–

pentru NH, de C. Taormina și de G. Taormina, avvocati;

–

pentru Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI – Rete Lenford, de A. Guariso, avvocato;

–

pentru guvernul italian, de G. Palmieri, în calitate de agent, asistată de G. De Socio, avvocato dello Stato;

–

pentru guvernul elen, de E.‑M. Mamouna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de B.‑R. Killmann și de D. Martin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolelor 2, 3 și 9 din Directiva 2000/78/CE a Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă (JO 2000, L 303, p. 16, Ediție specială, 05/vol. 6, p. 7).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între NH, pe de o parte, și Associazione Avvocatura per i diritti LGBTI – Rete Lenford (denumită în continuare „Associazione”), pe de altă parte, în legătură cu declarațiile făcute de NH în cadrul unei emisiuni radiofonice, potrivit cărora acesta nu ar dori să colaboreze, la cabinetul său de avocați, cu persoane homosexuale.

3

Intitulat „Libertatea de exprimare și de informare”, articolul 11 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”) prevede la alineatul (1):

„Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere.”

4

Articolul 15 din cartă, intitulat „Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă”, prevede la alineatul (1):

„Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în mod liber.”

5

Articolul 21 din cartă, referitor la nediscriminare, prevede la alineatul (1):

„Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea sexuală.”

6

Considerentele (9), (11), (12) și (28) ale Directivei 2000/78 au următorul cuprins:

[…]

[…]

7

Articolul 1 din această directivă prevede:

„Prezenta directivă are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive de apartenență religioasă sau convingeri, handicap, vârstă sau orientare sexuală, în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament.”

8

Articolul 2 din directiva menționată, intitulat „Conceptul de discriminare”, prevede:

„(1)   În sensul prezentei directive, prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte, bazate pe unul din motivele menționate la articolul 1.

(2)   În sensul alineatului (1):

[…]”

9

Articolul 3 din aceeași directivă definește domeniul de aplicare al acesteia. Potrivit alineatului (1) litera (a) al acestui articol:

„În limitele competențelor conferite [Uniunii], prezenta directivă se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește:

10

Articolul 8 din Directiva 2000/78, intitulat „Cerințe minime”, prevede la alineatul (1):

„Statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile respectării principiului egalității decât cele prevăzute în prezenta directivă.”

11

Articolul 9 din această directivă face parte din capitolul II din aceasta, referitor la căile de recurs și la aplicarea dreptului. Intitulat „Apărarea drepturilor”, acest articol prevede la alineatul (2):

„Statele membre asigură ca asociațiile, organizațiile sau persoanele juridice care au, în conformitate cu criteriile prevăzute în legislația lor națională, interesul legitim să asigure că dispozițiile prezentei directive sunt respectate, să poată iniția, în numele sau în sprijinul reclamantului, cu aprobarea sa, orice procedură judiciară și/sau administrativă prevăzută, în vederea respectării obligațiilor care decurg din prezenta directivă.”

12

Articolul 17 din directiva menționată, intitulat „Sancțiuni”, prevede:

„Statele membre stabilesc regimul sancțiunilor aplicabile în cazul nerespectării dispozițiilor naționale adoptate conform prezentei directive și iau toate măsurile necesare pentru asigurarea aplicării acestora. Sancțiunile astfel prevăzute, care pot consta în despăgubirea victimei, trebuie să fie efective, proporționale și disuasive. […]”

13

Decreto legislativo n. 216 – Attuazione della direttiva 2000/78 per la parità di trattamento in materia di occupazione e di condizioni di lavoro (Decretul legislativ nr. 216 de transpunere a Directivei 2000/78 în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă) din 9 iulie 2003 (GURI nr. 187 din 13 august 2003, p. 4), în versiunea aplicabilă litigiului principal (denumit în continuare „Decretul legislativ nr. 216”), prevede la articolul 2 alineatul 1 litera a):

„În sensul prezentului decret […], prin principiul egalității de tratament se înțelege absența oricărei discriminări directe sau indirecte pe motive de apartenență religioasă, de convingeri personale, de handicap, de vârstă sau de orientare sexuală. Acest principiu impune să nu se exercite nicio discriminare directă sau indirectă, astfel cum sunt acestea definite în continuare:

14

Articolul 3 alineatul 1 litera a) din acest decret legislativ are următorul cuprins:

„Principiul egalității de tratament, fără deosebire de apartenența religioasă, de convingeri, de handicap, de vârstă și de orientare sexuală, se aplică tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, și este susceptibil de protecție jurisdicțională potrivit formelor prevăzute la articolul 4, în ceea ce privește în mod specific următoarele domenii:

15

Articolul 5 din decretul legislativ menționat prevede:

„1.   Organizațiile sindicale, asociațiile și organizațiile reprezentative pentru dreptul sau interesul lezat, în temeiul unei împuterniciri acordate prin act autentic sau prin înscris sub semnătură privată autentificat, sub sancțiunea nulității, au calitate procesuală activă în sensul articolului 4, în numele și în contul victimei discriminării sau în sprijinul acesteia împotriva persoanei fizice sau juridice căreia i se impută comportamentul sau actul discriminatoriu.

2.   Persoanele menționate la alineatul 1 au de asemenea calitate procesuală activă în cazurile de discriminare colectivă, atunci când nu pot fi identificate în mod direct și imediat persoanele lezate prin discriminare.”

16

Din dosarul prezentat Curții reiese că NH este avocat și că Associazione este o asociație de avocați care apără în justiție drepturile persoanelor lesbiene, gay, bisexuale, transsexuale sau intersexuale (LGBTI).

17

Considerând că NH a făcut afirmații care constituiau un comportament discriminatoriu pe motive de orientare sexuală a lucrătorilor, cu încălcarea articolului 2 alineatul 1 litera a) din Decretul legislativ nr. 216, Associazione l‑a acționat în justiție pe NH, la Tribunale di Bergamo (Tribunalul din Bergamo, Italia).

18

Prin ordonanța din 6 august 2014, această instanță, judecând în calitate de instanță pentru litigii de muncă, a declarat nelegal, în măsura în care era direct discriminatoriu, comportamentul lui NH, care declarase, cu ocazia unui interviu realizat în cadrul unei emisiuni radiofonice, că nu intenționa să recruteze și nici să recurgă la o colaborare în cabinetul său de avocați cu persoane homosexuale. Pe acest temei, Tribunale di Bergamo (Tribunalul din Bergamo) l‑a obligat pe NH la plata către Associazione a sumei de 10000 de euro cu titlu de reparare a prejudiciului și a dispus publicarea în extras a acestei ordonanțe într‑un cotidian național.

19

Prin hotărârea din 23 ianuarie 2015, Corte d’appello di Brescia (Curtea de Apel din Brescia, Italia) a respins acțiunea introdusă de NH împotriva ordonanței menționate.

20

NH a declarat recurs împotriva acestei hotărâri la Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație, Italia), instanța de trimitere. În susținerea acestui recurs, NH invocă, printre altele, o aplicare eronată a articolului 5 din Decretul legislativ nr. 216, în măsura în care instanța de apel a recunoscut calitatea procesuală activă a Associazione, precum și o încălcare sau o aplicare eronată a articolului 2 alineatul 1 litera a) și a articolului 3 din acest decret legislativ, pentru motivul că a exprimat o opinie privind profesia de avocat prezentându‑se nu în calitate de angajator, ci de simplu cetățean, și că declarațiile în litigiu nu erau legate de niciun context profesional efectiv.

21

Instanța de trimitere arată că, în hotărârea sa, instanța de apel a constatat, pe de o parte, că, „într‑o conversație care a avut loc în cadrul unei emisiuni radiofonice, [NH] a pronunțat o serie de fraze ca răspuns la întrebările succesive ale interlocutorului său […] în susținerea aversiunii sale de ordin general pentru o anumită categorie de persoane, pe care nu dorește să o aibă în jurul lui în cabinetul său […] și nici în alegerea ipotetică a colaboratorilor săi”, și, pe de altă parte, că nicio procedură de recrutare nu era atunci în curs și nici programată.

22

În acest context, instanța de trimitere ridică, în primul rând, problema dacă o asociație de avocați precum Associazione constituie o entitate reprezentativă în sensul articolului 9 alineatul (2) din Directiva 2000/78. În această privință, ea arată în special că Recomandarea 2013/396/UE a Comisiei din 11 iunie 2013 privind principii comune aplicabile acțiunilor colective în încetare și în despăgubire introduse în statele membre în cazul încălcării drepturilor conferite de legislația Uniunii (JO 2013, L 201, p. 60) și Comunicarea Comisiei către Parlamentul European, Consiliu, Comitetul Economic și Social European și Comitetul Regiunilor, intitulată „Către un cadru orizontal la nivel european pentru acțiunile colective” [COM(2013) 401 final], enumeră, printre criteriile pertinente pentru a stabili calitatea procesuală în acțiunile de reprezentare a unei entități, nu numai legătura dintre obiectivul consacrat de statutul entității respective și drepturile a căror încălcare este pretinsă, ci și lipsa unui scop lucrativ al acestei entități.

23

În speță, calitatea procesuală activă a Associazione a fost recunoscută de instanța de apel în considerarea statutului său, potrivit căruia această asociație are „ca obiectiv să contribuie la dezvoltarea și la difuzarea culturii și a respectării drepturilor persoanelor” LGBTI, „atrăgând atenția lumii judiciare”, și „gestionează formarea unei rețele de avocați […], [precum și] favorizează și promovează apărarea în justiție, precum și utilizarea instrumentelor de apărare colectivă în fața instanțelor naționale și internaționale”.

24

Instanța de trimitere precizează că, în dreptul italian, atunci când discriminarea în materie de încadrare în muncă nu se exercită împotriva unei victime identificate, ci împotriva unei categorii de persoane, articolul 5 alineatul 2 din Decretul legislativ nr. 216 recunoaște, desigur, calitatea procesuală activă entităților care figurează la această dispoziție, care sunt considerate reprezentative pentru interesele colectivității persoanelor lezate. Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli cu privire la faptul că unei asociații de avocați care are ca obiectiv principal oferirea de asistență juridică unor persoane LGBTI i se poate recunoaște, pentru simplul fapt că statutul său prevede că are de asemenea ca obiectiv promovarea respectării drepturilor acestor persoane, calitatea procesuală activă, inclusiv pentru acțiunile în reparație, împotriva discriminărilor legate de încadrarea în muncă pe baza unui interes direct care îi este propriu.

25

În al doilea rând, instanța de trimitere ridică problema limitelor pe care reglementarea care combate discriminarea în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă le aduce exercitării libertății de exprimare. Aceasta observă că protecția împotriva discriminării oferită de Directiva 2000/78 și de Decretul legislativ nr. 216 are ca domeniu de aplicare situațiile de încheiere, de executare și de încetare a unui raport de muncă și afectează astfel inițiativa economică. Instanța de trimitere consideră că aceste acte par totuși străine de libertatea de exprimare și nu par să urmărească restrângerea acesteia. În plus, aplicarea actelor menționate ar fi condiționată de existența unui risc efectiv de discriminare.

26

În consecință, ea ridică problema dacă, pentru a se putea constata o situație de acces la încadrarea în muncă care intră sub incidența Directivei 2000/78 și a reglementării naționale de transpunere a acesteia, este necesar să fie în curs cel puțin o negociere individuală de recrutare sau o ofertă publică de angajare și dacă, în lipsa unei astfel de împrejurări, simple declarații care nu prezintă cel puțin caracteristicile unei oferte publice de angajare sunt protejate de libertatea de exprimare.

27

În aceste condiții, Corte suprema di cassazione (Curtea de Casație) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

28

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că, prin intermediul celei de a doua întrebări, care trebuie analizată în primul rând, instanța de trimitere se referă atât la articolul 2 din Directiva 2000/78, care privește conceptul de discriminare, cât și la articolul 3 din aceasta, care privește domeniul de aplicare al respectivei directive. Cu toate acestea, din cererea de decizie preliminară reiese că, în litigiul principal, nu este în discuție aspectul dacă declarațiile făcute de NH intră în sfera noțiunii de „discriminare”, astfel cum este definită de prima dintre aceste dispoziții, ci aspectul dacă, având în vedere împrejurările în care au fost făcute aceste declarații, ele intră în domeniul de aplicare material al directivei menționate în măsura în care aceasta vizează, la articolul 3 alineatul (1) litera (a), „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare”.

29

În consecință, trebuie să se considere că, prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă noțiunea „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” cuprinsă în articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78 trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni declarațiile făcute de o persoană în cadrul unei emisiuni audiovizuale, potrivit cărora aceasta nu ar recruta niciodată și nici nu ar recurge la colaborarea în întreprinderea sa cu persoane cu o anumită orientare sexuală, deși nicio procedură de recrutare nu era în curs sau programată.

30

Articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78 prevede că aceasta se aplică, în limitele competențelor conferite Uniunii, tuturor persoanelor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, inclusiv organismelor publice, în ceea ce privește condițiile de acces la încadrare în muncă, la activități nesalariate sau la muncă, inclusiv criteriile de selecție și condițiile de recrutare, oricare ar fi ramura de activitate și la toate nivelurile ierarhiei profesionale, inclusiv în materie de promovare.

31

Această directivă nu face nicio trimitere la dreptul statelor membre pentru a defini noțiunea „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”. Or, din cerințele aplicării uniforme a dreptului Uniunii, precum și ale principiului egalității de tratament rezultă că termenii unei dispoziții de drept al Uniunii care nu conține nicio trimitere expresă la dreptul statelor membre pentru a stabili sensul și domeniul său de aplicare trebuie, în mod normal, să primească în întreaga Uniune o interpretare autonomă și uniformă [a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 octombrie 2016, Nikiforidis, C‑135/15, EU:C:2016:774, punctul 28, și Hotărârea din 26 martie 2019, SM (Copil plasat sub regimul algerian al kafalah), C‑129/18, EU:C:2019:248, punctul 50].

32

În plus, din moment ce directiva menționată nu definește termenii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, aceștia trebuie interpretați în conformitate cu sensul lor obișnuit în limbajul curent, ținând seama și de contextul în care sunt utilizați și de obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 septembrie 2014, Deckmyn și Vrijheidsfonds, C‑201/13, EU:C:2014:2132, punctul 19, precum și Hotărârea din 29 iulie 2019, Spiegel Online, C‑516/17, EU:C:2019:625, punctul 65).

33

În ceea ce privește termenii articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78, este necesar să se arate că sintagma „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” vizează, în limbajul curent, împrejurări sau fapte a căror existență trebuie stabilită în mod imperativ pentru ca o persoană să poată obține un anumit loc de muncă sau o anumită muncă.

34

Cu toate acestea, termenii acestei dispoziții nu permit prin ei înșiși să se stabilească dacă declarațiile făcute în afara oricărei proceduri de recrutare a unei persoane într‑un anumit post sau loc de muncă, în curs sau programată, intră în domeniul de aplicare material al acestei directive. Prin urmare, trebuie să se analizeze contextul în care se înscrie acest articol 3 alineatul (1) litera (a), precum și obiectivele directivei menționate.

35

În această privință, trebuie amintit că Directiva 2000/78 a fost adoptată în temeiul articolului 13 CE, devenit, după modificare, articolul 19 alineatul (1) TFUE, care conferă Uniunii competența de a lua măsurile necesare în vederea combaterii oricărei discriminări bazate, printre altele, pe orientarea sexuală.

36

În conformitate cu articolul 1 din Directiva 2000/78 și astfel cum reiese atât din titlul și din preambulul, cât și din conținutul și din finalitatea acesteia, directiva menționată are ca obiectiv stabilirea unui cadru general de combatere a discriminării pe motive, printre altele, de orientare sexuală, în ceea ce privește „încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă”, în vederea punerii în aplicare, în statele membre, a principiului egalității de tratament, oferind oricărei persoane o protecție eficientă împotriva discriminării bazate, printre altele, pe acest motiv (a se vedea în acest sens Hotărârea din 15 ianuarie 2019, E. B., C‑258/17, EU:C:2019:17, punctul 40 și jurisprudența citată).

37

În special, în considerentul (9) al acestei directive se subliniază că încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă reprezintă elementele esențiale care creează premisele garantării șanselor egale pentru toți și contribuie într‑o mare măsură la deplina participare a cetățenilor la viața economică, culturală și socială, precum și la dezvoltarea personală. Tot în acest sens, considerentul (11) al directivei menționate enunță că discriminarea pe motive, printre altele, de orientare sexuală poate compromite realizarea obiectivelor Tratatului FUE, cum ar fi: un nivel al ocupării forței de muncă și de protecție socială ridicat, creșterea nivelului de trai și a calității vieții, coeziunea economică și socială, solidaritatea și libera circulație a persoanelor.

38

Directiva 2000/78 concretizează astfel, în domeniul pe care îl acoperă, principiul general al nediscriminării consacrat în prezent la articolul 21 din cartă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Egenberger, C‑414/16, EU:C:2018:257, punctul 47).

39

Ținând seama de acest obiectiv și având în vedere natura drepturilor pe care Directiva 2000/78 urmărește să le protejeze, precum și valorile fundamentale care stau la baza acesteia, noțiunea „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din această directivă, care definește domeniul de aplicare al acesteia, nu poate face obiectul unei interpretări restrictive (a se vedea prin analogie Hotărârea din 12 mai 2011, Runevič-Vardyn și Wardyn, C‑391/09, EU:C:2011:291, punctul 43, precum și Hotărârea din 16 iulie 2015, CHEZ Razpredelenie Bulgaria, C‑83/14, EU:C:2015:480, punctul 42).

40

Astfel, Curtea a statuat deja că Directiva 2000/78 este aplicabilă în situații care privesc, în materie de încadrare în muncă și de ocupare a forței de muncă, declarații referitoare la „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă, inclusiv […] condițiile de recrutare”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78. În special, aceasta a considerat că sunt de natură să intre în sfera acestei noțiuni declarațiile publice referitoare la o anumită politică de recrutare, efectuate chiar în condițiile în care sistemul de recrutare vizat nu se întemeiază pe o ofertă publică sau pe o negociere directă în urma unei proceduri de selecție care presupune depunerea de candidaturi, precum și o preselecție a lor prin prisma interesului pe care acestea îl prezintă pentru angajator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept, C‑81/12, EU:C:2013:275, punctele 44 și 45).

41

Curtea a statuat de asemenea că simplul fapt că declarațiile care sugerează o politică de recrutare homofobă nu sunt făcute de o persoană care are capacitatea juridică de a defini direct politica de recrutare a angajatorului respectiv ori de a angaja sau de a reprezenta acest angajator în materie de recrutare nu se opune în mod necesar ca astfel de declarații să poată intra în sfera condițiilor de acces la încadrare în muncă sau la muncă ale acestui angajator. În această privință, Curtea a precizat că împrejurarea că angajatorul nu s‑a distanțat în mod clar de declarațiile respective, la fel ca și percepția publicului sau a mediilor interesate constituie elemente pertinente de care instanța sesizată poate ține seama în cadrul aprecierii globale a faptelor (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept, C‑81/12, EU:C:2013:275, punctele 47-51).

42

În plus, nici împrejurarea că nicio negociere în vederea unei recrutări nu era în curs atunci când declarațiile respective au fost efectuate nu exclude posibilitatea ca astfel de declarații să intre în domeniul de aplicare material al Directivei 2000/78.

43

Din aceste considerații rezultă că, deși anumite împrejurări, precum lipsa unei proceduri de recrutare în curs sau programată, nu sunt decisive pentru a stabili dacă declarațiile privesc o politică de recrutare determinată și, prin urmare, intră în sfera noțiunii de „condiții de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78, pentru ca astfel de declarații să intre în domeniul de aplicare material al acesteia, astfel cum este definit acesta în cadrul acestei dispoziții, este totuși necesar ca ele să poată fi legate efectiv de politica de recrutare a unui anumit angajator, ceea ce impune ca legătura pe care acestea o prezintă cu condițiile de acces la încadrarea în muncă sau la muncă la acest angajator să nu fie ipotetică. Existența unei astfel de legături trebuie apreciată de instanța națională sesizată în cadrul unei analize globale a împrejurărilor ce caracterizează declarațiile respective.

44

În ceea ce privește criteriile care trebuie luate în considerare în acest scop, este necesar să se precizeze că, astfel cum a arătat în esență și doamna avocată generală la punctele 53-56 din concluziile sale, sunt în special relevante, în primul rând, statutul autorului declarațiilor în cauză și calitatea în care s‑a exprimat, care trebuie să dovedească fie că este el însuși un angajator potențial, fie că este capabil, în drept sau în fapt, să exercite o influență determinantă asupra politicii de recrutare sau a unei decizii de recrutare, a unui angajator potențial sau, cel puțin, care poate fi perceput de public sau de mediile vizate ca fiind capabil să exercite o astfel de influență, chiar dacă nu are capacitatea juridică de a defini politica de recrutare a angajatorului în cauză ori de a angaja sau de a reprezenta acest angajator în materie de recrutare.

45

În al doilea rând, sunt pertinente natura și conținutul declarațiilor în cauză. Acestea trebuie să se raporteze la condițiile de acces la încadrare în muncă sau la muncă la angajatorul în cauză și să dovedească intenția acestui angajator de a discrimina pe baza unuia dintre criteriile prevăzute de Directiva 2000/78.

46

În al treilea rând, trebuie luat în considerare contextul în care au fost făcute declarațiile în cauză, în special caracterul lor public sau privat ori faptul că acestea au făcut obiectul unei difuzări către public fie prin mijloacele de informare în masă tradiționale, fie prin rețelele sociale.

47

Această interpretare a Directivei 2000/78 nu poate fi infirmată de eventuala restrângere a exercitării libertății de exprimare, evocată de instanța de trimitere, pe care aceasta ar putea să o determine.

48

Desigur, libertatea de exprimare, ca fundament esențial al unei societăți democratice și pluraliste care reflectă valorile pe care se întemeiază Uniunea, în conformitate cu articolul 2 TUE, constituie un drept fundamental garantat de articolul 11 din cartă (Hotărârea din 6 septembrie 2011, Patriciello, C‑163/10, EU:C:2011:543, punctul 31).

49

Cu toate acestea, astfel cum reiese din articolul 52 alineatul (1) din cartă, libertatea de exprimare nu este un drept absolut, iar exercitarea sa poate presupune restrângeri, cu condiția ca acestea să fie prevăzute de lege și să respecte substanța acestui drept, precum și principiul proporționalității, și anume în cazul în care acestea sunt necesare și dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității protejării drepturilor și libertăților celorlalți. Or, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctele 65-69 din concluziile sale, aceasta este situația în speță.

50

Astfel, restrângerile exercitării libertății de exprimare care pot decurge din Directiva 2000/78 sunt prevăzute de lege, din moment ce rezultă direct din această directivă.

51

Pe de altă parte, aceste restrângeri respectă substanța libertății de exprimare, întrucât se aplică numai pentru atingerea obiectivelor Directivei 2000/78, și anume garantarea principiului egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă și realizarea unui nivel ridicat de încadrare în muncă și de protecție socială. Ele sunt astfel justificate de aceste obiective.

52

Astfel de restrângeri respectă de asemenea principiul proporționalității în măsura în care motivele de discriminare interzise sunt enumerate la articolul 1 din Directiva 2000/78, al cărui domeniu de aplicare, atât material, cât și personal, este delimitat la articolul 3 din această directivă, iar ingerința în exercitarea libertății de exprimare nu depășește ceea ce este necesar pentru realizarea obiectivelor directivei menționate, fiind interzise numai declarațiile care constituie o discriminare în ceea ce privește încadrarea în muncă sau ocuparea forței de muncă.

53

În plus, restrângerile exercitării libertății de exprimare care decurg din Directiva 2000/78 sunt necesare pentru garantarea drepturilor în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă de care dispun persoanele care aparțin grupurilor de persoane caracterizate de unul dintre motivele enumerate la articolul 1 din această directivă.

54

În special, dacă, contrar interpretării noțiunii „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” care figurează la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78 și care este expusă la punctul 43 din prezenta hotărâre, declarațiile nu ar intra în domeniul de aplicare material al acestei directive pentru simplul motiv că au fost făcute în afara unei proceduri de recrutare, mai precis în cadrul unei emisiuni audiovizuale de divertisment, sau că acestea ar constitui expresia unei opinii personale a autorului lor, esența însăși a protecției acordate de directiva menționată în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă ar putea deveni iluzorie.

55

Astfel, după cum a arătat în esență doamna avocată generală la punctele 44 și 57 din concluziile sale, în orice proces de recrutare, selecția cardinală se efectuează între persoanele care își prezintă candidatura și cele care nu o prezintă. Or, exprimarea unor opinii discriminatorii în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă de către un angajator sau de către o persoană percepută ca fiind capabilă să exercite o influență determinantă asupra politicii de recrutare a unei întreprinderi este de natură să descurajeze persoanele vizate să candideze pentru un loc de muncă.

56

În consecință, declarațiile care intră în domeniul de aplicare material al Directivei 2000/78, astfel cum este definit la articolul 3 din aceasta, nu pot fi excluse de la regimul de combatere a discriminărilor în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă instituit prin această directivă pentru motivul că respectivele declarații au fost efectuate în cadrul unei emisiuni audiovizuale de divertisment sau constituie de asemenea exprimarea opiniei personale a autorului lor cu privire la categoria persoanelor pe care le vizează.

57

În speță, revine instanței de trimitere sarcina de a aprecia dacă împrejurările care caracterizează declarațiile în discuție în litigiul principal dovedesc că legătura dintre acestea și condițiile de acces la încadrare în muncă sau la muncă în cadrul cabinetului de avocați în cauză nu este ipotetică, o astfel de apreciere fiind de natură factuală, și de a aplica în cadrul acestei aprecieri criteriile identificate la punctele 44-46 din prezenta hotărâre.

58

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că noțiunea „condițiile de acces la încadrare în muncă […] sau la muncă” cuprinsă la articolul 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva 2000/78 trebuie interpretată în sensul că intră în sfera acestei noțiuni declarațiile făcute de o persoană în cadrul unei emisiuni audiovizuale, potrivit cărora ea nu ar recruta niciodată și nici nu ar recurge în întreprinderea sa la o colaborare cu persoane de o anumită orientare sexuală, deși nicio procedură de recrutare nu era în curs sau programată, cu condiția ca legătura dintre aceste declarații și condițiile de acces la încadrarea în muncă sau la muncă în cadrul acestei întreprinderi să nu fie ipotetică.

59

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2000/78 trebuie interpretată în sensul că se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o asociație de avocați al cărei obiect statutar constă în apărarea în justiție a persoanelor care au în special o anumită orientare sexuală și în promovarea culturii și a respectării drepturilor acestei categorii de persoane are, ca urmare a acestui obiect și independent de eventualul său scop lucrativ, în mod automat calitatea de a iniția o procedură jurisdicțională prin care se urmărește asigurarea respectării obligațiilor care decurg din această directivă și, dacă este cazul, obținerea reparației, atunci când au loc fapte care pot constitui o discriminare, în sensul directivei menționate, împotriva acelei categorii de persoane și nu poate fi identificată o persoană lezată.

60

Potrivit articolului 9 alineatul (2) din Directiva 2000/78, statele membre asigură ca asociațiile, organizațiile sau persoanele juridice care au, în conformitate cu criteriile prevăzute în legislația lor națională, interesul legitim să asigure că dispozițiile acestei directive sunt respectate, să poată iniția, în numele sau în sprijinul unui reclamant, cu aprobarea sa, orice procedură judiciară și/sau administrativă prevăzută în vederea respectării obligațiilor care decurg din directiva menționată.

61

Astfel, din însuși modul de redactare a acestei dispoziții rezultă că ea nu impune ca unei asociații precum cea în discuție în litigiul principal să i se recunoască în statele membre calitate procesuală activă pentru a iniția o procedură jurisdicțională prin care să se urmărească asigurarea respectării obligațiilor care decurg din Directiva 2000/78, atunci când nu poate fi identificată nicio persoană lezată.

62

Cu toate acestea, articolul 8 alineatul (1) din Directiva 2000/78, interpretat în lumina considerentului (28) al acesteia, prevede că statele membre pot adopta sau menține dispoziții mai favorabile protecției principiului egalității de tratament decât cele prevăzute de această directivă.

63

Întemeindu‑se pe această dispoziție, Curtea a statuat că articolul 9 alineatul (2) din Directiva 2000/78 nu se opune sub nicio formă ca un stat membru să prevadă în legislația sa națională, pentru asociațiile care au un interes legitim în asigurarea respectării dispozițiilor acestei directive, dreptul de a iniția proceduri judiciare sau administrative prin care să se urmărească garantarea respectării obligațiilor ce decurg din aceasta, fără a acționa în numele unui petent determinat sau în lipsa unui petent identificabil (Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept, C‑81/12, EU:C:2013:275, punctul 37).

64

Atunci când un stat membru efectuează o astfel de alegere, îi revine sarcina de a decide în ce condiții o asociație precum cea în discuție în litigiul principal poate iniția o procedură jurisdicțională având ca obiect constatarea existenței unei discriminări interzise de Directiva 2000/78 și sancționarea acesteia. Statului membru îi revine în special sarcina de a stabili dacă scopul lucrativ sau nelucrativ al asociației trebuie să exercite o influență asupra aprecierii calității sale procesuale active în acest sens și să precizeze întinderea unei astfel de acțiuni, în special sancțiunile care pot fi pronunțate la finalul acesteia din urmă, astfel de sancțiuni trebuind, conform articolului 17 din Directiva 2000/78, să fie efective, proporționale și disuasive, inclusiv atunci când nu există o persoană lezată identificabilă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 aprilie 2013, Asociația Accept, C‑81/12, EU:C:2013:275, punctele 62 și 63).

65

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la prima întrebare că Directiva 2000/78 trebuie interpretată în sensul că nu se opune unei reglementări naționale în temeiul căreia o asociație de avocați al cărei obiect statutar constă în apărarea în justiție a persoanelor care au în special o anumită orientare sexuală și în promovarea culturii și a respectării drepturilor acestei categorii de persoane are, ca urmare a acestui obiect și independent de eventualul său scop lucrativ, în mod automat calitatea de a iniția o procedură jurisdicțională prin care se urmărește asigurarea respectării obligațiilor care decurg din această directivă și, dacă este cazul, obținerea unei reparații, atunci când au loc fapte care pot constitui o discriminare, în sensul directivei menționate, împotriva acelei categorii de persoane și nu poate fi identificată o persoană lezată.

66

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Marea Cameră) declară: