I. Introducere

II. Cadrul juridic

A. Dreptul Uniunii

B. Dreptul irlandez

III. Situația de fapt din litigiul principal, întrebările preliminare și procedura în fața Curții

IV. Analiză

A. Delimitarea problemelor ridicate prin întrebările preliminare

B. Examinarea întrebărilor preliminare

1. Cu privire la aplicabilitatea Directivei 2004/38 în situația doamnei Chenchooliah și a soțului său cetățean al Uniunii

a) Observații introductive

b) Noțiunea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 este statică sau dinamică?

1) Hotărârea Metock și alții

2) Hotărârea Lounes

3) Caracterul evolutiv al noțiunii „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38: concluziile care trebuie desprinse din Hotărârea Metock și alții și din Hotărârea Lounes

c) „Ciclul de viață” al exercitării libertății de circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei sale în cadrul Directivei 2004/38

1) Aplicarea diferențiată a Directivei 2004/38

2) Diferența esențială între prezenta cauză și cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lounes

3) Îndepărtarea unui resortisant al unei țări terțe soțul unui cetățean al Uniunii continuă să intre sub incidența Directivei 2004/38 atunci când acest cetățean a încetat să își exercite libertatea de circulație în statul membru gazdă ca urmare a întoarcerii sale în statul membru al cărui cetățean este

2. Cu privire la limitările și la garanțiile procedurale aplicabile îndepărtării cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor resortisanți ai unei țări terțe ca urmare a expirării dreptului lor de ședere

a) Domeniul de aplicare al capitolului VI din Directiva 2004/38

b) Interpretarea articolului 15 din Directiva 2004/38

V. Concluzie

1.

Un resortisant al unei țări terțe, soția unui cetățean al Uniunii care a încetat să își exercite dreptul la liberă circulație într‑un stat membru în urma întoarcerii sale în statul membru a cărui cetățenie o are, este vizat de Directiva 2004/38/CE ( 2 ) în ceea ce privește îndepărtarea sa de pe teritoriul statului membru gazdă? Dacă este cazul, care dispoziții din această directivă sunt aplicabile îndepărtării sale? Resortisantul respectiv este protejat de dispozițiile capitolului VI sau ale articolului 15 din directiva menționată, care privește garanțiile procedurale aplicabile în cazul deciziilor de îndepărtare luate pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică?

2.

Acestea sunt întrebările aflate în centrul prezentei cauze, care vor determina Curtea să interpreteze, pentru prima dată, articolul 15 alineatele (1) și (3) din Directiva 2004/38, privind garanțiile procedurale.

3.

Articolul 3 din Directiva 2004/38, intitulat „Destinatarii”, prevede la alineatul (1):

„Prezenta directivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care se deplasează sau își are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2, care îl însoțesc sau i se alătură.”

4.

Potrivit articolului 6 din această directivă, intitulat „Dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni”:

„(1)   Cetățenii Uniunii au dreptul de ședere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult trei luni fără nicio altă condiție sau formalitate în afara cerinței de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil.

(2)   Dispozițiile alineatului (1) se aplică și membrilor de familie care dețin un pașaport valabil, care nu au cetățenia unui stat membru și care îl însoțesc pe cetățeanul Uniunii ori se alătură acestuia.”

5.

Articolul 14 din directiva menționată, intitulat „Păstrarea dreptului de ședere”, prevede la alineatele (1), (2) și (4):

„(1)   Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolul 6 atât timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistență socială al statului membru gazdă.

(2)   Cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13 atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole.

[…]

(4)   Prin derogare de la dispozițiile alineatelor (1) și (2) și fără a aduce atingere dispozițiilor capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în niciun caz adoptată împotriva unor cetățeni ai Uniunii sau a membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:

6.

Articolul 15 din aceeași directivă, intitulat „Garanțiile procedurale”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Procedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

[…]

(3)   Statul membru gazdă nu poate însoți decizia de expulzare menționată la alineatul (1) de o interdicție de intrare pe teritoriul său.”

7.

În conformitate cu articolul 27 din Directiva 2004/38, intitulat „Principii generale”:

„(1)   Sub rezerva dispozițiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie, indiferent de cetățenie, pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi invocate în scopuri economice.

(2)   Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranță publică respectă principiul proporționalității și se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.

Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o amenințare reală, prezentă și suficient de gravă la adresa unui interes fundamental al societății. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct legate de caz sau care sunt legate de considerații de prevenție generală.

[…]”

8.

Potrivit articolului 30 din această directivă, intitulat „Notificarea deciziilor”:

„(1)   Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înțelege conținutul notificării și implicațiile acesteia.

(2)   Persoanele interesate sunt informate în mod precis și complet cu privire la motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu excepția situațiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranței statului.

(3)   Notificarea precizează instanța judecătorească sau autoritatea administrativă la care persoana interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare și, dacă este cazul, termenul acordat persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu excepția unor cazuri de urgență, motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună de la data notificării.”

9.

Articolul 31 din directiva menționată, intitulat „Garanții procedurale”, prevede la alineatele (1) și (3):

„(1)   Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac și, dacă este cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

[…]

(3)   Căile de atac permit examinarea legalității deciziei, precum și a faptelor și împrejurărilor pe care se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporționat, în special având în vedere cerințele prevăzute la articolul 28.”

10.

În prezent, reglementarea irlandeză de transpunere a Directivei 2004/38 este cuprinsă în European Communities (Free Movement of Persons) Regulations 2015 (Regulamentul din 2015 privind libera circulație a persoanelor) (denumit în continuare „Regulamentul din 2015”).

11.

Regulamentul din 2015 a înlocuit European Communities (Free Movement of Persons) (no 2) Regulations 2006 [Regulamentul (nr. 2) din 2006 privind libera circulație a persoanelor] (denumit în continuare „Regulamentul din 2006”) și a intrat în vigoare la 1 februarie 2016.

12.

Articolul 3 din Immigration Act 1999 (Legea din 1999 privind imigrația) reglementează competența Minister for Justice and Equality (ministrul justiției și egalității, Irlanda) (denumit în continuare „ministrul”) pentru luarea așa‑numitelor decizii de „expulzare” („deportation orders”).

13.

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din Legea din 1999 privind imigrația, ministrul poate adopta un ordin de expulzare „pentru a impune oricărui străin vizat de decizie să părăsească teritoriul statului în termenul menționat în cuprinsul său și să rămână în afara acestui teritoriu în viitor”.

14.

În temeiul articolului 3 alineatul (2) literele (h) și (i) din această lege, se poate emite o decizie de expulzare împotriva persoanelor care, „în opinia ministrului, au încălcat o restricție sau o condiție care le‑a fost impusă în ceea ce privește debarcarea pe teritoriul statului, sosirea pe teritoriul acestuia sau autorizarea șederii pe teritoriul său” ori „a căror expulzare ar fi, în opinia ministrului, oportună în vederea asigurării binelui comun”.

15.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (3) litera (a) din respectiva lege, atunci când adoptă un proiect de decizie de expulzare, ministrul îl notifică în scris, împreună cu motivarea sa, persoanei în cauză.

16.

Articolul 3 alineatul (4) din Legea din 1999 privind imigrația prevede că notificarea proiectului respectiv trebuie să cuprindă, printre altele, următoarele mențiuni:

17.

Potrivit articolului 3 alineatul (3) litera (b) punctul (i) din această lege, atunci când o persoană a formulat observații, este necesar ca ministrul să țină seama de ele înainte de a se pronunța.

18.

În conformitate cu articolul 3 alineatul (6) din legea menționată, pentru a aprecia dacă trebuie emisă o decizie de expulzare, ministrul are obligația de a ține seama de mai multe elemente, precum perioada în care persoana a avut reședința pe teritoriul național și legăturile sale cu teritoriul în cauză, cariera profesională și perspectivele de încadrare în muncă (inclusiv în ceea ce privește activitățile independente), moralitatea și conduita sa atât pe teritoriul național, cât și, în măsura în care ele sunt relevante și pot fi stabilite, în afara acestuia, considerentele umanitare, binele comun, precum și considerentele legate de siguranța națională și de ordinea publică.

19.

Pentru emiterea unei decizii de expulzare, ministrul are totodată obligația de a lua în considerare orice risc de returnare, precum și drepturile, de exemplu drepturile persoanei, care pot decurge din Constituția irlandeză și/sau din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, semnată la Roma la 4 noiembrie 1950 (denumită în continuare „CEDO”).

20.

Odată adoptată, decizia de expulzare rămâne în vigoare pe o durată nedeterminată. Totuși, persoana respectivă poate solicita modificarea sau revocarea unei asemenea decizii în temeiul articolului 3.11 din Legea din 1999 privind imigrația. Atunci când examinează o cerere de revocare a unei decizii de expulzare, ministrul trebuie să stabilească dacă solicitantul a identificat o schimbare a împrejurărilor care a survenit după adoptarea acestei decizii și justifică revocarea sa. Astfel de împrejurări pot apărea în special atunci când persoana vizată este membru al familiei unui cetățean al Uniunii care își exercită în Irlanda dreptul la liberă circulație care îi este conferit de dreptul Uniunii.

21.

Doamna Nalini Chenchooliah, resortisant mauritian, a ajuns în Irlanda cu aproximație în luna februarie a anului 2005, cu o viză pentru studii, și a locuit acolo până la 7 februarie 2012 pe baza unor permise de ședere succesive. La 13 septembrie 2011, ea s‑a căsătorit cu un resortisant portughez. La 2 februarie 2012, a solicitat un permis de ședere, invocând calitatea sa de soție a unui cetățean al Uniunii. În urma acestei cereri, ministrul a solicitat doamnei Chenchooliah de mai multe ori informații suplimentare, care au fost furnizate de aceasta, în parte, prin scrisoarea din 25 mai 2012. Prin scrisoarea din 27 august 2012, doamna Chenchooliah a solicitat un termen suplimentar pentru a prezenta un contract de muncă, afirmând că soțul său tocmai începuse să lucreze.

22.

Prin decizia din 11 septembrie 2012, ministrul a respins cererea de acordare a unui permis de ședere depusă de doamna Chenchooliah, pentru următoarele motive:

„Nu ați demonstrat că cetățeanul Uniunii desfășoară o activitate economică în Irlanda, astfel încât ministrul nu are convingerea că acesta [își] exercită drepturile prin intermediul unui loc de muncă sau al unei activități independente, efectuând studii, în urma unui șomaj involuntar sau întrucât dispune de resurse adecvate, în conformitate cu cerințele de la articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul [din 2006]. Prin urmare, nu aveți drept de ședere [în Irlanda] în temeiul articolului 6 alineatul (2) litera (b) din Regulamentul [din 2006].”

23.

Prin scrisoarea din 15 octombrie 2012, doamna Chenchooliah a depus dovezi care atestă că soțul ei a lucrat într‑un restaurant timp de două săptămâni și a solicitat prelungirea termenului de depunere a cererii de reexaminare a deciziei din 11 septembrie 2012. Prin scrisoarea din 31 octombrie 2012, ministrul a acceptat să prelungească acest termen. În cadrul reexaminării, ministrul a solicitat informații suplimentare și a menționat că, în cazul nefurnizării lor în termen de 10 zile lucrătoare, dosarul ar fi transferat către unitatea responsabilă pentru măsurile de îndepărtare. Întrucât doamna Chenchooliah nu a comunicat nicio informație nouă o perioadă de aproape doi ani, decizia din 11 septembrie 2012 a rămas definitivă.

24.

Prin scrisoarea din 17 iulie 2014, adresată direct ministrului, doamna Chenchooliah a arătat că, în urma unei condamnări penale, soțul său se afla în închisoare în Portugalia începând cu data de 16 iunie 2014 și a solicitat să i se permită să rămână pe teritoriul irlandez invocând situația sa personală. Secretarul personal al ministrului a primit scrisoarea respectivă și a confirmat primirea sa la 18 iulie 2014. Totuși, se pare că scrisoarea în cauză nu a fost primită înainte de 15 septembrie 2014 de către secțiunea competentă a unității din cadrul ministerului.

25.

Între timp, prin scrisoarea din 3 septembrie 2014, ministrul a informat‑o pe doamna Chenchooliah că se avea în vedere luarea unei decizii de îndepărtare împotriva sa, pentru motivul că soțul său, cetățean al Uniunii, a locuit în Irlanda mai mult de trei luni fără a respecta cerințele articolului 6 alineatul (2) din Regulamentul din 2006, dispoziție care urmărește să transpună în dreptul irlandez articolul 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, astfel încât ea nu mai avea dreptul de a rămâne în Irlanda.

26.

Prin scrisoarea din 26 noiembrie 2015, avocații doamnei Chenchooliah au solicitat ca ministrul, în temeiul puterii de apreciere care îi este conferită de dreptul irlandez, să îi acorde doamnei Chenchooliah un permis de ședere, invocând printre altele perioada lungă în care aceasta locuise în Irlanda, parcursul său profesional, precum și perspectivele sale de angajare.

27.

Prin scrisoarea din 15 noiembrie 2016, ministrul a informat‑o pe doamna Chenchooliah că a decis să nu pună în aplicare decizia de îndepărtare, ci să deschidă o procedură de expulzare în temeiul articolului 3 din Legea din 1999 privind imigrația. La scrisoarea respectivă era anexat un proiect de decizie de expulzare cu privire la care doamna Chenchooliah era invitată să formuleze observații. Proiectul menționat se întemeia pe caracterul ilegal al șederii doamnei Chenchooliah în Irlanda începând cu 7 februarie 2012 ( 3 ) și pe opinia ministrului conform căreia expulzarea sa ar permite să se asigure binele comun. La scrisoarea în cauză era anexată o decizie anterioară, din data de 21 octombrie 2016, prin care se confirma că se hotărâse să nu se adopte o decizie de îndepărtare și de interdicție de intrare pe teritoriul statului împotriva doamnei Chenchooliah în temeiul Regulamentului din 2006 și al dispozițiilor tranzitorii din Regulamentul din 2015.

28.

La 12 decembrie 2016, instanța de trimitere a autorizat‑o pe doamna Chenchooliah să introducă o acțiune în justiție împotriva deciziei din 21 octombrie 2016, precum și o cerere de emitere a unei ordonanțe prin care să se interzică ministrului adoptarea unei decizii în vederea expulzării sale. În plus, instanța respectivă a adoptat măsuri provizorii destinate să împiedice continuarea procedurii de expulzare a doamnei Chenchooliah înainte de soluționarea acțiunii sale în justiție.

29.

Din decizia de trimitere reiese că motivele pentru care ea a fost autorizată să sesizeze instanța de trimitere cu o acțiune în justiție constau în faptul că doamna Chenchooliah, în calitate de soție a unui cetățean al Uniunii a cărei cerere de acordare a unui permis de ședere pentru un membru al familiei unui cetățean al Uniunii a fost soluționată de ministru, este o persoană în cazul căreia Directiva 2004/38 și Regulamentul din 2006, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul din 2015, se aplicau și continuă să se aplice.

30.

Instanța de trimitere consideră că, până în prezent, Curtea nu s‑a pronunțat încă asupra chestiunii dacă un resortisant al unei țări terțe, căsătorit cu un cetățean al Uniunii, intră în continuare în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38, în calitate de destinatar în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, și că, în consecință, într‑o situație precum cea din litigiul principal, în care respectivul cetățean al Uniunii s‑a întors în statul membru al cărui cetățean este pentru a executa acolo o pedeapsă cu închisoarea și nu își mai exercită, așadar, în statul membru gazdă dreptul la liberă circulație conferit de dreptul Uniunii, îndepărtarea unui asemenea resortisant din statul membru gazdă în care acesta locuiește este reglementată, printre altele, de articolele 27, 28 și 31 din Directiva 2004/38.

31.

Instanța de trimitere face referire în această privință la hotărârea sa din 29 aprilie 2014, Igunma/Governor of Wheatfield Prison și alții ([2014] IEHC 218), în care a considerat că întrebarea menționată trebuie să primească un răspuns afirmativ pentru motivul esențial că, în situația în care un resortisant al unei țări terțe se căsătorește în mod legal cu un cetățean al Uniunii într‑un moment în care acesta din urmă își exercită dreptul la liberă circulație și/sau ședere în statul membru gazdă, întemeiat pe dreptul Uniunii, un astfel de resortisant intră în continuare în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38, în calitatea sa de destinatar în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, chiar dacă ulterior dreptul de ședere în temeiul articolului 7 din directiva în cauză i‑a fost refuzat pentru motivul că cetățeanul Uniunii nu își exercita sau nu își mai exercita dreptul la liberă circulație. Din moment ce, într‑o asemenea situație, Directiva 2004/38 continuă să se aplice, acest resortisant nu ar putea fi îndepărtat decât în conformitate cu dispozițiile capitolului VI din directiva respectivă. Instanța de trimitere a arătat că eventualele concluzii care pot să fie desprinse din hotărârea menționată și să fie aplicate în speță au fost dezbătute în fața sa.

32.

În ceea ce privește această hotărâre, ministrul a contestat temeinicia sa, susținând printre altele că ea ignoră un element esențial al cauzei, și anume faptul că un membru al familiei unui cetățean al Uniunii nu intră în domeniul de aplicare al Directivei 2004/38 dacă cetățeanul respectiv nu își exercită în mod efectiv dreptul la liberă circulație. În asemenea situații, o decizie de îndepărtare a acestui membru de familie nu ar fi reglementată de dispozițiile capitolului VI din directiva menționată, ci de legislația națională privind străinii. Pe de altă parte, interpretarea contrară ar implica demonstrarea existenței unui pericol pentru ordinea publică sau pentru siguranța publică, ceea ce ar face foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă, îndepărtarea resortisanților țărilor terțe căsătoriți cu cetățeni ai Uniunii care doar au beneficiat la un moment dat de un drept de ședere temporară ca urmare a activităților desfășurate de soții lor în statul membru gazdă, independent de activitatea actuală sau de locul unde locuiesc în prezent acești cetățeni ai Uniunii, care ar putea fi chiar în afara Uniunii.

33.

În schimb, doamna Chenchooliah a susținut că hotărârea în cauză confirmă poziția sa potrivit căreia, în calitate de persoană care a beneficiat la un moment dat, ca urmare a căsătoriei sale, de un drept de ședere, cel puțin temporară, de trei luni, în temeiul articolului 6 din Directiva 2004/38, ea intră în continuare în domeniul de aplicare al directivei respective și, prin urmare, nu poate fi îndepărtată de pe teritoriul statului membru gazdă decât cu respectarea normelor și a garanțiilor prevăzute de directiva menționată.

34.

În aceste condiții, High Court (Înalta Curte, Irlanda) a decis, prin hotărârea din 16 ianuarie 2018, primită la grefa Curții la 12 februarie 2018, să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

35.

Părțile din litigiul principal, guvernele danez, neerlandez și austriac, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise.

36.

În cursul ședinței, care a avut loc la 15 ianuarie 2019, au fost prezentate observații orale în numele reclamantei din litigiul principal, al guvernelor danez și neerlandez, precum și al Comisiei.

37.

Înainte de a începe examinarea întrebărilor preliminare din perspectiva dreptului Uniunii, trebuie să se delimiteze problematica pe care o ridică prezenta cauză.

38.

Mai întâi, trebuie subliniat că, în situația în discuție în litigiul principal, autoritățile competente au acordat doamnei Chenchooliah, resortisant mauritian, permisiunea de a locui în Irlanda, în calitate de studentă, în perioada cuprinsă între anii 2005 și 2012. După ce a locuit în mod legal pe teritoriul irlandez în respectiva perioadă de aproape șapte ani, doamna Chenchooliah s‑a căsătorit cu un resortisant portughez și a solicitat un permis de ședere în calitate de soție a unui cetățean al Uniunii.

39.

În această privință, din elementele cuprinse în decizia de trimitere reiese că soțul doamnei Chenchooliah, cetățean al Uniunii, și‑a exercitat dreptul la liberă circulație prin deplasarea și șederea într‑un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o avea atunci când a părăsit Portugalia pentru a ajunge în Irlanda, unde a lucrat timp de cel puțin 15 zile. Totuși, el s‑a întors în Portugalia, unde execută, de la 16 iunie 2014, o pedeapsă cu închisoarea, în timp ce doamna Chenchooliah a rămas în Irlanda.

40.

Trebuie observat apoi că, după cum indică instanța de trimitere, în urma căsătoriei sale cu acest cetățean al Uniunii în perioada în care acesta își exercita libertatea de circulație în Irlanda, doamna Chenchooliah avea, cel puțin în perioada respectivă, calitatea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38. Cererea sa de acordare a unui drept de ședere derivat din dreptul de ședere al soțului său cetățean al Uniunii, în temeiul articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38, a fost însă respinsă prin decizia ministrului din 11 septembrie 2012, rămasă definitivă, pentru motivul că doamna Chenchooliah nu avea dreptul de ședere în Irlanda în conformitate cu articolul 6 alineatul (2) litera (a) din Regulamentul din 2006, dispoziție care urmărește transpunerea în dreptul irlandez a articolului 7 alineatul (2) din Directiva 2004/38 ( 4 ).

41.

În sfârșit, după cum reiese din observațiile sale scrise și după cum s‑a confirmat în ședință, doamna Chenchooliah nu contestă respectiva decizie a ministrului și, în consecință, nu solicită un drept de ședere derivat din dreptul de ședere al soțului său, cetățean al Uniunii, în temeiul Directivei 2004/38. În schimb, ea susține că, în măsura în care a avut reședința în Irlanda în conformitate cu dispozițiile Directivei 2004/38, ea poate fi vizată doar de o decizie de îndepărtare luată cu respectarea dispozițiilor aplicabile care urmăresc transpunerea directivei menționate, în special a articolelor 27 și 28 din aceasta, iar nu și de o decizie de expulzare emisă în temeiul articolului 3 din Legea din 1999 privind imigrația, care este însoțită de plin drept de o interdicție de intrare pe teritoriul irlandez pe durată nedeterminată.

42.

Prin intermediul celor două întrebări preliminare, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă Directiva 2004/38, în special dispozițiile capitolului VI sau ale articolului 15 din aceasta, trebuie interpretate în sensul că se aplică unei decizii de îndepărtare a unui resortisant al unei țări terțe, care a fost luată pentru motivul că acesta nu mai dispune de un drept de ședere în temeiul directivei respective, în situația în care resortisantul în cauză s‑a căsătorit cu un cetățean al Uniunii într‑un moment în care acest cetățean își exercita libertatea de circulație prin deplasarea și șederea într‑un alt stat membru decât cel al cărui cetățean este, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată, cetățean care s‑a întors ulterior în statul membru a cărui cetățenie o are.

43.

Trebuie să se arate de la bun început că pozițiile adoptate de reclamantă, de Comisie, de ministru și de guvernele care au participat la prezenta procedură diferă cu privire la acest aspect. În timp ce doamna Chenchooliah și Comisia susțin că situația în discuție în litigiul principal, și anume îndepărtarea unui membru al familiei unui cetățean al Uniunii de către un stat membru pentru motivul că cetățeanul respectiv a încetat să își exercite dreptul la liberă circulație, intră sub incidența Directivei 2004/38 ( 5 ), ministrul, susținut de Irlanda, precum și guvernele danez, neerlandez și austriac au o opinie contrară. În ceea ce privește instanța de trimitere, după cum reiese din cuprinsul punctului 31 din prezentele concluzii, aceasta face referire la hotărârea High Court (Înalta Curte) din 29 aprilie 2014, Igunma/Governor of Wheatfield Prison și alții [(2014) IEHC 218], în care a considerat că Directiva 2004/38 era aplicabilă într‑o situație similară celei în discuție în litigiul principal ( 6 ).

44.

Prin urmare, considerăm că, pentru a răspunde la întrebările adresate de instanța de trimitere, este necesar să se stabilească în prealabil dacă și în ce măsură Directiva 2004/38 este aplicabilă în speță. Având în vedere acest obiectiv, vom examina jurisprudența relevantă a Curții, care furnizează, în opinia noastră, anumite elemente pentru a lămuri în mod util instanța de trimitere.

45.

În urma instituirii cetățeniei Uniunii și trei ani după pronunțarea Hotărârii Grzelczyk ( 7 ), în care Curtea a precizat, pentru prima dată, că statutul de cetățean al Uniunii are vocația de a fi statutul fundamental al resortisanților statelor membre ( 8 ), Directiva 2004/38 a fost adoptată pentru a răspunde necesității adaptării la noul statut a reglementărilor privind libera circulație și ședere aflate în vigoare de la începutul anilor 2000 ( 9 ).

46.

Din considerentele (1)-(4) și (11) ale Directivei 2004/38 reiese că aceasta urmărește, în primul rând, „să faciliteze exercitarea dreptului fundamental și individual la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre care este conferit în mod direct cetățenilor Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE și să îl consolideze” ( 10 ). În plus, Curtea a precizat că directiva menționată reglementează, astfel cum reiese din articolul 1 litera (a) din aceasta, condițiile de exercitare a dreptului la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre de către cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora ( 11 ).

47.

Articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, care definește domeniul de aplicare personal al acesteia, prevede că directiva respectivă se aplică oricărui cetățean al Uniunii care „se deplasează sau are reședința” într‑un stat membru, altul decât cel al cărui cetățean este, precum și membrilor familiei sale, conform definiției de la articolul 2 punctul 2 din directiva menționată, care „îl însoțesc sau i se alătură” ( 12 ).

48.

Din această dispoziție, astfel cum a fost interpretată de Curte, reiese că numai un destinatar în înțelesul articolului 3 din Directiva 2004/38 poate beneficia de dreptul de liberă circulație și de ședere în conformitate cu directiva. Acest destinatar poate fi un cetățean al Uniunii (care se deplasează sau are reședința într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este) sau un membru de familie (care îl însoțește sau i se alătură), astfel cum este definit la articolul 2 punctul 2 din Directiva 2004/38 ( 13 ). În această privință, dintr‑o jurisprudență constantă a Curții reiese că Directiva 2004/38 nu acordă niciun drept autonom membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care sunt resortisanți ai unui stat terț. Astfel, eventualele drepturi conferite acestor resortisanți prin aceeași directivă sunt derivate din cele de care beneficiază cetățeanul Uniunii interesat ca urmare a exercitării libertății sale de circulație ( 14 ).

49.

În speță, este cert că soțul doamnei Chenchooliah, care și‑a exercitat libertatea de circulație părăsind statul membru al cărui cetățean este, și anume Portugalia, pentru a ajunge în Irlanda și a locui acolo intra în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38. În consecință, după cum a arătat instanța de trimitere, doamna Chenchooliah avea de asemenea, cel puțin în perioada în care soțul său portughez își exercita libertatea de circulație în Irlanda, calitatea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă ( 15 ). Totuși, având în vedere că soțul doamnei Chenchooliah s‑a întors în Portugalia și că Directiva 2004/38 nu reglementează situația întoarcerii unui cetățean al Uniunii în statul membru al cărui cetățean este ( 16 ), trebuie să se considere că acesta nu mai corespunde definiției noțiunii de „destinatar” în sensul articolului 3 din Directiva 2004/38.

50.

În acest context, se ridică problema dacă doamna Chenchooliah, soție a unui cetățean al Uniunii care a încetat să își exercite libertatea de circulație, își poate pierde calitatea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 din moment ce, în principiu, din cauza întoarcerii soțului său în statul membru al cărui cetățean este, ea nu mai îndeplinește condiția prevăzută de dispoziția menționată, și anume de a‑l însoți sau de a i se alătura cetățeanului Uniunii ( 17 ).

51.

Considerăm că răspunsul este afirmativ.

52.

În această privință, Hotărârea Metock și alții ( 18 ) și Hotărârea Lounes ( 19 ), din care reiese că noțiunea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 are un caracter dinamic sau evolutiv în timp, prezintă, în opinia noastră, o importanță deosebită.

53.

În Hotărârea Metock și alții ( 20 ), Curtea a răspuns la cele două întrebări preliminare adresate de High Court (Înalta Curte) în cadrul unui litigiu între cinci cetățeni ai Uniunii Europene și soții lor resortisanți ai unor țări terțe și ministru. Acesta le‑a respins cererea de acordare a permisului de ședere în calitate de soți ai unui cetățean al Uniunii care lucra și/sau locuia în Irlanda, pentru motivul că nu îndeplineau condiția privind șederea legală prealabilă într‑un alt stat membru, impusă de reglementarea irlandeză la momentul respectiv.

54.

În ceea ce privește, în primul rând, cerința referitoare la șederea legală prealabilă într‑un alt stat membru, Curtea a declarat că nu toți resortisanții unor țări terțe au, în temeiul Directivei 2004/38, dreptul de intrare și de ședere într‑un stat membru, ci numai cei care sunt membri ai familiei, în sensul articolului 2 punctul 2 din această directivă, ai unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul la liberă circulație stabilindu‑se într‑un alt stat membru decât cel a cărui cetățenie o deține ( 21 ). Ea a statuat că Directiva 2004/38 se opune reglementării unui stat membru prin care se impune resortisantului unei țări terțe soț al unui cetățean al Uniunii care locuiește în acest stat membru a cărui cetățenie nu o deține ca, pentru a beneficia de dispozițiile acestei directive, să fi locuit în mod legal într‑un alt stat membru înainte de intrarea sa în statul membru gazdă ( 22 ).

55.

În ceea ce privește, în al doilea rând, articolul 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, Curtea a statuat că dispoziția respectivă trebuie interpretată în sensul că resortisantul unei țări terțe soț al unui cetățean al Uniunii care locuiește într‑un stat membru a cărui cetățenie nu o deține, care îl însoțește sau i se alătură acestui cetățean al Uniunii, beneficiază de dispozițiile directivei menționate, oricare ar fi locul și data căsătoriei lor, precum și oricare ar fi modul în care acest resortisant al unei țări terțe a intrat în statul membru gazdă ( 23 ).

56.

Cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lounes ( 24 ) privea un resortisant spaniol, doamna Ormazabal, care, după ce a avut reședința în Regatul Unit începând cu anul 1996, a dobândit cetățenia britanică prin naturalizare în cursul anului 2009, păstrându‑și totodată și cetățenia spaniolă. În anul 2014, doamna Ormazabal s‑a căsătorit cu un resortisant algerian, domnul Lounes. Acesta a depus o cerere de acordare a permisului de ședere în calitate de soț al unui cetățean al Uniunii, care a fost respinsă de Secretary of State for the Home Department (ministrul de interne, Regatul Unit) pentru motivul că domnul Lounes a depășit perioada de ședere autorizată în Regatul Unit, cu încălcarea controalelor în materie de imigrație.

57.

Deși Curtea a constatat că doamna Ormazabal era resortisant spaniol și că și‑a exercitat libertatea de circulație prin deplasarea și șederea într‑un stat membru, altul decât cel al cărui cetățean este, și anume atunci când a părăsit Spania pentru a ajunge în Regatul Unit în cursul anului 1996, împrejurările cauzei au determinat Curtea să statueze că Directiva 2004/38 nu era aplicabilă în speță ( 25 ). Adoptând în această privință poziția exprimată în Concluziile avocatului general Bot ( 26 ), Curtea a considerat că dobândirea cetățeniei britanice de către doamna Ormazabal a determinat o schimbare a regimului juridic atât sub aspectul dreptului național, cât și al Directivei 2004/38 ( 27 ). Astfel, Curtea a considerat, pe de o parte, că doamna Ormazabal nu mai intra sub incidența noțiunii „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 și, pe de altă parte, că directiva menționată nu mai avea vocația de a reglementa șederea sa în Regatul Unit întrucât aceasta era, prin natura sa, necondiționată. Prin urmare, Curtea a statuat că domnul Lounes nu beneficia de un drept de ședere derivat în statul membru în cauză în temeiul dispozițiilor Directivei 2004/38 ( 28 ).

58.

Curtea și‑a orientat apoi reflecțiile asupra cetățeniei Uniunii ( 29 ). În această privință, Curtea a amintit că drepturile conferite unui cetățean al Uniunii prin articolul 21 alineatul (1) TFUE, inclusiv drepturile derivate de care beneficiază membrii familiei sale, urmăresc printre altele să favorizeze integrarea progresivă a cetățeanului Uniunii interesat în societatea statului membru gazdă ( 30 ). În continuare, Curtea a arătat că efectul util al drepturilor respective impune ca un cetățean aflat într‑o situație precum cea a doamnei Ormazabal să poată beneficia în continuare în statul membru gazdă de drepturile întemeiate pe dispoziția menționată după ce a dobândit cetățenia acestui stat membru pe lângă cetățenia sa de origine și în special să își poată dezvolta o viață de familie împreună cu soțul resortisant al unui stat terț, prin acordarea unui drept de ședere derivat acestuia din urmă ( 31 ). Mai precis, Curtea a statuat că domnul Lounes poate să beneficieze de un asemenea drept de ședere în temeiul articolului 21 alineatul (1) TFUE, în condiții care nu trebuiau să fie mai stricte decât cele prevăzute de Directiva 2004/38 pentru acordarea dreptului amintit unui resortisant al unui stat terț membru al familiei unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat dreptul de liberă circulație stabilindu‑se într‑un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este ( 32 ).

59.

Suntem pe deplin conștienți de diferențele dintre situația de fapt din prezenta cauză și cele care au condus la pronunțarea Hotărârii Metock și alții ( 33 ) și a Hotărârii Lounes ( 34 ). Totuși, după cum am arătat la punctul 52 din prezentele concluzii, apreciem că aceste două cauze sunt relevante în special pentru aprecierea caracterului dinamic sau evolutiv al noțiunii „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38.

60.

În ceea ce privește Hotărârea Metock și alții ( 35 ), considerăm că este interesant să observăm de la bun început că cei patru reclamanți din cauza principală, resortisanți ai unor țări terțe, invocau, în temeiul Directivei 2004/38, dreptul de a se stabili împreună cu soții lor cetățeni ai Uniunii în statul membru gazdă ( 36 ). Astfel, prezentarea la momentul respectiv a cererilor pentru obținerea unui permis de ședere de către acești resortisanți ai statului membru gazdă avusese loc într‑un moment în care soții lor cetățeni ai Uniunii locuiau deja acolo de câțiva ani. Prin urmare, Curtea a pronunțat hotărârea menționată în contextul recunoașterii unui drept de ședere derivat în statul membru gazdă în care soțul cetățean al Uniunii și‑a exercitat libertatea de circulație stabilindu‑se pe teritoriul său ( 37 ). Amintim că, în plus, Curtea a afirmat că cerința de a‑l însoți sau de a i se alătura cetățeanului Uniunii corespunde finalității drepturilor derivate de intrare și de ședere prevăzute de Directiva 2004/38 pentru membrii de familie ai cetățenilor Uniunii, dat fiind că, în caz contrar, „imposibilitatea ca cetățeanul Uniunii să fie însoțit de familia sa sau ca aceasta să i se alăture în statul membru gazdă ar fi de natură să aducă atingere libertății sale de circulație, descurajându‑l să își exercite drepturile de intrare și de ședere în acest stat membru” ( 38 ).

61.

Se poate considera, în lumina acestor informații, că statutul de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, în măsura în care a fost obținut ca urmare a căsătoriei unui resortisant al unui stat terț cu un cetățean al Uniunii care își exercita libertatea de circulație în statul membru gazdă în care locuiesc împreună, rămâne dobândit și nu mai poate fi pierdut?

62.

Considerăm că răspunsul este negativ ( 39 ).

63.

Întrucât hotărârea respectivă a fost pronunțată în contextul unor cereri depuse de resortisanți ai unor țări terțe soți ai unor cetățeni ai Uniunii având ca obiect dreptul resortisanților în cauză de a se stabili împreună cu soții lor cetățeni ai Uniunii în statul membru gazdă, din raționamentul Curții nu se poate deduce, contrar celor susținute de doamna Chenchooliah, că statutul de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 rămâne dobândit și nu mai poate fi pierdut într‑o situație precum cea în discuție în cauza principală.

64.

Pe de altă parte, caracterul dinamic sau evolutiv al calității de „destinatar” în sensul dispoziției menționate a fost pus în evidență recent de către Curte în Hotărârea Lounes ( 40 ). Astfel, împrejurările cauzei în care s‑a pronunțat această hotărâre, amintite la punctul 56 din prezentele concluzii, au determinat Curtea să afirme că, din momentul în care doamna Ormazabal, cetățean al Uniunii, a dobândit cetățenia statului membru gazdă, ea nu mai intra în sfera noțiunii de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, în pofida faptului că și‑a exercitat timp de aproape 20 de ani dreptul la liberă circulație în statul membru gazdă și chiar a dobândit un drept de ședere permanentă în sensul acestei directive ( 41 ).

65.

Dacă se aplică concluziile desprinse din cele două hotărâri în prezenta cauză pentru examinarea caracterului evolutiv al noțiunii „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, aceasta implică faptul că, într‑o primă etapă, doamna Chenchooliah, în calitate de soție a unui cetățean portughez, a obținut un drept de ședere derivat de mai puțin de trei luni în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva menționată. Ea era la momentul respectiv un „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, în măsura în care locuia împreună cu soțul său cetățean al Uniunii într‑un stat membru, altul decât cel al cărui cetățean era. Totuși, într‑o a doua etapă, doamna Chenchooliah și‑a pierdut calitatea de „destinatar” în sensul dispoziției în cauză ca urmare a întoarcerii soțului său în Portugalia, întrucât acesta din urmă nu mai îndeplinea condiția de a locui în statul membru gazdă și ea însăși nu mai îndeplinea condiția de a‑l însoți sau de a i se alătura în acest stat membru ( 42 ). Rezultă că, după întoarcerea soțului său în Portugalia și în măsura în care a rămas în Irlanda, unde nu mai locuiește cu el, doamna Chenchooliah nu mai corespunde noțiunii de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38.

66.

Prin urmare, problema aflată în centrul prezentei cauze rămâne deschisă: se poate considera că, în pofida faptului că nu mai este un „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, doamna Chenchooliah continuă să intre sub incidența acestei directive în ceea ce privește îndepărtarea sa din statul membru gazdă?

67.

După cum vom demonstra în considerațiile care urmează, avem convingerea că răspunsul este afirmativ.

68.

Trebuie să se arate mai întâi că, deși doamna Chenchooliah nu mai are calitatea de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38 și că, în consecință, și‑a pierdut dreptul de ședere în statul membru gazdă, aceasta nu implică în niciun caz că nu se pot aplica alte dispoziții din directiva respectivă. Desigur, aplicabilitatea Directivei 2004/38 este determinată de articolul 3 alineatul (1) din aceasta, pentru perioada în care un cetățean al Uniunii și membrii familiei sale sunt „destinatari” în sensul dispoziției menționate. Astfel, în perioada în cauză, ei beneficiază, în temeiul aceleiași directive, de dreptul la liberă circulație și ședere. Totuși, consecințele pierderii calității de „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, în special îndepărtarea, rămân legate întotdeauna de perioada în care cetățeanul Uniunii și membrii familiei sale locuiau în mod legal în statul membru gazdă în calitate de „destinatari” în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă.

69.

Vom analiza în continuare această idee.

70.

Din structura Directivei 2004/38 reiese că această directivă instituie un sistem de aplicare diferențiată a dispozițiilor sale. Simpla lectură a titlurilor diferitor capitole și a dispozițiilor Directivei 2004/38 este suficientă pentru aprecierea unui asemenea sistem ( 43 ). Astfel, structura directivei respective sugerează, pe de o parte, ideea evoluției situațiilor cetățeanului Uniunii și ale membrilor familiei sale pe care le reglementează, precum și a drepturilor pe care le conferă acestora și, pe de altă parte, ideea de integrare treptată a destinatarilor în statul membru gazdă. Astfel, Directiva 2004/38 reglementează ciclul de viață complet al exercitării libertății de circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei sale din momentul sosirii lor pe teritoriul unui stat membru, altul decât cel al cărui cetățean este cel dintâi, până în momentul plecării lor de acolo ( 44 ).

71.

Directiva 2004/38 instituie astfel un sistem care acoperă diferite tipuri de drepturi pentru diferite categorii de cetățeni și care, prin urmare, implică o „aplicare diferențiată” a dispozițiilor sale. O asemenea aplicare diferențiată ține de faptul că, pe de o parte, situațiile de intrare, de ședere sau de plecare a unui cetățean al Uniunii care și‑a exercitat libertatea de circulație și a membrilor familiei sale care îl însoțesc sau i se alătură pot fi foarte diferite și, pe de altă parte, situația lor se poate schimba în perioada șederii în statul membru gazdă. Aplicarea diferențiată a Directivei 2004/38 înseamnă pur și simplu că diferitele categorii în care se încadrează cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor (studenți, persoane aflate în căutarea unui loc de muncă, lucrători sau rezidenți permanenți etc.) pot avea diferite tipuri de drepturi în funcție de etapa în care se află (ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni, pentru o perioadă mai lungă de trei luni sau permanentă) și de condițiile de intrare sau de ședere pe care le îndeplinesc pe întreaga durată a exercitării dreptului lor la liberă circulație și ședere. Astfel, ciclul de viață complet al exercitării libertății lor de circulație intră în întregime în domeniul de aplicare al acestei directive ( 45 ).

72.

Pe de altă parte, această idee generală este în concordanță perfectă cu cea potrivit căreia sistemul prevăzut de Directiva 2004/38 reglementează dreptul de ședere în statul membru gazdă în mod gradual ( 46 ). Regăsim aici ideea de evoluție. Astfel, mai întâi, dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni prevăzut la articolul 6 din Directiva 2004/38 nu este supus niciunei alte condiții și niciunei alte formalități decât obligația de a deține o carte de identitate valabilă sau un pașaport valabil ( 47 ). Apoi, dreptul de ședere pentru o perioadă mai lungă de trei luni este subordonat condițiilor prevăzute la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 2004/38 ( 48 ). În sfârșit, dreptul de ședere permanentă ( 49 ) este prevăzut la articolul 16 din directiva menționată pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor lor care au avut reședința legală pe teritoriul statului membru gazdă o perioadă neîntreruptă de cinci ani ( 50 ). Prin urmare, cetățeanul Uniunii și membrii familiei sale pot traversa una sau mai multe etape ale exercitării libertății lor de circulație dacă îndeplinesc condițiile, variabile în funcție de durata șederii, prevăzute de Directiva 2004/38 ( 51 ), ceea ce favorizează „integrarea lor progresivă” în societatea statului membru gazdă.

73.

Totuși, dacă la un moment dat persoanele în cauză nu mai îndeplinesc condițiile prevăzute de Directiva 2004/38, cu consecința pierderii calității lor de „beneficiari” în sensul articolului 3 alineatul (1) din cuprinsul său și, prin urmare, a dreptului lor de intrare și de ședere în statul membru gazdă, aceasta nu înseamnă că nu le sunt aplicabile alte dispoziții ale directivei menționate. Aceste alte dispoziții reglementează nu doar condițiile de păstrare a dreptului de ședere și condițiile în care dreptul respectiv încetează să existe (articolele 12 și 14), ci și restrângerea dreptului de intrare și de ședere și protecția în cazul îndepărtării (articolul 15).

74.

În această privință, considerăm că este util să amintim că articolul 14 alineatul (2) din Directiva 2004/38 prevede că „cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora au dreptul de ședere prevăzut la articolele 7, 12 și 13 atât timp cât îndeplinesc condițiile prevăzute de aceste articole”. Articolele 12 și 13 din directiva respectivă reglementează păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii și, respectiv, păstrarea dreptului menționat în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat. Astfel, în timp ce situațiile prevăzute la aceste două articole nu afectează dreptul de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care au cetățenia unui stat membru ( 52 ), acest lucru nu este valabil pentru membrii de familie ai unui cetățean al Uniunii resortisanți ai unei țări terțe, care trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru păstrarea dreptului lor de ședere derivat. Dacă nu sunt îndeplinite condițiile stabilite la articolul 12 alineatul (2) și la articolul 13 alineatul (2) din Directiva 2004/38, persoanele în cauză își pierd dreptul de ședere fără a pierde protecția împotriva îndepărtării. Astfel, ele sunt protejate prin articolul 15 (capitolul III) din directiva respectivă, care reglementează restrângerea liberei circulații a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei sale pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică. Situația doamnei Chenchooliah intră sub incidența acestei din urmă dispoziții.

75.

În opinia noastră, din analiza articolelor 12 și 13 din Directiva 2004/38 reiese că, chiar dacă un resortisant al unei țări terțe își pierde dreptul de ședere derivat și, în consecință, nu mai este „destinatar” în sensul articolului 3 alineatul (1) din această directivă, directiva respectivă conferă protecție în cazul unei îndepărtări prevăzute la articolul 15 din aceeași directivă.

76.

Prin urmare, considerăm că este important, în această etapă a examinării noastre, să punem în evidență diferența esențială care există între prezenta cauză și cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Lounes ( 53 ).

77.

În cauza Lounes, schimbarea intervenită a fost o modificare fundamentală a statutului doamnei Ormazabal. Astfel, din hotărârea menționată reiese că, dobândind cetățenia statului membru gazdă, s‑a schimbat regimul juridic sub incidența căruia intra doamna Ormazabal atât în raport cu dreptul național, cât și cu Directiva 2004/38. În consecință, chiar dacă directiva respectivă a reglementat aproape 20 de ani exercitarea libertății sale de circulație în statul membru gazdă, această schimbare fundamentală a regimului juridic al doamnei Ormazabal a avut drept consecință faptul că situația sa nu a evoluat în cadrul domeniului de aplicare al Directivei 2004/38, ci, dimpotrivă, în afara acestuia, astfel încât directiva în cauză nu a mai fost aplicabilă doamnei Ormazabal după naturalizarea sa. Din acel moment, domnul Lounes nu a beneficiat de un drept de ședere derivat în statul membru gazdă în temeiul dispozițiilor Directivei 2004/38.

78.

În schimb, în cauza principală, întoarcerea soțului doamnei Chenchooliah în Portugalia a pus capăt ciclului de viață al dreptului lor la liberă circulație și ședere (propriu și derivat), cu consecința pierderii calității lor de „destinatari” în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2004/38, fără a determina însă pierderea protecției prevăzute de directiva menționată în cazul îndepărtării de pe teritoriul statului membru gazdă.

79.

Altfel spus, spre deosebire de situația doamnei Ormazabal, care, după dobândirea cetățeniei britanice, a ieșit din domeniul de aplicare al Directivei 2004/38 ca urmare a schimbării regimului juridic care decurge din modificarea statutului [intrând însă în continuare sub incidența articolului 21 alineatul (1) TFUE], cea a soțului doamnei Chenchooliah, după întoarcerea sa în Portugalia, nu mai este reglementată de directiva respectivă, fără ca aceasta să însemne că s‑a schimbat regimul său juridic. Acesta din urmă va putea astfel, în viitor, să își exercite dreptul la liberă circulație în Irlanda în temeiul Directivei 2004/38, în timp ce doamna Ormazabal, în calitate de cetățean britanic, se bucură de un drept de ședere necondiționat în Regatul Unit. Așadar, această directivă nu poate reglementa dreptul său de ședere în statul membru menționat.

80.

Prin urmare, spre deosebire de situația domnului Lounes, care, după dobândirea cetățeniei britanice a soției sale, nu a putut să beneficieze de un drept de ședere în sensul Directivei 2004/38, cea a doamnei Chenchooliah, după întoarcerea soțului său în Portugalia, intră în special în domeniul de aplicare al altor dispoziții ale acestei directive în ceea ce privește îndepărtarea sa ( 54 ).

81.

După cum reiese din considerațiile prezentate la punctele 68-80 din prezentele concluzii, este clar că îndepărtarea doamnei Chenchooliah intră sub incidența Directivei 2004/38, în special a articolului 15 din aceasta.

82.

Alte trei considerații ni se par importante în această privință.

83.

În primul rând, observăm că, în cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea Metock și alții ( 55 ), ministrul susținuse deja o interpretare largă a aplicării legislației naționale privind străinii în cazul soților care sunt membri ai familiei unui cetățean al Uniunii. Poziția respectivă a fost respinsă de Curte la punctele 60-70 din hotărârea sa. În acest context, Curtea a reamintit în special competența legiuitorului Uniunii de a reglementa condițiile de intrare și de ședere a membrilor familiei unui cetățean al Uniunii pe teritoriul statelor membre dacă imposibilitatea ca cetățeanul Uniunii să fie însoțit de familia sa sau ca aceasta să i se alăture în statul membru gazdă ar fi de natură să aducă atingere libertății sale de circulație, descurajându‑l să își exercite drepturile de intrare și de ședere în acest stat membru ( 56 ).

84.

Mai mult, a recunoaște statelor membre posibilitatea de a decide îndepărtarea de pe teritoriul statului membru gazdă, în conformitate cu garanțiile procedurale prevăzute de Directiva 2004/38, sau expulzarea, în temeiul legislației naționale privind străinii, a resortisanților unor țări terțe membri ai familiei unor cetățeni ai Uniunii ar avea drept efect că libertatea de circulație a cetățenilor Uniunii într‑un stat membru a cărui cetățenie nu o au ar varia de la un stat membru la altul, în funcție de dispozițiile dreptului național în materie de imigrație, în special cele care autorizează expulzările cu interdicție de intrare cu durată nedeterminată. Un asemenea rezultat nu ar putea fi conciliat cu dreptul tuturor cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre.

85.

În al doilea rând, este important de subliniat că, după cum a arătat în mod expres Comisia, interpretarea potrivit căreia un cetățean al Uniunii și membrii familiei sale ar fi supuși unor proceduri de îndepărtare diferite ar aduce atingere obiectivului constând în asigurarea protecției vieții de familie și în facilitarea exercitării libertății de circulație ( 57 ). Astfel, dacă un resortisant al unei țări terțe căsătorit cu un cetățean al Uniunii care nu își mai exercită dreptul la liberă circulație poate fi expulzat în temeiul legislației naționale privind străinii, care prevede o interdicție de intrare pe teritoriul irlandez pe durată nedeterminată, cum este situația în speță, acest lucru ar însemna în realitate că cetățeanul Uniunii ar fi împiedicat să se întoarcă în viitor în Irlanda împreună cu soțul său în cazul în care ar dori să își utilizeze libertatea de circulație în statul membru respectiv ( 58 ).

86.

În această privință, Curtea a amintit deja că, potrivit considerentului (5) al Directivei 2004/38, „pentru a se putea exercita în condiții obiective de demnitate, dreptul tuturor cetățenilor Uniunii la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre ar trebui să fie acordat și membrilor familiilor acestora, indiferent de cetățenie” ( 59 ). În opinia noastră, este logic să se considere că respectivele „condiții obiective de demnitate” trebuie să se extindă asupra întregului ciclu de viață al exercitării libertății de circulație a cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor, de la sosirea acestora în statul membru gazdă până la plecarea lor de pe teritoriul său. Pe de altă parte, considerentul (25) precizează în special că este necesar să fie prevăzute în detaliu garanții procedurale pentru a se asigura un înalt nivel de protecție a drepturilor cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor, în eventualitatea că acestora li se refuză dreptul de intrare sau ședere în alt stat membru.

87.

În sfârșit, în al treilea rând, poziția adoptată la punctele 68-80 din prezentele concluzii în sensul că doamna Chenchooliah continuă să fie vizată de Directiva 2004/38, în special de articolul 15 din aceasta, în ceea ce privește îndepărtarea sa este conformă cu necesitatea de a nu interpreta dispozițiile Directivei 2004/38 restrictiv și de a nu le priva de efectul lor util ( 60 ).

88.

Prin urmare, având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că, în măsura în care încetarea sau expirarea unui drept de ședere este determinată de sfârșitul exercitării libertății de circulație, îndepărtarea de pe teritoriul statului membru gazdă a unui resortisant al unei țări terțe căsătorit cu un cetățean al Uniunii continuă să fie reglementată de Directiva 2004/38, în special de articolul 15 din aceasta, atunci când cetățeanul în cauză a încetat să își utilizeze libertatea de circulație în statul membru gazdă, întorcându‑se în statul membru al cărui cetățean este.

89.

Directiva 2004/38 prevede limitări și garanții procedurale aplicabile în cazul îndepărtării cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor. Mai precis, această directivă stabilește o distincție între două regimuri diferite, întemeiată pe motivele care justifică îndepărtarea. Astfel, o decizie de îndepărtare poate fi justificată fie prin motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică (capitolul VI), fie prin alte motive (articolul 15), în special prin faptul că un destinatar în sensul Directivei 2004/38 încetează să îndeplinească condițiile de ședere prevăzute de aceasta.

90.

Deși suntem de acord cu poziția ministrului potrivit căreia motivele invocate pentru justificarea îndepărtării doamnei Chenchooliah nu fac parte din motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică prevăzute de Directiva 2004/38, considerăm că este de neconceput, pentru motivele pe care le vom prezenta în continuare, ca situația doamnei Chenchooliah să nu intre sub incidența articolului 15 din această directivă.

91.

Ministrul, precum și guvernele care au prezentat observații susțin că, într‑o situație precum cea a doamnei Chenchooliah, decizia de îndepărtare nu este reglementată de dispozițiile capitolului VI din Directiva 2004/38, ci de legislația națională privind străinii (decizie de expulzare) ( 61 ).

92.

În schimb, doamna Chenchooliah susține că o decizie de îndepărtare împotriva sa trebuie să fie luată în temeiul și cu respectarea cerințelor impuse de dispozițiile capitolului VI din Directiva 2004/38, în special ale articolelor 27 și 28 din directiva menționată.

93.

În primul rând, înainte de a examina gradul de protecție împotriva îndepărtării de care beneficiază un resortisant al unei țări terțe căsătorit cu un cetățean al Uniunii, cum este doamna Chenchooliah, trebuie amintit că din titlul capitolului VI din Directiva 2004/38 reiese că dispozițiile cuprinse în acest capitol, în special articolul 27, reglementează restrângerea dreptului de intrare și a dreptului de ședere pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică.

94.

Este evident că motivele invocate pentru justificarea îndepărtării doamnei Chenchooliah nu sunt întemeiate pe motivele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică avute în vedere de capitolul VI din Directiva 2004/38 ( 62 ). Astfel, după cum a arătat ministrul în observațiile sale scrise și a confirmat în ședință, îndepărtarea sa este întemeiată pe faptul că soțul său cetățean al Uniunii nu își mai exercită, după întoarcerea sa în Portugalia, dreptul la liberă circulație în Irlanda. Ministrul a afirmat totodată că o decizie de expulzare, cum este proiectul de decizie care urmărește expulzarea doamnei Chenchooliah, este o măsură de control al imigrației care este adoptată în scopuri economice.

95.

În al doilea rând, considerăm că este util să revenim la Hotărârea Metock și alți ( 63 ) și să facem referire la punctele 94 și 95 din cuprinsul său. Amintim că, la punctul 94 din hotărârea respectivă, Curtea a statuat că „[a]plicarea Directivei 2004/38 numai membrilor familiei unui cetățean al Uniunii care îl «însoțesc» sau i «se alătură» acestuia din urmă echivalează astfel cu limitarea dreptului de intrare și de ședere al membrilor familiei unui cetățean al Uniunii în statul membru în care acesta locuiește”. Totuși, Curtea a precizat, la punctul 95 din aceeași hotărâre, că „[d]in momentul în care resortisantul unei țări terțe membru al familiei unui cetățean al Uniunii are, în temeiul Directivei 2004/38, dreptul de intrare și de ședere în statul membru gazdă, acest stat nu poate să restrângă respectivul drept decât cu respectarea articolelor 27 și 35 din directiva menționată” ( 64 ). În opinia noastră, această precizare nu poate fi apreciată făcând abstracție de situația de fapt în care a fost pronunțată hotărârea, și anume de aspectul că cetățenii în cauză ai Uniunii se stabiliseră în statul membru gazdă și locuiau acolo împreună cu soții lor resortisanți ai unor țări terțe. Prin urmare, o asemenea precizare a Curții trebuie să fie înțeleasă în sensul că, în cazul în care și atât timp cât resortisantul unei țări terțe căsătorit cu un cetățean al Uniunii care își exercită libertatea de circulație locuiește împreună cu cetățeanul amintit în statul membru gazdă și, în consecință, pierde dreptul de intrare și dreptul de ședere derivat de care beneficiază în temeiul Directivei 2004/38, aceste drepturi nu pot fi limitate decât cu respectarea, printre altele, a articolelor 27 și 35 din directiva respectivă.

96.

Aplicat în speță, acest lucru înseamnă că, întrucât soțul doamnei Chenchooliah s‑a întors în Portugalia și cuplul nu mai locuiește împreună în statul membru gazdă, doamna Chenchooliah nu mai beneficiază de protecția împotriva îndepărtării prevăzută la articolele 27 și 28 din Directiva 2004/38.

97.

Rezultă că situația doamnei Chenchooliah nu intră, în principiu, în domeniul de aplicare al capitolului VI din Directiva 2004/38 ( 65 ). Totuși, după cum am arătat la punctele 72-74 din prezentele concluzii, aceasta nu înseamnă că doamna Chenchooliah nu intră în domeniul de aplicare al altor dispoziții din directiva menționată, în special al articolului 15 din aceasta, care reglementează garanțiile procedurale pentru îndepărtarea cetățenilor Uniunii și a membrilor familiilor lor care au avut reședința în trecut în statul membru gazdă în calitate de „destinatari” în sensul articolului 3 alineatul (1) din aceeași directivă.

98.

În conformitate cu articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38, „[p]rocedurile prevăzute la articolele 30 și 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât cele de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică” ( 66 ).

99.

În primul rând, din lectura pur literală a articolului 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38 reiese că garanțiile procedurale la care face trimitere dispoziția respectivă (articolele 30 și 31) se aplică „prin analogie oricărei decizii ce restrânge libera circulație a unui cetățean al Uniunii și a membrilor familiei acestuia”. Aceasta înseamnă că dispoziția menționată se aplică oricărei decizii de îndepărtare care restrânge libera circulație nu doar a unui cetățean al Uniunii, ci și a membrilor familiei sale. De asemenea, din textul dispoziției în cauză rezultă că ea nu acoperă deciziile luate pentru motive de ordine publică, siguranță publică sau sănătate publică, ci numai pe cele luate „pentru alte motive”. Prin urmare, este necesar să se considere că sintagma „alte motive” de la articolul 15 alineatul (1) din Directiva 2004/38 privește, printre altele, pierderea dreptului de ședere derivat în statul membru gazdă ca urmare a întoarcerii cetățeanului Uniunii în statul membru al cărui cetățean este, cum este cea în discuție în litigiul principal.

100.

În al doilea rând, dacă se ține seama de dispozițiile care însoțesc articolul 15 din Directiva 2004/38, trebuie amintit că articolul respectiv face parte din capitolul III din aceeași directivă, intitulat „Dreptul de ședere”. Dispozițiile capitolului menționat privesc în special dreptul de ședere pentru o perioadă de cel mult trei luni (articolul 6), dreptul de ședere pentru o perioadă mai lungă de trei luni (articolul 7), precum și, pe de o parte, păstrarea dreptului de ședere de către membrii de familie în eventualitatea decesului sau a plecării cetățeanului Uniunii (articolul 12), în caz de divorț, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat (articolul13) și, pe de altă parte, păstrarea dreptului de ședere prevăzut la articolele 6, 7, 12 și 13, în măsura în care destinatarii acestor drepturi îndeplinesc condițiile prevăzute la articolele în cauză (articolul 14). În acest context, după cum a arătat în mod corect Comisia, articolul 15 din Directiva 2004/38 acoperă situațiile în care un cetățean al Uniunii și membrii familiei sale care îl însoțesc sau i se alătură nu mai îndeplinesc condițiile de ședere prevăzute de directivă (articolele 6, 7, 12, 13 sau 14) și, în consecință, își pierd dreptul de ședere propriu sau derivat ( 67 ). În speță, este cert că doamna Chenchooliah a avut reședința în Irlanda în calitate de soție a unui cetățean al Uniunii care și‑a utilizat libertatea de circulație în statul membru respectiv în temeiul dreptului de ședere derivat pentru o perioadă de cel mult trei luni prevăzut la articolul 6 alineatul (2) din Directiva 2004/38, drept pe care aceasta l‑a pierdut ca urmare a întoarcerii soțului său în Portugalia.

101.

Prin urmare, analizat în contextul său, articolul 15 din Directiva 2004/38 trebuie interpretat în sensul că vizează un cetățean al Uniunii și membrii familiei sale resortisanți ai unei țări terțe într‑o situație precum cea a doamnei Chenchooliah. Interpretarea respectivă este singura care poate garanta realizarea obiectivelor urmărite de directiva menționată.

102.

Concluzia de mai sus este confirmată de analiza finalității Directivei 2004/38.

103.

În această privință, trebuie amintit mai întâi că, potrivit unei interpretări constante a Curții, legiuitorul Uniunii a recunoscut importanța de a se asigura protecția vieții de familie a resortisanților statelor membre în vederea eliminării obstacolelor în calea exercitarea libertăților fundamentale garantate prin Tratatul FUE ( 68 ). După cum am arătat la punctele 85 și 86 din prezentele concluzii, neaplicarea articolului 15 din Directiva 2004/38 în cazul membrilor de familie resortisanți ai unei țări terțe, care considerăm că ar fi de neconceput, ar avea drept consecință faptul că un cuplu căsătorit ar putea fi îndepărtat din statul membru gazdă în temeiul unor regimuri juridice diferite, ceea ce ar aduce atingere obiectivului de a asigura protecția vieții de familie și de a facilita exercitarea libertății de circulație. În speță, dacă doamna Chenchooliah ar fi expulzată în temeiul, printre altele, al articolului 3 alineatul (1) din Legea din 1999 privind imigrația, i s‑ar aplica o interdicție de intrare pe teritoriul irlandez. Chiar dacă, astfel cum a arătat ministrul în observațiile sale scrise, articolul 3.11 din această lege prevede că o persoană vizată de o decizie de expulzare poate solicita ministrului ca decizia respectivă să fie modificată sau revocată, ministrul a confirmat în ședință că această competență este totuși discreționară.

104.

În continuare, trebuie amintit că, în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2004/38, statul membru gazdă nu poate însoți decizia de îndepărtare menționată la articolul 15 alineatul (1) din aceeași directivă de o interdicție de intrare pe teritoriul său. Prin urmare, este evident că recurgerea de către statul membru gazdă la o decizie de expulzare în temeiul legislației naționale privind străinii, însoțită de o interdicție de intrare pe teritoriul său, ar constitui, în orice caz, o încălcare a cerințelor de la articolul 15 alineatul (3) din Directiva 2004/38. În plus, o astfel de recurgere ar implica în realitate ca cetățeanul Uniunii să fie împiedicat să se întoarcă în viitor în Irlanda împreună cu soțul său resortisant al unei țări terțe în situația în care ar dori să își utilizeze libertatea de circulație în statul membru menționat.

105.

În sfârșit, neaplicarea articolului 15 din Directiva 2004/38 în situații precum cea în discuție în litigiul principal ar avea drept consecință lipsirea dispoziției respective de o parte a conținutului său, privând‑o de efectul său util.

106.

Pentru toate motivele de mai sus, considerăm că articolele 15, 30 și 31 din Directiva 2004/38 trebuie interpretate în sensul că se aplică unei decizii de îndepărtare a unui resortisant al unei țări terțe soț al unui cetățean al Uniunii, cum este reclamanta din litigiul principal.

107.

Având în vedere ansamblul considerațiilor care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de High Court (Înalta Curte, Irlanda) după cum urmează:

„Articolele 15, 30 și 31 din Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul (UE) nr. 492/2011 al Parlamentului European și al Consiliului din 5 aprilie 2011, trebuie interpretate în sensul că se aplică unei decizii de îndepărtare a unui resortisant al unei țări terțe, care a fost luată pentru motivul că acesta nu mai dispune de dreptul de ședere în temeiul directivei menționate, în situația în care resortisantul respectiv s‑a căsătorit cu un cetățean al Uniunii într‑un moment în care acesta își exercita libertatea de circulație prin deplasarea și șederea într‑un alt stat membru decât cel al cărui cetățean este, în temeiul articolului 6 alineatul (1) din directiva în cauză, cetățean care s‑a întors ulterior în statul membru al cărui cetățean este.”