

În plus, este incontestabil că, în Hotărârile Baten ( 21 ) și Blijdenstein ( 22 ), citate de către una dintre pârâte, Curtea a statuat că, în cazul în care o acțiune se întemeiază pe dispoziții prin care legiuitorul a conferit autorității publice o prerogativă proprie, această acțiune nu poate fi considerată că se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială” în sensul jurisprudenței privind noțiunea de „materie civilă și comercială”.

34.

Cu toate acestea, din aceste două hotărâri nu rezultă că simpla exercitare a unei puteri sau competențe pe care legiuitorul a conferit‑o în mod special unei autorități publice implică automat recurgerea la prerogativele de putere publică. În hotărârile menționate, Curtea a considerat că acțiunile în cauză se încadrau în noțiunea de „materie civilă și comercială”, deși autoritățile s‑au prevalat de dreptul la acțiune cu care au fost învestite direct de legiuitor pe baza unor dispoziții care au vizat numai autorități publice ( 23 ). Elementul decisiv pentru a reține că aceste acțiuni particulare intrau sub incidența acestei noțiuni a fost faptul că, prin raportare la normele de drept civil, aceste dispoziții nu plasau autoritățile publice în situații juridice derogatorii de la dreptul comun. Aceste autorități nu exercitau, așadar, prerogative de putere publică.

35.

În consecință, nu este suficient să se constate că, în conformitate cu dreptul intern, o autoritate publică dispune de anumite puteri sau competențe de care nu beneficiază orice persoană de drept privat în temeiul dreptului intern. Pentru ca aplicarea Regulamentului nr. 1215/2012 să fie exclusă, această autoritate publică trebuie să dispună de o prerogativă de putere publică în sensul stabilit de Curte în jurisprudența sa. În acest context, nu trebuie pierdut din vedere că noțiunea de „materie civilă și comercială” este un concept autonom de drept al Uniunii. Aspectul dacă exercitarea unei puteri sau a unei competențe constituie o manifestare a unei prerogative de putere publică nu poate depinde exclusiv de examinarea legislației naționale care se aplică unei autorități publice și de constatarea că această legislație prevede diferențe în ceea ce privește regimul juridic aplicabil în cazul anumitor persoane ( 24 ), deși recurgerea la legislația menționată se poate dovedi utilă pentru a determina gama de puteri exercitate de această autoritate publică ( 25 ). În plus, recurgerea la o singură legislație este adesea suficientă pentru a determina ce puteri sau competențe sunt, în general, disponibile pentru persoanele de drept privat.

36.

Mai rămâne doar să verificăm dacă împrejurarea că o autoritate publică este scutită de obligația de a demonstra că are un interes propriu să introducă o acțiune în încetare constituie o prerogativă de putere publică în sensul jurisprudenței Curții.

37.

În temeiul legislației belgiene, o autoritate publică pare să fie scutită de obligația de a demonstra că, printr‑o acțiune în încetare, aceasta apără un interes sau un drept care îi este propriu. În schimb, un particular, pentru a putea introduce o astfel de acțiune, trebuie să aibă calitatea de persoană „interesată” în sensul prevederilor Legii din 30 iulie 2013 și ale CDE.

38.

Cu toate acestea, reiese din trimiterea preliminară că, cel puțin în ceea ce privește CDE, care pune în aplicare Directiva 2005/29, o acțiune în încetare poate fi formulată și de grupuri care au personalitate juridică, precum și, în anumite condiții, de asociații care au ca obiect apărarea intereselor consumatorilor. O astfel de asociație nu apără un interes sau un drept care îi sunt proprii. Aceasta acționează mai degrabă pentru apărarea intereselor colective ale consumatorilor sau a interesului general și legiuitorul este cel care îi acordă facultatea de a introduce o acțiune în încetare în temeiul unor dispoziții precum articolul XVII.7 din CDE.

39.

În ceea ce privește interesul de a acționa și, în consecință, aspectele procedurale determinate de interesul pentru care este introdusă o acțiune, precum locus standi sau admisibilitatea unei acțiuni, situația juridică a unei autorități publice este astfel comparabilă cu cea a unei asociații pentru protecția consumatorilor. O astfel de asociație poate de asemenea să introducă o acțiune în încetare în absența unui interes propriu.

40.

În acest context, trebuie amintit că, în Hotărârea Henkel ( 26 ), Curtea s‑a pronunțat în sensul că un litigiu în cadrul căruia o asociație introduce o acțiune de interes colectiv în numele consumatorilor se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”, întrucât această acțiune nu privește în niciun fel exercitarea unor puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în raporturile dintre particulari.

41.

S‑ar putea argumenta că în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Henkel ( 27 ) era vorba despre o acțiune în încetarea utilizării unor clauze abuzive întemeiată pe Directiva 93/13/CEE ( 28 ), în timp ce prezenta cauză privește o acțiune în încetarea unor practici comerciale neloiale întemeiată pe Directiva 2005/29. Cu toate acestea, trebuie amintit că Curtea a confirmat interpretarea reținută în Hotărârea Henkel ( 29 ) în contextul unui alt instrument de drept internațional privat al Uniunii, și anume Regulamentul (CE) nr. 864/2007 ( 30 ), ale cărui noțiuni trebuie să facă obiectul unei interpretări coerente în raport cu cea a Regulamentului nr. 1215/2012 ( 31 ). Mai exact, Curtea a apreciat că „acțiunea în încetare[a utilizării unor clauze abuzive] prevăzută de Directiva 2009/22”[ ( 32 )] se încadrează în noțiunea de «materie civilă și comercială»”.

42.

În această privință, potrivit articolului 1 alineatul (1) din Directiva 2009/22, aceasta are ca scop apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre cu privire la acțiunile în încetare, vizând protejarea intereselor colective ale consumatorilor incluse în directivele enumerate în anexa I. Rezultă din această dispoziție că o acțiune în încetarea unor practici comerciale neloiale în sensul Directivei 2005/29 constituie de asemenea o acțiune vizată de Directiva 2009/22.

43.

În plus, nu este relevant faptul că autoritățile publice sunt cele care au sesizat instanța de trimitere cu litigiul principal. Mai întâi, în conformitate cu articolul 3 din Directiva 2009/22 coroborat cu articolul 2 din aceasta, instanțele judecătorești sau autoritățile administrative desemnate în acest scop de un stat membru pot fi sesizate cu acțiuni în încetare introduse de „entități calificate”, și anume, în primul rând, unul sau mai multe organisme publice independente, în statele membre în care există asemenea organisme și/sau, în al doilea rând, organizațiile al căror scop este protejarea intereselor colective ale consumatorilor. Acțiunile în încetare ale acestor entități pot viza același obiectiv, și anume încetarea anumitor practici în interesul colectiv al consumatorilor. În acest cadrul legal, un organism public independent poate astfel exercita în raport cu profesioniștii același rol ca organizațiile pentru protecția intereselor colective ale consumatorilor, ale căror acțiuni se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”.

44.

În continuare, articolul 11 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2005/29 impune statelor membre să asigure existența unor mijloace adecvate și eficiente de combatere a practicilor comerciale neloiale pentru a pune în aplicare respectarea dispozițiilor acestei directive în interesul consumatorilor. Aceste mijloace includ dispoziții legale în baza cărora persoanele sau organizațiile care au, în conformitate cu legislația internă, un interes legitim în combaterea practicilor comerciale neloiale, inclusiv concurenții, pot, în primul rând, să intenteze o acțiune în instanță împotriva acestor practici comerciale neloiale și/sau, în al doilea rând, să aducă practicile comerciale neloiale în atenția unei autorități administrative competente fie pentru a pronunța o hotărâre cu privire la reclamații, fie pentru a iniția procedurile judiciare corespunzătoare. Astfel, legiuitorul Uniunii prevede în special un model de punere în aplicare a protecției consumatorilor în care autoritățile administrative nu sunt competente să soluționeze acțiuni împotriva practicilor comerciale neloiale. În schimb, aceste autorități trebuie să acționeze în fața instanțelor naționale pentru apărarea intereselor consumatorilor, ceea ce le pune pe picior de egalitate cu persoanele sau organizațiile menționate de asemenea la articolul 11 alineatul (1) din Directiva 2005/29.

45.

În sfârșit, tot în afara contextului protecției consumatorilor, legislațiile statelor membre autorizează uneori autoritățile publice să inițieze proceduri în fața instanțelor naționale în absența unui interes propriu, iar aceasta pentru apărarea unei interes general, colectiv sau chiar individual, în special în cazul unei persoane de drept privat care, în contextul unei astfel de proceduri, ar fi considerată partea slabă ( 33 ). Faptul de a considera o astfel de situație ca fiind exclusă din sfera de aplicare a Regulamentului nr. 1215/2012 ar diminua rolul autorităților publice în situații transfrontaliere, în pofida faptului că astfel de proceduri pot fi cu dificultate deosebite de cele introduse de persoane de drept privat.

46.

Astfel, ținând seama de învățămintele degajate de Curte în jurisprudența sa referitoare la noțiunea de „materie civilă și comercială”, o autoritate publică sau o asociație pentru protecția consumatorilor care introduce o acțiune în încetare se găsește într‑o poziție comparabilă cu cea a oricărei persoane interesate. Desigur, aceasta este scutită de obligația de a demonstra că acționează în interes propriu. Totuși, prin acest fapt ea nu beneficiază de nicio prerogativă de natură să îi confere competențe sau puteri care să denatureze natura civilă sau comercială a raportului său juridic cu entitățile de drept privat sau să modifice obiectul litigiului în care este intentată o acțiune în încetare ( 34 ). De asemenea, aceasta nu beneficiază de astfel de competențe sau puteri nici în ceea ce privește cadrul procedural stabilit pentru soluționarea litigiului care își are originea în aceste raporturi; acesta este identic, indiferent de calitatea părților din procedura respectivă ( 35 ).

47.

Pentru a rezuma această parte a analizei noastre, considerăm că faptul de a acționa în interesul general sau în interesul altuia nu exclude în mod automat un litigiu din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 ( 36 ). Nici simplul fapt de a exercita o putere sau o competență conferită direct printr‑un act legislativ nu implică automat o astfel de excludere ( 37 ). De asemenea, nu are relevanță împrejurarea că facultatea unei autorități publice de a intenta o acțiune nu este condiționată de existența unui interes propriu. Pentru ca un litigiul să fie exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, aceste puteri trebuie să fie exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari ( 38 ). Astfel cum rezultă din analiza noastră, cel puțin în ceea ce privește acțiunile în materie de practici comerciale neloiale, exercitarea puterilor care se referă la alte aspecte decât interesul în care acționează o autoritate publică, locus standi și admisibilitatea acțiunii introduse nu constituie în principiu exercitarea unor puteri exorbitante de acest tip. În consecință, sub rezerva verificărilor privind competențele de investigare și executare la care vom reveni mai târziu, nu există nimic care să indice că litigiul principal vizează puteri exorbitante.

48.

În Hotărârea Sunico și alții ( 39 ), Curtea s‑a pronunțat asupra incidenței exercitării competențelor de investigare asupra calificării civile și comerciale a unui litigiu. Astfel, în lumina învățămintelor deduse din această hotărâre, se poate examina argumentația uneia dintre pârâte, potrivit căreia autoritățile belgiene ar putea utiliza propriile constatări și declarații ca probe juridice, astfel încât înscrisurile cruciale ale dosarului ar fi constituite dintr‑o serie de rapoarte și constatări ale controlorilor de stat. De asemenea, autoritățile belgiene ar prezenta, ca înscrisuri, reclamații ale consumatorilor și ar avea acces la astfel de înscrisuri, întrucât primesc aceste înscrisuri prin intermediul propriului site de internet/adresă de e‑mail, în calitatea lor de „autorități”.

49.

În cauza în care a fost pronunțată Hotărârea Sunico și alții ( 40 ), autoritatea publică dintr‑un stat membru a solicitat informații despre pârâți de la autoritățile dintr‑un alt stat membru, în conformitate cu Regulamentul nr. 1798/2003/CE ( 41 ), înainte de a sesiza o instanță națională cu acțiunea sa în despăgubire pentru prejudiciul cauzat printr‑o fraudă în domeniul taxei pe valoarea adăugată. În acest context, s‑a ridicat problema dacă faptul de a solicita astfel de informații avea un impact asupra naturii raporturilor juridice dintre părțile la litigiu, astfel încât acest litigiu era exclus din noțiunea de „materie civilă și comercială” ( 42 ).

50.

În concluziile sale prezentate în această cauză ( 43 ), avocatul general Kokott a considerat că informațiile de care a dispus Curtea nu permiteau să se stabilească dacă și eventual în ce măsură cererea de informații era de asemenea relevantă pentru cauza principală. Or, avocatul general a subliniat că cererea de informații este un instrument de care nu dispune un reclamant de drept privat. În consecință, dacă dreptul procedural național ar autoriza autoritatea publică să utilizeze, în contextul acestei cauze, aceste informații și probe obținute în virtutea prerogativelor sale de putere publică, autoritatea respectivă nu s‑ar afla, în raport cu pârâții, în aceeași situație ca o persoană de drept privat.

51.

În Hotărârea Sunico și alții ( 44 ), Curtea a confirmat că nu rezulta din dosar că, în cadrul cauzei principale, autoritatea publică a utilizat elemente de probă obținute prin intermediul prerogativelor sale de putere publică. Curtea a considerat că instanța de trimitere trebuia să „verifice […] dacă acesta a fost cazul și dacă, eventual, [această autoritate publică] s‑[a] aflat în aceeași situație ca o persoană de drept privat în cadrul acțiunii [sale] împotriva [pârâților din litigiul principal]” ( 45 ).

52.

Chiar dacă în această hotărâre s‑a făcut referire la punctul specific din concluziile avocatului general, în doctrină s‑a susținut că Curtea a adoptat o soluție mai puțin categorică decât cea susținută în aceste concluzii ( 46 ).

53.

Interpretăm la rândul nostru această hotărâre în sensul că, pentru ca un litigiu să fie exclus din noțiunea de „materie civilă și comercială”, nu este suficient să se identifice dispozițiile naționale care autorizează in abstracto o autoritate publică să obțină elemente de probă colectate în virtutea prerogativelor sale de putere publică și să le utilizeze în cadrul unui litigiu. Nu este suficient nici să se constate că aceste elemente de probă au fost utilizate în acest litigiu. Pentru ca litigiul respectiv să fie exclus din această noțiune, ar trebui să se determine de asemenea dacă, in concreto, ca urmare a utilizării acestor elemente de probă, autoritatea publică nu se afla în aceeași situație ca o persoană de drept privat în cadrul unui litigiu similar.

54.

Trebuie clarificat de la început că faptul că autoritățile belgiene au prezentat plângeri ale unor consumatori ca elemente de probă nu înseamnă că autoritățile respective s‑au plasat într‑o situație diferită de cea a unei persoane de drept privat în contextul unui litigiu similar. Astfel, chiar dacă o asociație pentru protecția consumatorilor este un organism de drept privat și nu exercită prerogative de putere publică, aceasta poate colecta astfel de reclamații și le poate utiliza în litigii împotriva profesioniștilor.

55.

Cu toate acestea, poate ridica îndoieli în acest context faptul că o autoritate publică dispune de competențe de investigare, în sensul strict al termenului, ceea ce permite acestei autorități să obțină elemente de probă în mod analog cu autoritățile polițienești. Considerăm că recurgerea la astfel de competențe implică exercitarea unor prerogative de putere publică. Un litigiu împotriva unei autorități publice în care victima ar solicita despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin culegerea de elemente de probă nu s‑ar încadra, în principiu, în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, întrucât ar fi vorba despre responsabilitatea pentru acte sau omisiuni săvârșite în exercițiul puterii publice.

56.

Cu toate acestea, utilizarea în cadrul unui litigiu a elementelor de probă colectate în virtutea prerogativelor de putere publică nu afectează automat raportul juridic dintre părțile la acest litigiu și nici obiectul acestuia.

57.

Astfel, o persoană de drept privat poate să utilizeze și elemente de probă pe care le‑a colectat o autoritate publică în virtutea prerogativelor de putere publică ale acesteia. De exemplu, într‑un litigiu împotriva autorului unui accident rutier, victima acestui accident poate prezenta documente întocmite de o autoritate polițienească. În cazul în care victima respectivă nu deține astfel de documente, aceasta poate solicita în principiu unei instanțe naționale ca o autoritate să fie obligată să prezinte aceste documente în scopul soluționării litigiului. În mod similar, un participant la piață poate iniția un litigiu în materia dreptului concurenței în cadrul căruia să prezinte o acțiune „follow‑on”, în sprijinul căreia invocă o decizie prin care se constată o încălcare a dispozițiilor acestui drept ( 47 ). Este evident că astfel de litigii își păstrează caracterul civil și comercial și intră sub incidența Regulamentului nr. 1215/2012.

58.

Faptul că un document întocmit de o autoritate publică în cadrul competențelor sale are o valoare probantă specială nu pune în discuție această evidență. De fapt, regulile aplicabile și în litigiile dintre persoanele de drept privat sunt cele care conferă o astfel de valoare anumitor categorii de elemente de probă.

59.

În plus, faptul de a considera că un litigiu introdus de o autoritate publică este exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 ca urmare a faptului că această autoritate a utilizat elemente de probă colectate în virtutea prerogativelor sale ar diminua eficacitatea practică a unuia dintre modelele de punere în aplicare a protecției consumatorilor recunoscute de legiuitorul Uniunii ( 48 ). În cadrul acestui model, spre deosebire de modelul în care autoritatea administrativă propriu‑zisă este cea care se pronunță cu privire la consecințele care rezultă dintr‑o încălcare, o autoritate administrativă este responsabilă pentru apărarea intereselor consumatorilor în fața instanțelor naționale.

60.

Acestea fiind spuse, o autoritate publică poate avea competențe care să îi permită să utilizeze elemente de probă cu excluderea oricărei persoane de drept privat. De exemplu, dreptul național poate prevedea că elementele de probă colectate de o autoritate sunt confidențiale și că aceasta este cea care decide cu privire la posibila lor divulgare. De asemenea, în temeiul dreptului procedural național, pot fi aplicate modalități diferite în ceea ce privește contestarea de către cealaltă parte la litigiu a acelorași elemente de probă atunci când acestea sunt prezentate de o autoritate publică și de o persoană de drept privat.

61.

Acestea sunt situații care, în opinia noastră, corespund celei avute în vedere în Hotărârea Sunico și alții ( 49 ), și anume aceea în care, ca urmare a utilizării anumitor elemente de probă, o autoritate publică nu se află în aceeași situație ca o persoană de drept privat în contextul unui litigiu similar. Cu toate acestea, nimic nu indică faptul că în cauza principală a apărut o situație de natură să excludă litigiul principal din domeniul de aplicare al acestui regulament.

62.

Din motive de completitudine, nu trebuie pierdut din vedere că situația avută în vedere în Hotărârea Sunico și alții ( 50 ) privea împrejurări în care un litigiu care se încadra a priori în noțiunea de „materie civilă și comercială” era exclus din cadrul acesteia ca urmare a utilizării anumitor elemente de probă de către una dintre părțile la acest litigiu. Or, considerăm că, în majoritatea cazurilor, faptul că anumite elemente de probă sunt disponibile numai pentru o autoritate publică rezultă din faptul că raportul dintre această autoritate și o persoană nu seamănă, ab initio, cu o relație între particulari.

63.

Prin intermediul celui de al patrulea capăt de cerere, autoritățile belgiene au solicitat instanței de trimitere să fie impusă o penalitate cu titlu cominatoriu într‑un cuantum determinat pentru fiecare încălcare constatată, de la data comunicării hotărârii judecătorești pronunțate asupra litigiului principal. Prin intermediul celui de al cincilea capăt de cerere, autoritățile respective au solicitat să se declare de asemenea că încălcările vor putea fi stabilite printr‑un simplu proces‑verbal întocmit de către un funcționar abilitat. Potrivit uneia dintre pârâte, acest ultim capăt de cerere implică faptul că autoritățile belgiene dispun și în cadrul procedurii de executare de competențe de care nu dispune niciuna dintre părțile obișnuite în litigii în materie civilă sau comercială.

64.

În schimb, nici instanța de trimitere și nici părțile nu exprimă îndoieli cu privire la aspectul dacă cererea privind penalitățile cu titlu cominatoriu datorate pentru încălcări viitoare poate exclude litigiul principal, precum și hotărârea pronunțată la capătul acestui litigiu din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012. Or, capătul de cerere privind penalitățile cu titlu cominatoriu este legat de cel referitor la constatarea încălcărilor viitoare printr‑un simplu proces‑verbal. Vom analiza mai întâi problema dacă un litigiu în cadrul căruia se solicită astfel de penalități cu titlu cominatoriu se încadrează în domeniul de aplicare al acestui regulament.

65.

Rezultă din Hotărârea Realchemie Nederland ( 51 ) că apartenența la domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 a unei decizii judiciare privind o amendă aplicată pentru încălcarea interdicției pronunțate într‑o altă decizie judiciară este determinată nu de natura proprie a acestei măsuri, ci de natura drepturilor a căror protecție o asigură aceasta. Urmând același raționament în Hotărârea Bohez ( 52 ), Curtea a statuat că, având în vedere natura drepturilor a căror protecție este asigurată de o penalitate cu titlu cominatoriu, executarea unei penalități cu titlu cominatoriu dispuse printr‑o decizie referitoare la încredințare și la dreptul de vizită, pentru a asigura respectarea acestui drept de vizită de către titularul dreptului de încredințare, nu se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială” în sensul regulamentului care a precedat Regulamentul nr. 1215/2012. Potrivit acestei hotărâri, o astfel de executare se încadrează în schimb în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 2201/2003 ( 53 ).

66.

Desigur, linia jurisprudențială în care se înscriu aceste hotărâri a fost dezvoltată în principal în contextul trimiterilor preliminare referitoare la măsuri asigurătorii ( 54 ) sau provizorii ( 55 ) acoperite de o decizie separată a cărei executare a fost solicitată ( 56 ) sau la astfel de măsuri solicitate în cadrul unei proceduri separate privind măsurile provizorii ( 57 ). În schimb, nu rezultă în mod expres din prezenta trimitere preliminară că, în speță, este vorba despre o măsură asigurătorie sau provizorie.

67.

Cu toate acestea, în acest context, trebuie făcută o distincție între Hotărârea Bohez ( 58 ), în cadrul căreia se ridica problema recuperării unei penalități cu titlu cominatoriu dispuse de instanța din statul membru de origine care s‑a pronunțat pe fond cu privire la dreptul de vizită pentru a asigura efectivitatea acestui drept. Această penalitate cu titlu cominatoriu corespundea unei sume determinate care trebuia plătită pentru fiecare zi de neprezentare a copilului.

68.

Trebuie observat că autoritățile belgiene par să formuleze o cerere similară în litigiul principal. Desigur, instanța de trimitere nu oferă informații suplimentare în ceea ce privește capătul de cerere referitor la plata penalității cu titlu cominatoriu. În ceea ce privește guvernul belgian, acesta explică că respectiva penalitate cu titlu cominatoriu ar fi aplicabilă numai în cazul unor încălcări definite de instanța națională în urma soluționării litigiului principal. De asemenea, rezultă din modul de redactare al capătului de cerere privind penalitatea cu titlu cominatoriu că aceasta are obiectivul de a garanta eficacitatea deciziei judiciare solicitate de autoritățile belgiene, în măsura în care această decizie ar viza încetarea practicilor de piață și/sau a practicilor comerciale neloiale.

69.

În plus, Codul judiciar belgian conține un capitol XXIII, intitulat „Cu privire la penalitatea cu titlu cominatoriu”, în cadrul căruia articolul 1385 bis prevede că instanța poate, la cererea unei părți, să oblige cealaltă parte, în cazul în care obligația principală nu este îndeplinită, la plata unei sume de bani, denumită penalitate cu titlu cominatoriu, fără a se aduce atingere dreptului la daune‑interese, dacă este cazul. Potrivit articolului 1385 ter din acest cod, instanța poate stabili penalitatea cu titlu cominatoriu în special la o sumă determinată pentru fiecare contravenție. Chiar dacă instanța de trimitere nu indică dacă cererea autorităților belgiene se întemeiază pe această dispoziție, se pare că conținutul acesteia corespunde perfect cu ceea ce solicită autoritățile menționate. Astfel, Hotărârea Bohez ( 59 ) este cu atât mai importantă în ceea ce privește prezenta trimitere preliminară: penalitatea cu titlu cominatoriu menționată în această hotărâre a fost aplicată în temeiul articolului 1385 bis din Codul judiciar belgian.

70.

Se poate argumenta, ținând seama de linia jurisprudențială în care se înscrie Hotărârea Bohez ( 60 ), că, în cazul în care intră sub incidența noțiunii de „materie civilă și comercială” un litigiu în cadrul căruia autoritățile solicită, pe de o parte, constatarea existenței unor practici de piață și/sau practici comerciale neloiale și, pe de altă parte, faptul de a dispune încetarea acestor practici, acest litigiu continuă să se încadreze în această noțiune și atunci când o penalitate cu titlu cominatoriu este solicitată în scopul asigurării respectării deciziei judiciare pronunțate cu privire la litigiul în cauză.

71.

Desigur, este important să se țină seama de ipoteza, menționată la punctul 22 din prezentele concluzii, potrivit căreia un litigiu ar fi exclus din domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, ca urmare a temeiului acțiunii intentate în cadrul acestui litigiu sau a modalităților de exercitare a acesteia. Cu toate acestea, din cuprinsul articolului 1385 bis din Codul judiciar belgian rezultă că penalitatea cu titlu cominatoriu solicitată de autoritățile acestui stat membru în fața instanței de trimitere pare să constituie o măsură convențională a procedurii civile, disponibilă și particularilor. În consecință, nici faptul de a formula o cerere de impunere a unei astfel de penalități cu titlu cominatoriu, nici faptul de a solicita executarea unei decizii judecătorești care admite această cerere nu constituie exercițiu al prerogativelor de putere publică.

72.

Având în vedere cele de mai sus, o acțiune prin care autoritățile publice solicită aplicarea unei penalități cu titlu cominatoriu într‑un cuantum determinat pentru fiecare încălcare constatată începând de la notificarea deciziei judecătorești se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială” în cazul în care, în primul rând, această penalitate cu titlu cominatoriu are ca obiectiv garantarea efectivității deciziei judecătorești pronunțate în litigiul care intră sub incidența acestei noțiuni și, în al doilea rând, penalitatea cu titlu cominatoriu menționată constituie o măsură convențională a procedurii civile, care este disponibilă de asemenea particularilor sau a cărei exercitare nu implică puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în relațiile dintre particulari ( 61 ).

73.

Instanța de trimitere nu prezintă informații detaliate cu privire la aspectele care pot face obiectul unor îndoieli în ceea ce privește cel de al cincilea capăt de cerere, referitor la constatarea unor încălcări viitoare printr‑un simplu proces‑verbal întocmit de un funcționar abilitat. În consecință, pentru a oferi un răspuns util acestei instanțe, vom formula, pe baza observațiilor părților, câteva observații generale cu privire la acest capăt de cerere.

74.

Al cincilea capăt de cerere al autorităților belgiene pare a avea ca obiect faptul de a le permite să constate ele însele încălcările sancționate cu o penalitate cu titlu cominatoriu, fără a fi necesar să recurgă la un executor judecătoresc sau la alte mijloace în acest scop. În aceeași ordine de idei, guvernul belgian a arătat în ședință că, în cazul în care instanța națională ar respinge cel de al cincilea capăt de cerere, autoritățile belgiene ar trebui să apeleze la serviciile unui executor judecătoresc pentru a face astfel de constatări. În mod similar, pârâtele susțin că, spre deosebire de o autoritate belgiană, o persoană de drept privat trebuie, de exemplu, să recurgă la serviciile unui executor judecătoresc și, după caz, să demonstreze încălcările în fața instanței sesizate.

75.

Amintim că, în Hotărârea Henkel ( 62 ), Curtea a considerat că o acțiune în încetare introdusă de o asociație pentru protecția consumatorilor se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”, întrucât această acțiune urmărește să supună controlului judiciar raporturi juridice de drept privat. Or, rezultă din observațiile părților prezentate la punctele precedente că, prin cel de al cincilea capăt de cerere, autoritățile belgiene ar dori să primească competența de a stabili existența unor încălcări viitoare. Întrucât acest capăt de cerere vizează astfel, în esență, faptul de a supune controlului acestor autorități raporturi juridice în care ar fi implicate pârâtele, acesta vizează, în consecință, exercitarea prerogativelor de putere publică.

76.

În plus, în temeiul articolului XV.2 din CDE, procesele‑verbale întocmite de funcționari sunt autentice până la proba contrară. Un document întocmit de o persoană de drept privat nu are o astfel de valoare probantă. Astfel, deși se pare că aceste procese‑verbale ar putea fi utilizate în cursul procedurii de executare, faptul de a le întocmi ar echivala mai degrabă cu colectarea de elemente de probă. Astfel cum am arătat la punctul 55 din prezentele concluzii, exercitarea unor competențe în materia strângerii de probe care implică recurgerea la puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari echivalează cu exercitarea prerogativelor de putere publică. Același lucru este valabil, printre altele, atunci când o autoritate publică exercită o competență prin care încearcă să se substituie unui executor judecătoresc, prin stabilirea existenței unor încălcări în virtutea unui document întocmit de aceasta. Un litigiu care vizează acordarea acestei competențe se referă la puteri exorbitante în raport cu normele de drept comun aplicabile în raporturile dintre particulari, astfel încât obiectul acestui litigiu nu permite să se susțină că acesta se încadrează în noțiunea de „materie civilă și comercială”.

77.

Nu poate fi exclus faptul că acordarea unei astfel de competențe ar spori eficacitatea unei decizii judecătorești pronunțate cu privire la un litigiu care s‑ar încadra în noțiunea de „materie civilă și comercială”. Cu toate acestea, cel de al cincilea capăt de cerere nu se referă nici la o măsură asigurătorie sau provizorie și nici la o măsură care poate fi analizată ca obligarea unei părți la litigiu la plata unei amenzi ( 63 ) sau a unei penalități cu titlu cominatoriu ( 64 ), a cărei apartenență la domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 depinde de natura drepturilor a căror protecție o asigură acest drept sau această măsură.

78.

Rezultă din analiza noastră că, în primul rând, particularitățile referitoare la interesul unei autorități publice de a introduce o acțiune nu sunt de natură să excludă din domeniul de aplicare material al Regulamentului nr. 1215/2012 un litigiu precum litigiul principal ( 65 ). În al doilea rând, nici faptul că această autoritate dispune de competențe de investigare de care nu beneficiază persoanele de drept privat și utilizează elemente de probă colectate datorită acestor competențe nu exclude în mod automat acest litigiu din domeniul de aplicare ratione materiae al Regulamentului nr. 1215/2012 ( 66 ). În al treilea rând, litigiul menționat este exclus din domeniul de aplicare al acestui regulament în măsura în care se referă la o acțiune prin care autoritățile publice solicită să li se acorde puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari, și anume să fie autorizate să constate existența încălcărilor ( 67 ).

79.

De asemenea, trebuie precizat că, în cazul în care litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012 în ceea ce privește cel de al cincilea capăt de cerere, acesta nu este totuși exclus din domeniul de aplicare respectiv în ceea ce privește celelalte capete de cerere ( 68 ).

80.

În lumina considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Hof van beroep te Antwerpen (Curtea de Apel din Anvers, Belgia) după cum urmează:

„Articolul 1 alineatul (1) din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că un litigiu privind o acțiune care a fost introdusă de autoritățile publice dintr‑un stat membru împotriva unor persoane de drept privat stabilite într‑un alt stat membru și prin care se solicită să se constate existența unor încălcări care constituie practici comerciale neloiale, să se dispună încetarea acestora, să se dispună măsuri de publicitate pe cheltuiala pârâților și să se impună o penalitate cu titlu cominatoriu într‑un cuantum determinat pentru fiecare încălcare viitoare se încadrează în noțiunea de «materie civilă și comercială» în sensul acestei dispoziții.

În schimb, un astfel de litigiu nu se încadrează în această noțiune în măsura în care se referă la o acțiune prin care autoritățile publice solicită să li se confere puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari.”