1.

În anul 2016, titularul unui depozit în contul curent deschis pe numele său la Korporativna Targovska Banka (denumită în continuare „KTB”) a solicitat unei instanțe bulgare ( 2 ) obligarea Balgarska Narodna Banka (Banca Centrală a Bulgariei, denumită în continuare „BNB”) la plata de despăgubiri pentru prejudiciile suferite ca urmare a rambursării cu întârziere a acelui depozit.

2.

Reclamantul din litigiul respectiv susținea că BNB trebuia să constate indisponibilitatea depozitelor plasate la KTB în termenul prevăzut de Directiva 94/19/CE ( 3 ). Întrucât nu a procedat astfel, reclamantul a considerat că aceasta era răspunzătoare pentru rambursarea cu întârziere și că trebuia să fie obligată la plata dobânzilor de întârziere datorate până la restituirea cuantumului depozitului.

3.

Instanța competentă a formulat o cerere de decizie preliminară, care a fost soluționată de Curte prin Hotărârea din 4 octombrie 2018, Kantarev ( 4 ).

4.

În cursul deliberărilor în cauza Kantarev, o altă instanță bulgară, Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria), a formulat o cerere de decizie preliminară într‑un litigiu analog, care avea ca obiect tot o acțiune în angajarea răspunderii patrimoniale a BNB, întemeiată pe argumente parțial similare.

5.

După pronunțarea Hotărârii Kantarev, Curtea a adus‑o la cunoștința Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia), invitându‑l să declare dacă dorea să își mențină cererea de decizie preliminară, aspect confirmat de acesta din urmă.

6.

La indicațiile Curții, aceste concluzii se vor referi numai la două dintre chestiunile ridicate în prezenta cauză, care fie nu sunt abordate, fie sunt abordate dintr‑o altă perspectivă în Hotărârea Kantarev: a) noțiunea de „depozite datorate și exigibile”, prevăzută la articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19, și b) efectele Recomandării Autorității Bancare Europene (denumită în continuare „ABE”) din 17 octombrie 2014 ( 5 ).

7.

Limitând analiza noastră la aceste două chestiuni, vom face referire la Hotărârea Kantarev atunci când vom prezenta cadrul juridic, situația de fapt care a determinat rambursarea fondurilor depuse la KTB și aprecierea noastră cu privire la acestea.

8.

În ceea ce privește considerentele și articolele relevante ale acestei directive, facem trimitere la punctele 3-6 din Hotărârea Kantarev.

9.

Considerentele (27)-(29) sunt redactate după cum urmează:

10.

Articolul 1 alineatul (2) prevede:

„Autoritatea acționează în limitele competențelor care îi sunt conferite prin prezentul regulament și în cadrul domeniului de aplicare a Directivei 2006/48/CE, Directivei 2006/49/CE, Directivei 2002/87/CE, Regulamentului (CE) nr. 1781/2006, Directivei 94/19/CE și, în măsura în care aceste acte se aplică instituțiilor financiare și de credit și autorităților competente care le supraveghează, de părțile relevante ale Directivei 2005/60/CE, Directivei 2002/65/CE, Directivei 2007/64/CE și ale Directivei 2009/110/CE, fiind incluse de asemenea toate directivele, regulamentele și deciziile adoptate în baza acestor acte, precum și orice alte acte juridice cu caracter obligatoriu ale Uniunii, care conferă sarcini Autorității.”

11.

Conform articolului 4 punctul 2 subpunctul (iii), „autorități competente” înseamnă:

„în ceea ce privește sistemele de garantare a depozitelor, organismele care administrează aceste sisteme, în temeiul Directivei 94/19/CE, sau autoritățile publice care supraveghează aceste sisteme, în temeiul respectivei directive, în cazul în care funcționarea sistemelor de garantare a depozitelor este administrată de o societate privată.”

12.

Articolul 16 prevede:

„(1)   În scopul stabilirii de practici consecvente, eficiente și eficace în materie de supraveghere în cadrul SESF și al garantării aplicării comune, uniforme și coerente a dreptului Uniunii, Autoritatea emite ghiduri și recomandări adresate autorităților competente sau instituțiilor financiare.

[…]

(3)   Autoritățile competente și instituțiile financiare depun toate eforturile necesare pentru a respecta aceste ghiduri și recomandări.

În termen de două luni de la emiterea unui ghid sau a unei recomandări, fiecare autoritate competentă confirmă dacă se conformează sau intenționează să se conformeze respectivului ghid sau respectivei recomandări. În cazul în care o autoritate competentă nu se conformează sau nu intenționează să se conformeze, aceasta informează Autoritatea, prezentându‑și motivele.

Autoritatea dă publicității faptul că autoritatea competentă respectivă nu intenționează să se conformeze ghidului sau recomandării în cauză. Autoritatea poate decide, de asemenea, de la caz la caz, să publice motivele prezentate de autoritatea competentă pentru care nu s‑a conformat respectivului ghid sau respectivei recomandări. Autoritatea competentă primește o notificare prealabilă cu privire la această publicare.

Dacă acest lucru este prevăzut de ghidul sau recomandarea în cauză, instituțiile financiare raportează în mod clar și detaliat dacă respectă ghidul sau recomandarea respectivă.

[…]”

13.

Articolul 17 stipulează:

„(1)   Atunci când o autoritate competentă nu a aplicat actele menționate la articolul 1 alineatul (2) sau le‑a aplicat într‑un mod care pare să constituie o încălcare a legislației Uniunii, inclusiv standardele tehnice de reglementare și standardele tehnice de punere în aplicare stabilite în conformitate cu articolele 10-15, în special prin negarantarea faptului că o instituție financiară îndeplinește cerințele stabilite în respectivele acte, Autoritatea acționează în conformitate cu competențele prevăzute la alineatele (2), (3) și (6) ale prezentului articol.

(2)   La cererea uneia sau mai multor autorități competente, a Parlamentului European, a Consiliului, a Comisiei, a Grupului părților interesate din domeniul bancar sau din proprie inițiativă și după ce a informat autoritatea competentă vizată, Autoritatea poate ancheta pretinsa încălcare sau neaplicare a dreptului Uniunii.

[…]

(3)   Cel târziu în termen de două luni de la demararea anchetei, Autoritatea poate adresa autorității competente în cauză o recomandare precizând măsurile necesare în vederea respectării dreptului Uniunii.

În termen de zece zile lucrătoare de la primirea recomandării, autoritatea competentă informează Autoritatea cu privire la măsurile pe care le‑a întreprins sau pe care are intenția să le întreprindă pentru a garanta respectarea dreptului Uniunii.

(4)   Dacă, în termen de o lună de la primirea recomandării Autorității, autoritatea competentă nu s‑a conformat legislației Uniunii, Comisia poate, după ce a fost informată de Autoritate sau din proprie inițiativă, să emită un aviz formal prin care să îi ceară autorității competente să ia măsurile necesare pentru a respecta dreptul Uniunii. Avizul formal al Comisiei ține seama de recomandarea Autorității.

Comisia emite un astfel de aviz formal în termen de trei luni de la adoptarea recomandării. Comisia poate prelungi această perioadă cu o lună.

Autoritatea și autoritățile competente transmit Comisiei toate informațiile necesare.

(5)   În termen de zece zile lucrătoare de la primirea avizului formal menționat la alineatul (4), autoritatea competentă informează Comisia și Autoritatea cu privire la măsurile pe care le‑a întreprins sau pe care are intenția să le întreprindă pentru a se conforma avizului formal respectiv.

(6)   Fără a aduce atingere competențelor care revin Comisiei în temeiul articolului 258 din TFUE, atunci când o autoritate competentă nu respectă avizul formal menționat la alineatul (4) în termenul menționat în avizul formal și când este necesară remedierea promptă a nerespectării în vederea menținerii sau restabilirii condițiilor neutre de concurență de pe piață sau în vederea garantării bunei funcționări și a integrității sistemului financiar, Autoritatea poate adopta, în cazul în care cerințele relevante prevăzute de actele menționate la articolul 1 alineatul (2) se aplică direct instituțiilor financiare, o decizie individuală adresată unei instituții financiare prin care să îi impună acesteia să ia măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii, inclusiv încetarea oricărei activități.

Decizia Autorității este conformă cu avizul formal emis de Comisie în temeiul alineatului (4).

(7)   Deciziile adoptate în temeiul alineatului (6) prevalează asupra oricărei decizii adoptate anterior de autoritățile competente cu privire la aceeași chestiune.

Atunci când adoptă o măsură în legătură cu chestiunile care fac obiectul unui aviz formal în temeiul alineatului (4) sau al unei decizii în temeiul alineatului (6), autoritățile competente respectă avizul formal corespunzător sau decizia corespunzătoare, după caz.

[…]”

14.

La articolul 26 alineatul (2) se menționează:

„Articolul 16 privind competențele Autorității de a adopta ghiduri și recomandări se aplică sistemelor de garantare a depozitelor.”

15.

Facem trimitere la legislația bulgară redată la punctele 8-25 din Hotărârea Kantarev.

16.

Subliniem doar că articolul 23 alineatele 1 și 5 din Zakona za garantirane na vlogovete v bankite (Legea privind garantarea depozitelor bancare) ( 8 ) are următorul conținut:

„1.   Fondul plătește datoriile băncii în cauză către deponenții acesteia până la concurența plafonului de garantare în cazul în care [BNB] a revocat autorizația bancară a băncii comerciale.

[…]

5.   Plata sumelor de către Fond începe cel târziu la 20 de zile lucrătoare de la data revocării autorizației.”

17.

În anii 2008, 2010 și 2011, reclamanta, BT, și KTB au încheiat trei contracte de constituire a unor depozite la vedere în euro și leva bulgărească (BGN), garantate de Fondul de garantare a depozitelor bancare (denumit în continuare „Fondul”) până la valoarea de 196000 de leva per persoană.

18.

Situația KTB în anul 2014 și comportamentul autorităților naționale au fost descrise în Hotărârea Kantarev (punctele 27 și 28) după cum urmează:

„Întrucât Banca KTB s‑a confruntat cu o criză de lichidități în urma unei retrageri masive de depozite pe care le deținea, reprezentanții săi au solicitat BNB, la 20 iunie 2014, punerea sub supraveghere specială a acestei instituții de credit. De asemenea, ei au informat BNB cu privire la suspendarea plăților și a tuturor operațiunilor bancare ale instituției. Printr‑o decizie din aceeași zi, Consiliul de administrație al BNB a pus Banca KTB sub supraveghere specială pentru o durată de trei luni. Executarea angajamentelor acestei instituții de credit a fost suspendată și activitatea sa restrânsă. BNB a numit curatori pe care i‑a însărcinat să efectueze, printr‑un auditor extern, o evaluare a activelor și a datoriilor acestei instituții.

[…] Din această evaluare a reieșit că rezultatul financiar al Băncii KTB era negativ și că aceasta nu îndeplinea cerințele în materie de fonduri proprii prevăzute de reglementarea Uniunii. În consecință, BNB, printr‑o decizie din 6 noiembrie 2014, în primul rând, a revocat autorizația bancară a Băncii KTB, în al doilea rând, a stabilit că trebuiau luate măsuri pentru deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva acesteia și, în al treilea rând, a decis că Fondul trebuie informat în acest sens.”

19.

Prin decizia Consiliului de Administrație al BNB din 30 iunie 2014 au fost reduse ratele dobânzilor la depozitele KTB, cu începere de la 1 iulie 2014, la valoarea medie uzuală pe piața bancară și a fost introdusă o scală standard a ratelor dobânzilor ( 9 ).

20.

La 1 august 2014, Comisia Europeană a trimis ministrului de finanțe al Bulgariei o scrisoare de punere în întârziere în cadrul procedurii derulate în temeiul articolului 258 TFUE, ca urmare a netranspunerii corecte a Directivei 94/19 și a încălcării articolului 63 TFUE ( 10 ).

21.

Prin decizia din 16 septembrie 2014, Consiliului de Administrație al BNB a prelungit măsurile de supraveghere până la 20 noiembrie 2014.

22.

La 17 octombrie 2014, ABE a emis Recomandarea ABE/2014/02, adresată BNB și Fondului, în temeiul articolului 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1093/2010. În această recomandare se constata că BNB a încălcat dreptul Uniunii întrucât nu a luat măsurile necesare pentru a constata că depozitele erau indisponibile în conformitate cu articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 și a decis să sisteze îndeplinirea tuturor obligațiilor și să nu permită accesul deponenților la depozitele garantate.

23.

Conform considerentului (27) al recomandării amintite, decizia BNB din 20 iunie 2014 de a plasa KTB sub supraveghere specială și de a suspenda executarea obligațiilor acesteia echivala cu constatarea indisponibilității depozitelor în sensul articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 și, în consecință, Fondul era obligat să plătească sumele garantate ale depozitelor indisponibile.

24.

Rambursarea depozitelor către reclamantă s‑a efectuat într‑un mod similar cu cel indicat în Hotărârea Kantarev ( 11 ), cu toate că, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, Fondul i‑a restituit depozitele garantate la KTB în valoare de 196000 BGN, împreună cu dobânzile aferente perioadei 30 iunie-6 noiembrie 2014. Celelalte depozite deținute de reclamantă, în valoare de 44070 BGN (aproximativ 22500 de euro), au fost înscrise în lista creanțelor recunoscute în procedura de insolvență, în ordinea prevăzută de legislația bulgară aplicabilă.

25.

La 7 martie 2015, Sofiyski apelativen sad (Curtea de Apel din Sofia, Bulgaria) a reținut data de 20 iunie 2014 ca dată de începere a procedurii de insolvență a KTB, deoarece la momentul respectiv capitalurile proprii ale KTB au devenit negative.

26.

Procedura de constatare a neîndeplinirii obligațiilor inițiată de Comisie împotriva Bulgariei a fost închisă la 10 decembrie 2015.

27.

BT a sesizat instanța de trimitere cu o acțiune în despăgubire ( 12 ) pentru prejudiciile rezultate direct sau indirect din acțiunile și omisiunile BNB, care, în opinia sa, încalcă dreptul Uniunii, în ceea ce privește intervenția KTB.

28.

Acțiunea conține două capete de cerere:

29.

Pentru a soluționa aceste cereri, Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia) a sesizat Curtea cu o cerere de decizie preliminară care conține diverse întrebări, dintre care le redăm numai pe cele care vor face obiectul analizei noastre:

„[…]

[…]

30.

Cererea de decizie preliminară a fost înregistrată la grefa Curții la 6 august 2018.

31.

Au formulat observații scrise BNB și Comisia, considerându‑se că nu este necesar să se organizeze o ședință.

32.

În răspunsul la o întrebare a Curții ca urmare a pronunțării Hotărârii Kantarev, instanța de trimitere a arătat, la 9 noiembrie 2018, că își menține cererea de decizie preliminară deoarece existau în continuare, printre altele, îndoieli privind obligația de a lua în considerare Recomandarea ABE/2014/02.

33.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească în esență dacă garanția prevăzută de Directiva 94/19 [articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) coroborat cu articolul 7 alineatul (6) și cu articolul 10] se extinde la deponenții:

34.

În cazul unui răspuns afirmativ, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă trebuie să lase neaplicată o astfel de clauză contractuală atunci când examinează o cerere de despăgubire pentru prejudiciile suferite din cauza plății cu întârziere, în sensul Directivei 94/19, a plafonului de garantare a depozitelor.

35.

Hotărârea Kantarev a vizat o cerere de despăgubire a prejudiciilor cauzate unei persoane ale cărei depozite plasate la KTB erau fără îndoială exigibile (scadente) la momentul constatării indisponibilității depozitelor. Dimpotrivă, în prezenta cauză trebuie să se stabilească dacă aceleași dispoziții ale Directivei 94/19 protejează și un deponent ale cărui depozite plasate la KTB nu erau exigibile la momentul respectiv.

36.

Analiza detaliată a mecanismului de garantare a depozitelor instituit de Directiva 94/19 permite, în opinia noastră, clarificarea și aplicarea corespunzătoare a jurisprudenței Kantarev.

37.

Intervenția sistemelor naționale de garantare a depozitelor (denumite în continuare „SGD”) se realizează prin intermediul unei proceduri ale cărei elemente esențiale sunt reglementate de Directiva 94/19. Acestea au un obiectiv dublu: protecția deponenților ( 13 ) și garantarea stabilității sistemului bancar ( 14 ).

38.

Procedura prin care se asigură garantarea depozitelor este înțeleasă mai bine dacă în cadrul său decelăm trei etape:

39.

Autoritatea națională competentă trebuie să decidă dacă depozitele plasate la o instituție financiară sunt sau nu disponibile. Pentru a adopta această decizie, articolul 1 punctul 3 subpunctul (ii) din Directiva 94/19 prevede obligația:

40.

Termenul în care autoritatea națională competentă trebuie să adopte această decizie inițială este foarte scurt: „cel mult 5 zile de când [a] stabilit pentru prima oară că acea instituție de credit nu a plătit depozitele datorate și exigibile”.

41.

Hotărârea Kantarev a clarificat mai multe elemente ale reglementării acestei etape inițiale, pe care este oportun să le amintim:

42.

Hotărârea Kantarev nu a abordat însă chestiunea, în privința căreia instanța de trimitere solicită acum clarificări, dacă în definiția noțiunii de „depozit indisponibil” poate fi inclus un depozit care, ca urmare a unei clauze contractuale, nu poate fi considerat datorat și nici exigibil deoarece contractul face trimitere la legea națională conform căreia depozitul va fi exigibil numai în cazul revocării autorizației bancare.

43.

În opinia noastră, un depozit de această natură nu poate fi calificat drept „depozit indisponibil” în această primă etapă a procedurii. Un depozit care nu este datorat și nici exigibil, conform condițiilor legale și contractuale aplicabile în dreptul național, nu poate fi calificat de autoritatea națională competentă drept depozit indisponibil.

44.

Cheia pentru a stabili momentul de la care un depozit este datorat și exigibil constă în primul rând în raportul contractual dintre instituția financiară și clientul său. În cazul în care aceștia convin că instituția financiară nu va fi obligată să restituie clientului cuantumul depozitului său până la un anumit moment, nu se poate discuta despre scadență sau exigibilitate dacă acel moment nu a venit încă.

45.

Un depozit de această natură nu ar putea, așadar, numai el, să aducă instituția de credit în „situația financiară” vizată la articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19, plasând‑o în imposibilitatea de a restitui depozitele.

46.

Cu toate acestea, faptul că unele depozite nu întrunesc cerințele de a fi datorate și exigibile la un moment dat nu înseamnă că instituția financiară nu va avea multe altele care să se regăsească în această situație. În acest caz, „este suficient să se constate că respectiva instituție de credit nu a restituit anumite depozite și că sunt îndeplinite condițiile enunțate la articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 pentru a fi pronunțată indisponibilitatea tuturor depozitelor deținute de aceeași instituție” ( 24 ).

47.

În concluzie, constatarea indisponibilității „este legată de situația financiară obiectivă a instituției de credit și privește în mod general integralitatea depozitelor deținute de această instituție, iar nu fiecare dintre depozitele pe care le deține” ( 25 ).

48.

În a doua etapă a procedurii, autoritatea națională competentă trebuie să stabilească ce depozite trebuie restituite de SGD ( 26 ).

49.

Directiva 94/19 prevede în acest sens:

50.

SGD va trebui să ramburseze (în mod logic, în limitele plafonului de garantare) toate depozitele unei instituții bancare în legătură cu care s‑a constatat indisponibilitatea lor, cu excepția cazului în care acestora le este aplicabil un motiv de excludere. Din această premisă decurg mai multe consecințe pentru prezentul litigiu.

51.

În primul rând, astfel cum am arătat anterior, constatarea imposibilității de rambursare depinde exclusiv de condițiile prevăzute la articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19. Nici această dispoziție și nicio alta din directivă nu permit supunerea deciziei respective unor condiții suplimentare sau diferite.

52.

În Hotărârea Kantarev s‑a respins posibilitatea ca o constatare a indisponibilității depozitelor să fie condiționată de o cerere de retragere a fondurilor căreia nu i s‑a dat urmare (punctul 81), de insolvența instituției de credit sau de revocarea autorizației sale bancare (punctul 51) ori de plasarea prealabilă a instituției de credit sub supraveghere specială de către autoritățile bancare (punctul 60).

53.

O reglementare națională care ar impune aceste condiții sau altele decât cele prevăzute la articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) ar încălca dispoziția respectivă, precum și articolul 10 alineatul (1) din Directiva 94/19.

54.

În al doilea rând, constatarea indisponibilității este dispusă de autoritatea competentă în urma aprecierii dificultăților instituției de credit de a restitui depozitele din cauza situației sale financiare. Cu toate că, astfel cum am arătat, nu ar fi logic să fie luate în considerare, în vederea adoptării acelei decizii, numai depozitele a căror obligație de rambursare este una viitoare, aprecierea autorității competente, odată transformată în decizie, privește integralitatea depozitelor deținute de instituția de credit respectivă ( 28 ).

55.

Prin urmare, regula generală este, din acel moment, restituirea tuturor depozitelor instituției financiare, indiferent de scadența și de exigibilitatea acestora (cu excepția celor prevăzute în enumerarea exhaustivă de la articolul 2 din Directiva 94/19).

56.

Altfel spus, sunt rambursabile atât depozitele datorate și scadente, cât și cele care nu întrunesc aceste două cerințe atunci când instituția financiară a intrat într‑o situație obiectivă de incapacitate financiară în ceea ce privește îndeplinirea obligațiilor sale de rambursare. Această situație afectează atât obligațiile sale trecute și prezente (depozite datorate și exigibile), cât și pe cele viitoare (depozite nedatorate și neexigibile).

57.

Astfel, în etapa intermediară, toate depozitele instituției trebuie să fie identificate de autoritatea competentă pentru ca SGD să procedeze, dacă este cazul, la rambursarea lor ulterioară. Această interpretare a articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) și a articolului 10 alineatul (1) din Directiva 94/19 este cea care respectă cel mai bine obiectivele Directivei 94/19 (protecția deponenților și garantarea stabilității sistemului financiar).

58.

În cazul în care depozitele nescadente și neexigibile ale unei instituții de credit care intră sub incidența SGD nu ar fi rambursabile la momentul respectiv prin mecanismul de garantare, deponenții ar risca să nu își recupereze în viitor economiile în procedurile de redresare și de lichidare ale instituției aflate în dificultate. În plus, stabilitatea sistemului financiar ar fi afectată de lipsa de încredere a clienților în securitatea depozitelor lor pe termen mediu și lung.

59.

În această etapă, SGD efectuează rambursarea sau plata depozitelor. Conform articolului 7 alineatul (1a) primul paragraf din Directiva 94/19, suma a cărei rambursare este garantată de statele membre este de 100000 de euro.

60.

Rambursarea trebuie efectuată într‑un termen scurt (20 de zile) ( 29 ), astfel încât deponenții să nu fie privați de economiile lor și să nu se afle din această cauză în imposibilitatea de a putea face față cheltuielilor lor cotidiene. Stabilitatea sistemului bancar impune de asemenea o rambursare rapidă a deponenților ( 30 ).

61.

Rambursarea depozitelor de către SGD nu are legătură cu eventualele proceduri de redresare și lichidare ale instituției de credit, deoarece numai în acest mod poate fi efectuată rapid, în termen de 20 de zile de la constatarea indisponibilității ( 31 ). Îndoielile pe care le‑ar putea ridica în această privință considerentul (12) al Directivei 2009/14 ( 32 ) au fost clarificate de Curte în sensul că procedurile menționate nu afectează indisponibilitatea depozitelor și nici rambursarea acestora ( 33 ).

62.

Rambursarea depozitelor nu poate fi condiționată nici de existența unei cereri prealabile a deponentului căreia nu i s‑a dat curs ( 34 ). Articolul 7 alineatul (3) din Directiva 94/19 subliniază că SGD nu va putea utiliza termenul de rambursare de 20 de zile pentru a nega beneficiul garanției unui deponent care nu a putut să își evalueze pretențiile de plată în conformitate cu garanția care se înscrie în acest termen.

63.

În cazul în care SGD nu respectă termenul de 20 de zile pentru rambursarea depozitelor garantate, deponenții pot solicita de asemenea plata dobânzilor aferente ( 35 ).

64.

Articolul 7 alineatul (6) din Directiva 94/19 prevede că „[s]tatele membre asigură că drepturile depunătorilor la compensație pot face obiectul unei acțiuni a depunătorului împotriva sistemului de garantare a depozitelor”.

65.

Prin urmare, deponenții pot utiliza căile de atac prevăzute de ordinile juridice naționale pentru a solicita anularea deciziilor și a omisiunilor SGD și repararea prejudiciilor cauzate de acesta.

66.

Amintim că, potrivit Curții, articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 „are efect direct și constituie o normă de drept care urmărește să confere drepturi particularilor” ( 36 ).

67.

În acțiunile lor în fața instanțelor naționale, deponenții pot beneficia de principiul supremației dreptului Uniunii. În temeiul acestuia, instanța națională trebuie să lase neaplicată orice dispoziție națională contrară Directivei 94/19 ( 37 ): pentru ceea ce ne interesează aici, aceasta nu trebuie să aplice o dispoziție națională contrară articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din directivă ( 38 ).

68.

Această obligație este independentă de aspectul dacă legiuitorul bulgar a transpus sau nu dispoziția respectivă din Directiva 94/19 în norma națională de punere în aplicare ( 39 ).

69.

Principiul supremației implică de asemenea că, atunci când norma internă incompatibilă cu dreptul Uniunii este integrată în conținutul unei clauze contractuale, instanța națională poate extinde la această clauză consecințele inerente incompatibilității sale cu dreptul Uniunii. Este irelevant dacă susținerile părților în acest sens se transformă într‑o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate sau în alt tip de cale de atac jurisdicțională.

70.

În împrejurările din prezenta cauză nimic nu împiedică instanța națională să aplice principiul supremației dacă: a) norma națională condiționează obligația SGD de a rambursa titularilor depozitele care nu sunt încă datorate și exigibile de revocarea în prealabil a autorizației instituției financiare depozitare ale cărei depozite au fost declarate indisponibile, și b) aceeași reglementare este transpusă într‑o clauză contractuală acceptată de dreptul național.

71.

Considerațiile anterioare ne determină să propunem următorul răspuns la întrebarea preliminară:

Articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 coroborat cu articolul 7 alineatul (6) și cu articolul 10 din aceasta trebuie interpretat în sensul că:

72.

Cea de a doua întrebare preliminară se referă la Recomandarea ABE/2014/02, adoptată în temeiul articolului 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1093/2010. Instanța de trimitere solicită să se stabilească: a) dacă deponenții, în pofida faptului că nu sunt destinatarii acesteia, o pot invoca într‑o acțiune în despăgubire pentru prejudiciile cauzate prin încălcarea dreptului Uniunii și b) dacă recomandarea este valabilă.

73.

ABE este competentă să intervină în aplicarea directivelor Uniunii în materia SGD, în conformitate cu articolul 1 alineatul (2) din Regulamentul nr. 1093/2010 ( 40 ).

74.

În exercitarea acestei funcții, ABE se poate adresa „autorităților [naționale] competente” în materia garantării depozitelor ( 41 ). Conform considerentului (20) al Regulamentului nr. 1093/2010, aceasta trebuie să li se adreseze pentru a promova o abordare consecventă, pentru a asigura condiții egale de concurență și un tratament echitabil al deponenților pe întreg teritoriul Uniunii.

75.

Competențele ABE în raport cu SGD se traduc prin posibilitatea acesteia de:

76.

Recomandările ABE nu sunt imperative. Astfel cum indică denumirea lor, nu conțin o obligație, ci o simplă invitație de a lua măsuri. Acestea intră în categoria prevăzută la articolul 288 al cincilea paragraf TFUE ( 47 ).

77.

Cu toate acestea, articolul 16 alineatul (3) primul paragraf din Regulamentul nr. 1093/2010 prevede că autoritățile competente și instituțiile financiare trebuie să depună toate eforturile necesare pentru a respecta aceste recomandări.

78.

Interpretate astfel, recomandările respective au un anumit efect juridic, chiar dacă nu unul obligatoriu: autoritățile naționale competente trebuie să confirme, în termen de două luni, dacă se conformează, dacă intenționează să se conformeze sau dacă nu se conformează acestora. În această din urmă situație, ele trebuie să notifice ABE motivele pe care se întemeiază [articolul 16 alineatul (3) al doilea paragraf din Regulamentul nr. 1093/2010] și ABE va publica atât nerespectarea, cât și motivele respective ( 48 ).

79.

Recomandările ABE întemeiate pe articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1093/2010 prezintă anumite trăsături care le diferențiază de cele prevăzute la articolul 16:

80.

Autoritatea națională căreia îi sunt adresate recomandările prevăzute la articolul 17 alineatul (3) riscă, în cazul în care nu se conformează acestora ( 50 ), să facă obiectul unei proceduri de constatare a neîndeplinirii obligațiilor, la care ne vom referi ulterior. Într‑o anumită măsură, aceste recomandări sunt (sau pot ajunge să fie) prima verigă a acestei proceduri ( 51 ), pe care ABE o instituie cu sprijinul Comisiei.

81.

Recomandările prevăzute la articolul 17 alineatul (3) ar putea de asemenea să fie atacate de persoanele vizate la Comisia de apel a autorităților europene de supraveghere, în temeiul articolului 60 din Regulamentul nr. 1093/2010.

82.

Caracterul definitiv și lipsa efectelor juridice obligatorii ale recomandărilor ABE prevăzute la articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1093/2010 au efecte asupra posibilității de invocare a acestora și asupra controlului lor jurisdicțional. Concret, ele fac imposibil controlul direct de legalitate prin intermediul acțiunii în anulare prevăzute la articolul 263 TFUE.

83.

Acest lucru este determinat de faptul că jurisprudența Curții admite numai acțiunile în anulare introduse împotriva actelor juridice obligatorii ( 52 ), în funcție de conținutul lor real, de contextul în care au fost adoptate și de competențele instituției emitente ( 53 ).

84.

Totuși, recomandările ABE pot fi invocate într‑o procedură în fața instanțelor naționale în care trebuie să se interpreteze normele obligatorii ale Uniunii de care sunt legate aceste recomandări ( 54 ).

85.

Înainte de a aborda acest aspect, trebuie să facem referire la procedura reglementată la articolul 17 alineatele (1)-(8) din Regulamentul nr. 1093/2010 ( 55 ) pentru transformarea, prin intermediul Comisiei, a recomandărilor ABE în decizii obligatorii.

86.

Odată ce ABE identifică o aplicare pretins incorectă sau insuficientă a dispozițiilor de drept al Uniunii de către o autoritate națională, transmite acesteia o recomandare indicându‑i măsurile pe care trebuie să le adopte.

87.

În cazul în care autoritatea națională competentă nu se conformează recomandării respective și încalcă în continuare dispozițiile menționate, Comisia poate interveni. Intervenția sa are loc prin intermediul unui aviz formal prin care solicită autorității respective să ia măsurile necesare pentru a asigura conformitatea cu dreptul Uniunii.

88.

În etapa finală a procedurii, ABE poate adopta o decizie individuală adresată unei instituții financiare prin care îi impune să ia măsurile necesare pentru a se conforma obligațiilor sale în temeiul dreptului Uniunii, inclusiv încetarea oricărei activități, cu condiția să fie vorba despre norme direct aplicabile ( 56 ).

89.

Deciziile ABE în această ultimă etapă trebuie să fie conforme cu avizul formal emis de Comisie și prevalează asupra oricărei decizii adoptate anterior cu privire la aceeași chestiune. Prin urmare, este vorba despre acte juridice cu caracter obligatoriu atât pentru instituțiile financiare destinatare, cât și pentru autoritățile naționale competente, care sunt obligate prin avizul formal al Comisiei ( 57 ).

90.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă un deponent (în prezenta cauză, BT) poate invoca Recomandarea ABE/2014/02 în litigiul pe care l‑a inițiat împotriva BNB.

91.

Recomandarea ABE/2014/02, adoptată în conformitate cu articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1093/2010, s‑a adresat, astfel cum am arătat, BNB și Fondului, indicându‑le acțiunile relevante pentru respectarea Directivei 94/19 și pentru a pune capăt încălcării articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din aceasta.

92.

Înainte de adoptarea Recomandării ABE/2014/02, Comisia inițiase deja o acțiune în constatarea neîndeplinirii obligațiilor (articolul 258 TFUE) împotriva Bulgariei și notificase acestui stat membru o scrisoare de punere în întârziere (1 august 2014), fără ca procedura respectivă să mai continue ulterior ( 58 ).

93.

Recomandarea ABE/2014/02 nu a fost urmată, așadar, de un aviz formal al Comisiei, ceea ce a determinat ca nici ABE să nu adopte o decizie în temeiul articolului 17 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1093/2010 ( 59 ).

94.

În opinia instanței de trimitere, compatibilitatea Recomandării ABE/2014/02 cu dreptul Uniunii (Directiva 94/19 și Regulamentul nr. 1093/2010) este îndoielnică. Pentru a clarifica aceste îndoieli, ne vom referi atât la posibilitatea de a invoca în abstract recomandările ABE în fața instanțelor naționale, cât și la cea în discuție în prezenta cauză.

95.

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, „chiar dacă recomandările nu sunt destinate să producă efecte obligatorii, instanțele naționale trebuie să ia în considerare recomandările în vederea soluționării litigiilor care sunt deduse judecății, mai ales atunci când acestea clarifică interpretarea dispozițiilor naționale adoptate în scopul de a asigura punerea lor în aplicare sau atunci când au drept obiect completarea dispozițiilor dreptului Uniunii care au caracter obligatoriu” ( 60 ).

96.

Împărtășim opinia avocatului general Bobek ( 61 ) potrivit căreia obligația instanțelor naționale de „a lua în considerare” recomandările atunci când trebuie să soluționeze litigii în care aplică dreptul obligatoriu al Uniunii legat de acestea nu coincide cu obligația „interpretării conforme” în sensul jurisprudenței von Colson și Kamann ( 62 ).

97.

În cazul în care instanțele naționale trebuie să acorde atenție recomandărilor (inclusiv celor emise de ABE) în vederea aplicării dreptului obligatoriu al Uniunii în statele membre, este logic ca acestea să poată sesiza Curtea cu trimiteri preliminare privind interpretarea conținutului lor ( 63 ). Or, instanțele naționale pot proceda astfel și pentru a contesta validitatea sa?

98.

La prima vedere, întrucât nu este posibil controlul direct de legalitate a unei recomandări printr‑o acțiune în anulare, s‑ar putea crede că nu este posibil nici controlul indirect de legalitate a acesteia, și anume printr‑o hotărâre preliminară de apreciere a validității. Ar avea sens să se invalideze un act care nu are efecte juridice obligatorii?

99.

Dacă nu ne înșelăm, Curtea nu s‑a pronunțat până în prezent ( 64 ) în mod categoric cu privire la acest aspect. Hotărârea Grimaldi părea să accepte implicit posibilitatea formulării unor întrebări preliminare privind aprecierea validității recomandărilor ( 65 ), iar avocatul general Bobek admite explicit această posibilitate ( 66 ).

100.

Din punctul nostru de vedere, cel mai coerent este să se accepte posibilitatea de a formula întrebări preliminare vizând aprecierea validității recomandărilor dacă se pornește de la premisa că instanța națională trebuie să le ia în considerare atunci când interpretează o dispoziție de drept al Uniunii imperativă. Nu ar fi logic ca acea instanță națională să respecte, în scop interpretativ, o recomandare a cărei valabilitate îi ridică îndoieli tocmai pentru că aceasta consideră că este incompatibilă cu dreptul Uniunii, constatare care nu ține de competența sa ( 67 ).

101.

Recomandările ABE întemeiate pe articolul 17 alineatul (3) din Regulamentul nr. 1093/2010 sunt, încă o dată, unul dintre elementele pe care instanța competentă trebuie să le aprecieze pentru a soluționa litigiul. Amintim că în cadrul acestuia se încearcă să se clarifice dacă încălcarea dreptului Uniunii este suficient de gravă și, în consecință, îndeplinește una dintre cele trei condiții de care depinde angajarea răspunderii unui stat membru pentru încălcarea dreptului Uniunii ( 68 ).

102.

O recomandare a ABE poate fi luată în considerare de instanța națională la soluționarea unui litigiu numai în cazul în care conținutul său respectă dispozițiile de drept al Uniunii, a căror aplicare o poate facilita. Dacă instanța națională consideră, precum în speță, că nu îl respectă, aceasta are posibilitatea să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară, Curtea fiind singura competentă să constate incompatibilitatea în discuție.

103.

Potrivit instanței de trimitere, există dubii cu privire la compatibilitatea Recomandării ABE/2014/02 cu dreptul Uniunii deoarece: a) este adresată unei autorități naționale (BNB) care nu este competentă să constate indisponibilitatea depozitelor în ceea ce privește banca KTB, neavând ca destinatari instituțiile financiare, și b) ar putea fi contrară considerentului (27) al Regulamentului nr. 1093/2010 întrucât articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 nu prevede obligații clare și necondiționate.

104.

În conformitate cu articolul 4 punctul 2 subpunctul (iii) din Regulamentul nr. 1093/2010, „autorități competente” înseamnă, „în ceea ce privește sistemele de garantare a depozitelor, organismele care administrează aceste sisteme, în temeiul Directivei 94/19/CE, sau autoritățile publice care supraveghează aceste sisteme, în temeiul respectivei directive, în cazul în care funcționarea sistemelor de garantare a depozitelor este administrată de o societate privată”.

105.

Printre aceste autorități poate figura, pe lângă SGD, autoritatea însărcinată să constate indisponibilitatea depozitelor, care în multe state membre este banca centrală națională ( 69 ).

106.

La rândul său, articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 „lasă o marjă de apreciere statelor membre în vederea desemnării autorității competente să constate indisponibilitatea depozitelor” ( 70 ).

107.

În cauza Kantarev, instanța de trimitere și Curtea au reținut că BNB era autoritatea competentă să constate indisponibilitatea depozitelor în conformitate cu articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 ( 71 ). În prezenta cauză, dimpotrivă, instanța de trimitere pare să admită argumentele BNB în sens opus ( 72 ).

108.

De la 25 martie 2014, odată cu intrarea în vigoare a Zakona za kreditnite institutsii (Legea privind instituțiile de credit) ( 73 ) și în conformitate cu articolul 1 alineatul 2 punctul 1 din aceasta, BNB este autoritatea competentă în Republica Bulgaria să supravegheze instituțiile bancare în sensul articolului 4 alineatul (1) punctul 40 din Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ( 74 ).

109.

Noua Zakon za garantirane na vlogovete v bankite (Legea privind garantarea depozitelor bancare) din 2015 transpune în dreptul bulgar Directiva 2014/49, care o desemnează ca autoritate competentă să constate indisponibilitatea depozitelor pe cea însărcinată cu supravegherea prudențială în temeiul Regulamentului nr. 575/2013 ( 75 ). Prin urmare, de la 14 august 2015 nu mai există îndoieli că BNB este autoritatea competentă în Bulgaria să constate indisponibilitatea depozitelor.

110.

Potrivit Comisiei, autoritatea de supraveghere era de asemenea competentă să constate indisponibilitatea depozitelor și înainte de 14 august 2015.

111.

Cu toate acestea, considerăm că, până la adoptarea Directivei 2014/49, nicio normă a Uniunii nu stabilea acest paralelism. În considerentul (50) al directivei menționate se arată că, „[d]ate fiind diferențele dintre practicile administrative privind SGD‑urile din statele membre, statele membre ar trebui să aibă libertatea de a decide care este autoritatea care stabilește indisponibilitatea depozitelor”.

112.

În aceste împrejurări, revine instanței de trimitere sarcina de a stabili dacă, în conformitate cu dreptul bulgar aplicabil la momentul la care BNB a luat măsuri cu privire la KTB, autoritatea competentă să constante indisponibilitatea depozitelor era sau nu BNB.

113.

Nu trebuie ignorat faptul că în Hotărârea Kantarev Curtea a statuat deja că neconstatarea indisponibilității depozitelor în cazul băncii KTB de către autoritățile bulgare constituia o încălcare suficient de gravă a articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 ( 76 ).

114.

În ceea ce privește necesitatea ca Recomandarea ABE/2014/02 să se refere la condiții direct aplicabile ale dreptului Uniunii (în prezenta cauză, Directiva 94/19), această cerință este prevăzută la articolul 17 alineatul (6) din Regulamentul nr. 1093/2010 numai pentru ca ABE să adopte decizii adresate instituțiilor financiare, impunându‑le să respecte obligațiile impuse de normele Uniunii.

115.

Ultima teză a considerentului (27) al Regulamentului nr. 1093/2010 ( 77 ) se referă la deciziile finale ale ABE, însă nu la recomandările pe care aceasta le poate adopta la începutul procedurii. Este logic să fie așa atunci când este vorba despre o decizie a ABE cu caracter obligatoriu, dar nu și în cazul unei recomandări lipsite de efecte juridice obligatorii.

116.

În orice caz, astfel cum am arătat anterior, articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 are efect direct, potrivit Hotărârii Kantarev, astfel încât atât dispoziția menționată, cât și o recomandare cu privire la aceasta pot fi invocate de particulari în fața instanței de trimitere ( 78 ). Prin urmare, îndoielile privind acest element al Recomandării ABE/2014/02 sunt neîntemeiate.

117.

Conform Recomandării ABE/2014/02 ( 79 ), BNB a încălcat articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19 ca urmare a faptului că nu a constatat indisponibilitatea depozitelor în termen de 5 zile de la data la care KTB nu a mai putut rambursa depozitele datorate și exigibile.

118.

ABE a considerat că decizia BNB de a plasa KTB sub supraveghere specială și de a suspenda provizoriu executarea obligațiilor acesteia echivala cu o constatare a indisponibilității depozitelor, în sensul articolului 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19.

119.

Hotărârea Kantarev nu permite o astfel de echivalare. Dimpotrivă, Curtea a statuat în aceasta că indisponibilitatea depozitelor trebuie constatată printr‑un act explicit al autorității naționale competente și nu poate fi dedusă din alte acte ale autorităților naționale (precum decizia BNB de a plasa Banca KTB sub supraveghere specială) și nici prezumată din circumstanțe precum cele din litigiul respectiv ( 80 ).

120.

În consecință, instanța de trimitere nu trebuie să ia în considerare acest element al Recomandării ABE/2014/02 pentru a interpreta dreptul Uniunii întrucât este incompatibil cu articolul 1 punctul 3 subpunctul (i) din Directiva 94/19.

121.

În temeiul considerațiilor prezentate, propunem Curții să răspundă Administrativen sad Sofia‑grad (Tribunalul Administrativ din Sofia, Bulgaria) după cum urmează: