–

pentru ExxonMobil Production Deutschland GmbH, de S. Altenschmidt, Rechtsanwalt;

–

pentru Bundesrepublik Deutschland, de M. Fleckner, în calitate de agent;

–

pentru guvernul german, de T. Henze și de J. Möller, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. C. Becker și de J.‑F. Brakeland, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 3 litera (u), a articolului 10a și a anexei I la Directiva 2003/87/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 13 octombrie 2003 de stabilire a unui sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră în cadrul Comunității și de modificare a Directivei 96/61/CE a Consiliului (JO 2003, L 275, p. 32, Ediție specială, 15/vol. 10, p. 78), astfel cum a fost modificată prin Directiva 2009/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2009 (JO 2009, L 140, p. 63) (denumită în continuare „Directiva 2003/87”), precum și a articolului 3 literele (c) și (h) din Decizia 2011/278/UE a Comisiei din 27 aprilie 2011 de stabilire, pentru întreaga Uniune, a normelor tranzitorii privind alocarea armonizată și cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva 2003/87 (JO 2011, L 130, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între ExxonMobil Production Deutschland GmbH (denumită în continuare „ExxonMobil”), pe de o parte, și Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania), pe de altă parte, în legătură cu o cerere de alocare de cote de emisie de gaze cu efect de seră (denumite în continuare „cote de emisie”) cu titlu gratuit unei instalații de tratare a gazelor naturale care desfășoară, printre altele, o activitate de recuperare a sulfului, în cadrul căreia generează, prin arderea combustibililor, energie electrică și căldură eliberând dioxid de carbon (CO2) în atmosferă.

3

Considerentul (8) al Directivei 2003/87 are următorul cuprins:

„Este necesar ca statele membre să țină seama la alocarea cotelor de potențialul activităților care implică procese industriale de reducere a emisiilor.”

4

Articolul 1 din această directivă, intitulat „Obiectul”, prevede:

„Prezenta directivă instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie de gaze cu efect de seră […] pentru a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într‑un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic.

[…]”

5

Sub titlul „Sfera de aplicare”, articolul 2 alineatul (1) din respectiva directivă prevede:

„Prezenta directivă se aplică emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I și gazelor cu efect de seră din anexa II.”

6

Potrivit articolului 3 din aceeași directivă, intitulat „Definiții”:

„În sensul prezentei directive, se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

7

Articolul 10 din Directiva 2003/87, intitulat „Licitarea cotelor”, prevede la alineatul (1):

„Începând din 2013, statele membre scot la licitație toate cotele care nu sunt alocate cu titlu gratuit în conformitate cu articolele 10a și 10c. […]”

8

Sub titlul „Norme comunitare tranzitorii privind alocarea de cote cu titlu gratuit”, articolul 10a din această directivă prevede:

„(1)   Până la 31 decembrie 2010, Comisia adoptă dispoziții integral armonizate de punere în aplicare pentru o alocare armonizată a cotelor […]

[…]

Măsurile menționate la primul paragraf stabilesc, în măsura posibilului, criteriile de referință ex ante la nivel comunitar pentru a se asigura că modalitățile de alocare încurajează tehnici eficiente din punct de vedere al reducerii emisiilor de gaze cu efect de seră și al ameliorării randamentului energetic, ținând seama de cele mai eficiente tehnici, de produse de substituție, de procese alternative de producție, de cogenerarea cu un randament ridicat, de recuperarea gazelor reziduale în mod eficient din punct de vedere energetic, de utilizarea biomasei și de captarea și stocarea CO2 în locurile în care există astfel de instalații, fără să se stimuleze creșterea nivelului emisiilor. Sunt interzise alocările cu titlu gratuit pentru producția de energie electrică, cu excepția cazurilor prevăzute la articolul 10c și a energiei electrice produse din gaze reziduale.

[…]

(3)   Sub rezerva dispozițiilor alineatelor (4) și (8) și fără a aduce atingere articolului 10c, se interzice alocarea de cote cu titlu gratuit pentru producătorii de energie electrică, pentru instalațiile de captare de CO2, conductele de transport de CO2 sau siturile de stocare a CO2.

(4)   În ceea ce privește producerea de căldură sau răcirea, cotele cu titlu gratuit se alocă pentru sistemele de încălzire centralizată, precum și pentru instalațiile de cogenerare cu randament ridicat, definite de Directiva 2004/8/CE [a Parlamentului European și a Consiliului din 11 februarie 2004 privind promovarea cogenerării pe baza cererii de energie termică utilă pe piața internă a energiei și de modificare a Directivei 92/42/CEE (JO 2004, L 52, p. 50, Ediție specială, 12/vol. 2, p. 107)], pentru o cerere justificată din punct de vedere economic. În fiecare an ulterior anului 2013, cantitatea totală a cotelor alocate acestor instalații pentru producția de energie termică se ajustează cu factorul linear menționat la articolul 9.

(5)   Cantitatea anuală maximă de cote utilizată ca bază pentru calcularea cotelor alocate instalațiilor care nu intră sub incidența alineatului (3) și care nu sunt nou intrate nu depășește suma reprezentată de:

Dacă este cazul, se aplică un factor de corecție transsectorial uniform.

[…]

(7)   […]

Sunt interzise alocările cu titlu gratuit instalațiilor nou intrate pentru producerea de energie electrică.

[…]

(8)   Până la 31 decembrie 2015, sunt disponibile maximum 300 de milioane de cote din rezerva instalațiilor nou intrate, pentru a contribui la stimularea elaborării și funcționării unui număr de până la 12 proiecte demonstrative comerciale care vizează captarea și stocarea geologică a CO2 (CSC) sigură din punctul de vedere al mediului, precum și a unor proiecte demonstrative din domeniul tehnologiilor pentru energie din surse regenerabile, desfășurate pe teritoriul Uniunii.

Cotele sunt disponibile pentru a sprijini proiecte demonstrative care prevăd dezvoltarea, în zone cu o amplasare echilibrată din punct de vedere geografic, a unei game ample de tehnologii CSC și de tehnologii inovatoare din domeniul energiei din surse regenerabile care nu sunt încă viabile din punct de vedere comercial. Atribuirea cotelor depinde de evitarea verificată a emisiilor de CO2.

[…]

(11)   Sub rezerva dispozițiilor articolului 10b, cantitatea de cote alocate cu titlu gratuit în temeiul alineatelor (4)-(7) din prezentul articol în 2013 este de 80 % din cantitatea stabilită în conformitate cu măsurile menționate la alineatul (1). Ulterior, alocarea cu titlu gratuit scade în fiecare an cu aceeași cantitate, până la 30 % alocări gratuite în 2020, cu scopul de a se ajunge la nicio alocare cu titlu gratuit în 2027.

(12)   Sub rezerva articolului 10b, în 2013 și în fiecare an ulterior până în 2020, instalațiilor din sectoarele sau subsectoarele expuse la un risc semnificativ de relocare a emisiilor de dioxid de carbon li se atribuie, în conformitate cu alineatul (1), cote cu titlu gratuit la un nivel de 100 % din cantitatea stabilită în conformitate cu măsurile prevăzute la alineatul (1).

[…]

(14)   Pentru a stabili sectoarele sau subsectoarele menționate la alineatul (12), Comisia evaluează, la nivel comunitar, măsura în care sectorul sau subsectorul în cauză poate, la nivelul relevant de clasificare, transfera costul direct al cotelor solicitate și costurile indirecte provenite din creșterea prețurilor la energie electrică ca urmare a aplicării prezentei directive în prețul produselor, fără a pierde o parte semnificativă a cotei de piață în favoarea instalațiilor mai puțin eficiente din punct de vedere al emisiilor de carbon, situate în afara Comunității. […]

[…]”

9

Articolul 10c din directiva 2003/87 acordă statelor membre, prin intermediul unei cereri adresate Comisiei, opțiunea de a acorda cote de emisie cu titlu gratuit pentru modernizarea producției de energie electrică.

10

Anexa I la această directivă conține, în conformitate cu titlul său, un tabel care enumeră categoriile de activități cărora li se aplică aceasta. Printre aceste activități figurează „arderea combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 [megawați (MW)] (cu excepția instalațiilor pentru incinerarea deșeurilor periculoase sau municipale)”.

11

Anexa II la directiva menționată, intitulată „Gazele cu efect de seră menționate la articolele 3 și 30”, indică, printre altele, CO2‑ul.

12

Considerentele (15) și (19) ale Directivei 2009/29 au următorul cuprins:

[…]

13

Potrivit considerentului (31) al Deciziei 2011/278:

„Având în vedere că licitarea integrală trebuie să devină regulă în sectorul energetic începând din 2013, ca urmare a capacității sectorului de a transfera costul crescut al [CO2], și faptul că nu trebuie să se efectueze alocări cu titlu gratuit pentru nicio metodă de producere a energiei electrice, cu excepția alocării tranzitorii cu titlu gratuit pentru modernizarea producției de energie electrică și pentru energia electrică produsă din gaze reziduale, prezenta decizie nu trebuie să includă alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii pentru producția sau consumul de energie electrică. […]”

14

Articolul 3 din această decizie prevede:

„În sensul prezentei decizii se aplică următoarele definiții:

[…]

[…]

[…]”

15

Articolul 6 din decizia menționată, intitulat „Divizarea în subinstalații”, prevede:

„(1)   În sensul prezentei decizii, statele membre divizează fiecare instalație eligibilă pentru alocarea cu titlu gratuit a cotelor de emisii în temeiul articolului 10a din Directiva [2003/87] în una sau mai multe dintre următoarele subinstalații, după caz:

[…]”

16

Articolul 10 din aceeași decizie, intitulat „Alocarea la nivelul instalației”, prevede:

„(1)   Pe baza datelor colectate în conformitate cu articolul 7, statele membre calculează în fiecare an numărul de cote de emisii alocate cu titlu gratuit fiecărei instalații autorizate de pe teritoriul lor începând din 2013, în conformitate cu alineatele (2)-(8).

(2)   În acest scop, statele membre determină mai întâi numărul anual preliminar de cote de emisii alocate cu titlu gratuit, pentru fiecare subinstalație separat, după cum urmează:

[…]

[…]”

17

Regulamentul (UE) nr. 601/2012 al Comisiei din 21 iunie 2012 privind monitorizarea și raportarea emisiilor de gaze cu efect de seră în conformitate cu Directiva 2003/87 (JO 2012, L 181, p. 30) definește, la articolul 3 punctul 40, „CO2 inerent” drept „CO2 care face parte dintr‑un combustibil”.

18

Potrivit articolului 48 alineatul (1) din acest regulament:

„CO2 inerent care este transferat într‑o instalație, inclusiv cel aflat în componența gazului natural sau a gazelor reziduale, inclusiv gazul de furnal sau gazul de cocserie, este inclus în factorul de emisie definit pentru combustibilul respectiv.”

19

Articolul 9 din Treibhausgas‑Emissionshandelsgesetz (Legea privind comercializarea drepturilor de emisie de gaze cu efect de seră) din 21 iulie 2011 (BGBl. 2011 I, p. 1475, denumită în continuare „TEHG”) are următorul cuprins:

„1   Operatorilor instalațiilor li se alocă o cotă cu titlu gratuit pe baza principiilor enunțate la articolul 10a […] din Directiva 2003/87 […] în versiunea aplicabilă și pe baza celor enunțate în Decizia 2011/278 […]

[…]

6   Volumul de cote definitiv alocat instalației este egal cu produsul dintre volumul de cote provizoriu alocat instalației calculat în temeiul alineatelor 1-5 și factorul de corecție transsectorial stabilit de Comisia Europeană în conformitate cu articolul 15 alineatul (3) din normele de alocare armonizate ale Uniunii Europene. În cadrul alocării pentru căldura generată de producătorii de energie electrică, factorul linear menționat la articolul 10a alineatul (4) din Directiva [2003/87] înlocuiește factorul de corecție menționat în prima teză, calculul fiind bazat pe numărul anual provizoriu de cote care trebuie alocate cu titlu gratuit producătorului de energie electrică în cauză pentru anul 2013.”

20

Partea 2 din anexa 1 la TEHG, intitulată „Activități”, menționează, pe de o parte, la punctul 1, printre instalațiile ale căror emisii intră în domeniul de aplicare al acestei legi, „[u]nități de ardere a combustibililor cu o putere termică nominală totală de 20 [megawați (MW)] sau mai mare într‑o instalație, cu excepția cazului în care sunt menționate de unul dintre punctele de mai jos”. Pe de altă parte, partea 2 din anexa 1 la TEHG enumeră, la punctele 2-4, diverse tipuri de „[i]nstalații pentru producția de energie electrică, abur, apă caldă, căldură de proces sau gaze reziduale încălzite”, ale căror emisii sunt de asemenea acoperite de domeniul de aplicare al TEHG.

21

Articolul 2 din Verordnung über die Zuteilung von Treibhausgas‑Emissionsberechtigungen in der Handelsperiode 2013 bis 2020 (Regulamentul privind alocarea de cote de emisie de gaze cu efect de seră pentru perioada de comercializare 2013-2020) din 26 septembrie 2011 (BGBl. 2011 I, p. 1921, denumit în continuare „ZuV 2020”) definește, la punctul 21 al acestuia, „producătorul de energie electrică” ca fiind orice „[i]nstalație care a produs și a vândut către terți energie electrică după 31 decembrie 2004 și care desfășoară numai una dintre activitățile prevăzute în partea 2 punctele 1-4 din anexa 1 [la TEHG]”.

22

Articolul 2 din ZuV 2020 definește, la punctele 29 și 30 ale acestuia, noțiunile de „subinstalația emisiilor de proces” și „subinstalația căldurii de referință” în termeni similari cu cei ai articolului 3 literele (h) și (c) din Decizia 2011/278. Articolul 2 punctul 29 litera b) subpunctul ee) din ZuV 2020 corespunde astfel articolului 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278.

23

ExxonMobil a exploatat până la finalul anului 2013 o instalație de tratare a gazelor naturale în Steyerberg (Germania) (denumită în continuare „instalația în cauză”). Această instalație era constituită din stații de desulfurare și din stații de uscare a gazelor naturale, din stații de recuperare a sulfului (denumite „stații Claus”), din stații de purificare a gazelor reziduale, precum și din stații secundare. Acestea din urmă cuprindeau un cazan de abur, un dispozitiv de motoare cu gaz, dispozitive de ardere de urgență și o centrală termică cu condensare.

24

Această centrală termică era racordată la rețeaua publică de energie electrică, fiind injectate constant în aceasta cantități mici de energie electrică pentru a asigura alimentarea continuă a instalației cu electricitate în cazul unei defecțiuni la stațiile Claus, care ar fi condus la pierderea anumitor cantități de vapori. Din bilanțul electric care reia datele cu privire la producerea, importul, exportul și consumul de energie electrică în instalația în cauză pentru anii 2005-2010 reiese că, în unii dintre acești ani, această instalație a consumat mai multă energie electrică decât a produs.

25

Prin decizia din 24 februarie 2014, Deutsche Emissionshandelsstelle (Serviciul german de comercializare a cotelor de emisie, denumit în continuare „DEHSt”) a alocat ExxonMobil, pentru perioada de comercializare cuprinsă între anul 2013 și anul 2020, 1179523 de cote de emisie cu titlu gratuit. Această alocare se întemeia pe aplicarea, în parte, a căldurii de referință și, în parte, a combustibililor de referință. Existența unui risc de relocare a emisiilor de dioxid de carbon în sectorul în cauză a fost de asemenea luată în considerare la calcularea alocării respective. În schimb, DEHSt a refuzat să aloce ExxonMobil cotele de emisie cu titlu gratuit suplimentare pe care aceasta le solicita pentru emisiile de proces. Prin decizia din aceeași zi, DEHSt a revocat decizia de alocare cu efect de la 1 ianuarie 2014, ca urmare a încetării activității declarate de ExxonMobil. Această revocare nu este contestată.

26

Prin decizia din 12 februarie 2016, DEHSt a respins contestația formulată de ExxonMobil privind refuzul opus cererii sale de alocare de cote de emisie cu titlu gratuit suplimentare cu titlu de emisii de proces pentru anul 2013.

27

Din motivele furnizate de DEHSt în susținerea acestei din urmă decizii reiese că respectiva cerere de alocare pentru emisii de proces se referea la emisiile de CO2 conținut în mod obișnuit în gazul natural, cu alte cuvinte „CO2 inerent”, în sensul articolului 3 punctul 40 din Regulamentul nr. 601/2012, care intervenea în urma procesului care avea loc în stațiile Claus (denumit în continuare „procesul Claus”). Procesul Claus consta într‑o reacție chimică exotermă prin care din hidrogenul sulfurat (H2S) se obținea sulf elementar. Căldura produsă prin această reacție ar fi captată de cazane de recuperare înainte de a fi utilizată în instalația în cauză. Utilizarea acestei călduri ar fi condus la alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit prin aplicarea căldurii de referință. La finalul procesului Claus, CO2‑ul inerent ar fi eliberat în atmosferă printr‑un coș de evacuare. În urma acestui proces nu s‑ar obține CO2 suplimentar față de cel conținut în mod obișnuit în gazul natural.

28

DEHSt a considerat că, în asemenea circumstanțe, cotele de emisie cu titlu gratuit nu puteau fi alocate pentru o „subinstalație a emisiilor de proces” în sensul articolului 2 punctul 29 litera b) subpunctul ee) din ZuV 2020, care transpune în dreptul german articolul 3 litera (h) punctul (v) din Decizia 2011/278. În opinia DEHSt, condiția prevăzută de aceste dispoziții, potrivit căreia emisiile trebuie să rezulte din utilizarea unei materii prime care conține carbon, nu era îndeplinită. Astfel, emisiile de CO2 inerent nu ar rezulta din procesul Claus din moment ce acest CO2 nu ar contribui și nici nu ar fi necesar reacției chimice care caracterizează acest proces. În opinia DEHSt, doar H2S constituia materia primă utilizată pentru producerea de sulf, întrucât CO2‑ul trebuia considerat un simplu gaz asociat al H2S.

29

La 10 martie 2016, ExxonMobil a sesizat instanța de trimitere, Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin, Germania), cu o acțiune împotriva deciziei DEHSt din 12 februarie 2016.

30

Prin această acțiune, ExxonMobil revendică un drept la o alocare de cote de emisie cu titlu gratuit pentru o subinstalație a emisiilor de proces pentru anul 2013, pentru motivul că emisiile de CO2 generate în cadrul producerii de sulf au rezultat din utilizarea unei materii prime care conține carbon sub formă de CO2. Potrivit ExxonMobil, nu H2S luat separat, ci gazul sulfuros – care conține, în afară de H2S, metan (CH4), CO2 și vapori de apă – este cel care constituia materia primă utilizată pentru producerea sulfului. Dacă acest gaz sulfuros nu ar fi fost utilizat în cadrul procesului Claus, CO2‑ul inerent, conținut în mod obișnuit în gazul natural, nu ar fi fost eliberat în atmosferă. În plus, extracția de CO2 din gazul sulfuros prin intermediul acestui proces ar fi fost necesară pentru obținerea sulfului pur din acest gaz. Nu ar avea importanță faptul că CO2‑ul a fost prezent de la bun început în materia primă și nu participa la reacția chimică. De altfel, emisiile de CO2 respective nu ar fi putut fi evitate nici printr‑o schimbare a combustibilului, nici prin tehnici mai eficiente.

31

Pe de altă parte, ExxonMobil susține că faptul că au fost alocate cote de emisie cu titlu gratuit prin aplicarea căldurii de referință pentru căldura măsurabilă produsă în instalația în cauză, ca efect colateral al reacției chimice care caracterizează procesul Claus, nu se opune alocării suplimentare solicitate. Deși Curtea a statuat, în Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții (C‑180/15, EU:C:2016:647), că alocarea pe baza unui produs de referință prevalează asupra a trei abordări alternative reprezentate de alocările pe baza căldurii de referință, a combustibililor de referință și a emisiilor de proces, nu ar exista nicio ierarhie între aceste trei abordări alternative.

32

DEHSt arată, pentru prima dată în fața instanței de trimitere, că producerea de sulf nu constituie o activitate supusă obligației de comercializare a cotelor de emisii și că instalația în cauză ar trebui să fie calificată drept „producător de energie electrică” din moment ce, pe de o parte, în instalație a fost produsă și vândută către terți energie electrică după 31 decembrie 2004 și, pe de altă, în aceasta era exercitată doar o activitate de „ardere a combustibililor”, menționată în punctele 1-4 din partea 2 din anexa 1 la TEHG. Potrivit DEHSt, ExxonMobil a solicitat și a obținut o alocare de cote de emisie pentru producătorii de energie electrică, care a fost redusă prin aplicarea factorului linear referitor la aceștia, în conformitate cu articolul 9 alineatul 6 din TEHG. Or, o alocare de cote de emisie cu titlu gratuit producătorilor de energie electrică ar fi fost permisă numai cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 10a din Directiva 2003/87.

33

În opinia DEHSt, un produs precum sulful, care nu este supus obligației de comercializare de cote de emisie, nu poate fi luat în considerare în această privință, în caz contrar extinzându‑se în mod ilicit domeniul de aplicare al sistemului de comercializare. O alocare în funcție de emisiile de proces, conform articolului 2 punctul 29 litera b) din ZuV 2020, nu ar fi posibilă decât dacă normele de alocare pentru căldură ar prevedea și o alocare pentru emisiile de proces. Or, nu aceasta ar fi situația în speță. În plus, din cererea de alocare a ExxonMobil ar reieși că reacția chimică rezultată din procesul Claus nu generează emisii de CO2. Astfel, acest proces nu ar utiliza o materie primă care conține carbon, întrucât carbonul nu participă nici la procesele puse în aplicare, nici la reacție.

34

În rest, DEHSt contestă afirmația ExxonMobil potrivit căreia emisiile în cauză erau inevitabile. În plus, DEHSt se prevalează de existența unei ierarhii în cascadă între elementele de alocare pe baza căldurii de referință, a combustibililor de referință și a emisiilor de proces.

35

Instanța de trimitere ridică mai întâi problema dacă instalația în cauză trebuie calificată drept „producător de energie electrică” în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87. Astfel, într‑un asemenea caz, alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit acordată ExxonMobil în temeiul căldurii de referință și al combustibililor de referință ar fi, în principiu, ilegală. Aceasta deoarece producătorii de energie electrică nu ar putea obține cote de emisie cu titlu gratuit decât în cazurile menționate la articolul 10a alineatul (1) al treilea paragraf, precum și la articolul 10a alineatele (3) și (4) din Directiva 2003/87, referitoare în esență la arderea gazelor reziduale, la sistemele de încălzire centralizată și la cogenerarea cu randament ridicat. Or, procesul Claus nu s‑ar înscrie în niciuna dintre aceste ipoteze.

36

Instanța de trimitere consideră că noțiunea de „producător de energie electrică” ar trebui să facă obiectul unei interpretări restrictive, întrucât textul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87 ar avea o sferă mai largă decât cea corespunzătoare spiritului și finalității acestei directive. În speță, ar fi de altfel îndoielnic ca energia electrică produsă în instalația în cauză să fie destinată „vânzării către părți terțe”, în sensul acestei dispoziții. Astfel, această energie electrică ar fi în principal destinată consumului în această instalație și ea ar fi racordată la rețeaua publică numai pentru a garanta aprovizionarea cu energie electrică în caz de defecțiune a respectivei instalații.

37

Potrivit acestei instanțe, o interpretare largă a noțiunii de „producător de energie electrică” ar determina tratarea în mod diferit a unei instalații precum instalația în cauză, care ar fi calificată drept „producător de energie electrică”, în raport cu o instalație care produce și energie electrică, dar în care s‑ar desfășura, în afară de activitatea de „ardere a combustibililor”, menționată la punctele 1-4 din partea 2 din anexa 1 la TEHG, o altă activitate supusă obligației de comercializare de cote de emisie, această din urmă instalație nefiind calificată drept „producător de energie electrică”. Or, o asemenea diferență de tratament ar fi incoerentă întrucât niciunul dintre aceste două tipuri de instalații nu ar face parte din „sectorul clasic al energiei electrice”, astfel cum este vizat în considerentul (31) al Deciziei 2011/278.

38

Instanța menționată consideră, în consecință, că noțiunea de „producător de energie electrică” ar trebui rezervată numai instalațiilor care produc și vând energie electrică către terți și care desfășoară exclusiv activitatea de „ardere a combustibililor”, cu excluderea oricărei alte activități, indiferent dacă figurează sau nu în anexa 1 la TEHG.

39

Apoi, în cazul în care această interpretare nu ar putea fi reținută, această instanță de trimitere ridică problema posibilității de a nu ține seama de restricțiile care decurg din Directiva 2003/87 în materie de alocare de cote de emisie cu titlu gratuit producătorilor de energie electrică pe baza definiției noțiunii de „subinstalație a căldurii de referință” prevăzute la articolul 3 litera (c) din Decizia 2011/278, care nu ar conține asemenea restricții.

40

În sfârșit, instanța menționată urmărește să afle dacă emisiile rezultate din procesul Claus pot conduce la o alocare de cote de emisie cu titlu gratuit pentru o „subinstalație a emisiilor de proces” în sensul articolului 3 litera (h) din această decizie. Întrucât căldura generată de acest proces este de asemenea susceptibilă să facă obiectul unei alocări prin aplicarea căldurii de referință, această instanță ridică problema dacă unul dintre aceste două tipuri de alocare are prioritate în raport cu celălalt.

41

În aceste condiții, Verwaltungsgericht Berlin (Tribunalul Administrativ din Berlin) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

42

Prin intermediul întrebărilor formulate, instanța de trimitere urmărește în esență să stabilească dacă și, eventual, în ce măsură o instalație precum instalația în cauză, care desfășoară activități de desulfurare a gazului natural și de recuperare a sulfului prin procesul Claus, este îndreptățită să i se aloce cote de emisie cu titlu gratuit pentru CO2‑ul emis în cadrul acestor activități pentru perioada de comercializare cuprinsă între anul 2013 și anul 2020.

43

Aceste întrebări se bazează astfel pe premisa, stabilită de această instanță în decizia de trimitere, potrivit căreia o asemenea instalație intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin Directiva 2003/87.

44

În ședința din fața Curții, ExxonMobil și Comisia au repus în discuție această premisă, arătând că o instalație precum instalația în cauză nu intră sub incidența acestui sistem de comercializare, din moment ce CO2‑ul emis de aceasta are un caracter inerent, acest gaz cu efect de seră fiind deja prezent în mod natural în materia primă, în speță în gazul sulfuros, tratat de această instalație.

45

Într‑un asemenea caz, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 36 din concluzii, răspunsul la întrebările adresate ar fi lipsit de pertinență pentru soluționarea litigiului principal și, prin urmare, prezenta cerere de decizie preliminară ar avea un caracter ipotetic. Astfel, numai instalațiile ale căror activități, conform articolului 2 din Directiva 2003/87, intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie pot beneficia de alocarea cu titlu gratuit a unor asemenea cote (Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctul 68).

46

În consecință, trebuie examinat dacă o instalație precum instalația în cauză intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87 și, prin urmare, sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin această directivă.

47

În această privință, trebuie amintit că, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87, care definește sfera de aplicare a acesteia, directiva se aplică „emisiilor” de gaze cu efect de seră enumerate în anexa II la această directivă, printre care figurează CO2‑ul, „care provin din activitățile enumerate în anexa I” la directiva menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 iulie 2016, Vattenfall Europe Generation, C‑457/15, EU:C:2016:613, punctul 28, Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctele 42, 45 și 46, precum și Hotărârea din 17 mai 2018, Evonik Degussa, C‑229/17, EU:C:2018:323, punctul 31), anexă care include, printre altele, la emisiile de CO2, activitatea de ardere a combustibililor într‑o instalație cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW.

48

Potrivit articolului 3 litera (b) din Directiva 2003/87, „emisiile”, în sensul acesteia, implică eliberarea în atmosferă, din surse aparținând unei instalații, de gaze cu efect de seră.

49

În speță, este cert că o instalație precum instalația în cauză în litigiul principal desfășoară o activitate de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW” în sensul anexei I la Directiva 2003/87, din moment ce atât reacția de oxidare generatoare de căldură suferită de H2S în cursul procesului Claus, cât și procesul ulterior de postcombustie a gazelor care ies din stațiile Claus, evocat de guvernul german în observațiile sale scrise și în ședință, constituie, în lumina articolului 3 litera (t) din această directivă, o asemenea activitate.

50

În plus, din elementele de informare de care dispune Curtea, fără ca acestea să fi fost contestate de niciuna dintre părțile interesate care au prezentat observații sau care au fost prezente la ședința din fața Curții, reiese că activitatea de „ardere a combustibililor”, desfășurată de instalația în cauză, generează„emisii”, în speță de CO2, în sensul articolului 2 alineatul (1) și al articolului 3 litera (b) din Directiva 2003/87, această instalație eliberând acest gaz cu efect de seră în atmosferă din stații situate în cadrul ei.

51

Desigur, astfel cum au subliniat ExxonMobil și Comisia, CO2‑ul astfel emis de această activitate de ardere a combustibililor este un „CO2 inerent”, în sensul articolului 3 punctul 40 din Regulamentul nr. 601/2012, din moment ce acest gaz cu efect de seră este prezent în mod natural în compoziția gazului sulfuros tratat de instalația în cauză în litigiul principal.

52

Cu toate acestea, o asemenea circumstanță nu este de natură să excludă o astfel de instalație din domeniul de aplicare al Directivei 2003/87.

53

Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 47 din prezenta hotărâre și după cum a arătat domnul avocat general la punctul 47 din concluzii, potrivit articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87, al cărui text este lipsit de ambiguitate în această privință, aceasta se aplică „emisiilor care provin din activitățile enumerate în anexa I” la această directivă, fără a impune nicidecum ca gazele cu efect de seră emise să fie ele însele produse în cursul acestor activități. De asemenea, nici articolul 3 litera (t) din directiva menționată nu reduce noțiunea de „ardere” doar la reacțiile de oxidare care generează ele însele un gaz cu efect de seră.

54

Această interpretare este confirmată de normele de monitorizare edictate de Regulamentul nr. 601/2012. Astfel, articolul 48 alineatul (1) din acest regulament prevede în mod explicit că CO2‑ul inerent, astfel cum este definit la articolul 3 punctul 40 din acesta, trebuie, atunci când intră în componența gazului natural, să fie inclus în factorul de emisie definit pentru combustibilul respectiv.

55

O asemenea interpretare este deopotrivă conformă finalității urmărite de Directiva 2003/87, care constă, potrivit articolului 1 din aceasta, în a promova reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră într‑un mod rentabil și eficient din punct de vedere economic (a se vedea în special Hotărârea din 12 aprilie 2018, PPC Power, C‑302/17, EU:C:2018:245, punctul 18, și Hotărârea din 17 mai 2018, Evonik Degussa, C‑229/17, EU:C:2018:323, punctul 41).

56

Astfel, după cum reiese în special din considerentul (8) al acestei directive, realizarea acestui obiectiv implică includerea, în acest sistem, a activităților care prezintă un anumit potențial de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră (Hotărârea din 17 mai 2018, Evonik Degussa, C‑229/17, EU:C:2018:323, punctul 42).

57

Or, din dezbaterile ținute în ședința din fața Curții reiese că, chiar dacă CO2‑ul este prezent în compoziția gazului sulfuros, activitatea de ardere a combustibililor desfășurată de o instalație precum instalația în cauză în litigiul principal în scopul desulfurării gazului natural și al recuperării sulfului potrivit procesului Claus prezintă un anumit potențial de reducere a emisiilor de CO2, din moment ce conținutul de CO2 al gazului sulfuros poate varia în funcție de zăcământ. Contrar a ceea ce susține ExxonMobil, nu prezintă importanță, în această privință, că acest conținut nu este previzibil în mod sistematic.

58

Rezultă că o instalație precum cea în cauză în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al Directivei 2003/87 și, prin urmare, sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit prin aceasta, fără să prezinte importanță dacă CO2‑ul rezultat din activitatea acestei instalații este sau nu prezent în mod natural în materia primă tratată de aceasta.

59

În consecință, este necesar să se răspundă la întrebările adresate de instanța de trimitere.

60

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 litera (u) din Directiva 2003/87 trebuie interpretat în sensul că o instalație precum cea în discuție în litigiul principal, care produce, în cadrul activității sale de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW” în sensul anexei I la această directivă, energie electrică destinată în principal a fi utilizată pentru nevoile sale proprii, trebuie considerată un „producător de energie electrică” în sensul acestei dispoziții, din moment ce această instalație, pe de o parte, desfășoară simultan o activitate de fabricare a unui produs care nu intră sub incidența acestei anexe și, pe de altă parte, transferă în mod continuu, cu titlu oneros, o parte minimă din energia electrică produsă în rețeaua publică de energie electrică, la care respectiva instalație trebuie să fie racordată în permanență din motive tehnice.

61

Din decizia de trimitere reiese că această întrebare este adresată pentru a determina dacă, în speță, instalația în cauză în litigiul principal este îndreptățită să i se aloce cote de emisie cu titlu gratuit pentru emisiile de CO2 rezultate din această activitate de ardere a combustibililor, care este desfășurată în scopul desulfurării gazului natural și al recuperării sulfului potrivit procesului Claus.

62

În această privință, trebuie amintit că Directiva 2003/87 are ca obiectiv să instituie un sistem de comercializare a cotelor de emisie care urmărește reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră în atmosferă la un nivel care să împiedice orice interferențe antropice periculoase în climat și al cărui obiectiv final este protecția mediului (a se vedea în special Hotărârea din 8 martie 2017, ArcelorMittal Rodange et Schifflange, C‑321/15, EU:C:2017:179, punctul 24, Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 26, precum și Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctul 39).

63

Acest sistem se bazează pe o logică economică care stimulează orice participant la acesta să emită o cantitate de gaze cu efect de seră inferioară cotelor ce i‑au fost acordate inițial, pentru a ceda surplusul unui alt participant care a produs o cantitate de emisii superioară cotelor alocate (a se vedea în special Hotărârea din 8 martie 2017, ArcelorMittal Rodange et Schifflange, C‑321/15, EU:C:2017:179, punctul 22, Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 27, precum și Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctul 40).

64

Directiva 2003/87 urmărește astfel să reducă până în anul 2020 emisiile totale de gaze cu efect de seră din Uniune cu cel puțin 20 % în raport cu nivelurile din anul 1990, în mod eficient din punct de vedere economic (Hotărârea din 8 septembrie 2016, E.ON Kraftwerke, C‑461/15, EU:C:2016:648, punctul 23, Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 28, și Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctul 41).

65

În acest scop, articolul 10a din Directiva 2003/87 a instituit un regim tranzitoriu care, pentru a evita pierderea competitivității întreprinderilor ca urmare a instituirii unui sistem de comercializare a cotelor de emisie (a se vedea în acest sens în special Hotărârea din 26 februarie 2015, ŠKO‑Energo, C‑43/14, EU:C:2015:120, punctul 28, și Hotărârea din 12 aprilie 2018, PPC Power, C‑302/17, EU:C:2018:245, punctul 20), prevede, pentru instalațiile care fac parte din anumite sectoare de activitate, alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit, a căror cantitate, în conformitate cu alineatul (11) al acestei dispoziții, este redusă progresiv în perioada cuprinsă între anul 2013 și anul 2020, în vederea ajungerii la eliminarea totală a acestor cote gratuite în anul 2027 (Hotărârea din 8 septembrie 2016, E.ON Kraftwerke, C‑461/15, EU:C:2016:648, punctul 24, Hotărârea din 26 octombrie 2016, Yara Suomi și alții, C‑506/14, EU:C:2016:799, punctul 46, Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 29, precum și Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctul 67).

66

Astfel cum reiese în special din articolul 10 alineatul (1) din Directiva 2003/87 și din considerentul (15) al Directivei 2009/29, alocarea de cote de emisie, pentru a tinde spre o reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, impune în mod progresiv recurgerea exclusiv la principiul licitării, care este, potrivit legiuitorului Uniunii, considerat în general sistemul cel mai eficient din punct de vedere economic.

67

În temeiul articolului 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, se interzice alocarea de cote cu titlu gratuit pentru „producătorii de energie electrică”, cu excepția cazului în care aceștia îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatele (4) și (8) ale respectivului articol, care privesc, primul, producerea de căldură sau răcirea pentru sistemele de încălzire centralizată sau obținută prin cogenerare cu randament ridicat, astfel cum este definită prin Directiva 2004/8, și, al doilea, instalațiile nou intrate. Articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87 este, pe de altă parte, aplicabil fără a se aduce atingere aplicării articolului 10c din aceasta, care permite statelor membre să acorde cote de emisie cu titlu gratuit pentru modernizarea producției de energie electrică.

68

În consecință, începând cu anul 2013, licitarea cotelor a devenit, astfel cum reiese din voința legiuitorului Uniunii exprimată în considerentele (15) și (19) ale Directivei 2009/29, regula pentru producătorii de energie electrică (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, Iberdrola și alții, C‑566/11, C‑567/11, C‑580/11, C‑591/11, C‑620/11 și C‑640/11, EU:C:2013:660, punctul 40, precum și Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 82).

69

În consecință, pentru a determina în ce măsură o instalație precum cea în cauză în litigiul principal este exclusă de la dreptul de a i se aloca cote de emisie cu titlu gratuit în temeiul articolului 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, este necesar să se analizeze dacă această instalație trebuie considerată un „producător de energie electrică” în sensul acestei directive.

70

În această privință, trebuie arătat că noțiunea de „producător de energie electrică” prevăzută la articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87 este definită la articolul 3 litera (u) din această directivă.

71

Or, trebuie amintit că, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru interpretarea unei dispoziții de drept al Uniunii, este necesar să se țină seama nu doar de termenii acesteia, ci, în egală măsură, de contextul său și de obiectivele urmărite prin reglementarea din care face parte această dispoziție (a se vedea în special Hotărârea din 31 mai 2018, Länsförsäkringar Sak Försäkringsaktiebolag și alții, C‑542/16, EU:C:2018:369, punctul 39).

72

Reiese din articolul 3 litera (u) din Directiva 2003/87 că o instalație care, pe de o parte, a produs energie electrică „în vederea vânzării către părți terțe” într‑un moment oarecare începând de la 1 ianuarie 2005 și, pe de altă parte, în care nu are loc nicio altă activitate enumerată în anexa I la această directivă în afară de arderea combustibililor cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW trebuie să fie calificată drept „producător de energie electrică” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctul 33, precum și din 26 octombrie 2016, Yara Suomi și alții, C‑506/14, EU:C:2016:799, punctul 23).

73

Este cert că o instalație precum cea în cauză în litigiul principal îndeplinește această a doua condiție. Astfel, după cum s‑a arătat deja la punctul 49 din prezenta hotărâre, această instalație desfășoară o activitate de „ardere a combustibililor” în sensul acestei anexe I. Pe de altă parte, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a primei întrebări, respectiva instalație nu desfășoară altă activitate prevăzută în anexa menționată. Astfel, nici producerea de sulf, nici, de altfel, tratarea gazului natural nu figurează în lista activităților care sunt menționate în aceasta.

74

În ceea ce privește prima dintre condițiile edictate la articolul 3 litera (u) din Directiva 2003/87, și anume producția de energie electrică „în vederea vânzării către părți terțe”, este necesar să se constate că reiese tot din modul de redactare a primei întrebări că instalația în cauză în litigiul principal îndeplinește și această condiție, întrucât transferă în mod continuu, cu titlu oneros, o parte din energia electrică produsă pentru nevoile sale proprii în rețeaua publică de energie electrică.

75

Desigur, în speță, numai o mică parte din această producție de energie electrică este vândută către terți, din moment ce transferul acesteia în rețeaua publică de energie electrică se justifică din motive tehnice pentru a garanta alimentarea continuă cu energie electrică a instalației în cauză în eventualitatea unei defecțiuni a stațiilor Claus.

76

Cu toate acestea, din modul de redactare a articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87 nu reiese că, pentru ca o instalație să fie considerată „producător de energie electrică”, energia electrică pe care o produce ar trebui să servească numai sau în principal la aprovizionarea unor terți.

77

În particular, este necesar să se observe în această privință că această dispoziție nu condiționează calitatea de producător de energie electrică de niciun prag de producție de energie electrică, această calitate fiind, în plus, atribuită, astfel cum a arătat domnul avocat general la punctul 58 din concluzii, independent de orice fluctuație în timp a raportului dintre cantitatea de energie electrică vândută și cea produsă pentru nevoile proprii ale producătorului în cauză.

78

În consecință, o instalație precum instalația în cauză în litigiul principal trebuie considerată, deși energia electrică pe care o produce este în esență destinată nevoilor proprii, ca îndeplinind și prima condiție enunțată la articolul 3 litera (u) din Directiva 2003/87, din moment ce a vândut o parte din producția sa de energie electrică, fie chiar redusă, către terți, printr‑un transfer continuu, cu titlu oneros, al acestei părți de energie electrică în rețeaua publică de energie electrică.

79

Rezultă astfel din însuși modul de redactare al articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87 că o instalație precum instalația în cauză în litigiul principal trebuie calificată drept „producător de energie electrică” în sensul acestei dispoziții, din moment ce desfășoară ca singură activitate care intră sub incidența anexei I la Directiva 2003/87 pe cea de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW” și vinde o parte din producția sa de energie electrică către terți.

80

Această interpretare este confirmată de obiectivul urmărit de Directiva 2003/87, precum și de economia generală a acesteia.

81

Desigur, este adevărat, astfel cum a subliniat ExxonMobil în observațiile sale scrise, că interdicția de principiu, pentru statele membre, potrivit articolului 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, de a aloca cote de emisie cu titlu gratuit, a fost instituită, astfel cum reiese din considerentele (15) și (19) ale Directivei 2009/29, pentru a pune capăt posibilității, exploatată până în anul 2013 de producătorii de energie electrică, de a realiza beneficii excepționale repercutând, în lipsa unei presiuni concurențiale suficiente, valoarea cotelor de emisie cu titlu gratuit asupra prețului energiei electrice plătit de consumator (a se vedea în acest sens Hotărârea din 17 octombrie 2013, Iberdrola și alții, C‑566/11, C‑567/11, C‑580/11, C‑591/11, C‑620/11 și C‑640/11, EU:C:2013:660, punctul 40).

82

Cu toate acestea, trebuie amintit mai întâi că, astfel cum reiese deja din cuprinsul punctelor 65 și 66 din prezenta hotărâre, alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit prevăzută la articolul 10a din directiva 2003/87 se înscrie în cadrul unui regim specific de norme tranzitorii, care derogă de la principiul potrivit căruia cotele de emisie trebuie alocate potrivit mecanismului de licitare, instituit la articolul 10 din această directivă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 ianuarie 2018, INEOS, C‑58/17, EU:C:2018:19, punctul 36).

83

Norma edictată la articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, în măsura în care conduce la alocarea, în principiu, a cotelor de emisie „producătorilor de energie electrică”, în sensul articolului 3 litera (u) din această directivă, potrivit unui asemenea mecanism de licitare, cu excluderea oricărei cote de emisie cu titlu gratuit, nu poate, așadar, să facă obiectul unei interpretări restrictive. În aceste condiții, noțiunea de „producător de energie electrică”, care figurează la articolul 3 litera (u) din această directivă, trebuie să primească o interpretare largă.

84

În plus, trebuie remarcat că articolul 10a alineatele (1), (3) și (5) din Directiva 2003/87 reflectă dihotomia pe care se bazează dispozițiile acesteia, care constă în distingerea instalațiilor care intră sub incidența alineatului (3) al acestui articol, printre care figurează în special „producătorii de energie electrică”, în sensul articolului 3 litera (u) din această directivă, de celelalte instalații care generează emisii de gaze cu efect de seră, denumite generic „instalații industriale” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 70, precum și Hotărârea din 28 iulie 2016, Vattenfall Europe Generation, C‑457/15, EU:C:2016:613, punctele 40 și 41).

85

Or, această distincție între instalațiile care intră sub incidența noțiunii de „producător de energie electrică”, în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87, și celelalte instalații care generează emisii de gaze cu efect de seră influențează în mod direct calculul „factorului de corecție transsectorial uniform”, prevăzut la articolul 10a alineatul (5) din această directivă, a cărui aplicare la cantitatea anuală preliminară de cote de emisie cu titlu gratuit calculată de statele membre determină cantitatea anuală definitivă a acestor cote care trebuie alocate de acestea instalațiilor industriale eligibile pentru aceste cote (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 71).

86

Astfel, în temeiul articolului 10a alineatul (5) din Directiva 2003/87, în cazul în care cantitatea preliminară de cote de emisie alocate cu titlu gratuit instalațiilor care nu intră sub incidența articolului 10a alineatul (3) din această directivă depășește plafonul impus industriei corespunzător cantității anuale maxime de cote menționate la alineatul (5) al aceluiași articol, statele membre trebuie să efectueze o reducere proporțională a acestei cantități preliminare prin aplicarea „factorului de corecție transsectorial uniform” prevăzut la această dispoziție, care corespunde raportului dintre cantitatea preliminară menționată și acest plafon (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctele 62 și 63, precum și Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 37).

87

Or, astfel cum reiese din termenii expliciți ai articolului 10a alineatul (5) din Directiva 2003/87, emisiile generate de producătorii de energie electrică nu sunt luate în considerare la calcularea acestui factor, din moment ce aceste emisii sunt excluse din cantitatea anuală maximă de cote definită în această dispoziție, care este limitată la emisiile „instalațiilor care nu intră sub incidența alineatului (3) [al acestui articol]” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctele 64, 68, 72, 74, 75 și 83, precum și Hotărârea din 26 octombrie 2016, Yara Suomi și alții, C‑506/14, EU:C:2016:799, punctele 24, 26 și 32).

88

În aceste condiții, dacă calitatea de „producător de energie electrică”, în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87, ar depinde de aspectul dacă vânzările de energie electrică efectuate de o instalație intră sub incidența unei activități principale sau a unei activități accesorii a acesteia, stabilirea cuantumului definitiv al cotelor de emisie de alocat cu titlu gratuit instalațiilor eligibile s‑ar baza, în lipsa vreunui prag prevăzut de legiuitorul Uniunii, pe criterii al căror conținut nu ar fi suficient de clar și de previzibil și care, prin urmare, ar putea aduce atingere securității juridice, din moment ce ar risca să determine repunerea în discuție ulterioară a cotelor de emisie alocate.

89

ExxonMobil arată totuși că această interpretare este contrară principiului general al egalității de tratament, prin aceea că conduce la tratarea în mod diferit a unei instalații care, precum instalația în cauză în litigiul principal, desfășoară ca singură activitate prevăzută în anexa I la Directiva 2003/87 pe cea de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW” și a unei instalații care desfășoară deopotrivă această activitate și o altă activitate prevăzută în această anexă.

90

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, principiul egalității de tratament, ca principiu general de drept al Uniunii, impune ca situații comparabile să nu fie tratate în mod diferit și ca situații diferite să nu fie tratate în același mod, cu excepția cazului în care un astfel de tratament este justificat în mod obiectiv (a se vedea în special Hotărârea din 16 decembrie 2008, Arcelor Atlantique et Lorraine și alții, C‑127/07, EU:C:2008:728, punctul 23, precum și Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Estonia, C‑505/09 P, EU:C:2012:179, punctul 64).

91

Or, este necesar să se constate că instalațiile producătoare de energie electrică care desfășoară ca singură activitate prevăzută în anexa I la Directiva 2003/87 pe cea de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW” nu se află într‑o situație comparabilă, din perspectiva sistemului de comercializare a cotelor de emisie, cu cea în care se află instalațiile producătoare de energie electrică care, în afară de această activitate de ardere a combustibililor, desfășoară una sau mai multe alte activități prevăzute în această anexă.

92

Astfel, după cum reiese din cuprinsul punctului 58 din prezenta hotărâre, o instalație precum cea în cauză în litigiul principal nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive decât pentru emisiile de CO2 rezultate dintr‑o asemenea activitate de ardere a combustibililor. Prin urmare, ea nu este supusă sistemului de comercializare de cote de emisie decât pentru această activitate, cu excluderea altor activități care nu figurează în anexa I la directiva menționată. În schimb, o instalație care desfășoară deopotrivă o activitate de ardere a combustibililor și una sau mai multe alte activități prevăzute în această anexă este supusă acestui sistem de comercializare pentru ansamblul activităților sale producătoare de emisii de CO2. Astfel, chiar dacă aceste două tipuri de instalații produc energie electrică, o instalație de al doilea tip, care intră sub incidența respectivului sistem pentru toate emisiile sale de CO2 rezultate din asemenea activități, este îndreptățită să obțină cote cu titlu gratuit pentru respectivele emisii, spre deosebire de o instalație de primul tip care, nefiind supusă acestui sistem decât pentru emisiile de CO2 rezultate din activitatea de ardere a combustibililor, nu poate beneficia de astfel de cote.

93

În sfârșit, contrar celor susținute de ExxonMobil, o astfel de interpretare a articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87 nu este incompatibilă cu inserarea, la punctul 1.4 din anexa la Decizia 2010/2/UE a Comisiei din 24 decembrie 2009 de stabilire, în conformitate cu Directiva 2003/87, a unei liste a sectoarelor și subsectoarelor considerate a fi expuse unui risc important de relocare a emisiilor de dioxid de carbon (JO 2010, L 1, p. 10), a extracției gazelor naturale în această listă.

94

Astfel, pe de o parte, după cum reiese din articolul 10a alineatul (12) din Directiva 2003/87, includerea unui sector sau a unui subsector în respectiva listă nu are nicidecum ca obiect să deroge de la alineatul (3) al acestui articol, ci are ca unică consecință faptul că, pentru perioada de comercializare cuprinsă între anul 2013 și anul 2020, instalațiile din sectoarele sau subsectoarele expuse la un risc semnificativ de relocare a carbonului primesc cote cu titlu gratuit la un nivel de 100 % din cantitatea stabilită în conformitate cu măsurile prevăzute la alineatul (1) al acestui articol (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 octombrie 2016, Yara Suomi și alții, C‑506/14, EU:C:2016:799, punctul 47).

95

Pe de altă parte, trebuie subliniat, asemenea domnului avocat general la punctul 83 din concluzii, că includerea unui sector sau subsector în lista respectivă implică, astfel cum reiese din articolul 10a alineatul (14) din Directiva 2003/87, ca incapacitatea de a repercuta costurile cotelor asupra prețurilor să fie demonstrată nu pentru fiecare dintre instalațiile care fac parte din sectorul sau subsectorul în cauză, cum sugerează ExxonMobil, ci în urma unei aprecieri globale, a Comisiei, a tuturor activităților, la nivelul Uniunii, ale instalațiilor care fac parte din acesta.

96

În consecință, trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 3 litera (u) din Directiva 2003/87 trebuie interpretat în sensul că o instalație precum cea în discuție în litigiul principal, care produce, în cadrul activității sale de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW”, prevăzută în anexa I la această directivă, energie electrică destinată în principal utilizării pentru nevoile sale proprii, trebuie considerată un „producător de energie electrică” în sensul acestei dispoziții, din moment ce această instalație, pe de o parte, desfășoară simultan o activitate de fabricare a unui produs care nu intră sub incidența acestei anexe și, pe de altă parte, transferă în mod continuu, cu titlu oneros, o parte, fie chiar redusă, din energia electrică produsă în rețeaua publică de energie electrică, la care respectiva instalație trebuie să fie racordată în permanență din motive tehnice.

97

Prin intermediul celei de a doua întrebări, instanța de trimitere, solicită în esență să se stabilească dacă articolul 3 litera (c) din Decizia 2011/278 trebuie interpretat în sensul că o instalație precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care trebuie considerată un „producător de energie electrică” în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87, este îndreptățită să i se aloce cote de emisie cu titlu gratuit pentru căldura produsă în cadrul activității sale de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW”, prevăzută în anexa I la această directivă, atunci când această căldură este utilizată în alte scopuri decât producția de energie electrică.

98

Cu titlu introductiv, trebuie arătat că această întrebare rezultă dintr‑o apreciere efectuată din oficiu de instanța de trimitere, din moment ce părțile din litigiul principal nu au contestat temeinicia cotelor de emisie alocate cu titlu gratuit ExxonMobil pentru căldura produsă în cadrul activității sale de ardere a combustibililor.

99

Din cererea de decizie preliminară pare să reiasă că instanța de trimitere poate, în temeiul dreptului național și în cadrul acestei aprecieri, să declare caracterul ilegal al tuturor cotelor alocate cu titlu gratuit ExxonMobil.

100

În aceste condiții și astfel cum reiese din decizia de trimitere, respectiva întrebare vizează să determine dacă, în speță, instalația în cauză poate obține cote de emisie cu titlu gratuit, din moment ce activitatea sa de ardere a combustibililor conduce la producerea nu numai de energie electrică, ci și, mai ales, de căldură, prin efectul reacției chimice care caracterizează procesul Claus, căldură care este captată în această instalație pentru activitățile sale de desulfurare a gazului natural și de recuperare a sulfului potrivit acestui proces.

101

Trebuie amintit că, conform articolului 10a alineatul (1) din Directiva 2003/87, Comisia a stabilit, prin Decizia 2011/278, normele armonizate la nivelul Uniunii pentru această alocare cu titlu gratuit a cotelor de emisie. Aceste norme armonizate concretizează cerința esențială de a minimiza denaturarea concurenței pe piața internă (Hotărârea din 22 iunie 2016, DK Recycling und Roheisen/Comisia, C‑540/14 P, EU:C:2016:469, punctul 53, Hotărârea din 18 ianuarie 2018, INEOS, C‑58/17, EU:C:2018:19, punctul 26, și Hotărârea din 22 februarie 2018, INEOS Köln, C‑572/16, EU:C:2018:100, punctul 30).

102

Astfel, în temeiul articolului 10a alineatul (2) din Directiva 2003/87, Comisia determină, în acest cadru, criterii de referință pentru fiecare sector sau subsector (a se vedea în acest sens Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctul 60, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2018, INEOS, C‑58/17, EU:C:2018:19, punctul 27).

103

În acest context, articolul 10 alineatele (1) și (2) din Decizia 2011/278 prevede, prin înmulțirea acestor criterii de referință cu nivelul de activitate istorică a fiecărei subinstalații, că statele membre calculează numărul anual preliminar de cote care trebuie alocate cu titlu gratuit. În acest scop, acestea au obligația să distingă, în conformitate cu articolul 6 din decizia menționată, subinstalațiile în funcție de activitatea lor pentru a putea determina dacă trebuie să se aplice un „produs de referință”, o „căldură de referință” sau un „combustibil de referință” ori un factor specific pentru „subinstalațiile emisiilor de proces” (Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctul 61, precum și Hotărârea din 18 ianuarie 2018, INEOS, C‑58/17, EU:C:2018:19, punctul 28).

104

În această privință, Curtea a arătat deja că definițiile, care figurează la articolul 3 din Decizia 2011/278, ale subinstalațiilor produsului de referință, căldurii de referință, combustibilului de referință și emisiilor de proces se exclud reciproc (Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctul 62, și Hotărârea din 18 ianuarie 2018, INEOS, C‑58/17, EU:C:2018:19, punctul 29).

105

Articolul 3 litera (c) din Decizia 2011/278 definește subinstalațiile căldurii de referință drept intrările, ieșirile și emisiile aferente, neincluse în subinstalația unui produs de referință, legate de producția sau de importul, ori de ambele, dintr‑o instalație sau din altă entitate inclusă în sistemul Uniunii, al căldurii măsurabile. Această dispoziție precizează că această căldură trebuie să fie în special consumată pentru fabricarea de produse sau exportată către o instalație sau către o altă entitate neinclusă în sistemul Uniunii, cu excepția exportului pentru producția de energie electrică (Hotărârea din 8 septembrie 2016, Borealis și alții, C‑180/15, EU:C:2016:647, punctele 64 și 116).

106

Astfel, din modul de redactare explicit al articolului 3 litera (c) din Decizia 2011/278 reiese că această dispoziție interzice alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit pentru căldura generată în vederea producției de energie electrică.

107

Această dispoziție pune astfel în aplicare, după cum ExxonMobil a arătat în mod întemeiat în observațiile sale scrise, articolul 10a alineatul (1) al treilea paragraf a doua teză și articolul 10a alineatul (7) al treilea paragraf din Directiva 2003/87, care exclud alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit pentru producția de energie electrică, cu excepția, pe de o parte, a cazurilor prevăzute la articolul 10c din această directivă, care oferă opțiunea statelor membre de a acorda cote gratuite pentru modernizarea producției de energie electrică, și, pe de altă parte, a energiei electrice produse din gaze reziduale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 iulie 2017, ArcelorMittal Atlantique et Lorraine, C‑80/16, EU:C:2017:588, punctul 20).

108

Cu toate acestea, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a celei de a doua întrebări, instalația în cauză nu urmărește să obțină cote de emisie cu titlu gratuit pentru producția de energie electrică, ci pentru producerea de căldură măsurabilă.

109

Or, în această privință, este necesar să se constate că articolul 3 litera (c) din Decizia 2011/278 nu exclude în mod explicit alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit pentru căldura generată de producători de energie electrică în alte scopuri decât producția de energie electrică.

110

Cu toate acestea, trebuie amintit că din răspunsul dat la prima întrebare reiese că articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87 coroborat cu articolul 3 litera (u) din această directivă exclude alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit producătorilor de energie electrică, cu excepția cazului în care îndeplinesc condițiile prevăzute la alineatele (4) și (8) ale respectivului articol, care privesc producerea de căldură sau răcirea pentru sistemele de încălzire centralizată sau obținută prin cogenerare cu randament ridicat, astfel cum este definită prin Directiva 2004/8, precum și instalațiile nou intrate, și fără a se aduce atingere cazurilor prevăzute la articolul 10c din directiva menționată. Este totuși cert că instalația în cauză nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 10a alineatele (4) și (8) din Directiva 2003/87 și că opțiunea deschisă la articolul 10c din această directivă nu a fost pusă în aplicare de Republica Federală Germania.

111

Articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, prin aceea că prevede interdicția, sub rezerva normelor prevăzute de alte dispoziții, de a aloca cote de emisie cu titlu gratuit producătorilor de energie electrică, enunță astfel o regulă de principiu (a se vedea în acest sens Hotărârea din 28 aprilie 2016, Borealis Polyolefine și alții, C‑191/14, C‑192/14, C‑295/14, C‑389/14 și C‑391/14-C‑393/14, EU:C:2016:311, punctul 66).

112

Or, astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții, Decizia 2011/278 trebuie interpretată în conformitate cu dispozițiile acestei directive (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Schaefer Kalk, C‑460/15, EU:C:2017:29, punctele 40-42, Hotărârea din 28 februarie 2018, Trinseo Deutschland, C‑577/16, EU:C:2018:127, punctul 68, și Hotărârea din 17 mai 2018, Evonik Degussa, C‑229/17, EU:C:2018:323, punctul 29).

113

Rezultă că o instalație care trebuie considerată un „producător de energie electrică”, în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87, nu poate obține cote de emisie cu titlu gratuit pentru căldura produsă în această instalație, pentru o „subinstalație a căldurii de referință” în sensul articolului 3 litera (c) din Decizia 2011/278, decât cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 10a alineatul (1) al treilea paragraf, alineatul (4) și alineatul (8) din această directivă.

114

În această privință, nu se poate susține că articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, exceptând cazul în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la alineatele (4) și (8) ale acestui articol, interzice alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit unui producător de energie electrică numai pentru producția de energie electrică.

115

Astfel, după cum a arătat domnul avocat general la punctul 94 din concluzii, o asemenea interpretare ar lipsi de efect util articolul 10a alineatul (3) din această directivă, din moment ce articolul 10a alineatul (1) al treilea paragraf a doua teză din directiva menționată interzice deja în mod explicit, cel puțin în principiu, alocarea de cote de emisie cu titlu gratuit pentru producția de energie electrică.

116

În plus, trebuie observat că interdicția de alocare a cotelor de emisie cu titlu gratuit producătorilor de energie electrică pentru căldura produsă este pe deplin conformă obiectivului urmărit de articolul 10a alineatul (3) din Directiva 2003/87, amintit la punctul 68 din prezenta hotărâre, care constă în a aloca, în principiu, cotele de emisie acestor producători potrivit unui mecanism de licitare.

117

Rezultă că o instalație precum instalația în cauză în litigiul principal, nu poate deduce din dispozițiile Deciziei 2011/278 niciun drept de a i se aloca cote de emisie cu titlu gratuit pentru activitatea sa de producere de căldură, din moment ce în speță este cert, astfel cum reiese din însuși modul de redactare a celei de a doua întrebări, că nu îndeplinește condițiile edictate la articolul 10a alineatele (4) și (8) din Directiva 2003/87.

118

Orice altă interpretare s‑ar opune obiectivelor urmărite de Directiva 2003/87, conferind Comisiei competențe lipsite de orice temei juridic (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 martie 2012, Comisia/Estonia, C‑505/09 P, EU:C:2012:179, punctul 82).

119

Guvernul german a arătat totuși că interpretarea care figurează la punctul 113 din prezenta hotărâre ar contraveni principiului egalității de tratament, precum și obiectivului urmărit de Directiva 2003/87 care constă în a evita denaturările concurenței, în măsura în care se acordă cote de emisie cu titlu gratuit pentru căldura produsă de instalații comparabile care țin de alte sectoare. În particular, ar exista diferite forme de cogenerare care, deși nu îndeplinesc condițiile de randament ridicat, astfel cum sunt definite de Directiva 2004/8, s‑ar arăta mult mai eficiente decât instalații care produc numai căldură.

120

Cu toate acestea, astfel cum reiese deja din cuprinsul punctelor 91 și 92 din prezenta hotărâre, instalațiile care, precum instalația în cauză în litigiul principal, produc căldură desfășurând ca unică activitate care intră sub incidența anexei I la Directiva 2003/87 pe cea de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW” nu se află într‑o situație comparabilă cu cea în care se află instalații care produc căldură desfășurând, în plus, o altă activitate care intră sub incidența acestei anexe. În sistemul de comercializare de cote de emisie nu se poate considera că o asemenea diferență de tratament, ca urmare a acestui simplu fapt, denaturează concurența dintre aceste instalații (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 ianuarie 2017, Schaefer Kalk, C‑460/15, EU:C:2017:29, punctul 47).

121

Același lucru este valabil referitor la diferența de tratament invocată între instalațiile care produc căldură obținută prin cogenerare cu randament ridicat, astfel cum este definită prin Directiva 2004/8, și celelalte instalații producătoare de energie electrică și de căldură. Astfel, acestea din urmă, neîndeplinind condițiile enunțate de această directivă, nu se află nici ele într‑o situație comparabilă cu cele dintâi.

122

ExxonMobil nu ar putea susține nici că interpretarea articolului 3 litera (c) din Decizia 2011/278, care figurează la punctul 113 din prezenta hotărâre, conduce la tratamentul discriminatoriu al instalațiilor care produc ele însele propria energie electrică în raport cu cele care și‑o procură de la instalații terțe, precum instalații de cogenerare cu randament ridicat.

123

Astfel, pe de o parte, o instalație care își produce propria energie electrică nu este exclusă de la beneficiul cotelor de emisie cu titlu gratuit pentru producerea de căldură decât dacă, pe de altă parte, au calitatea de „producător de energie electrică” în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87. Or, astfel cum reiese din cuprinsul punctelor 91, 92 și 120 din prezenta hotărâre, o instalație care are această calitate nu se află într‑o situație comparabilă cu cea a instalațiilor industriale. Pe de altă parte, o instalație care își procură energie electrică de la terți este, în același mod, exclusă de la beneficiul unor astfel de cote atunci când are calitatea de producător de energie electrică.

124

Din toate cele de mai sus rezultă că unei instalații precum instalația în cauză în litigiul principal, din moment ce trebuie considerată un „producător de energie electrică” în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87, nu i se pot aloca cote de emisie cu titlu gratuit în temeiul articolului 10a din această directivă precum și al dispozițiilor Deciziei 2011/278.

125

Prin urmare, o asemenea instalație, care, în temeiul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/87, intră sub incidența sistemului de comercializare a cotelor de emisie instituit de aceasta, în măsura în care desfășoară o activitate de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW”, prevăzută în anexa I la Directiva 2003/87, care generează emisii de CO2, este ținută să obțină cote de emisie în cadrul mecanismului de licitare.

126

În consecință, trebuie să se răspundă la a doua întrebare că articolul 3 litera (c) din Decizia 2011/278 trebuie interpretat în sensul că o instalație precum cea în discuție în litigiul principal, în măsura în care trebuie considerată un „producător de energie electrică” în sensul articolului 3 litera (u) din Directiva 2003/87, nu este îndreptățită să i se aloce cote de emisie cu titlu gratuit pentru căldura produsă în cadrul activității sale de „ardere a combustibililor în instalații cu o putere termică nominală totală de peste 20 MW”, prevăzută în anexa I la această directivă, atunci când această căldură este utilizată în alte scopuri decât producția de energie electrică, din moment ce o asemenea instalație nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 10a alineatele (4) și (8) din directiva menționată.

127

Având în vedere răspunsul dat la primele două întrebări, nu este necesar să se răspundă la a treia și la a patra întrebare.

128

ExxonMobil solicită Curții să limiteze efectele în timp ale prezentei hotărâri, în cazul în care ar răspunde negativ la a doua întrebare.

129

În această privință, trebuie amintit că numai în mod excepțional, în aplicarea principiului general al securității juridice, inerent ordinii juridice a Uniunii, Curtea poate fi determinată să limiteze posibilitatea oricărei persoane interesate de a invoca o dispoziție pe care a interpretat‑o în scopul de a contesta raporturi juridice stabilite cu bună‑credință. Pentru a putea impune o astfel de limitare, este necesară întrunirea a două criterii esențiale, buna‑credință a celor interesați și riscul unor perturbări grave (a se vedea în special Hotărârea din 27 februarie 2014, Transportes Jordi Besora, C‑82/12, EU:C:2014:108, punctul 41, și Hotărârea din 19 aprilie 2018, Oftalma Hospital, C‑65/17, EU:C:2018:263, punctul 57).

130

Or, este necesar să se constate că ExxonMobil nu a furnizat niciun element concret de natură să justifice temeinicia cererii sale, limitându‑se să arate, în mod general, că, din anul 2013, s‑ar fi alocat cote de emisie cu titlu gratuit unui mare număr de instalații producătoare de energie electrică pentru producția lor de căldură.

131

În aceste condiții, nu este necesară limitarea în timp a efectelor prezentei hotărâri.

132

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a cincea) declară: