1

Prin recursul formulat, Izba Gospodarcza Producentów i Operatorów Urządzeń Rozrywkowych (denumită în continuare „Igpour”), o organizație care reprezintă interesele producătorilor, distribuitorilor și operatorilor de automate de divertisment în Polonia, solicită anularea Ordonanței Tribunalului Uniunii Europene din 10 iulie 2018, Izba Gospodarcza Producentów i Operatorów Urządzeń Rozrywkowych/Comisia (T‑514/15, nepublicată, denumită în continuare ordonanța atacată, EU:T:2018:500), prin care acesta a statuat că nu mai era necesar să se pronunțe asupra acțiunii Igpour privind anularea deciziei GestDem 2015/1291 a Comisiei din 12 iunie 2015 prin care se refuză acesteia accesul la avizul detaliat emis de Comisia Europeană în cadrul procedurii de notificare 2014/537/PL, precum și a deciziei GestDem 2015/1291 a Comisiei din 17 iulie 2015 prin care se refuză acesteia accesul la avizul detaliat emis de Republica Malta în cadrul procedurii de notificare 2014/537/PL (denumite în continuare, împreună, „deciziile în litigiu”).

2

Potrivit articolului 4 din Regulamentul (CE) nr. 1049/2001 al Parlamentului European și al Consiliului din 30 mai 2001 privind accesul public la documentele Parlamentului European, ale Consiliului și ale Comisiei (JO 2001, L 145, p. 43, Ediție specială, 01/vol. 3, p. 76):

„[…]

(2)   Instituțiile resping cererile de acces la un document în cazul în care divulgarea conținutului ar putea aduce atingere protecției:

[…]

cu excepția cazului în care un interes public superior justifică divulgarea conținutului documentului în cauză.

[…]”

3

La 20 noiembrie 2013, Comisia a adresat Republicii Polone și anumitor alte state membre, în cadrul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor 2013/4218, o scrisoare de punere în întârziere în temeiul articolului 258 TFUE, prin care solicita destinatarelor punerea în conformitate a cadrului lor juridic național privind serviciile de jocuri de noroc cu libertățile fundamentale definite de Tratatul FUE.

4

În răspunsul său, primit de Comisie la 3 martie 2014, Republica Polonă a anunțat acesteia din urmă că avea intenția să îi notifice, în temeiul Directivei 98/34/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 iunie 1998 de stabilire a unei proceduri pentru furnizarea de informații în domeniul standardelor și reglementărilor tehnice (JO 1998, L 204, p. 37, Ediție specială, 13/vol. 23, p. 207), un proiect de lege de modificare a Legii privind jocurile de noroc poloneze, pentru a răspunde preocupărilor sale.

5

La 5 noiembrie 2014, Republica Polonă a notificat Comisiei proiectul de lege anunțat, conform articolului 8 din Directiva 98/34. Această notificare a fost înregistrată cu numărul de referință 2014/537/PL.

6

Comisia și Republica Malta au emis avize detaliate cu privire la proiectul de lege notificat, în sensul articolului 9 alineatul (2) din Directiva 98/34, la 3 februarie 2015 și, respectiv, la 6 februarie 2015.

7

La 17 februarie 2015, Igpour a solicitat accesul la avizele emise de Comisie și de Republica Malta în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1049/2001.

8

La 10 martie 2015, Comisia a refuzat să acorde Igpour accesul la documentele solicitate.

9

La 16 aprilie 2015, Igpour a adresat Comisiei o cerere de confirmare pentru accesul la documente, în conformitate cu articolul 7 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1049/2001.

10

În deciziile în litigiu, Comisia a explicat că divulgarea documentelor în cauză ar aduce atingere protecției obiectivelor activităților de inspecție, de anchetă și de audit, prevăzute la articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, în ceea ce privește procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor 2013/4218, dat fiind că aceste avize erau indisolubil legate de procedura menționată.

11

Prin cererea introductivă depusă la grefa Tribunalului la 1 septembrie 2015, Igpour a formulat o acțiune având ca obiect anularea deciziilor în litigiu. A fost admisă cererea de intervenție în procedură a Regatului Suediei în susținerea concluziilor Igpour, în timp ce Republica Polonă a fost autorizată să intervină în susținerea concluziilor Comisiei.

12

La 7 decembrie 2017, Comisia a pus capăt procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor 2013/4218 în privința Republicii Polone.

13

La 28 februarie 2018, aceasta a decis să acorde Igpour accesul la documentele solicitate.

14

Pledoariile părților și răspunsurile acestora la întrebările adresate de Tribunal au fost ascultate în ședința din 28 septembrie 2017.

15

Prin înscrisul depus la grefa Tribunalului la 6 martie 2018, Comisia a solicitat Tribunalului să constate că această acțiune a rămas fără obiect și că nu mai era necesar să se pronunțe asupra sa, din moment ce a decis să acorde Igpour accesul la cele două documente la care se refereau deciziile în litigiu. Comisia a solicitat de asemenea ca Igpour să fie obligată la plata cheltuielilor de judecată.

16

Prin Ordonanța din 14 martie 2018, Tribunalul a decis redeschiderea procedurii orale și a invitat celelalte părți să își prezinte observațiile cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului depusă de Comisie. În observațiile sale, Igpour a contestat că a pierdut orice interes de a exercita acțiunea. Republica Polonă s‑a limitat să arate, în observațiile sale, că nu se opunea cererii Comisiei. Regatul Suediei nu a depus observații cu privire la cererea de nepronunțare asupra fondului.

17

În ordonanța atacată, pe de o parte, Tribunalul a considerat că era puțin probabil ca o situație atât de atipică să se repete în viitor. Pe de altă parte, acesta a considerat că Igpour s‑a limitat să evoce posibilitatea de a formula o acțiune în răspundere (extracontractuală) a Uniunii Europene împotriva Comisiei, fără a preciza însă dacă ea sau membrii săi aveau intenția de a utiliza această posibilitate.

18

În consecință, Tribunalul a statuat că nu mai era necesară pronunțarea asupra fondului acțiunii și că părțile vor suporta propriile cheltuieli de judecată.

19

Prin recursul formulat, Igpour solicită Curții:

20

Comisia solicită Curții:

21

Regatul Suediei solicită Curții anularea ordonanței atacate, precum și a deciziilor în litigiu.

22

Republica Polonă și‑a prezentat observațiile în ședință și solicită în esență respingerea recursului ca nefondat.

23

În susținerea recursului formulat, Igpour invocă cinci motive.

24

Prin intermediul primului motiv, Igpour arată că punctele 30 și 32 din ordonanța atacată sunt eronate în două privințe.

25

Pe de o parte, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat că era puțin probabil ca nelegalitatea invocată de Igpour să se repete în viitor. Pe de altă parte, Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că problema relevantă era dacă era posibil să existe în viitor o situație specifică precum cea din speță, în condițiile în care ceea ce ar fi relevant ar fi dacă Comisia va aplica în viitor interpretările Regulamentului nr. 1049/2001 sau ale Directivei 98/34 pe care Igpour le contestă.

26

Potrivit Igpour, pe de o parte, Tribunalul nu a considerat că era improbabil ca, în viitor, Comisia să se întemeieze pe o interpretare a articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 potrivit căreia sunt acoperite de o prezumție generală de nedivulgare documentele, care conțin sau nu trimiteri la scrisori de punere în întârziere, care sunt „indisolubil legate” de o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor aflată în curs.

27

Tribunalul nu ar fi evaluat probabilitatea ca această interpretare să se repete în viitor, ci mai degrabă probabilitatea ca respectiva interpretare să fie reutilizată într‑o situație asemănătoare celei din speță, și anume cu ocazia unei noi cauze în care ar fi în curs o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, un stat membru ar notifica Comisiei un proiect de lege care răspunde preocupărilor care au justificat procedura menționată, iar Comisia ar emite un aviz detaliat cu privire la acest proiect, iar ulterior ar refuza să divulge acest aviz din cauza necesității de a proteja obiectivul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

28

Pe de altă parte, Tribunalul a făcut aceeași eroare precum cea identificată la punctele 26 și 27 din prezenta hotărâre, în ceea ce privește argumentul Comisiei potrivit căruia principiul transparenței care stă la baza Directivei 98/34, înlocuită de Directiva (UE) 2015/1535 a Parlamentului European și a Consiliului din 9 septembrie 2015 referitoare la procedura de furnizare de informații în domeniul reglementărilor tehnice și al normelor privind serviciile societății informaționale (JO 2015, L 241, p. 1), nu împiedică invocarea unor prezumții generale de nedivulgare cu privire la avize detaliate adoptate în cadrul unei proceduri de notificare neconfidențiale.

29

În plus, ținând seama de întinderea considerabilă a obligațiilor statelor membre în materie de notificare impuse de Directiva 2015/1535, ar fi probabil ca numeroase proiecte de lege notificate să răspundă, cel puțin parțial, preocupărilor Comisiei care justifică o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în curs și, prin urmare, să se repete o situație asemănătoare cu cea din speță. Tribunalul nu și‑ar fi justificat în niciun fel afirmația contrară, iar o astfel de justificare ar fi imposibil de prezentat.

30

Igpour arată că o altă ordonanță care o privește, și anume Ordonanța din 19 iulie 2018, Izba Gospodarcza Producentów i Operatorów Urządzeń Rozrywkowych/Comisia (T‑750/17, nepublicată, EU:T:2018:506), demonstrează că Comisia susține în mod constant interpretarea pe care a dat‑o articolului 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001, precum și principiului transparenței înscris în Directivele 98/34 și 2015/1535 și confirmă că este probabil ca o astfel de interpretare să se repete în viitor.

31

Igpour arată, în plus, că este foarte probabil ca ea însăși să depună, în viitor, cereri de acces la documente la care Comisia va răspunde prevalându‑se de interpretarea dreptului Uniunii contestată în speță. În această privință, ea subliniază că, în calitatea sa de organizație de antreprenori, activitățile sale privesc toate aspectele operațiunilor comerciale ale membrilor săi, iar nu numai aspectele direct legate de sectorul particular pe care îl reprezintă sau considerate de legislația națională ca intrând în sfera jocurilor de noroc.

32

Guvernul suedez arată că, deși Igpour beneficiază în prezent de accesul la documentele în cauză, deciziile în litigiu nu au fost retrase în mod formal de Comisie, astfel încât litigiul și‑a păstrat obiectul.

33

Potrivit guvernului suedez, Igpour încercase în mod deliberat să aibă acces la avizele detaliate în cadrul unei proceduri de notificare atunci când procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor era încă în curs. Dat fiind că divulgarea documentelor solicitate nu a avut loc decât după încheierea procedurilor menționate, aceasta nu ar fi permis atingerea în întregime a obiectivelor urmărite prin cererea de acces.

34

Guvernul suedez împărtășește poziția Igpour potrivit căreia Tribunalul ar fi trebuit să examineze aspectul dacă regula prezumției generale aplicată de Comisie în deciziile atacate ar putea fi invocată de Comisie în viitor. O astfel de concluzie ar fi confirmată în mod direct de Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia (C‑57/16 P, EU:C:2018:660), din care reiese că ceea ce trebuie examinat este aspectul dacă nelegalitatea invocată se va putea repeta în viitor.

35

Guvernul suedez consideră, la fel ca Igpour, că este foarte probabil ca o astfel de repetare să se producă în viitor. Astfel, în primul rând, ar exista un risc imediat ca, în viitor, Comisia să poată motiva decizii de respingere a unor viitoare cereri de acces la documente prezentate în cadrul procedurilor de notificare prevăzute de Directiva 2015/1535 referindu‑se la regula prezumției generale contestate. În al doilea rând, Comisia ar fi aplicat deja în fapt această regulă a prezumției generale ulterior adoptării deciziilor în litigiu, pentru a motiva respingerea unei cereri suplimentare formulate de Igpour, prezentată în cadrul unei proceduri de notificare prevăzute de Directiva 2015/1535 și prin care se solicita accesul la observațiile Comisiei și la un aviz detaliat. În al treilea rând, faptul că Igpour este expusă unui risc mare ca regula prezumției generale menționată mai sus să fie invocată în viitor ar decurge și din împrejurarea că Igpour este o organizație care reprezintă interesele producătorilor, ale distribuitorilor și ale operatorilor de aparate pentru divertisment din Polonia, ale cărei activități privesc toate aspectele operațiunilor comerciale ale membrilor săi, iar nu numai acele aspecte direct legate de domeniul particular pe care îl reprezintă sau vizate de legislația națională privind jocurile de noroc. În sfârșit, acest risc nu ar privi numai cererile de acces la documente formulate de Igpour, ci și pe cele formulate de alte persoane.

36

Potrivit Comisiei, primul motiv nu este fondat.

37

Prin intermediul primului motiv, Igpour, susținută de guvernul suedez, arată în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a constatat, la punctele 30 și 32 din ordonanța atacată, că era puțin probabil ca nelegalitatea invocată de aceasta să se repete în viitor și că nu avea, așadar, niciun interes să continue acțiunea. În opinia sa, problema relevantă în acest context nu era dacă era posibil să existe în viitor o situație specifică similară celei din prezenta cauză, ci aceea dacă exista un risc, în general, ca pretinsa nelegalitate să se repete în viitor și în special ca, în viitor, Comisia să facă aceeași interpretare a Regulamentului nr. 1049/2001, potrivit căreia are dreptul să aplice o prezumție generală de confidențialitate în procedurile în curs de constatare a neîndeplinirii obligațiilor.

38

În această privință, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, obiectul litigiului trebuie să existe în continuare, ca și interesul de a exercita acțiunea, până la momentul pronunțării hotărârii judecătorești, sub sancțiunea nepronunțării asupra fondului, ceea ce presupune ca acțiunea să fie susceptibilă, prin rezultatul său, să aducă un beneficiu părții care a formulat‑o (Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 43 și jurisprudența citată).

39

Un reclamant poate, în anumite cazuri, să mențină un interes de a solicita anularea actului atacat pentru a determina autorul actului respectiv să adopte în viitor modificările adecvate și să evite astfel riscul repetării nelegalității de care pretinde că este afectat actul în discuție (Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 63 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 48).

40

Menținerea acestui interes presupune că încălcarea respectivă este susceptibilă de a se repeta în viitor, independent de circumstanțele specifice ale cauzei (Hotărârea Curții din 7 iunie 2007, Wunenburger/Comisia, C‑362/05 P, EU:C:2007:322, punctul 52, și Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 48).

41

Rezultă de asemenea din jurisprudența Curții că menținerea interesului unui reclamant de a exercita acțiunea trebuie să fie apreciată in concreto, ținând seama în special de consecințele nelegalității pretinse și de natura prejudiciului pretins suferit (a se vedea Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia, C‑239/12 P, EU:C:2013:331, punctul 65).

42

În speță, la punctul 30 din ordonanța atacată, Tribunalul a considerat că, în măsura în care acțiunea Igpour vizează un refuz de acces la avize detaliate emise în temeiul Directivei 98/34, privind un proiect de lege notificat de un stat membru în temeiul acestei directive, iar Comisia și‑a justificat refuzul de a divulga aceste avize prin necesitatea de a proteja obiectivul procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în curs, este puțin probabil ca o situație atât de atipică să se repete în viitor.

43

Desigur, este cert că Comisia și‑a întemeiat respingerea cererii de acces la documentele solicitate pe articolul 4 alineatul (2) a treia liniuță din Regulamentul nr. 1049/2001 și în special pe pretinsa existență a unei legături indisolubile între avizele detaliate și procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în cauză împotriva Republicii Polone și, prin urmare, pe o prezumție generală de confidențialitate care s‑ar aplica documentelor referitoare la procedurile de constatare a neîndeplinirii obligațiilor aflate în curs.

44

Astfel, nu se poate exclude, după cum susține Igpour, ca, pentru a refuza accesul la orice document legat în mod intrinsec de o procedură de constatare a neîndeplinirii obligațiilor aflată în curs, Comisia să își întemeieze din nou motivarea pe această prezumție generală de nedivulgare.

45

Cu toate acestea, Curtea a recunoscut deja existența unei prezumții generale de confidențialitate în beneficiul documentelor referitoare la o procedură precontencioasă în constatarea neîndeplinirii obligațiilor, inclusiv documentele schimbate între Comisie și statul membru în cauză în cadrul unei proceduri EU Pilot (a se vedea în acest sens Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia, C‑57/16 P, EU:C:2018:660, punctul 81 și jurisprudența citată).

46

În consecință, întemeindu‑și interesul de a exercita acțiunea pe argumentul potrivit căruia nelegalitatea invocată de ea este susceptibilă să se repete în viitor, independent de împrejurările specifice ale cauzei în discuție, Igpour urmărește în realitate să conteste existența unei prezumții generale de confidențialitate, care a fost deja confirmată de Curte.

47

Dacă s‑ar reține o interpretare la un astfel de nivel de abstracție a „nelegalității susceptibile de a se repeta în viitor”, aceasta ar avea, astfel cum a arătat în esență și avocatul general la punctul 73 din concluzii, consecințe paradoxale. Astfel, interesul reclamantului de a exercita acțiunea în orice procedură în materie de acces la documente s‑ar menține în mod automat pentru simplul fapt că, în viitor, instituția în cauză ar putea interpreta o dispoziție de drept specifică în modul contestat.

48

În plus, contrar celor susținute de Igpour și astfel cum a arătat și avocatul general în esență la punctul 115 din concluzii, nu există în speță niciun motiv special pentru a considera că Igpour va fi „deosebit de expus unor astfel de puneri în aplicare în viitor a prezumției menționate”.

49

În special, împrejurările speței sunt diferite de cele din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 4 septembrie 2018, ClientEarth/Comisia (C‑57/16 P, EU:C:2018:660). În aceasta, pe de o parte, cererea de acces privea documente legate de procesul legislativ al Uniunii în domeniul mediului. Pe de altă parte, Curtea a recunoscut în respectiva cauză existența unui interes al recurentei de a continua procedura în pofida divulgării documentelor solicitate pentru motivul că recursul urmărea să obțină anularea unei hotărâri care recunoscuse pentru prima dată aplicarea unei prezumții generale de confidențialitate unei anumite categorii de documente în respectivul temei juridic. Utilizarea unei astfel de prezumții a cărei legalitate era contestată ar fi fost, așadar, efectiv susceptibilă să se repete în viitor, independent de circumstanțele specifice ale cauzei menționate, în timp ce, în speță, nelegalitatea invocată se raportează la punerea în aplicare a unei prezumții, admisă deja de Curte, în împrejurări speciale, astfel încât o asemenea nelegalitate nu se poate repeta în afara acestor împrejurări.

50

În consecință, trebuie să se constate că Tribunalul a apreciat în mod concret împrejurările specifice în care s‑a produs pretinsa nelegalitate și a considerat că asemenea împrejurări, având în vedere particularitățile lor, nu erau susceptibile să se repete, astfel încât pretinsa nelegalitate nu era susceptibilă să se repete în afara împrejurărilor specifice ale prezentei cauze.

51

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentele expuse la punctele 31-28 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că, prin acestea, Igpour reproșează în esență Tribunalului că a săvârșit aceeași eroare de drept precum cea analizată deja la punctele 42-50 din prezenta hotărâre. Prin urmare, acestea trebuie respinse pentru aceleași motive.

52

Rezultă din cele ce precedă că primul motiv trebuie respins ca nefondat.

53

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Igpour susține că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat în esență, la punctul 33 din ordonanța atacată, că închiderea cauzei fără să se fi pronunțat asupra fondului nu ar permite Comisiei să se sustragă unui control judiciar efectiv. Astfel, Comisia ar putea decide întotdeauna să acorde accesul la documentele solicitate atunci când își dă seama că riscă să cadă în pretenții într‑un litigiu.

54

Igpour arată că raționamentul Tribunalului potrivit căruia „a admite argumentul [potrivit căruia închiderea cauzei fără a se pronunța pe fond ar permite Comisiei să se sustragă unui control judiciar efectiv] ar însemna să se considere că, fără a fi necesar să se stabilească împrejurări proprii fiecărei spețe, orice reclamant căruia i s‑a respins inițial cererea de acces la documente ar putea solicita ca litigiul dintre el și instituția vizată de cererea în cauză să fie judecat, iar aceasta în pofida faptului că cererea sa a fost admisă ulterior introducerii acțiunii sale în fața instanței Uniunii”, se bazează pe o interpretare inexactă a acestui argument.

55

În primul rând, interesul de a continua acțiunea ar exista în speță pentru motivul că, pe de o parte, respingerea cererii de acces la documentele în litigiu se întemeiază pe o pretinsă „legătură indisolubilă” între documentele solicitate și procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor în curs și, pe de altă parte, procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor este încheiată, iar documentele au fost furnizate după închiderea atât a fazei scrise, cât și a fazei orale a procedurii. Atunci când aceste condiții sunt îndeplinite, ar fi necesar ca instanțele Uniunii să se pronunțe cu privire la acțiune. Dat fiind că revine exclusiv Comisiei sarcina de a decide cu privire la oportunitatea și la momentul încheierii procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, ea ar putea lua o astfel de decizie dacă, după ședință și după terminarea procedurii orale, percepe riscul de a cădea în pretenții în litigiu. Aceasta ar putea decide astfel să evite un rezultat care i‑ar fi fost defavorabil. În practică, dacă încheierea procedurii de constatare a neîndeplinirii obligațiilor ar elimina necesitatea ca Tribunalul să se pronunțe, o astfel de abordare ar putea permite Comisiei să întârzie accesul la orice document timp de câțiva ani fără niciun control jurisdicțional al unei astfel de decizii.

56

În al doilea rând, raționamentul urmat de Tribunal nu ar concorda în mod vădit cu jurisprudența Curții expusă la punctele 78 și 79 din Hotărârea din 28 mai 2013, Abdulrahim/Consiliul și Comisia (C‑239/12 P, EU:C:2013:331), potrivit căreia interesul de a continua acțiunea după încetarea efectelor juridice ale unui act atacat poate fi justificat prin faptul că recunoașterea pretinsei nelegalități ar putea aduce un beneficiu reclamantului.

57

În al treilea rând, Igpour arată că Tribunalul nu a contestat cu adevărat pe fond afirmația sa potrivit căreia Comisia se sustrăgea oricărui control jurisdicțional și că această afirmație este suficientă pentru a stabili că Igpour are un interes în menținerea acțiunii sale. Dreptul de acces ar decurge direct din articolul 15 TFUE și din articolul 42 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Astfel, ar fi deosebit de important să se garanteze un control jurisdicțional efectiv al deciziilor Comisiei privind refuzarea accesului la documente.

58

Comisia arată că motivul amintit nu este fondat.

59

Prin intermediul celui de al doilea motiv, Igpour susține în esență că închiderea cauzei de către Tribunal fără ca acesta să se fi pronunțat pe fond permite Comisiei să se sustragă unui control jurisdicțional efectiv și că, în măsura în care Tribunalul a statuat că nu aceasta era situația, punctul 33 din ordonanța atacată este afectat de o eroare de drept.

60

În această privință, trebuie să se observe că reiese din jurisprudență, deja citată la punctul 39 din prezenta hotărâre, că, deși, în anumite împrejurări, un reclamant își păstrează interesul de a exercita acțiunea în anulare chiar și atunci când actul a cărui anulare se solicită a încetat să producă efecte după introducerea acțiunii sale, în orice caz această situație nu se regăsește în speță.

61

Or, din analiza primului motiv de recurs reiese că Igpour nu a reușit să demonstreze că împrejurările speței erau de așa natură încât, în lumina acestei jurisprudențe, Tribunalul ar fi trebuit să constate menținerea interesului său de a exercita acțiunea, în pofida faptului că, în cursul procedurii în fața Tribunalului, Comisia a acordat acces la cele două documente la care se refereau deciziile în litigiu.

62

Pe de altă parte, în măsura în care, prin intermediul acestui motiv, Igpour pretinde în esență că, prin ordonanța atacată, Tribunalul l‑a privat de o protecție jurisdicțională efectivă, cu încălcarea articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, această dispoziție nu are ca obiect modificarea sistemului de control jurisdicțional prevăzut de tratate, în special a normelor referitoare la admisibilitatea acțiunilor introduse direct în fața instanței Uniunii (Hotărârea din 3 octombrie 2013, Inuit Tapiriit Kanatami și alții/Parlamentul European, C‑583/11 P, EU:C:2013:625, punctul 97 și jurisprudența citată, precum și Hotărârea din 25 octombrie 2017, Romania/Comisia, C‑599/15 P, EU:C:2017:801, punctul 68 și jurisprudența citată), și, prin urmare, de asemenea, nu modifică respectivele condiții de apreciere a interesului de a exercita acțiunea.

63

Prin urmare, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a statuat, la punctul 33 din ordonanța atacată, că a admite argumentul Igpour ar însemna să se considere că, fără a fi necesar să se stabilească împrejurări proprii fiecărei spețe, reclamantul căruia i‑a fost refuzat inițial accesul la documente ar putea solicita să se statueze cu privire la litigiul cu instituția vizată de cererea în cauză, în pofida faptului că cererea sa fusese admisă ulterior introducerii acțiunii sale în fața instanței Uniunii.

64

Prin urmare, al doilea motiv de recurs trebuie respins ca nefondat.

65

Prin intermediul celui de al treilea motiv, Igpour susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 34 din ordonanța atacată, că faptul că, în cadrul unei eventuale acțiuni în despăgubiri introduse împotriva Comisiei, aceasta trebuie să stabilească nelegalitatea deciziilor în litigiu nu ar constitui o sarcină nejustificabilă, dat fiind că s‑ar putea întemeia în acest caz pe argumentele deja prezentate în contextul acțiunii în anulare.

66

Potrivit Igpour, acest raționament este eronat din două motive. Pe de o parte, anularea unui act de către instanțele Uniunii ar obliga magistrații Uniunii sau pe cei naționali care trebuie să judece o acțiune în despăgubiri sau ar putea constitui temeiul unor negocieri extrajudiciare cu instituțiile Uniunii prin care se urmărește repararea prejudiciului suferit. Cu alte cuvinte, caracterul obligatoriu al unei hotărâri a Tribunalului i‑ar conferi un avantaj. Pe de altă parte, luând în considerare stadiul procedurii în fața Tribunalului în care a fost pronunțată ordonanța atacată, și anume după terminarea procedurii scrise și orale, sarcina care ar fi imputată Igpour dacă toate aceste elemente ar trebui să fie reiterate în cadrul unei viitoare acțiuni în despăgubiri ar fi, în orice caz, nejustificată.

67

Prin intermediul celui de al patrulea motiv, Igpour susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept prin faptul că a respins, la punctul 34 din ordonanța atacată, argumentul său potrivit căruia anularea deciziilor în litigiu îi putea conferi un avantaj în discuțiile sale cu Comisia, precum și cu ocazia unei eventuale acțiuni în despăgubiri introduse împotriva Comisiei, pentru simplul motiv că aceasta nu a precizat dacă avea „cu adevărat” intenția de a formula o astfel de acțiune și pentru că nu a prezentat elemente precise, concrete și verificabile în ceea ce privește efectele deciziilor în litigiu. În plus, Igpour reproșează Tribunalului că a obligat‑o să suporte propriile cheltuieli de judecată, care ar constitui un prejudiciu specific și cert cauzat de deciziile în litigiu.

68

Potrivit Igpour, contrar celor statuate de Tribunal, ea nu are nicidecum obligația de a‑l convinge că înțelege „cu adevărat” să formuleze o acțiune în despăgubiri. Interesul său, iar nu eventualitatea unei acțiuni în despăgubiri ar fi cel care nu ar trebui să fie pur ipotetic. Astfel, ar fi suficient ca aceasta să expună motivele pentru care deciziile în litigiu i‑au cauzat un prejudiciu material. Nu ar fi necesar ca faptele invocate în susținerea acestei expuneri să fie precise sau verificabile, întrucât nu ar fi de competența Tribunalului să le verifice. O astfel de cerință ar fi, așadar, fără obiect. În plus, ea ar îngreuna condițiile acțiunii în anulare, precum și ale acțiunii în despăgubiri, complicându‑le inutil.

69

În orice caz, ar exista o legătură de cauzalitate între, pe de o parte, deciziile în litigiu și, pe de altă parte, costurile acțiunii în anulare. În plus, deși decizia Tribunalului privind cheltuielile de judecată este luată în considerare, acestea din urmă au devenit nerecuperabile după pronunțarea ordonanței atacate. Igpour susține că, prin prezentarea acestui argument, ea nu contestă decizia Tribunalului referitoare la cheltuielile de judecată, ci numai pe cea adoptată de acesta din urmă în ceea ce privește lipsa necesității de a se pronunța în măsura în care nu a luat în considerare faptul că costurile efectuate de ea constituiau un prejudiciu special cauzat de deciziile în litigiu.

70

Comisia susține că aceste obiecțiuni nu sunt întemeiate.

71

Prin intermediul acestor două motive, care trebuie analizate împreună, Igpour susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat că faptul că, în cadrul unei eventuale acțiuni în despăgubiri, ea trebuie să reitereze argumentele deja prezentate în contextul acestei acțiuni în anulare nu ar constitui o sarcină nejustificabilă de natură să dovedească interesul său de a exercita acțiunea în speță. În plus, aceasta reproșează Tribunalului că a considerat că nu precizase dacă avea „cu adevărat” intenția de a formula o astfel de acțiune și nici nu a prezentat elemente precise, concrete și verificabile în ceea ce privește efectele deciziilor în litigiu și că a dedus de aici că eventualitatea unei astfel de acțiuni nu era de natură să dovedească faptul că se menținea interesul său de a exercita acțiunea.

72

În această privință, trebuie amintit că îi revine reclamantului sarcina de a face dovada interesului său de a exercita acțiunea, care constituie condiția esențială și primordială a oricărei acțiuni în justiție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 7 noiembrie 2018, BPC Lux 2 și alții/Comisia, C‑544/17 P, EU:C:2018:880, punctul 33).

73

Or, deși reiese din jurisprudența Curții că eventualitatea unei acțiuni în despăgubiri este suficientă pentru a constitui temeiul unui interes de a exercita acțiunea, se aplică însă condiția ca acesta să nu fie ipotetic (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 septembrie 2015, Mory și alții/Comisia, C‑33/14 P, EU:C:2015:609, punctele 69 și 79, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din7 noiembrie 2018, BPC Lux 2 și alții/Comisia, C‑544/17 P, EU:C:2018:880, punctul 43). În această privință, astfel cum s‑a amintit la punctul 41 din prezenta hotărâre, menținerea unui astfel de interes de a exercita acțiunea trebuie să fie apreciată in concreto, ținând seama în special de consecințele nelegalității invocate și de natura prejudiciului pretins suferit.

74

Rezultă că Igpour nu putea justifica un interes de a exercita acțiunea printr‑o simplă invocare a posibilității de a introduce în viitor o acțiune în repararea prejudiciului, fără a invoca elemente concrete privind consecințele nelegalității invocate asupra situației sale și natura prejudiciului pe care pretindea că l‑a suferit și a cărui reparare era urmărită de o asemenea acțiune.

75

Or, în cadrul aprecierii sale suverane a faptelor și a elementelor de probă, Tribunalul a constatat, la punctul 34 din ordonanța atacată, că recurenta evocase posibilitatea unei astfel de acțiuni în despăgubiri fără a preciza dacă ea însăși sau membrii săi aveau efectiv intenția de a utiliza această posibilitate, limitându‑se, în ceea ce privește prejudiciul pretins suferit, să indice că „acțiuni au fost respinse și că pârâți au fost condamnați”, fără a furniza totuși nici cel mai mic element precis, concret și verificabil, recurenta nesusținând, pe de altă parte, în niciun caz în această privință că Tribunalul ar fi denaturat faptele sau argumentele pe care i le prezentase.

76

În aceste împrejurări, fără a săvârși o eroare de drept, Tribunalul a putut în esență să considere că nu erau îndeplinite condițiile care rezultă din jurisprudența amintită la punctul 73 din prezenta hotărâre și care permit să se constate că eventualitatea unei acțiuni în despăgubiri este de natură să întemeieze un interes de a exercita acțiunea în anulare.

77

Pe de altă parte, în ceea ce privește argumentul potrivit căruia Igpour ar fi suferit un prejudiciu specific ca urmare a faptului că Tribunalul a obligat‑o să suporte propriile cheltuieli de judecată, trebuie arătat că o asemenea împrejurare nu poate în mod vădit, în sine, să permită să se stabilească menținerea unui interes de a exercita acțiunea în anulare, în caz contrar această condiție fiind lipsită de orice conținut.

78

În ceea ce privește argumentația potrivit căreia Tribunalul ar fi săvârșit o eroare de drept atunci când a considerat, la punctul 34 din ordonanța atacată, că faptul că, în cadrul unei eventuale acțiuni în despăgubiri, Igpour trebuie să reitereze argumentele deja prezentate în contextul acțiunii sale în anulare nu ar constitui o sarcină nejustificabilă de natură să dovedească interesul său de a exercita acțiunea în speță, trebuie arătat că admiterea unei astfel de argumentații ar avea ca rezultat obligarea Tribunalului să examineze acțiunea în despăgubiri, deși aceasta este pur ipotetică. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 74-76 din prezenta hotărâre, Tribunalul a considerat în mod întemeiat, în speță, că o astfel de invocare este insuficientă pentru a dovedi menținerea interesului de a exercita acțiunea în lipsa oricărui element concret invocat în acest sens de reclamantă în primă instanță.

79

În consecință, al treilea și al patrulea motiv trebuie să fie respinse ca nefondate.

80

Prin intermediul celui de al cincilea motiv, Igpour susține în esență că Tribunalul a săvârșit o eroare de drept atunci când a statuat, la punctul 34 din ordonanța atacată, că nu avea interes să continue acțiunea, deși anularea deciziilor în litigiu era necesară pentru repararea prejudiciului moral suferit de ea în calitate de organizație profesională și că nu există niciun alt mijloc de reparare a unui astfel de prejudiciu.

81

Comisia susține că acest motiv este inadmisibil.

82

Trebuie amintit că, în temeiul articolului 170 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, recursul nu poate modifica obiectul litigiului aflat pe rolul Tribunalului. Așadar, în cadrul recursului, competența Curții este astfel limitată la aprecierea soluției legale date cu privire la motivele dezbătute în fața primei instanțe. O parte nu poate, în consecință, să invoce pentru prima dată în fața Curții un motiv pe care nu l‑a invocat în fața Tribunalului, întrucât aceasta ar echivala cu a‑i permite să sesizeze Curtea, a cărei competență în materie de recurs este limitată, cu un litigiu mai extins decât cel cu care a fost sesizat Tribunalul (a se vedea în acest sens Hotărârea din 29 septembrie 2011, Elf Aquitaine/Comisia, C‑521/09 P, EU:C:2011:620, punctul 35 și jurisprudența citată).

83

În speță, trebuie să se constate că Igpour nu a susținut în fața Tribunalului că ar fi păstrat un interes de a obține anularea deciziilor în litigiu pentru motivul că această anulare ar fi constituit o reparare a pretinsului său prejudiciu moral rezultat din nelegalitatea invocată a acestor decizii, ci îl susține pentru prima dată în recursul formulat.

84

Rezultă că al cincilea motiv de recurs trebuie respins ca inadmisibil.

85

În consecință, este necesar să se respingă recursul în întregime.

86

Potrivit articolului 138 alineatul (1) din Regulamentul de procedură, aplicabil procedurii de recurs în temeiul articolului 184 alineatul (1) din acesta, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată.

87

În speță, întrucât Igpour a căzut în pretenții, iar Comisia a solicitat obligarea Igpour la plata cheltuielilor de judecată, se impune obligarea acesteia din urmă să suporte, pe lângă propriile cheltuieli de judecată, pe cele efectuate de Comisie.

88

În conformitate cu articolul 140 din Regulamentul de procedură, Regatul Suediei, precum și Republica Polonă suportă propriile cheltuieli de judecată.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară și hotărăște: