–

pentru Compagnie d’entreprises CFE SA, de J. van Ypersele de Strihou, avocat;

–

pentru Région de Bruxelles‑Capitale, de J. Sambon, avocat;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de L. Dvořáková, în calitate de agenți;

–

[Astfel cum a fost îndreptat prin Ordonanța din 4 septembrie 2019] pentru Irlanda, de M. Browne, de G. Hodge și de A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de C. Toland și de G. Simons, SC, și de M. Gray, BL;

–

pentru Comisia Europeană, de C. Hermes, de F. Thiran și de M. Noll‑Ehlers, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 alineatele (2), (4) și (5) din Directiva 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului (JO 2001, L 197, p. 30, Ediție specială, 15/vol. 7, p. 135, denumită în continuare „Directiva EEPP”).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Compagnie d’entreprises CFE SA (denumită în continuare „CFE”), pe de o parte, și Région de Bruxelles‑Capitale (Regiunea Bruxelles‑Capitală, Belgia), pe de altă parte, în legătură cu validitatea decretului guvernului acestei regiuni din 14 aprilie 2016 privind desemnarea sitului Natura 2000 – BE1000001 „La Forêt de Soignes avec lisières et domaines boisés avoisinants et la Vallée de la Woluwe – complexe Forêt de Soignes – Vallée de la Woluwe” („Pădurea Soignes cu lizierele și domeniile împădurite învecinate și Valea Woluwe – Complexul Pădurea Soignes – Valea Woluwe”) (Moniteur belge din 13 mai 2016, p. 31558, denumit în continuare „Decretul din 14 aprilie 2016”).

3

Potrivit considerentului (4) al Directivei EEPP:

„Evaluarea ecologică este un instrument important pentru integrarea considerațiilor legate de mediu în elaborarea și adoptarea anumitor planuri și programe care pot avea efective semnificative asupra mediului în statele membre, asigurând că asemenea efecte ale punerii în aplicare a planurilor și programelor sunt luate în considerație în timpul elaborării lor și înaintea adoptării lor.”

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiective”, prevede:

„Obiectivul prezentei directive este să asigure un înalt nivel de protecție a mediului și să contribuie la integrarea considerațiilor privind mediul în elaborarea și adoptarea planurilor și programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, în conformitate cu prezenta directivă, anumite planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.”

5

Articolul 2 din directiva menționată are următorul cuprins:

„În sensul prezentei directive:

[…]”

6

Potrivit articolului 3 din Directiva EEPP, intitulat „Domeniul de aplicare”:

„(1)   O evaluare ecologică, în conformitate cu articol[ele] 4-9, se realizează pentru planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(2)   Sub rezerva alineatului (3), o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele:

[…]

(4)   Statele membre determină dacă planurile și programele, altele decât cele prevăzute la alineatul (2), care definesc cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor poate fi autorizată în viitor […] pot avea efecte semnificative asupra mediului.

(5)   Statele membre stabilesc dacă planurile sau programele prevăzute la alineatele (3) și (4) pot avea efecte semnificative asupra mediului fie printr‑o examinare a fiecărui caz, fie prin specificarea tipurilor de planuri și programe, fie prin ambele abordări. În acest scop, statele membre țin seama în toate cazurile de criteriile specifice descrise în anexa II, pentru a se asigura că planurile și programele care pot avea efecte semnificative asupra mediului sunt cuprinse în prezenta directivă.

[…]”

7

Potrivit articolului 4 din Directiva 92/43 (denumită în continuare „Directiva habitate”):

„(1)   Pe baza criteriilor stabilite în anexa III (Etapa 1) și a informațiilor științifice pertinente, fiecare stat membru propune o listă de situri de pe teritoriul său, indicând, pentru fiecare dintre ele, tipurile de habitate naturale din anexa I și speciile indigene din anexa II adăpostite de respectivul sit. Pentru speciile de faună cu arii mari de extindere, siturile corespund acelor teritorii din aria de extindere a respectivelor specii care prezintă elementele fizice sau biologice esențiale pentru viața și reproducerea lor. Pentru speciile acvatice cu arii mari de extindere, siturile sunt propuse doar dacă se poate delimita clar teritoriul care prezintă elementele fizice sau biologice esențiale pentru viața și reproducerea respectivelor specii. După caz, statul membru propune adaptarea listei în funcție de rezultatele controlului prevăzut la articolul 11.

Lista este transmisă Comisiei în termen de trei ani de la notificarea prezentei directive, însoțită de informații despre fiecare sit. Informațiile respective trebuie să includă harta sitului, numele și localizarea acestuia, întinderea și datele rezultate din aplicarea criteriilor enumerate în anexa III (Etapa 1), înscrise într‑un formular pe care Comisia urmează să‑l stabilească în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 21.

(2)   Pe baza criteriilor stabilite în anexa III (Etapa 2) și, atât în cadrul fiecăreia dintre cele cinci regiuni biogeografice prevăzute la articolul 1 litera (c) punctul (iii), cât și al ansamblului teritoriului prevăzut la articolul 2 alineatul (1), Comisia stabilește, prin acord cu fiecare stat membru, un proiect de listă a siturilor de importanță comunitară, pornind de la listele întocmite de statele membre și punându‑le în evidență pe acelea care adăpostesc unu sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare sau specii prioritare.

Statele membre ale căror situri adăpostind unu sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare și specii prioritare reprezintă mai mult de 5 % din teritoriul lor național pot, prin acord cu Comisia, să solicite o aplicare mai flexibilă a criteriilor enumerate în anexa III (Etapa 2) la selectarea siturilor de importanță comunitară de pe teritoriul lor.

Comisia adoptă, în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 21, lista siturilor selectate ca situri de importanță comunitară, cu evidențierea celor care adăpostesc unu sau mai multe tipuri de habitate naturale prioritare sau specii prioritare.

(3)   Lista menționată la alineatul (2) se întocmește în termen de șase ani de la notificarea prezentei directive.

(4)   După adoptarea unui sit de importanță comunitară în conformitate cu procedura prevăzută la alineatul (2), statul membru respectiv desemnează situl ca arie specială de conservare cât mai curând posibil, în termen de maximum șase ani, stabilind prioritățile în funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a unui habitat natural din anexa I sau a unei specii din anexa II ori pentru coerența sistemului Natura 2000 și în funcție de pericolele de degradare sau distrugere ce amenință respectivele situri.

(5)   De îndată ce este inclus în lista menționată la alineatul (2) paragraful al treilea, orice sit este supus dispozițiilor articolului 6 alineatele (2), (3) și (4).”

8

Articolul 6 alineatul (3) din această directivă prevede:

„Orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă. În funcție de concluziile evaluării respective și în conformitate cu dispozițiile alineatului (4), autoritățile naționale competente aprobă planul sau proiectul doar după ce au constatat că nu are efecte negative asupra integrității sitului respectiv și, după caz, după ce au consultat opinia publică.”

9

Articolul 1 din Directiva 91/676/CEE a Consiliului din 12 decembrie 1991 privind protecția apelor împotriva poluării cu nitrați proveniți din surse agricole (JO 1991, L 375, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 81, denumită în continuare „Directiva nitrați”) prevede:

„Obiectivul prezentei directive este de:

10

Potrivit articolului 5 din această directivă:

„(1)   Statele membre stabilesc programe de acțiune având drept obiect zonele vulnerabile desemnate, în vederea îndeplinirii obiectivelor prevăzute la articolul 1 și în termen de doi ani de la desemnarea inițială prevăzută la articolul 3 alineatul (2) sau de un an după fiecare nouă desemnare prevăzută la articolul 3 alineatul (4).

(2)   Un program de acțiune poate avea drept obiect toate zonele vulnerabile situate pe teritoriul unui stat membru sau, dacă acest stat consideră potrivit, se pot întocmi programe diferite pentru diverse zone sau părți de zone vulnerabile.

(3)   Programele de acțiune țin seama de:

(4)   Programele de acțiune se pun în practică într‑un termen de patru ani de la elaborarea lor și conțin următoarele măsuri obligatorii:

(5)   În afară de aceasta, statele membre iau, în cadrul programelor de acțiune, toate măsurile suplimentare sau acțiunile consolidate pe care le consideră necesare, dacă se dovedește, de la început sau în baza experienței dobândite la punerea în aplicare a programelor de acțiune, că măsurile prevăzute la alineatul (4) nu vor fi suficiente pentru a atinge obiectivele definite la articolul 1. La alegerea acestor măsuri sau acțiuni, statele membre țin seama de eficacitatea și de costul lor în raport cu alte măsuri preventive care ar putea fi adoptate.”

11

L’ordonnance du 1er mars 2012, relative à la conservation de la nature (Ordonanța din 1 martie 2012 privind conservarea naturii) (Moniteur belge din 16 martie 2012, p. 16017) constituie temeiul juridic al Decretului din 14 aprilie 2016.

12

Articolele 40-56 din această ordonanță sunt grupate în capitolul 4, intitulat „Situri Natura 2000”. Articolul 44 din ordonanța menționată prevede, printre altele:

„Fiecare sit de importanță comunitară este desemnat ca sit Natura 2000 printr‑un decret al guvernului în termen de șase ani de la întocmirea sau de la modificarea listei siturilor de importanță comunitară privind regiunea de către Comisie și ținând seama de prioritățile care rezultă din importanța siturilor pentru menținerea sau restabilirea, într‑un stadiu corespunzător de conservare, a unui tip de habitat natural de interes comunitar sau a unei specii de interes comunitar și pentru coerența Natura 2000, precum și în funcție de amenințările de degradare sau de distrugere care există la adresa acestora.”

13

Articolul 47 din Ordonanța din 1 martie 2012, referitor la „Măsuri preventive”, prevede:

„Articolul 47. § 1. – Fără a duce atingere aplicării articolului 64, într‑un sit Natura 2000 este interzisă deteriorarea habitatelor naturale și a habitatelor speciilor, precum și perturbarea populațiilor din speciile vizate de obiectivele de conservare ale sitului Natura 2000.

§ 2. – Guvernul stabilește interdicțiile generale, precum și orice altă măsură preventivă în favoarea siturilor Natura 2000 sau a unora dintre acestea, aplicabile proiectelor care nu sunt supuse nici unei autorizații de parcelare, nici unei autorizații de urbanism, nici unei autorizații de mediu sau unuia dintre actele prevăzute la articolul 62 alineatul (1), cu excepția cazului unei scutiri prevăzute într‑un plan de gestiune adoptat în temeiul articolului 50 sau al unei derogări acordate în temeiul articolului 64 sau 85, în interiorul sau în afara perimetrului siturilor Natura 2000 vizate, inclusiv adoptarea unor norme privind calitatea ecologică pentru a evita deteriorarea habitatelor naturale și perturbările semnificative care afectează speciile pentru care au fost desemnate siturile Natura 2000.”

14

Decretul din 14 aprilie 2016 prevede, la articolul 2, că termenul „ordonanță” trebuie înțeles în sensul că desemnează Ordonanța din 1 martie 2012 privind conservarea naturii.

15

Articolele 3 și 4 din acest decret desemnează o parte a teritoriului Regiunii Bruxelles‑Capitală drept „sit Natura 2000”:

„Articolul 3. Este desemnată ca fiind situl Natura 2000 – BE1000001 «ZSC I: La Forêt de Soignes avec lisières et domaines boisés avoisinants et la Vallée de la Woluwe – complexe Forêt de Soignes – Vallée de la Woluwe».

Acest sit se împarte în 28 de stații Natura 2000, identificate după cum urmează:

[…]

5° IA.5 Plateau de la Foresterie (Platoul exploatației forestiere):

[…]

Articolul 4. Situl astfel desemnat acoperă o suprafață totală de 2066 ha. Perimetrul său este delimitat geografic pe hărțile care figurează în anexa 1.1.

El cuprinde ansamblul parcelelor cadastrale și părțile de parcele cadastrale prevăzute în anexa 2 la prezentul decret și aflate pe teritoriul comunelor Uccle, Watermael‑Boitsfort, Ville de Bruxelles, Auderghem, Woluwe‑Saint‑Pierre și Woluwe‑Saint‑Lambert.

Diferitele stațiuni identificate la articolul 3 constituie unitățile de gestiune ale sitului și sunt delimitate geografic pe hărțile care figurează în anexa 1.1.”

16

Articolul 15 din Decretul din 14 aprilie 2016 prevede:

„Articolul 15. § 1. – În conformitate cu articolul 47 alineatul (2) din ordonanță, prezentul articol stabilește interdicții generale privind situl Natura 2000 desemnat prin prezentul decret.

§ 2. – Sub rezerva dispozițiilor speciale care autorizează o scutire sau o derogare, pentru proiectele care nu fac obiectul permisului și nici al autorizării în sensul articolului 47 alineatul (2) din ordonanță se interzice:

§ 3. – Prezentul articol nu se aplică lucrărilor care au o legătură directă cu sau sunt necesare pentru gestionarea sitului și conservarea patrimoniului.”

17

CFE, grup industrial belgian, este, din anul 1983, proprietarul unui teren (parcela F64 L4) care acoperă cea mai mare parte a Plateau de la Foresterie din Watermael‑Boitsfort (Belgia).

18

În cadrul constituirii rețelei Natura 2000, guvernul Regiunii Bruxelles‑Capitală (Belgia) stabilise în cursul anului 2003 o listă de situri propuse ca arii speciale de conservare (ASC) (Moniteur belge din 27 martie 2003, p. 14886).

19

La 29 august 2003, CFE introdusese o acțiune în anulare împotriva acestei decizii în fața Conseil d’État (Consiliul de Stat, Belgia). Prin Hotărârea din 14 martie 2011, constatând pierderea interesului CFE de a obține anularea întrucât între timp Comisia Europeană se pronunțase cu privire la același obiect, acțiunea a fost respinsă.

20

Astfel, la 7 decembrie 2004, Comisia adoptase Decizia 2004/813/CE din 7 decembrie 2004 de stabilire, în temeiul Directivei 92/43/CEE a Consiliului, a listei siturilor de importanță comunitară (SIC) pentru regiunea biogeografică atlantică (JO 2004, L 387, p. 1, Ediție specială, 15/vol. 13, p. 5), abrogată ulterior. În prezent, decizia în temeiul căreia situl în cauză, și anume Forêt de Soignes, este un SIC este Decizia de punere în aplicare (UE) 2016/2335 a Comisiei din 9 decembrie 2016 de adoptare a celei de a zecea actualizări a listei siturilor de importanță comunitară pentru regiunea biogeografică atlantică (JO 2016, L 353, p. 533).

21

Prin cererea introductivă din 21 februarie 2005, CFE formulase o acțiune în anulare împotriva acestei decizii în fața Tribunalului Uniunii Europene. Prin Ordonanța din 19 septembrie 2006, CFE/Comisia (T‑100/05, nepublicată, EU:T:2006:260), Tribunalul a declarat acțiunea inadmisibilă pentru motivul că CFE nu era vizată în mod direct de această decizie ținând seama de marja de apreciere lăsată statelor membre în privința măsurilor avute în vedere în siturile desemnate drept SIC. Această ordonanță a dobândit autoritate de lucru judecat.

22

Instanța de trimitere arată că, de la data de 27 martie 2015, Regatul Belgiei face obiectul unei puneri în întârziere pentru neîndeplinirea obligației de a desemna SIC‑urile drept ASC și de a stabili prioritățile pentru conservarea acestora, precum și pentru neîndeplinirea obligației de a stabili măsurile de conservare necesare.

23

La 9 iulie 2015, guvernul Regiunii Bruxelles‑Capitală a aprobat în primă lectură proiectul preliminar al decretului pentru desemnarea sitului Natura 2000 – BE1000001 „La Forêt de Soignes avec lisières et domaines boisés avoisinants et la Vallée de la Woluwe – complexe Forêt de Soignes – Vallée de la Woluwe”. O anchetă publică privind acest proiect preliminar de decret a fost efectuată în perioada 24 septembrie-7 noiembrie 2015. În urma acesteia au rezultat 202 reclamații, dintre care una din partea CFE.

24

La 14 aprilie 2016, prin actul atacat, guvernul Regiunii Bruxelles‑Capitală a adoptat decretul pentru desemnarea sitului Natura 2000 BE 1000001 „La Forêt de Soignes avec lisières et domaines boisés avoisinants et la Vallée de la Woluwe – complexe Forêt de Soignes – Vallée de la Woluwe”, care include parcela F64 L4 în cauză.

25

La 12 iulie 2016, CFE a sesizat Conseil d’État (Consiliul de Stat) cu o cerere de anulare a acestui decret din 14 aprilie 2016.

26

CFE arată că o parte importantă a acestei parcele a fost utilizată, în perioada cuprinsă între 1937 și 1987, ca depozit ilegal de deșeuri de către comuna Watermael‑Boitsfort (Belgia) și că nu a avut cunoștință despre această împrejurare până la 9 octombrie 2007. Astfel, la acea dată, Institut bruxellois pour la gestion de l’environnement (Institutul pentru Gestiunea Mediului al Regiunii Bruxelles, IBGE) i‑a adresat un avertisment potrivit căruia, în urma unui studiu de caracterizare realizat în cursul anului 2006 de un birou autorizat, poluarea existentă pe acest teren prezenta riscuri pentru sănătatea umană, pentru mediu și pentru ecosisteme, iar deșeurile prezente aveau un impact asupra solului, a apelor de suprafață, a apelor subterane și a aerului. Acest avertisment o invita pe reclamantă să prezinte un proiect de curățare a sitului.

27

În susținerea acțiunii formulate, aceasta invocă, printre altele, încălcarea articolului 3 din Directiva EEPP prin aceea că guvernul Regiunii Bruxelles‑Capitală ar fi trebuit să efectueze o evaluare ecologică, dat fiind că Decretul din 14 aprilie 2016 putea avea efective semnificative asupra mediului, sau că acest guvern ar fi trebuit cel puțin să determine dacă acest act putea avea asemenea efecte, ceea ce nu a fost realizat.

28

În răspuns, guvernul Regiunii Bruxelles‑Capitală consideră în esență că actul menționat constituie o măsură care are o legătură cu sau este necesară pentru „gestionarea sitului”, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, scutit de o evaluare ecologică în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP.

29

Guvernul menționat mai precizează, pe de o parte, că interdicțiile prevăzute la articolul 15 din Decretul din 14 aprilie 2016 nu sunt incompatibile cu o eventuală tratare a poluării de care este afectată parcela în cauză. Astfel, operațiunile de curățare a solurilor poluate ar fi supuse unei autorizații de mediu și, prin urmare, interdicțiile speciale impuse de actul atacat nu le‑ar privi, așa cum confirmă acest articol 15. Pe de altă parte, ar fi de asemenea posibil să se deroge de la interdicțiile menționate. Astfel, actul atacat nu ar putea să aibă efete semnificative asupra mediului.

30

În aceste condiții, Conseil d’État (Consiliul de Stat) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

31

Trebuie subliniat de la bun început că întrebările adresate de instanța de trimitere vizează deopotrivă alineatele (2), (4) și (5) ale articolului 3 din Directiva EEPP.

32

Potrivit articolului 3 alineatul (5) prima teză din Directiva EEPP, statele membre stabilesc dacă planurile sau programele prevăzute la alineatele (3) și (4) pot avea efecte semnificative asupra mediului, fie printr‑o examinare a fiecărui caz, fie prin specificarea tipurilor de planuri și programe, fie prin ambele abordări.

33

Întrucât articolul 3 alineatul (5) din această directivă face trimitere la alineatul (4) al acestui articol 3, se impune ca la întrebările adresate de instanța de trimitere să se răspundă în raport cu articolul 3 alineatele (2) și (4) din directiva menționată.

34

Prin intermediul întrebărilor formulate, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva EEPP trebuie interpretat în sensul că un decret cum este cel în discuție în litigiul principal, prin care un stat membru desemnează o ASC și stabilește obiective de conservare, precum și anumite măsuri de prevenire, se numără printre „planurile și programele” pentru care este obligatorie o evaluare a efectelor ecologice.

35

Cu titlu introductiv, este necesar să se amintească, pe de o parte, că, potrivit considerentului (4) al Directivei EEPP, evaluarea ecologică este un instrument important pentru integrarea considerațiilor legate de mediu în elaborarea și adoptarea anumitor planuri și programe. În această privință, potrivit articolului 1 din directiva menționată, obiectivul acesteia este să asigure un înalt nivel de protecție a mediului și să contribuie la integrarea considerațiilor privind mediul în elaborarea și adoptarea planurilor și a programelor în vederea promovării dezvoltării durabile, asigurând că, în conformitate cu această directivă, anumite planuri și programe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice.

36

Pe de altă parte, ținând seama de finalitatea Directivei EEPP, care constă în garantarea unui înalt nivel de protecție a mediului, dispozițiile care delimitează domeniul său de aplicare, în special cele care cuprind definițiile actelor avute în vedere de aceasta, trebuie interpretate în mod extensiv (Hotărârea din 7 iunie 2018, Inter‑Environnement Bruxelles și alții, C‑671/16, EU:C:2018:403, punctele 32-34, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din aceeași zi, Thybaut și alții, C‑160/17, EU:C:2018:401, punctele 38-40, precum și jurisprudența citată).

37

Trebuie arătat, în sfârșit, că procesul desemnare a ASC‑urilor se desfășoară în trei etape, enumerate la articolul 4 din Directiva habitate. În primul rând, potrivit acestui articol 4 alineatul (1), fiecare stat membru propune o listă de situri indicând tipurile de habitate naturale și speciile indigene adăpostite de respectivul sit, iar această listă este transmisă Comisiei. În al doilea rând, în conformitate cu alineatul (2) al articolului 4 menționat, Comisia stabilește, prin acord cu fiecare stat membru, un proiect de listă a SIC‑urilor, pornind de la listele întocmite de statele membre. Pe baza acestui proiect de listă, Comisia adoptă lista siturilor selectate. În al treilea rând, în temeiul alineatului (4) al aceluiași articol 4, după adoptarea unui SIC, statul membru respectiv îl desemnează ca ASC cât mai curând posibil, în termen de maximum șase ani, stabilind prioritățile în funcție de importanța siturilor pentru menținerea sau readucerea la un stadiu corespunzător de conservare a unui habitat natural sau a unei specii ori pentru coerența sistemului Natura 2000.

38

Este necesar ca la întrebările adresate să se răspundă în lumina considerațiilor care precedă.

39

Se impune mai întâi să fie înlăturate argumentele potrivit cărora dispozițiile articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP și ale articolului 6 alineatul (3) prima teză din Directiva habitate ar exclude în orice situație o obligație de evaluare a efectelor asupra mediului într‑un caz precum cel în discuție în litigiul principal.

40

În această privință, pe de o parte, în observațiile lor scrise, Regiunea Bruxelles‑Capitală și Irlanda consideră că, în măsura în care Decretul din 14 aprilie 2016 definește obiective de conservare, acesta nu ar avea decât efecte benefice și, în consecință, nu ar necesita o evaluare ecologică a efectelor sale.

41

Trebuie amintit totuși că, în ceea ce privește Directiva 85/337, Curtea a declarat deja că împrejurarea că proiectele ar trebui să producă efecte benefice asupra mediului nu este relevantă în cadrul aprecierii necesității de a supune proiectele menționate unei evaluări globale a efectelor lor asupra mediului (Hotărârea din 25 iulie 2008, Ecologistas en Acción‑CODA, C‑142/07, EU:C:2008:445, punctul 41).

42

Pe de altă parte, potrivit guvernului Regiunii Bruxelles‑Capitală, guvernului ceh și Comisiei, evaluarea strategică a efectelor asupra mediului realizată în temeiul Directivei EEPP s‑ar limita, în ceea ce privește siturile Natura 2000, la evaluarea planurilor și a proiectelor care sunt deja supuse unei evaluări a efectelor asupra sitului în temeiul Directivei habitate, astfel cum rezultă din cuprinsul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP și din excepția care se aplică măsurilor de gestionare a sitului prevăzută la articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate. Potrivit acestei analize, o evaluare ecologică nu ar fi niciodată impusă pentru măsurile de gestionare a siturilor respective.

43

În speță, guvernul Regiunii Bruxelles‑Capitală a decis că Decretul din 14 aprilie 2016 nu ar fi supus nici evaluării efectelor asupra sitului prevăzute la articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate, nici unei evaluări ecologice în temeiul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP.

44

În ceea ce privește trimiterea la articolele 6 și 7 din Directiva habitate cuprinsă la articolul 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP, trebuie amintit că, potrivit articolului 4 alineatul (5) din Directiva habitate, măsurile de protecție prevăzute la articolul 6 alineatele (2)-(4) din această directivă se impun din momentul în care un sit este, în conformitate cu articolul 4 alineatul (2) al treilea paragraf din directiva menționată, inclus în lista siturilor selectate ca SIC stabilită de Comisie (Hotărârea din 14 ianuarie 2016, Grüne Liga Sachsen și alții, C‑399/14, EU:C:2016:10, punctul 32, precum și jurisprudența citată).

45

În speță, din decizia de trimitere reiese că aceasta era situația parcelei care aparține reclamantei din litigiul principal.

46

În consecință, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate este aplicabil într‑o cauză precum cea în discuție în litigiul principal.

47

Potrivit acestei dispoziții, orice plan sau proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea sitului, dar care ar putea afecta în mod semnificativ aria, per se sau în combinație cu alte planuri sau proiecte, trebuie supus unei evaluări corespunzătoare a efectelor potențiale asupra sitului, în funcție de obiectivele de conservare ale acestuia din urmă.

48

În această privință, Curtea a declarat deja că existența unui plan sau a unui proiect care nu are o legătură directă cu sau nu este necesar pentru gestionarea unui sit protejat depinde în mod esențial de natura intervenției în cauză [a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 aprilie 2018, Comisia/Polonia (Pădurea Białowieża) (C‑441/17, EU:C:2018:255, punctul 125)].

49

Or, actul prin care un stat membru desemnează un sit ca fiind o arie specială de conservare în conformitate cu Directiva habitate este, prin natura sa, un act care are o legătură directă cu sau este necesar pentru gestionarea sitului. Astfel, articolul 4 alineatul (4) din Directiva habitate impune o asemenea desemnare în scopul punerii sale în aplicare.

50

În consecință, un act precum Decretul din 14 aprilie 2016 poate fi scutit de o „evaluare corespunzătoare”, în sensul articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate, și, în consecință, de o „evaluare ecologică”, în sensul articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP. În plus, articolul 6 alineatul (3) din Directiva habitate prevede că evaluarea corespunzătoare se efectuează, în sensul acestei dispoziții, în raport cu „obiectivele de conservare ale [sitului]”. Or, actul care definește obiective nu poate, în mod logic, să fie evaluat în lumina acelorași obiective.

51

În aceste condiții, împrejurarea că un act precum cel în discuție în litigiul principal nu trebuie să fie precedat în mod obligatoriu de o evaluare ecologică în temeiul dispozițiilor coroborate ale articolului 6 alineatul (3) din Directiva habitate și ale articolului 3 alineatul (2) litera (b) din Directiva EEPP nu înseamnă că acesta este scutit de orice obligație în materie, din moment ce nu este exclusă posibilitatea ca el să edicteze norme care să conducă la asimilarea sa cu un plan sau cu un program, în sensul acestei din urmă directive, pentru care o evaluare a efectelor asupra mediului poate fi obligatorie.

52

În această privință, astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctele 64 și 65 din concluzii, împrejurarea că, în contextul Directivei habitate, legiuitorul nu a considerat necesar să adopte reglementări privind evaluarea ecologică și participarea publicului în legătură cu gestionarea siturilor Natura 2000 nu înseamnă totuși el că intenționa să excludă gestionarea acestor situri cu ocazia adoptării ulterioare a unor norme generale în materie de evaluare ecologică. Astfel, în ceea ce privește evaluarea eventualelor efecte asupra mediului și participarea publicului, evaluările realizate în cadrul altor instrumente de protecție a mediului coexistă cu normele Directivei habitate și le completează.

53

În ceea ce privește, în primul rând, asimilarea decretului în discuție în litigiul principal cu un plan sau un program în sensul Directivei EEPP, trebuie amintit că din cuprinsul articolului 2 litera (a) din Directiva EEPP reiese că constituie planuri sau programe acelea care îndeplinesc două condiții cumulative, și anume, pe de o parte, să fi fost elaborate și/sau adoptate de o autoritate la nivel național, regional sau local sau elaborate de o autoritate în vederea adoptării, printr‑o procedură legislativă, de către parlament sau guvern și, pe de altă parte, să fie impuse prin acte cu putere de lege sau acte administrative.

54

Curtea a interpretat această dispoziție în sensul că trebuie considerate ca fiind „impuse”, în sensul și în scopul aplicării Directivei EEPP, și, prin urmare, supuse evaluării efectelor lor asupra mediului în condițiile prevăzute de această directivă planurile și programele a căror adoptare este reglementată de acte cu putere de lege sau de norme administrative naționale care stabilesc autoritățile competente pentru a le adopta, precum și procedura de elaborare a acestora (Hotărârea din 22 martie 2012, Inter‑Environnement Bruxelles și alții, C‑567/10, EU:C:2012:159, punctul 31, și Hotărârea din 7 iunie 2018, Thybaut și alții, C‑160/17, EU:C:2018:401, punctul 43).

55

În speță, Decretul din 14 aprilie 2016 a fost elaborat și adoptat de o autoritate regională, și anume guvernul regiunii Bruxelles‑Capitală, și este impus de articolul 44 din Ordonanța din 1 martie 2012.

56

În ceea ce privește, în al doilea rând, aspectul dacă un plan sau un program trebuie să fie precedat de o evaluare ecologică, trebuie amintit că planurile și programele care îndeplinesc cerințele prevăzute la articolul 2 litera (a) din Directiva EEPP pot face obiectul unei evaluări ecologice cu condiția să se numere printre cele prevăzute la articolul 3 din Directiva EEPP. Astfel, articolul 3 alineatul (1) din Directiva EEPP prevede că o evaluare ecologică se realizează pentru planurile și programele prevăzute la alineatele (2)-(4) care pot avea efecte semnificative asupra mediului.

57

Potrivit articolului 3 alineatul (2) litera (a) din Directiva EEPP, o evaluare ecologică se realizează pentru toate planurile și programele care sunt elaborate pentru agricultură, silvicultură, pescuit, energie, industrie, transport, gestionarea deșeurilor, gestionarea apei, telecomunicații, turism, planificare urbană și rurală sau utilizarea terenului și care definesc cadrul în care punerea în aplicare a proiectelor enumerate în anexele I și II din Directiva 2011/92 va putea fi autorizată în viitor.

58

În această privință, Regiunea Bruxelles‑Capitală, guvernul ceh și Comisia au exprimat îndoieli în legătură cu posibilitatea ca un decret precum cel în discuție în litigiul principal, prin care, conform articolului 4 din Directiva habitate, un stat membru desemnează o ASC și definește măsuri de conservare și anumite măsuri de prevenire, să poată intra în sfera unuia dintre aceste sectoare.

59

Astfel cum a arătat doamna avocată generală la punctul 44 din concluzii, în măsura în care, în conformitate cu articolul 3 alineatul (4) din Directiva EEPP, statele membre determină dacă planurile și programele, altele decât cele prevăzute la alineatul (2), care definesc cadrul în care punerea în aplicare a altor proiecte poate fi autorizată în viitor pot avea efecte semnificative asupra mediului, trebuie să se determine dacă un act cum este cel în discuție în litigiul principal definește un asemenea cadru.

60

Astfel, după cum a arătat doamna avocată generală la punctul 69 din concluzii, obligația de a proceda la o evaluare ecologică prevăzută la articolul 3 alineatul (4) din Directiva EEPP, la fel ca obligația de evaluare prevăzută la articolul 3 alineatul (2) litera (a) din această directivă, depinde de aspectul dacă planul sau programul respectiv definește cadrul pentru autorizarea proiectelor în viitor.

61

În această privință, Curtea a declarat că noțiunea de „planuri și programe” se referă la orice act care stabilește, prin definirea normelor și a procedurilor, un ansamblu semnificativ de criterii și de modalități pentru autorizarea și pentru punerea în aplicare a unuia sau mai multor proiecte care ar putea avea efecte semnificative asupra mediului [Hotărârea din 27 octombrie 2016, D’Oultremont și alții, C‑290/15, EU:C:2016:816, punctul 49, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 8 mai 2019, Verdi Ambiente e Società (VAS) – Aps Onlus și alții, C‑305/18, EU:C:2019:384, punctul 50, precum și jurisprudența citată].

62

În speță, din decizia de trimitere reiese că Decretul din 14 aprilie 2016 desemnează o zonă Natura 2000 și prevede, pentru atingerea obiectivelor de conservare și de protecție pe care le stabilește, măsuri preventive, precum și interdicții generale și speciale. Pentru aceasta, el transpune alegeri și se înscrie într‑o ierarhie de măsuri destinate protecției mediului, printre altele, planuri de gestionare care vor fi adoptate.

63

În această privință, instanța de trimitere arată că desemnarea unui sit are efecte juridice asupra adoptării de planuri și asupra examinării unei cereri de autorizație care afectează acest sit, atât în materie procedurală, cât și în calitate de criteriu de decizie. Astfel, potrivit acestei instanțe, o asemenea desemnare contribuie la definirea cadrului acțiunilor care vor fi în principiu admise, încurajate sau interzise și, prin urmare, nu este străină de noțiunea de „plan și program”.

64

Din Hotărârile din 7 iunie 2018, Inter‑Environnement Bruxelles și alții (C‑671/16, EU:C:2018:403, punctul 55), și Thybaut și alții (C‑160/17, EU:C:2018:401, punctul 55), reiese că trebuie ca noțiunii de „ansamblu semnificativ de criterii și de modalități” să i se confere o valoare calitativă.

65

Desigur, astfel cum doamna avocată generală a arătat la punctul 91 din concluzii, Decretul din 14 aprilie 2016 conține, printre altele la articolul 15, un anumit număr de interdicții. Revine însă instanței de trimitere sarcina să verifice dacă aceste interdicții nu sunt valabile decât pentru proiectele care nu necesită autorizație.

66

În cazul în care instanța menționată ar ajunge la concluzia că aceasta este situația, caracteristicile și proprietățile normative ale unui decret precum cel din 14 aprilie 2016 nu ar defini un cadru în care punerea în aplicare a altor proiecte va putea fi autorizată în viitor.

67

Astfel, în măsura în care un asemenea act nu ar îndeplini condițiile amintite la punctele 61-64 din prezenta hotărâre, el nu ar constitui un plan sau un program care să trebuiască să facă obiectul unei evaluări ecologice a efectelor sale, în sensul articolului 3 alineatul (2) și al articolului 3 alineatul (4) din Directiva EEPP.

68

O asemenea soluție nu contravine concluziilor care se desprind din Hotărârea din 17 iunie 2010, Terre wallonne și Inter‑Environnement Wallonie (C‑105/09 și C‑110/09, EU:C:2010:355), în care Curtea a statuat că un program de acțiune adoptat în temeiul articolului 5 alineatul (1) din Directiva nitrați este în principiu un plan sau un program care necesită, în temeiul articolului 3 din Directiva EEPP, o evaluare a efectelor sale ecologice.

69

Astfel, în împrejurările care au stat la baza acelei hotărâri, rezulta dintr‑o analiză de ansamblu că, pe de o parte, caracterul specific al programelor de acțiune în cauză consta în faptul că acestea constituie o abordare globală și coerentă, care are caracterul unei planificări concrete și articulate. Pe de altă parte, în ceea ce privește conținutul programelor de acțiune menționate, reiese, în special din cuprinsul articolului 5 din Directiva nitrați, că programele menționate conțineau măsuri concrete și obligatorii (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 iunie 2010, Terre wallonne și Inter‑Environnement Wallonie, C‑105/09 și C‑110/09, EU:C:2010:355, punctele 47 și 48).

70

Pe de altă parte, trebuie subliniat că, după cum doamna avocată generală a arătat la punctele 76 și 77 din concluzii, un act precum Decretul din 14 aprilie 2016 se înscrie în general într‑o ierarhie de măsuri care îl precedă, astfel încât nu este exclus ca el să constituie o modificare a unui plan sau a unui program și, inclusiv din acest motiv, să trebuiască să fie precedat în mod obligatoriu de o evaluare ecologică.

71

În această privință, Curtea a statuat în repetate rânduri că noțiunea de „planuri și programe” include nu numai elaborarea, ci și modificarea acestora, urmărind astfel să garanteze că cerințe care pot avea efecte semnificative asupra mediului fac obiectul unei evaluări ecologice [Hotărârea din 8 mai 2019, Verdi Ambiente e Società (VAS) – Aps Onlus și alții, C‑305/18, EU:C:2019:384, punctul 52, precum și jurisprudența citată].

72

Totuși, trebuie evitat ca același plan să fie supus mai multor evaluări ecologice care acoperă toate cerințele acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2015, Dimos Kropias Attikis, C‑473/14, EU:C:2015:582, punctul 55).

73

În acest scop și cu condiția ca evaluarea efectelor acestora să fi fost realizată în prealabil, este exclus din sfera noțiunii de „planuri și programe” un act care se înscrie într‑o ierarhie de acte care au făcut ele însele obiectul unei evaluări a efectelor pe care le au asupra mediului și despre care se poate considera în mod rezonabil că interesele pe care Directiva 2001/42 urmărește să le protejeze au fost suficient luate în considerare în acest cadru (a se vedea în acest sens Hotărârea din 22 martie 2012, Inter‑Environnement Bruxelles și alții, C‑567/10, EU:C:2012:159, punctul 42, precum și jurisprudența citată).

74

Având în vedere toate considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva EEPP trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva verificărilor pe care instanța de trimitere are sarcina să le efectueze, un decret cum este cel în discuție în litigiul principal, prin care un stat membru desemnează o ASC și stabilește obiective de conservare, precum și anumite măsuri de prevenire, nu se numără printre „planurile și programele” pentru care este obligatorie o evaluare a efectelor ecologice.

75

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera întâi) declară:

Articolul 3 alineatele (2) și (4) din Directiva 2001/42/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 27 iunie 2001 privind evaluarea efectelor anumitor planuri și programe asupra mediului trebuie interpretat în sensul că, sub rezerva verificărilor pe care instanța de trimitere are sarcina să le efectueze, un decret cum este cel în discuție în litigiul principal, prin care un stat membru desemnează o arie specială de conservare (ASC) și stabilește obiective de conservare, precum și anumite măsuri de prevenire, nu se numără printre „planurile și programele” pentru care este obligatorie o evaluare a efectelor ecologice.