8

Până la intrarea în vigoare a StromNEV, astfel cum a fost modificat prin EnWG 2011 (denumit în continuare „StromNEV 2011”), consumatorii anticiclici și consumatorii de energie electrică la sarcină de bază făceau obiectul unor taxe individuale calculate pe baza „metodologiei traseului fizic”, elaborată de BNetzA, care ținea seama de costurile de rețea generate de acești consumatori, cu o taxă minimă de cel puțin 20 % din taxele generale publicate (denumită în continuare „taxa minimă”), care garanta o remunerație pentru gestionarea rețelei la care acești consumatori erau conectați în ipoteza în care taxele individuale calculate pe baza metodologiei traseului fizic ar fi fost mai scăzute sau aproape egale cu zero.

9

În conformitate cu articolul 19 alineatul (2) a doua și a treia teză din StromNEV 2011, de la 1 ianuarie 2011 (data de aplicare retroactivă a acestei dispoziții), sistemul de taxe individuale pentru consumatorii de energie electrică la sarcină de bază a fost eliminat și înlocuit cu o scutire totală de la obligația de plată a taxelor de rețea (denumită în continuare „scutirea în litigiu”), acordată printr‑o autorizație a autorității de reglementare competente, și anume BNetzA sau autoritatea de reglementare a landului în cauză. Scutirea menționată revenea operatorilor de sisteme de transport sau de distribuție în funcție de nivelul de rețea la care erau conectați beneficiarii.

10

În conformitate cu articolul 19 alineatul (2) a șasea și a șaptea teză din StromNEV 2011, operatorii de sisteme de transport erau obligați să compenseze operatorii de sisteme de distribuție pentru pierderile de venituri rezultate din scutirea în litigiu și trebuiau să compenseze între aceștia costurile determinate de scutire, prin intermediul unei compensații financiare în conformitate cu articolul 9 din Kraft‑Wärme‑Kopplungsgesetz (Legea privind cogenerarea energiei termice și electrice) din 19 martie 2002 (BGBl. 2002 I, p. 1092), astfel încât fiecare suporta aceeași sarcină financiară în funcție de energia electrică furnizată consumatorilor finali conectați la rețeaua sa.

11

Începând din anul 2012, Decizia BNetzA din 14 decembrie 2011 (BK8-11-024, denumită în continuare „Decizia BNetzA din 2011”) a pus în aplicare un mecanism de finanțare. Potrivit acestui mecanism, operatorii de sisteme de distribuție percepeau, de la consumatorii finali sau de la furnizorii de energie electrică, o suprataxă (denumită în continuare „suprataxa în litigiu”) al cărei cuantum era transferat operatorilor de sisteme de transport pentru a compensa pierderile de venituri provocate de scutirea în litigiu.

12

Cuantumul suprataxei era calculat în fiecare an, în avans, de operatorii de sisteme de transport pe baza unei metodologii stabilite de BNetzA. Cuantumul referitor la anul 2012, primul an de punere în aplicare a sistemului, a fost stabilit direct de BNetzA.

13

Aceste dispoziții nu se aplicau în ceea ce privește costurile scutirii pentru anul 2011 și, prin urmare, fiecare operator de sisteme de transport și de distribuție a trebuit să suporte pierderile referitoare la scutire pentru acest an.

14

În cursul procedurii administrative care a condus la decizia atacată, scutirea în litigiu a fost mai întâi declarată nulă și neavenită prin hotărârea Oberlandesgericht Düsseldorf (Tribunalul Regional Superior din Düsseldorf, Germania) din 8 mai 2013 și prin hotărârea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) din 6 octombrie 2015 și apoi a fost abrogată de la 1 ianuarie 2014 prin StromNEV, astfel cum a fost modificat prin Verordnung zur Änderung von Verordnungen auf dem Gebiet des Energiewirtschaftsrechts (Ordonanța de modificare a mai multor ordonanțe în domeniul energiei) din 14 august 2013 (BGBl. 2013 I, p. 3250) (denumită în continuare „StromNEV 2013”). Această ultimă ordonanță a reintrodus pentru viitor taxele individuale calculate pe baza metodologiei traseului fizic, cu aplicarea, în locul taxei minime, a unor taxe forfetare de 10 %, de 15 % și de 20 % din taxele generale, în funcție de consumul de energie electrică (7000, 7500 și, respectiv, 8000 de ore de utilizare anuală a rețelei) (denumite în continuare „taxele forfetare”).

15

StromNEV 2013 a introdus o schemă tranzitorie, în vigoare de la 22 august 2013 și aplicabilă în mod retroactiv consumatorilor de energie electrică la sarcină de bază care încă nu au primit scutirea în litigiu pentru anii 2012 și 2013 (denumită în continuare „schema tranzitorie”). În locul taxelor individuale calculate potrivit metodologiei traseului fizic și a taxei minime, această schemă prevedea în mod exclusiv aplicarea unor taxe forfetare.

[omissis]

19

La 28 mai 2018, Comisia a adoptat Decizia (UE) 2019/56 privind schema de ajutor SA.34045 (2013/C) (ex 2012/NN) pusă în aplicare de Germania pentru consumatorii de energie electrică la sarcină de bază în temeiul articolului 19 din StromNEV [2011] (JO 2019, L 14, p. 1, denumită în continuare „decizia atacată”), prin care a constatat că, de la 1 ianuarie 2012 până la 31 decembrie 2013, Republica Federală Germania a acordat în mod ilegal ajutoare de stat sub forma scutirii în litigiu.

20

Mai precis, Comisia a concluzionat că cuantumul ajutorului de stat corespundea costurilor de rețea generate în anii 2012 și 2013 de consumatorii de energie electrică la sarcină de bază care au beneficiat de scutire sau, în cazul în care aceste costuri reprezentau mai puțin decât taxa minimă, acesteia din urmă.

21

În plus, Comisia a arătat că ajutoarele în cauză erau incompatibile cu piața internă, întrucât nu îndeplineau condițiile niciuneia dintre derogările prevăzute la articolul 107 alineatele (2) și (3) TFUE și nu puteau fi considerate compatibile pentru niciun alt motiv.

22

În consecință, Comisia a decis după cum urmează:

23

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 20 decembrie 2018, reclamanta a introdus prezenta acțiune.

24

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 24 aprilie 2019, Republica Federală Germania a formulat o cerere de intervenție în prezenta procedură în susținerea concluziilor reclamantei. Prin decizia din 4 iunie 2019, președintele Camerei a șasea a Tribunalului a admis această intervenție. Republica Federală Germania a depus memoriul său în intervenție, iar părțile principale și‑au depus observațiile cu privire la acesta în termenele stabilite.

25

Întrucât compunerea camerelor Tribunalului a fost modificată, în temeiul articolului 27 alineatul (5) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, judecătorul raportor a fost repartizat la Camera a treia, căreia, în consecință, i‑a fost atribuită prezenta cauză.

26

La propunerea judecătorului raportor, Tribunalul (Camera a treia) a decis deschiderea fazei orale a procedurii și, în cadrul măsurilor de organizare a procedurii prevăzute la articolul 89 din Regulamentul de procedură, a adresat părților întrebări scrise, la care acestea au răspuns în termenul stabilit.

27

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 29 octombrie 2020.

28

În ședință, reclamanta a renunțat la primul motiv, fapt de care s‑a luat act în procesul‑verbal al ședinței.

29

Reclamanta, susținută de Republica Federală Germania, solicită Tribunalului:

30

Comisia solicită Tribunalului:

36

În ceea ce privește pretinsa tardivitate a acțiunii invocată de Comisie, trebuie amintit că, potrivit articolului 263 al șaselea paragraf TFUE, acțiunea în anulare trebuie formulată în termen de două luni, după caz, de la publicarea actului atacat, de la notificarea acestuia reclamantei sau, în lipsă, de la data la care reclamanta a luat cunoștință de actul respectiv.

37

În speță, nu se contestă că acțiunea a fost depusă cu respectarea termenului de două luni și zece zile de la publicarea deciziei atacate în Jurnalul Oficial, care a avut loc la 16 ianuarie 2019.

38

În ceea ce privește aspectul dacă reclamanta a avut cunoștință de decizia atacată înainte de publicarea sa, trebuie amintit că rezultă din însuși modul de redactare a articolului 263 al șaselea paragraf TFUE că criteriul datei luării la cunoștință a actului, ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii, prezintă un caracter subsidiar în raport cu cele ale publicării sau notificării actului (Hotărârea din 10 martie 1998, Germania/Consiliul, C‑122/95, EU:C:1998:94, punctul 35, și Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia, C‑339/16 P, EU:C:2017:384, punctul 39; a se vedea de asemenea Hotărârea din 27 noiembrie 2003, Regione Siciliana/Comisia, T‑190/00, EU:T:2003:316, punctul 30 și jurisprudența citată) și se aplică, așadar, pentru actele care nu fac obiectul nici al unei notificări, nici al unei publicări (Hotărârea din 1 iulie 2009, ISD Polska și alții/Comisia, T‑273/06 și T‑297/06, EU:T:2009:233, punctul 55).

39

Este adevărat că, în speță, publicarea deciziei atacate nu era o condiție pentru ca aceasta să producă efecte. Totuși, deciziile Comisiei de închidere a procedurii oficiale de investigare a ajutoarelor în temeiul articolului 108 alineatul (2) TFUE se publică în Jurnalul Oficial, în conformitate cu articolul 32 alineatul (3) din Regulamentul (UE) 2015/1589 al Consiliului din 13 iulie 2015 de stabilire a normelor de aplicare a articolului 108 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (JO 2015, L 248, p. 9). Prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante, reclamanta putea preconiza în mod legitim că decizia atacată va face obiectul unei publicări (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 septembrie 1998, BP Chemicals/Comisia, T‑11/95, EU:T:1998:199, punctele 48-51, și Hotărârea din 1 iulie 2009, ISD Polska și alții/Comisia, T‑273/06 și T‑297/06, EU:T:2009:233, punctul 57). Așadar, ea era îndreptățită să ia data publicării în Jurnalul Oficial ca moment de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii.

40

Această concluzie nu este repusă în discuție de jurisprudența invocată de Comisie.

41

Mai întâi, în Hotărârea din 17 mai 2017, Portugalia/Comisia (C‑339/16 P, EU:C:2017:384, punctele 34-40), Curtea a statuat că momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii pentru reclamantă, și anume Republica Portugheză, era notificarea deciziei în litigiu către aceasta din urmă, destinatară a acestei decizii, în timp ce, în speță, reclamanta nu era destinatara deciziei atacate, adresată Republicii Federale Germania, și nu a primit nicio notificare a acestei decizii în sensul articolului 263 TFUE.

42

Pe de altă parte, Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza Georgsmarienhütte și alții (C‑135/16, EU:C:2018:120) priveau aspectul dacă întreprinderi beneficiare ale unui ajutor de stat care făcea obiectul unei decizii a Comisiei ar fi putut ataca această decizie, ceea ce, în conformitate cu Hotărârea din 9 martie 1994, TWD Textilwerke Deggendorf (C‑188/92, EU:C:1994:90), le‑ar împiedica să repună în discuție legalitatea acesteia în fața instanțelor naționale cu ocazia unei acțiuni îndreptate împotriva măsurilor de punere în aplicare a acestei decizii luate de autoritățile naționale. În ceea ce privește calcularea termenului de introducere a acțiunii pe care întreprinderile reclamante ar fi putut să o formuleze la instanța Uniunii Europene împotriva deciziei în litigiu, avocatul general a concluzionat că, având în vedere că publicarea deciziei menționate nu reprezenta o condiție pentru eficacitatea sa și că era suficient ca întreprinderile vizate în mod direct și individual să demonstreze o cunoaștere corespunzătoare a acesteia, termenul pentru contestarea sa a început la data luării la cunoștință a acesteia (Concluziile avocatului general Campos Sánchez‑Bordona prezentate în cauza Georgsmarienhütte și alții, C‑135/16, EU:C:2018:120, punctul 63). Or, trebuie să se constate că această concluzie nu a fost reluată de Curte în hotărârea care a pus capăt cauzei menționate mai sus (Hotărârea din 25 iulie 2018, Georgsmarienhütte și alții, C‑135/16, EU:C:2018:582) și că, în orice caz, nu s‑a demonstrat că, în speță, reclamanta a avut o cunoaștere „corespunzătoare” a deciziei atacate, spre deosebire de situația din cauza menționată.

43

În sfârșit, în Ordonanța din 5 septembrie 2019, Fryč/Comisia (C‑230/19 P, nepublicată, EU:C:2019:685), Curtea a constatat, în cadrul unei acțiuni care avea ca obiect anularea anumitor regulamente, că, întrucât actele în litigiu au fost publicate în Jurnalul Oficial și această publicare a condiționat intrarea în vigoare a actelor menționate, data care trebuie luată în considerare pentru a stabili momentul de la care începe să curgă termenul de introducere a acțiunii în temeiul articolului 263 al șaselea paragraf TFUE era cea a publicării. Trebuie să se constate că această constatare nu este de natură să susțină argumentul Comisiei în speță, având în vedere diferența de natură a actelor în discuție.

44

Prin urmare, trebuie respinsă cauza de inadmisibilitate invocată în apărare de Comisie.

93

Mai recent, pe de o parte, Curtea, în legătură cu o măsură de sprijin pentru producătorii de energie electrică din surse regenerabile, finanțată printr‑o sarcină impusă furnizorilor de energie electrică ce aprovizionează clienții finali, proporțional cu cantitățile vândute (contribuția EEG), a exclus, în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), utilizarea resurselor de stat în următoarele împrejurări:

94

Pe de altă parte, Curtea, având în vedere o măsură de sprijin pentru producătorii de energie electrică ce furnizează servicii de interes general, care a fost finanțată printre altele printr‑o sarcină impusă clienților finali de energie electrică, în funcție de energia electrică consumată, a recunoscut, în Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții (C‑706/17, EU:C:2019:407), că criteriul resurselor de stat era îndeplinit, ținând seama în special de următoarele împrejurări:

95

În esență, jurisprudența Curții citată la punctele 93 și 94 de mai sus se sprijină pe două elemente principale pentru a aprecia caracterul statal al resurselor: pe de o parte, existența unei sarcini obligatorii care revenea consumatorilor sau clienților finali, calificată în mod normal drept „taxă”, mai precis „taxă parafiscală”, și, pe de altă parte, controlul exercitat de stat asupra gestionării sistemului, printre altele prin intermediul controlului exercitat de stat asupra fondurilor sau asupra administratorilor (terți) ai acestor fonduri. Este vorba în esență de două elemente care fac parte dintr‑o alternativă.

96

Caracterul de elemente care fac parte dintr‑o alternativă al celor două condiții menționate mai sus este confirmat de punctul 72 din Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), în care Curtea, după ce a exclus existența unei „taxe speciale”, a considerat că, în consecință, era necesar să se verifice dacă celelalte două elemente menționate (respectiv controlul exercitat de stat asupra fondurilor sau asupra operatorilor de rețea) îi permiteau totuși să concluzioneze că fondurile generate de contribuția EEG constituiau resurse de stat. În plus, în Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții (C‑706/17, EU:C:2019:407), mai întâi, Curtea a arătat că fonduri colectate în mod obligatoriu de operatorii de rețele de energie electrică de la operatori economici și de la consumatori finali puteau fi considerate resurse de stat (punctele 64 și 65 din hotărârea menționată) și, în continuare, a constatat, pe de altă parte și, așadar, cu titlu suplimentar, că trebuia să se considere că aceste fonduri, repartizate între beneficiarii sistemului de un organism aflat sub control public, care nu dispunea de nicio putere de apreciere în ceea ce privește determinarea și destinația acestor fonduri, rămân sub control public (punctele 66 și 67 din hotărârea menționată).

97

Astfel, după cum a subliniat domnul avocat general Jacobs în Concluziile prezentate în cauza PreussenElektra (C‑379/98, EU:C:2000:585, punctul 165), numitorul comun al cauzelor în care Curtea a recunoscut existența unor resurse de stat este că, într‑un fel sau altul, statul a exercitat un control asupra veniturilor în cauză. Acest control a putut fi exercitat printre altele prin intermediul unor taxe parafiscale, un mecanism prin care, potrivit avocatului general, banii devin proprietatea statului înainte să fie redistribuiți întreprinderilor ajutate. Prin urmare, potrivit acestei interpretări, existența unei taxe parafiscale este una dintre situațiile în care există un control exercitat de stat asupra resurselor utilizate.

[omissis]

100

În considerentul (136) al deciziei atacate, care rezumă considerentele (49)-(84) ale deciziei de inițiere, Comisia amintește că, în această din urmă decizie, a concluzionat că scutirea în litigiu a fost finanțată prin intermediul resurselor de stat pe baza următoarelor elemente:

101

În considerentul (137) al deciziei atacate, Comisia respinge argumentul Republicii Federale Germania potrivit căruia resursele destinate finanțării scutirii în litigiu nu tranzitau bugetul de stat. Potrivit Comisiei, noțiunea de resurse de stat poate fi aplicată de asemenea în cazul în care ajutorul este finanțat prin mijloace private care trebuie achitate pe baza unei obligații impuse de stat și sunt gestionate și repartizate în conformitate cu dispozițiile actului juridic în cauză, iar aceasta chiar dacă resursele nu sunt administrate de autoritățile de stat, ci de entități private desemnate de stat care sunt distincte de autoritățile publice.

102

În considerentele (138) și (139) ale deciziei atacate, Comisia subliniază că pierderile de venituri rezultate din scutirea în litigiu în anii 2012 și 2013 au fost transferate integral consumatorilor finali prin intermediul unui mecanism global de compensare finanțat printr‑o contribuție obligatorie percepută acestora de către stat.

103

În considerentele (140)-(147) ale deciziei atacate, Comisia precizează următoarele:

104

În esență, examinarea Comisiei se sprijină pe următoarele două împrejurări: pe de o parte, suprataxa în litigiu constituie o „taxă parafiscală”, întrucât constituia o sarcină obligatorie impusă de stat și percepută de la „consumatorii finali” și, pe de altă parte, operatorii de rețea sunt însărcinați cu administrarea suprataxei potrivit regulilor impuse de stat și, așadar, acționează sub controlul statului.

[omissis]

106

În această privință, trebuie arătat în prealabil că suprataxa în litigiu a fost adoptată prin Decizia BNetzA din 2011 (a se vedea punctele 10-13 de mai sus) și că, prin urmare, potrivit unei jurisprudențe constante (a se vedea punctul 86 de mai sus), ea este imputabilă statului, ceea ce, de altfel, nu este contestat de reclamantă.

107

Această concluzie nu aduce atingere aspectului dacă Decizia BNetzA din 2011 poate fi considerată o decizie ultra vires potrivit dreptului german și problemei anulării acestei decizii de instanțele germane și a abrogării sale ulterioare (a se vedea punctul 14 de mai sus), aspecte invocate tardiv de părți în cursul procedurii și care nu repun în discuție faptul că această decizie a fost aplicată efectiv în perioada relevantă (a se vedea punctele 14 și 15 de mai sus). Astfel, după cum se arată în jurisprudență, efectivitatea normelor în materia ajutoarelor de stat ar fi considerabil diminuată dacă aplicarea acestora ar putea fi exclusă pentru faptul că un ajutor a fost acordat cu încălcarea normelor naționale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 17 septembrie 2014, Commerz Nederland, C‑242/13, EU:C:2014:2224, punctul 36), și, presupunând că decizia menționată este nelegală, nu este mai puțin adevărat că poate produce efecte atât timp cât nu a fost abrogată sau, cel puțin, atât timp cât nelegalitatea sa nu a fost constatată (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 3 martie 2005, Heiser, C‑172/03, EU:C:2005:130, punctul 38).

108

Situația este aceeași cu privire la argumentul potrivit căruia Decizia BNetzA din 2011, publicată în Jurnalul Oficial al Republicii Federale Germania la 21 decembrie 2011, nu ar fi produs efecte decât la 4 ianuarie 2012 și, așadar, nu‑i obliga încă pe operatorii de sisteme de transport la 15 octombrie 2011, termenul de publicare a grilelor tarifare pentru anul 2012, care erau obligatorii și aplicabile ansamblului utilizatorilor rețelei. Acest argument, invocat pentru prima dată ca răspuns la o întrebare scrisă a Tribunalului, nu repune în cauză faptul că această decizie s‑a aplicat în perioada relevantă.

[omissis]

113

În ceea ce privește temeinicia argumentelor reclamantei, pentru a califica suprataxa în litigiu drept „taxă parafiscală” în lumina jurisprudenței citate, trebuie să se verifice dacă această suprataxă, impusă de stat, era transferată integral, printr‑o obligație legală, debitorilor finali al suprataxei menționate.

114

În această privință, pozițiile părților sunt divergente în ceea ce privește aspectul dacă suprataxa în litigiu era transferată în mod obligatoriu asupra „consumatorului final”, astfel cum se indică în decizia atacată [a se vedea printre altele considerentele (135), (138), (140) și (143) ale deciziei menționate], și, așadar, în ceea ce privește aspectul identificării debitorilor finali ai suprataxei în litigiu.

115

Comisia include în această definiție utilizatorii rețelei, și anume marii consumatori de energie electrică conectați la rețea și furnizorii de energie electrică, care sunt obligați să plătească suprataxa dacă încheie contracte cu operatorii de rețea pentru a achiziționa energie electrică (pentru ei înșiși, precum marii consumatori, sau pentru clienții lor, precum furnizorii) și sunt, așadar, „consumatori finali” ai serviciului de „utilizare a rețelei”.

116

Reclamanta și Republica Federală Germania includ în această noțiune consumatorii finali de energie electrică, iar nu furnizorii de energie electrică, și susțin că suprataxa în litigiu, care este percepută numai de la utilizatorii rețelei, nu este transferată în mod obligatoriu tuturor consumatorilor finali de energie electrică. Acestea contestă de asemenea faptul că operatorii de rețea sunt obligați să perceapă suprataxa în litigiu de la utilizatorii rețelei. Potrivit acestei interpretări, în esență, suprataxa în litigiu nu constituie o sarcină care grevează bugetul de stat, ci mai degrabă o „taxă”, și anume un transfer de fonduri pe care entitățile private și le plătesc între ele.

117

Trebuie, așadar, să se identifice debitorii finali ai suprataxei în litigiu și să se stabilească dacă ea este obligatorie pentru aceștia.

118

În ceea ce privește debitorii finali ai suprataxei în litigiu, trebuie să se distingă, pe de o parte, raportul dintre operatorii de rețea și utilizatorii rețelei (în cea mai mare parte furnizori de energie electrică, dar și mari consumatori de energie electrică) și, pe de altă parte, raportul dintre furnizorii de energie electrică și consumatorii de energie electrică: suprataxa în litigiu nu privește decât primul raport, cel dintre operatori și utilizatori, suprataxa fiind percepută ca urmare a utilizării rețelei, iar nu ca urmare a consumului de energie electrică.

119

În aceste împrejurări, aspectul, invocat de reclamantă (a se vedea punctul 116 de mai sus), dacă furnizorii de energie electrică erau, la rândul lor, obligați să transfere suprataxa în cauză clienților lor, respectiv tuturor consumatorilor finali de energie electrică, nu este relevant, ținând seama de faptul că debitorii finali ai acestei suprataxe erau utilizatorii rețelei, și anume furnizorii înșiși, precum și consumatorii finali direct conectați la rețea, iar nu ceilalți consumatori finali.

120

În ceea ce privește caracterul obligatoriu al suprataxei în litigiu, mai întâi, trebuie să se constate că decizia atacată identifică în mod clar o obligație de colectare și de transferare a suprataxei în litigiu în privința „consumatorilor finali”, făcând printre altele trimitere la Decizia BNetzA din 2011 [a se vedea considerentele (135), (138), (140), (141) și (143) ale deciziei atacate], care, la punctele 3 și 5.2 din aceasta, îi menționează pe acești consumatori împreună cu furnizorii ca fiind debitorii finali ai suprataxei menționate, în calitate de utilizatori ai rețelei. Această interpretare este confirmată de considerațiile menționate la punctul 20 din hotărârea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) din 6 octombrie 2015 (a se vedea punctul 14 de mai sus) și amintite în considerentul (140) al deciziei atacate, în care Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a ajuns la concluzia că suprataxa în litigiu nu constituia o contraprestație pentru utilizarea rețelei, ci o taxă prin intermediul căreia trebuia să fie acoperită pierderea suferită de operatorii de rețea.

121

Pe de altă parte, trebuie amintit că, pentru ca o măsură să constituie o „taxă” în sensul articolului 30 sau 110 TFUE, este suficient ca aceasta să fie percepută asupra unor produse sau servicii intermediare, fără să fie în mod necesar transferată consumatorilor finali ai produselor sau serviciilor în aval, jurisprudența confirmând că, pentru aplicarea acestor dispoziții, calitatea de debitor al taxei era puțin importantă, în măsura în care taxa privea produsul sau o activitate necesară în legătură cu produsul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții, C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 49). Elementul decisiv, în această privință, astfel cum a fost afirmat de jurisprudența citată la punctul 90 de mai sus, este constituit de faptul că astfel de entități sunt mandatate de stat să administreze o resursă de stat și nu sunt doar supuse unei obligații de achiziție din resursele financiare proprii.

122

În continuare, trebuie arătat că, în speță, după ce a precizat că suprataxa în litigiu a fost dispusă, în mod obligatoriu din punct de vedere juridic, prin Decizia BNetzA din 2011, Comisia a concluzionat, în considerentul (143) al deciziei atacate, că Decizia BNetzA din 2011 impunea operatorilor de sisteme de distribuție obligația de a colecta suprataxa în litigiu de la toți consumatorii finali și toți furnizorii și că această decizie prevedea de asemenea transferarea lunară a veniturilor obținute din încasarea acestei suprataxe diferiților operatori de sisteme de transport.

123

Astfel, punctul 3 din Decizia BNetzA din 2011 coroborat cu punctul 5.2 din aceasta prevede că operatorii de sisteme de distribuție sunt obligați să colecteze suprataxa în litigiu „de la toți consumatorii finali și de la toți furnizorii și să o transmită lunar operatorului de sistem de transport în cauză”. Așadar, este necesar să se concluzioneze că suprataxa în litigiu, introdusă de o autoritate administrativă prin intermediul unei măsuri reglementare, avea un caracter obligatoriu pentru consumatorii finali, ca utilizatori ai rețelei, întrucât decizia menționată îi obliga pe operatorii de sisteme de distribuție să transfere consumatorilor menționați costurile suplimentare legate de suprataxa în litigiu, contrar situației care a stat la baza Hotărârii din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 70).

124

De altfel, pe de o parte, această concluzie a Comisiei se întemeiază pe interpretarea dată de autoritățile germane în cursul procedurii administrative, din care reiese cu claritate că operatorii de sisteme de distribuție aveau obligația de a colecta suprataxa în litigiu de la consumatorii finali sau de la furnizori și să o transfere lunar diferitor operatori de sisteme de transport. Pe de altă parte, în pofida faptului că, în decizia de inițiere, Comisia a afirmat în mod clar că Decizia BNetzA din 2011 a impus operatorilor de sisteme de distribuție obligația de a colecta suprataxa în litigiu de la consumatorii finali, în calitate de utilizatori ai rețelei (a se vedea printre altele punctul 14 din decizia de inițiere), autoritățile germane nu au invocat în cursul procedurii administrative niciun argument care să conteste această concluzie.

125

În plus, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Decizia BNetzA din 2011 nu avea efecte obligatorii, întrucât obligația de plată care revenea utilizatorilor rețelei decurgea exclusiv din contracte de drept privat între operatorii și utilizatorii rețelei, și potrivit căruia BNetzA nu putea impune o obligație care nu era autorizată de cadrul legislativ, și anume StromNEV 2011 și Legea privind cogenerarea energiei termice și electrice din 19 martie 2002, la care făcea trimitere acest regulament, și independent de admisibilitatea acestui argument, invocat în replică, trebuie arătat că textul de la punctul 3 din Decizia BNetzA din 2011 impune obligația de a percepe suprataxa în litigiu operatorilor de sisteme de distribuție, care sunt obligați să colecteze această suprataxă de la clienții lor. Or, în măsura în care această decizie făcea parte din schema în vigoare în perioada relevantă și a produs efecte obligatorii, care, pe de altă parte, nu au fost retrase prin dispozițiile care, în mod succesiv, au abrogat această schemă (a se vedea punctele 14 și 15 de mai sus), trebuie să se concluzioneze că schema întemeiată pe suprataxa în litigiu a produs un efect juridic obligatoriu.

126

În sfârșit, Comisia a arătat, în considerentele (39), (144) și (145) ale deciziei atacate, că mecanismul suprataxei în litigiu asigura operatorilor de rețea compensarea integrală a pierderilor pe care le sufereau din cauza scutirii în litigiu, întrucât cuantumul rezultat din colectarea suprataxei era adaptat la nevoile financiare declanșate de scutirea în litigiu.

127

Această interpretare a Comisiei este confirmată de punctele 2 și 6 din Decizia BNetzA din 2011, care impun ca operatorii de sisteme de transport să țină seama de previziunile de pierderi de venituri datorate scutirii în litigiu la calcularea suprataxei în litigiu și ca diferența dintre previziunile de pierderi de venituri și veniturile efectiv pierdute să fie compensată în mod individual de fiecare operator de rețea.

128

Celelalte argumente ale reclamantei nu pot infirma aceste constatări.

129

În primul rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia cuantumul suprataxei în litigiu nu ar fi fixat de stat, ci de operatorii de sisteme de transport, este suficient să se amintească faptul că, după cum a arătat Comisia în considerentul (37) al deciziei atacate, pentru primul an de aplicare a schemei, Decizia BNetzA din 2011 a stabilit cuantumul inițial al suprataxei în litigiu la 440 de milioane de euro, din care un cuantum estimat la 140 de milioane de euro pentru taxele individuale aplicate consumatorilor anticiclici și la 300 de milioane de euro pentru scutirea în litigiu, și, pentru al doilea an de aplicare a schemei, Decizia BNetzA menționată a stabilit o metodologie foarte detaliată de calculare a suprataxei. Astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 1 și 2 din această decizie, precum și din cuprinsul punctului 5.2 din aceasta, operatorii de sisteme de transport trebuiau să stabilească, pe de o parte, pierderile de venituri anticipate rezultate din scutire în raport cu plata integrală a taxelor de rețea și, pe de altă parte, consumul anticipat pentru a stabili cuantumul suprataxei în litigiu pe kilowatt‑oră, ținând seama de veniturile generate în penultimul an. În plus, astfel cum a arătat Comisia în considerentul (39) al deciziei atacate, în conformitate cu Decizia BNetzA din 2011, operatorii de sisteme de transport trebuiau să adapteze cuantumul suprataxei în litigiu în fiecare an pe baza nevoilor financiare reale ale anului precedent.

130

În al doilea rând, trebuie respins argumentul potrivit căruia nu exista niciun mecanism legal pentru a asigura o compensare integrală a pierderilor, printre altele pentru motivul imposibilității transferării costurilor suprataxei în litigiu în cazul unor creanțe nerecuperabile. Astfel, calificarea suprataxei în litigiu drept taxă parafiscală este suficientă pentru a considera veniturile din colectarea acestei taxe ca resurse de stat, fără să fie necesar ca statul să se angajeze să compenseze pierderile generate de neplata suprataxei menționate, printre altele în cazul unor creanțe nerecuperabile. Chiar dacă, astfel cum recunoaște Comisia, pierderile din creanțe nerecuperabile sunt suportate din punct de vedere economic de operatorii de sisteme de distribuție, trebuie arătat că o pierdere de venituri din cauza unei insolvențe nu constituie o pierdere de venituri în sensul schemei în discuție și se justifică pentru motivul că raporturile dintre operatorii de rețea și debitorii finali ai suprataxei în litigiu sunt raporturi de drept privat.

131

În al treilea rând, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia, în temeiul destinației exclusive a resurselor generate de suprataxa în litigiu, statul nu avea nicio putere de dispoziție asupra fondurilor, ceea ce, în conformitate cu Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 76), ar exclude posibilitatea ca suprataxa în litigiu să implice utilizarea unor resurse de stat, trebuie să se constate că, la punctul 76 din această hotărâre, existența unei destinații exclusive a resurselor a fost apreciată în cadrul examinării controlului exercitat de stat asupra operatorilor de rețea, iar nu în cadrul examinării existenței unei taxe parafiscale, precum în speță. Prin urmare, acest argument va fi examinat în contextul examinării controlului exercitat de stat asupra operatorilor menționați (a se vedea punctele 144 și 145 de mai jos). În orice caz, calificarea suprataxei în litigiu drept taxă parafiscală, atunci când este confirmată în temeiul aprecierii precedente, nu este repusă în discuție de existența unei destinații exclusive a resurselor. Dimpotrivă, acest din urmă element confirmă că mecanismul suprataxei este reglementat de dispoziții legale.

132

În lumina celor ce precedă, trebuie să se concluzioneze că Decizia BNetzA din 2011, care prevede în sarcina operatorilor de sisteme de distribuție, în mod obligatoriu din punct de vedere juridic, colectarea suprataxei în litigiu de la consumatorii finali, în calitate de utilizatori ai rețelei, constituie o taxă parafiscală sau o sarcină obligatorie în sensul jurisprudenței vizate la punctul 121 de mai sus și implică, așadar, utilizarea unor resurse de stat.

133

În ceea ce privește al doilea element, și anume existența unui control exercitat de stat asupra fondurilor colectate în temeiul suprataxei sau asupra operatorilor de rețea, trebuie arătat că, desigur, contrar celor susținute de Comisie, nu există un control exercitat de stat asupra operatorilor de rețea, în conformitate cu principiile desprinse de Curte în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), care, de altfel, privea aceiași operatori ai rețelei electrice germane. Astfel, faptul că acești operatori fac obiectul autorizării sau al certificării și că sunt titulari ai unor concesiuni nu este suficient pentru a se stabili că ei acționează pur și simplu sub control public. De asemenea, Curtea a precizat că un simplu control al bunei aplicări a schemei în discuție nu era suficient în această privință (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 77-85).

134

Totuși, inexistența unui control public permanent asupra operatorilor de rețea nu este decisivă în speță, în măsura în care există un control exercitat de stat asupra fondurilor, respectiv asupra întregului mecanism de colectare și de atribuire a suprataxei în litigiu (a se vedea de asemenea jurisprudența citată la punctul 89 de mai sus).

135

În această privință, trebuie amintit că Decizia BNetzA din 2011 obligă operatorii de rețea să colecteze, de la utilizatorii rețelei, inclusiv de la consumatorii finali, suprataxa în litigiu, astfel cum a fost calculată de BNetzA (pentru anul 2012) sau potrivit metodologiei stabilite de aceasta din urmă (pentru anul 2013), iar veniturile colectate sunt plătite operatorilor de sisteme de transport drept compensație pentru costurile suplimentare generate de scutirea în litigiu. În plus, părțile nu contestă că veniturile obținute din încasarea suprataxei în litigiu sunt destinate exclusiv obiectivelor schemei în temeiul actelor cu putere de lege și al normelor administrative examinate. S‑a arătat de asemenea, la punctul 129 de mai sus, că, potrivit Deciziei BNetzA din 2011, operatorii de rețea primeau o sumă care corespunde costurilor suplimentare generate de exonerarea în litigiu, cuantumul suprataxei în litigiu fiind adaptat la cuantumul resurselor necesare din cauza scutirii în litigiu.

136

În aceste împrejurări, este necesar să se concluzioneze că, pe de o parte, există o analogie între suprataxa în litigiu și costurile suplimentare generate de scutirea în litigiu și, pe de altă parte, operatorii de rețea acționau în calitate de simpli intermediari în aplicarea unui mecanism reglementat în totalitate de dispoziții legale (a se vedea în acest sens și prin analogie Hotărârea din 20 septembrie 2019, FVE Holýšov I și alții/Comisia, T‑217/17, nepublicată, atacată cu recurs, EU:T:2019:633, punctele 115 și 116).

137

Această concluzie nu poate fi repusă în discuție de argumentele reclamantei.

138

În primul rând, deși faptul că suprataxa în litigiu este colectată în aplicarea unor obiective publice sau a unei politici publice puse în aplicare prin Decizia BNetzA din 2011, în sine, nu este un element decisiv pentru a stabili existența unui control exercitat de stat, aceasta nu afectează cu nimic constatarea că este vorba de unul dintre elementele din care reiese că există un control exercitat de stat asupra sistemului de colectare și de atribuire a suprataxei în litigiu.

139

În al doilea rând, argumentul potrivit căruia operatorii de rețea nu constituie organisme mandatate de stat pentru a administra veniturile din colectarea acestei suprataxe în litigiu, ci participă în mod exclusiv la punerea în aplicare a sistemului, nu poate convinge. Astfel, potrivit jurisprudenței, un „mandat” explicit nu este necesar în această privință atunci când se demonstrează, în temeiul considerațiilor prezentate mai sus, că există un control exercitat de stat asupra întregului mecanism de colectare a suprataxei în litigiu și de atribuire a fondurilor obținute. Astfel, în cauzele unde lipsa unui astfel de „mandat” de stat a fost un element decisiv pentru a înlătura natura statală a resurselor în discuție, era vorba fie de o simplă obligație de cumpărare impusă unor întreprinderi de drept privat utilizând resurse financiare proprii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 13 martie 2001, PreussenElektra, C‑379/98, EU:C:2001:160, punctele 58-61, și Hotărârea din 13 septembrie 2017, ENEA, C‑329/15, EU:C:2017:671, punctele 26 și 30), fie de inexistența simultană a unei sarcini impuse în mod obligatoriu clienților finali și a unui control exercitat de stat asupra fondurilor obținute din colectarea contribuției în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 65-86).

140

În al treilea rând, împrejurarea potrivit căreia operatorii de rețea sunt organisme de drept privat și acționează în temeiul unor raporturi juridice de drept privat, în special în ceea ce privește recuperarea creanțelor legate de suprataxa în litigiu, fără a beneficia de nicio competență de executare, nu este decisivă în sine, ceea ce contează fiind aspectul dacă aceste organisme au fost desemnate de stat în vederea gestionării resurselor de stat (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 20, și Hotărârea din 20 septembrie 2019, FVE Holýšov I și alții/Comisia, T‑217/17, nepublicată, atacată cu recurs, EU:T:2019:633, punctul 126). Pe de altă parte, argumentul întemeiat pe faptul că unul dintre operatorii de sisteme de transport, TransnetBW, era deținut în majoritate de stat, deși este întemeiat, nu este relevant în această privință.

141

În al patrulea rând, este adevărat că, potrivit jurisprudenței, controlul bunei aplicări a sistemului de către autoritățile publice nu este suficient pentru a stabili existența unui control asupra operatorilor sau asupra fondurilor în discuție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 77).

142

Totuși, în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 82), Curtea nu își pune în discuție jurisprudența potrivit căreia fondurile alimentate prin sarcini obligatorii impuse prin legislația unui stat membru, administrate și repartizate în conformitate cu această legislație, pot fi considerate resurse de stat în sensul articolului 107 alineatul (1) TFUE, chiar dacă sunt administrate de entități distincte de autoritatea publică (Hotărârea din 19 decembrie 2013, Association Vent De Colère! și alții, C‑262/12, EU:C:2013:851, punctul 25), ci subliniază lipsa, în această altă speță, a două elemente esențiale, și anume existența unui principiu al acoperirii integrale a obligației de achiziționare de către statul membru în discuție și faptul că sumele în discuție erau încredințate Caisse des dépôts et consignations, adică unei persoane juridice de drept public care acționa sub autoritatea statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctele 83-85). Așadar, acest argument nu poate convinge atunci când se demonstrează, astfel cum arată Comisia, că controlul exercitat de stat privește întregul mecanism de colectare a suprataxei în litigiu și de atribuire a veniturilor obținute din încasarea suprataxei, inclusiv acoperirea integrală a costurilor suplimentare generate de această suprataxă, în temeiul considerațiilor care precedă (a se vedea punctul 135 de mai sus).

143

În al cincilea rând, argumentul potrivit căruia statul nu garantează acoperirea eventualelor pierderi de venituri, costurile suplimentare putând să nu fie transferate și operatorii de sisteme de distribuție închise fiind obligați să acorde scutirea în litigiu fără să beneficieze de nicio rambursare, a fost înlăturat în cadrul calificării suprataxei în litigiu drept taxă parafiscală (a se vedea punctul 130 de mai sus).

144

În al șaselea rând, în ceea ce privește argumentul întemeiat pe faptul că destinația exclusivă a resurselor în discuție exclude orice putere de dispoziție a statului asupra fondurilor obținute din colectarea suprataxei în litigiu, este adevărat că, în anumite împrejurări, instanța Uniunii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iulie 2008, Essent Netwerk Noord și alții, C‑206/06, EU:C:2008:413, punctul 69, Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții, C‑706/17, EU:C:2019:407, punctul 66, și Hotărârea din 11 decembrie 2014, Austria/Comisia, T‑251/11, EU:T:2014:1060, punctul 70) a considerat destinația exclusivă a resurselor impusă prin lege ca un indiciu al faptului că fondurile sau administratorii acestor fonduri se aflau sub control public și, așadar, ca un indiciu al utilizării unor resurse de stat, în alte împrejurări, Curtea, chiar în prezența unei destinații exclusive a resurselor, a înlăturat existența unei influențe dominante a autorităților publice și, așadar, existența utilizării unor resurse de stat, în lipsa unei puteri de dispoziții asupra fondurilor, respectiv a posibilității unei stabiliri, de către autoritățile publice, a unei destinații diferite a acestor fonduri (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia, C‑405/16 P, EU:C:2019:268, punctul 76).

145

Or, trebuie să se țină seama de faptul că, în Hotărârea din 28 martie 2019, Germania/Comisia (C‑405/16 P, EU:C:2019:268), contrar jurisprudenței precedente, Curtea a examinat acest element pentru a aprecia existența unui control exercitat de stat asupra fondurilor, într‑o situație în care a exclus caracterul obligatoriu al sarcinii, precizând totodată că destinația exclusivă a resurselor tindea mai degrabă să demonstreze, în lipsa oricărui alt element în sens contrar, tocmai că statul nu era în măsură să dispună de aceste fonduri, adică să decidă o destinație diferită de cea prevăzută de dispozițiile legislative în discuție. Prin urmare, în loc să revină asupra jurisprudenței precedente, care, în plus, a fost confirmată la puțin timp după aceea prin Hotărârea din 15 mai 2019, Achema și alții (C‑706/17, EU:C:2019:407, punctul 66), Curtea s‑a limitat în mod deliberat să indice că, în absența altor elemente, acest element nu era, în sine, decisiv pentru a demonstra existența unui astfel de control.

146

În lumina tuturor celor ce precedă, trebuie să se concluzioneze că suprataxa în litigiu constituie, în conformitate cu jurisprudența relevantă, o taxă parafiscală sau o sarcină obligatorie, al cărei cuantum a fost stabilit de o autoritate publică (pentru anul 2012) sau potrivit unei metodologii impuse de această autoritate (pentru anul 2013), care urmărește obiective de interes public, că aceasta a fost impusă operatorilor de rețea pe baza unor criterii obiective și că ea a fost colectată de aceștia din urmă potrivit regulilor impuse de autoritățile naționale.

147

Rezultă că scutirea în litigiu constituie o măsură acordată prin intermediul resurselor de stat.

148

În aceste împrejurări, trebuie respins al doilea aspect al celui de al doilea motiv.

[omissis]

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a treia)

declară și hotărăște: