–

pentru BUAK Bauarbeiter‑Urlaubs- u. Abfertigungskasse, de V. Noss, Rechtsanwältin;

–

pentru guvernul austriac, de A. Ritzberger‑Moser, de C. Pesendorfer și de J. Schmoll, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul ceh, de M. Smolek, de J. Vláčil și de A. Kasalická, în calitate de agenți;

–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, în calitate de agent;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Wilderspin și de M. Heller, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2012, L 351, p. 1).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de BUAK Bauarbeiter‑Urlaubs- u. Abfertigungskasse (Casa de Concedii Plătite și de Indemnizații pentru Încetarea Contractelor de Muncă ale Lucrătorilor din Sectorul Construcțiilor, Austria) (denumită în continuare „BUAK”) pentru emiterea unui certificat, în conformitate cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, în vederea executării unei hotărâri definitive pronunțate în lipsă împotriva Gradbeništvo Korana d.o.o. (denumită în continuare „Korana”), cu sediul în Slovenia.

3

Considerentele (6), (10) și (26) ale Regulamentului nr. 1215/2012 au următorul cuprins:

[…]

[…]

4

Articolul 1 din acest regulament figurează în capitolul I, intitulat „Domeniu de aplicare și definiții”. Acest articol prevede:

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).

(2)   Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:

[…]

[…]”

5

Potrivit articolului 37 alineatul (1) din regulamentul menționat, care face parte din secțiunea 1, intitulată „Recunoaștere”, din capitolul III din același regulament, el însuși intitulat „Recunoaștere și executare”:

„O parte care dorește să invoce într‑un stat membru o hotărâre pronunțată în alt stat membru prezintă:

6

Articolul 39 din Regulamentul nr. 1215/2012, care figurează în secțiunea 2 din capitolul III menționat, intitulată „Executare”, prevede:

„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.”

7

Articolul 42 din acest regulament, care face parte de asemenea din secțiunea 2, prevede la alineatul (1):

„În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, reclamantul furnizează autorității competente de executare:

8

Articolul 43 alineatul (1) din regulamentul menționat prevede:

„În cazul în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru, certificatul emis conform articolului 53 se notifică sau se comunică persoanei împotriva căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de executare. Certificatul este însoțit de hotărâre dacă aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată persoanei respective.”

9

Potrivit articolului 53 din același regulament, care figurează în secțiunea 4, intitulată „Dispoziții comune”, din capitolul III din acesta:

„La cererea oricărei părți interesate, instanța de origine emite certificatul, utilizând formularul prevăzut în anexa I.”

10

Bauarbeiter‑Urlaubs- und Abfertigungsgesetz 1972 (Legea din 1972 privind concediile plătite și indemnizațiile pentru încetarea contractelor de muncă ale lucrătorilor din sectorul construcțiilor) (BGBl. 414/1972), în versiunea în vigoare la data faptelor din cauza principală (denumită în continuare„BUAG”), cuprinde o secțiune IV, intitulată „Organizarea Casei de Concedii Plătite și de Indemnizații pentru Încetarea Contractelor de Muncă ale Lucrătorilor din Sectorul Construcțiilor”, în care figurează articolele 14-21b din BUAG. Articolul 14 din BUAG prevede:

„1.   Colectarea resurselor necesare pentru acordarea indemnizațiilor în temeiul prezentei legi și pentru executarea sarcinilor legate de acestea revine [BUAK]. […]

2.   [BUAK] este un organism colectiv de drept public […]”

11

Potrivit articolului 21 alineatul 1 din BUAK:

„Cheltuielile pentru indemnizațiile de concediu plătite de [BUAK], precum și cheltuielile administrative sunt finanțate din contribuțiile suplimentare la salariu. Cuantumul acestor contribuții suplimentare este stabilit, la cererea comună a organizațiilor patronale și sindicale competente abilitate să semneze convenții colective, prin ordin al ministrului federal al muncii și al afacerilor sociale.”

12

Articolul 21a din BUAG, intitulat „Plata contribuțiilor suplimentare”, prevede la alineatul 1:

„Angajatorul are obligația, pentru fiecare lucrător, să plătească […] contribuțiile suplimentare stabilite în aplicarea articolului 21 […]”

13

Secțiunea V din BUAG, intitulată „Norme de procedură”, cuprinde articolele 22-29a din acesta. Articolul 22 din BUAG, intitulat „Obligația de declarare; calculul cuantumului contribuțiilor suplimentare”, prevede:

„1.   Un angajator care utilizează lucrători în sensul articolului 1 alineatul 1 trebuie, atunci când începe să exercite o activitate vizată la articolele 1-3, să declare acești lucrători la [BUAK] în termen de două săptămâni, furnizând toate informațiile relevante referitoare la salariu, în vederea calculului contribuțiilor suplimentare […]

[…]

5.   [BUAK] trebuie să calculeze cuantumul contribuțiilor suplimentare datorate pentru perioada de contribuție suplimentară bazându‑se pe declarațiile angajatorului sau, dacă în urma unei anchete a [BUAK] (articolul 23d) apare un alt rezultat, pe baza propriilor constatări. În cazul nerespectării obligației de declarare, [BUAK] poate calcula contribuția suplimentară datorată de angajator pe baza ultimei declarații efectuate sau pe baza propriilor constatări.

[…]”

14

Articolele 23, 23a și 23b din BUAG privesc competențele de investigare de care dispune BUAK în vederea coletării datelor necesare pentru calculul contribuțiilor suplimentare, precum și obligația angajatorului de a furniza acesteia toate informațiile necesare pentru îndeplinirea atribuțiilor sale.

15

Potrivit articolului 25 din BUAG, intitulat „Plata contribuției suplimentare”:

„1.   [BUAK] comunică angajatorului cuantumul pe care trebuie să îl plătească, pe baza declarației sale sau a calculului efectuat conform articolului 22 alineatul 5, care constă în suma contribuțiilor suplimentare datorate pentru lucrătorii angajați în cursul unei perioade de contribuție suplimentară. […]

[…]

2.   În cazul în care angajatorul nu își îndeplinește obligația de plată a cuantumului datorat […] în termenele sau în cuantumul indicat în aviz, [BUAK] pune angajatorul în întârziere pentru plata în termen de două săptămâni a soldului restant datorat. […]

3.   În cazul în care angajatorul nu se conformează total sau numai parțial acestei puneri în întârziere, [BUAK] emite, în vederea recuperării sumelor care nu au fost achitate la termen, o listă a sumelor restante. […] Lista sumelor restante este un titlu executoriu, în sensul articolului 1 din Exekutionsordnung [(Codul procedurilor de executare)].

[…]”

5.   Angajatorul poate contesta avizul de recuperare emis în conformitate cu alineatul 3 prin introducerea unei reclamații la autoritatea administrativă districtuală. Aceasta se pronunță printr‑o decizie administrativă asupra temeiniciei și exactității cuantumului reclamat.

[…]”

16

Secțiunea VIb din BUAG, intitulată „Dispoziții speciale privind concediile în caz de detașare”, cuprinde articolele 33d-33i din BUAG. Articolul 33d din BUAG, intitulat „Domeniu de aplicare”, prevede la alineatul 1:

„Dispozițiile prezentei secțiuni reglementează angajarea de lucrători în sensul secțiunii I care nu își au locul de muncă obișnuit în Austria, pe care un angajator îi detașează în Austria

O întreprindere utilizatoare al cărei sediu se află în afara teritoriului austriac este considerată, în sensul articolelor 23, 23a și 33g, angajator al lucrătorilor puși la dispoziția sa și care sunt detașați în Austria pentru a lucra acolo.

[…]”

17

Potrivit articolului 33e din BUAG, intitulat „Dreptul la concediu”:

„Fără a aduce atingere legii aplicabile raportului de muncă, un lucrător, în sensul articolului 33d, are, pe durata detașării sale în Austria, un drept imperativ la concediu plătit, conform secțiunii II.”

18

Potrivit articolului 33f din BUAG, intitulat „Indemnizația de concediu plătit”:

„1.   Pe durata concediului, lucrătorul are dreptul la o indemnizație de concediu plătit […]. În lipsa unei dispoziții contrare în continuare, se aplică dispozițiile secțiunii II.

2.   Cuantumul creanței privind indemnizația de concediu plătit este egal cu valoarea dreptului la indemnizație în funcție de care angajatorul achită contribuțiile suplimentare stabilite în aplicarea articolului 21. [BUAK] este debitoarea acestei creanțe. […]

3.   În cazul în care beneficiază de concediu în timpul detașării, lucrătorul trebuie să își valorifice creanța în temeiul alineatului 2 în fața [BUAK], făcând dovada acordului privind datele de concediu. […] Indemnizația de concediu plătit este plătită în mod direct lucrătorului. […]”

19

Articolul 33g din BUAG, intitulat „Obligația de declarare”, prevede la alineatul 1:

„Un angajator care angajează lucrători în sensul articolului 33d este ținut față de [BUAK] de obligația de declarare prevăzută la articolul 22. […]”

20

Potrivit articolului 33h din BUAG, intitulat „Plata contribuțiilor suplimentare”:

„[…]

2.   În cazul în care angajatorul nu își îndeplinește obligația de a achita contribuțiile suplimentare, [BUAK] trebuie să urmărească în justiție plata contribuțiilor suplimentare neachitate. [BUAK] are dreptul de a lua toate măsurile necesare și utile în vederea recuperării contribuțiilor suplimentare datorate.

[…]

2b.   În cazul în care, drept consecință a nerespectării obligației de declarare, [BUAK] a calculat cuantumul contribuției suplimentare datorate bazându‑se pe propriile investigații, conform articolului 22 alineatul 5 a doua teză, angajatorul datorează contribuțiile suplimentare astfel calculate.

[…]”

21

BUAK, care are sediul la Viena (Austria), este un organism colectiv de drept public, care are ca misiune colectarea resurselor destinate plății indemnizațiilor prevăzute de BUAG. Mai exact, acesta este însărcinat cu gestionarea și cu plata indemnizațiilor de concediu plătit ale lucrătorilor din sectorul construcțiilor.

22

Korana, întreprindere de drept sloven, a detașat lucrători în Austria, pentru executarea unor lucrări de construcție.

23

La 18 octombrie 2016, BUAK a sesizat Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena, Austria) cu o acțiune prin care urmărea să obțină de la Korana plata sumei de 38477,50 euro, majorată cu dobânzi și cu cheltuieli de judecată, în temeiul contribuțiilor suplimentare datorate de această societate, potrivit secțiunii VIb din BUAG, pentru zilele de lucru efectuate de lucrători detașați de aceasta în Austria începând din luna februarie a anului 2016 și până în luna iunie a anului 2016.

24

În susținerea cererii sale, BUAK arăta că, în calitate de casă pentru concedii plătite, avea dreptul, în temeiul BUAG, să solicite angajatorului o contribuție suplimentară, constituită în special din indemnizația de concediu plătit și din cheltuielile administrative, calculată pentru fiecare zi de lucru efectuată de un lucrător în sectorul construcțiilor în Austria, conform unei metode de calcul stabilite prin lege.

25

Prin hotărârea din 28 aprilie 2017, pronunțată în lipsa Korana, instanța menționată a admis în totalitate cererea BUAK. Această hotărâre, care a fost notificată Korana la 21 iunie 2017, a dobândit, în lipsa unei opoziții din partea acesteia, autoritate de lucru judecat. În timpul procedurii în urma căreia s‑a pronunțat hotărârea respectivă, instanța menționată nu pare să își fi verificat competența conform Regulamentului nr. 1215/2012.

26

La 31 iulie 2017, în vederea executării acestei hotărâri, BUAK a formulat în fața aceleiași instanțe o cerere privind eliberarea certificatului vizat la articolul 53 din regulamentul menționat.

27

Instanța de trimitere subliniază că eliberarea unui astfel de certificat, în sensul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, este supusă condiției ca procedura în urma căreia s‑a pronunțat hotărârea din 28 aprilie 2017 să facă parte din materia civilă și comercială, în sensul articolului 1 alineatul (1) din regulamentul menționat, ceea ce nu ar reieși în mod clar din împrejurările cauzei principale.

28

În această privință, instanța menționată arată că, spre deosebire de situațiile pur interne, în cadrul cărora BUAK este abilitată, în temeiul articolului 25 alineatul 3 din BUAG, să emită ea însăși o listă a sumelor restante din contribuțiile suplimentare reclamate, care reprezintă un titlu executoriu ce poate constitui temeiul unei proceduri de executare silită, ea nu ar dispune de aceeași competență în ceea ce privește sumele restante referitoare la lucrătorii detașați al căror loc de muncă obișnuit nu se află în Austria, deoarece ar fi obligată să sesizeze Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena) în vederea obținerii plății contribuțiilor suplimentare menționate.

29

Instanța de trimitere arată de asemenea că anumite împrejurări specifice procedurii în urma căreia s‑a pronunțat hotărârea din 28 aprilie 2017 ar putea conferi acesteia un caracter de drept public.

30

Astfel, această instanță susține că, în cadrul unei acțiuni în plata unei creanțe constituite din contribuții suplimentare privind indemnizația de concediu plătit, cel care invocă în mod direct drepturile nu este lucrătorul, întrucât acțiunea este exercitată împotriva angajatorului în vederea recuperării contribuțiilor suplimentare al căror cuantum, stabilit prin ordin al ministrului federal competent, acoperă și cheltuielile de gestiune ale BUAK. Pe de altă parte, pe lângă competențele de investigare de care ar dispune BUAK în cazul încălcării de către angajator a obligației sale de informare, aceasta ar putea de asemenea să încheie acorduri cu alte organisme de securitate socială.

31

Instanța menționată precizează că, în caz de nerespectare de către angajator a obligațiilor sale de informare, BUAK are dreptul de a calcula contribuțiile suplimentare datorate de către acesta întemeindu‑se pe propriile investigații, în temeiul articolului 33h alineatul 2b din BUAG. Într‑un asemenea caz, competențele instanței sesizate cu o acțiune în plata unei creanțe constituite din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit s‑ar limita la o simplă examinare a condițiilor de aplicare a acestei dispoziții, excluzând orice examinare a temeiniciei creanței menționate.

32

În aceste condiții, Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 1 din Regulamentul [nr. 1215/2012] trebuie interpretat în sensul că procedurile care au ca obiect creanțe reprezentând contribuții suplimentare de care [BUAK] se prevalează împotriva unor angajatori în temeiul detașării în Austria a unor lucrători al căror loc de muncă obișnuit nu se află în Austria sau în cadrul unei puneri la dispoziție de mână de lucru în Austria ori împotriva unor angajatori al căror sediu este situat în afara frontierelor austriece în temeiul angajării de lucrători al căror loc de muncă obișnuit se află în Austria intră în sfera procedurilor «în materie civilă și comercială» și li se aplică regulamentul menționat, în ceea ce privește creanțe aferente unor raporturi de muncă de drept privat și care vizează acoperirea drepturilor de concediu și creanțe reprezentând indemnizații de concediu plătit al lucrătorilor născute din raporturile de muncă menționate și care aparțin și ele dreptului privat, în condițiile în care:

33

Prin intermediul observațiilor sale scrise, Comisia Europeană invită Curtea să se pronunțe cu privire la aspectul dacă, în cadrul unei proceduri privind eliberarea unui certificat în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, o instanță acționează în exercitarea activității sale jurisdicționale, în sensul articolului 267 TFUE.

34

În această privință, reiese dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, deși articolul 267 TFUE nu condiționează sesizarea Curții de caracterul contradictoriu al procedurii în cursul căreia instanța națională formulează o întrebare preliminară, instanțele naționale nu pot sesiza Curtea decât dacă un litigiu este pendinte în fața lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional (Hotărârea din16 iunie 2016, Pebros Servizi, C‑511/14, EU:C:2016:448, punctul 24 și jurisprudența citată).

35

De asemenea, Curtea a hotărât că sintagma „a pronunța o hotărâre”, în sensul articolului 267 al doilea paragraf TFUE, înglobează întreaga procedură care conduce la pronunțarea hotărârii instanței de trimitere și trebuie, prin urmare, să facă obiectul unei interpretări largi pentru a evita ca unele întrebări procedurale să fie considerate inadmisibile și să nu poată face obiectul unei interpretări a Curții și ca aceasta din urmă să nu poată să interpreteze toate dispozițiile dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere este obligată să le aplice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi, C‑511/14, EU:C:2016:448, punctul 28, precum și jurisprudența citată).

36

Sistemul stabilit de Regulamentul nr. 1215/2012 se bazează pe eliminarea exequaturului, ceea ce implică faptul că instanța competentă a statului membru solicitat nu exercită niciun control, întrucât numai persoana împotriva căreia este formulată executarea poate să se opună recunoașterii sau executării deciziei care o privește. Din interpretarea coroborată a articolelor 37 și 42 din acest regulament reiese că, în vederea recunoașterii și a executării într‑un stat membru a unei decizii pronunțate într‑un alt stat membru, solicitantul trebuie să prezinte numai o copie a deciziei în cauză, însoțită de un certificat eliberat, conform articolului 53 din regulamentul menționat, de instanța de origine. Acest certificat se notifică sau se comunică, înainte de orice executare, persoanei împotriva căreia se solicită executarea, conform articolului 43 alineatul (1) din același regulament.

37

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 44 din concluzii, certificatul constituie temeiul fundamental al aplicării principiului executării directe a hotărârilor pronunțate în statele membre.

38

Funcțiile astfel îndeplinite de certificatul menționat în sistemul Regulamentului nr. 1215/2012 justifică, în special într‑o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care instanța care a pronunțat hotărârea care trebuie executată nu a stabilit, în faza judecății, aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012, faptul că această instanță trebuie, în faza eliberării certificatului menționat, să verifice dacă litigiul intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.

39

Într‑un asemenea caz, astfel cum a arătat avocatul general în esență la punctul 52 din concluzii, verificând dacă este competentă să elibereze certificatul în temeiul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, instanța menționată se situează în continuarea procedurii anterioare de soluționare a litigiului, asigurând deplina eficacitate a acesteia, în măsura în care, în lipsa certificării, o hotărâre nu poate circula în mod liber în spațiul judiciar european. O asemenea concluzie răspunde necesității de a se asigura executarea rapidă a hotărârilor judecătorești, asigurând în același timp securitatea juridică pe care se întemeiază încrederea reciprocă în administrarea justiției în cadrul Uniunii.

40

Pe de altă parte, în conformitate cu Regulamentul nr. 1215/2012, eliberarea unui certificat este încredințată instanței care cunoaște cel mai bine litigiul și care, în ceea ce privește fondul, este cea mai în măsură să confirme că hotărârea este executorie. Astfel, prin eliberarea unui asemenea certificat, instanța de origine confirmă în mod implicit că judecarea în lipsă care trebuie recunoscută și executată într‑un alt stat membru intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, dat fiind că eliberarea certificatului în temeiul articolului 53 din regulamentul menționat nu este posibilă decât cu respectarea acestei condiții.

41

În consecință, procedura privind eliberarea unui certificat în sensul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 prezintă, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o natură jurisdicțională, astfel încât o instanță națională sesizată în cadrul unei asemenea proceduri poate sesiza Curtea cu o întrebare preliminară.

42

În consecință, prezenta cerere de decizie preliminară este admisibilă.

43

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o acțiune prin care se urmărește obținerea plății unei creanțe constituite din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit, deținută de un organism colectiv de drept public împotriva unui angajator, în temeiul detașării într‑un stat membru a unor lucrători al căror loc de muncă obișnuit nu se află în acest stat membru sau în cadrul punerii la dispoziție de mână de lucru în acest stat membru ori împotriva unui angajator al cărui sediu este situat în afara teritoriului statului membru menționat pentru angajarea de lucrători al căror loc de muncă obișnuit se află pe teritoriul acestuia, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament.

44

Cu titlu introductiv și având în vedere faptul că întrebarea preliminară privește articolul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 în totalitate, este necesar, în primul rând, să se examineze dacă o hotărâre precum cea pronunțată la 28 aprilie 2017 de instanța de trimitere ca urmare a cererii BUAK și pentru executarea căreia aceasta solicită eliberarea certificatului prevăzut la articolul 53 din acest regulament face parte din materia civilă și comercială, în sensul articolului 1 alineatul (1) din regulamentul menționat, și, în caz afirmativ, să se cerceteze, în al doilea rând, dacă o asemenea hotărâre intră în domeniul de aplicare al excluderii legate de securitatea socială, prevăzută la articolul 1 alineatul (2) litera (c) din același regulament.

45

Este necesar să se amintească faptul că rezultă dintr‑o jurisprudență constantă că, în măsura în care Regulamentul nr. 1215/2012 abrogă și înlocuiește Regulamentul (CE) nr. 44/2001 al Consiliului din 22 decembrie 2000 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială (JO 2001, L 12, p. 1, Ediție specială, 19/vol. 3, p. 74), interpretarea dată de Curte în ceea ce privește dispozițiile acestui din urmă regulament este valabilă și pentru Regulamentul nr. 1215/2012 atunci când dispozițiile celor două instrumente ale dreptului Uniunii pot fi calificate ca echivalente (Hotărârea din 15 noiembrie 2018, Hellenische Republik, C‑308/17, EU:C:2018:911, punctul 31 și jurisprudența citată).

46

Potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, pentru a asigura, în măsura posibilului, egalitatea și uniformitatea drepturilor și a obligațiilor care decurg din Regulamentul nr. 1215/2012 pentru statele membre și pentru persoanele interesate, noțiunea „materie civilă și comercială” care figurează la articolul 1 alineatul (1) din acest regulament nu trebuie interpretată ca reprezentând o simplă trimitere la dreptul intern al unui stat membru. Noțiunea respectivă trebuie considerată o noțiune autonomă, care trebuie interpretată prin referire, pe de o parte, la obiectivele și la sistemul regulamentului amintit și, pe de altă parte, la principiile generale care reies din ansamblul ordinilor juridice naționale (Hotărârea din 9 martie 2017, Pula Parking, C‑551/15, EU:C:2017:193, punctul 33 și jurisprudența citată).

47

În plus, necesitatea asigurării bunei funcționări a pieței interne, precum și a evitării pronunțării în statele membre a unor hotărâri ireconciliabile, în interesul funcționării armonioase a justiției, impun reținerea unei interpretări largi a respectivei noțiuni „materie civilă și comercială” (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 septembrie 2009, German Graphics Graphische Maschinen, C‑292/08, EU:C:2009:544, punctele 22 și 23).

48

Pentru a stabili dacă o materie intră sau nu intră în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, trebuie să se identifice raportul juridic existent între părțile din litigiu și să se examineze temeiul și modalitățile de exercitare a acțiunii formulate (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 aprilie 2013, Sapir și alții, C‑645/11, EU:C:2013:228, punctele 32 și 34, precum și Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico și alții, C‑49/12, EU:C:2013:545, punctul 35).

49

Astfel cum a afirmat Curtea în mod repetat, deși anumite litigii dintre o autoritate publică și o persoană de drept privat pot intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012, situația este diferită atunci când autoritatea publică acționează în exercitarea puterii publice (a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 septembrie 2013, Sunico și alții, C‑49/12, EU:C:2013:545, punctul 34 și jurisprudența citată). Astfel, manifestarea unor prerogative de putere publică de către una dintre părțile din litigiu din cauza exercitării de către aceasta a unor puteri exorbitante în raport cu normele aplicabile în relațiile dintre particulari exclude un asemenea litigiu din materia civilă și comercială în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 23 octombrie 2014, flyLAL‑Lithuanian Airlines, C‑302/13, EU:C:2014:2319, punctul 31).

50

În speță, este necesar să se observe, cu titlu introductiv, că, având în vedere jurisprudența menționată la punctul precedent, calitatea de organism colectiv de drept public a BUAK nu are, în sine, incidență asupra naturii raporturilor juridice dintre aceasta și Korana.

51

În ceea ce privește, în primul rând, temeiul juridic al acțiunii în urma căreia s‑a pronunțat hotărârea în legătură cu executarea căreia BUAK a solicitat eliberarea certificatului prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, rezultă din decizia de trimitere că, potrivit articolului 21 din BUAG, costul indemnizațiilor de concediu plătit achitate de BUAK este finanțat prin contribuțiile suplimentare la salariu pe care angajatorul este obligat să le achite. Deși cuantumul acestor contribuții suplimentare este stabilit prin ordin al ministrului federal al muncii și al afacerilor sociale, reiese din observațiile BUAK, precum și din cele ale guvernului austriac că acest ordin definește numai modalitățile de calcul al contribuțiilor suplimentare respective, luând ca bază salariul stabilit prin convenția colectivă vizată.

52

Pe de altă parte, potrivit articolului 33f alineatul 2 din BUAG, creanța reprezentând indemnizația de concediu plătit a cărei debitoare față de lucrătorii detașați este BUAK se naște în cuantumul drepturilor la indemnizație în temeiul cărora angajatorul achită contribuțiile suplimentare stabilite.

53

În plus, însăși instanța de trimitere precizează că indemnizația respectivă, care este finanțată din contribuțiile suplimentare a căror plată este solicitată în speță, face parte din remunerația datorată, în temeiul contractului de muncă, de angajator pentru munca efectuată de lucrător.

54

În consecință, în măsura în care obligația angajatorului de a achita contribuțiile suplimentare este legată în mod intrinsec de drepturile, de natură civilă, ale lucrătorilor la indemnizația de concediu plătit, o examinare a temeiului acțiunii care a condus la hotărârea din 28 aprilie 2017, conform jurisprudenței citate la punctul 48 din prezenta hotărâre, nu se opune concluziei potrivit căreia creanța BUAK și, prin urmare, o acțiune care are ca obiect plata acesteia prezintă de asemenea aceeași natură civilă.

55

În ceea ce privește, în al doilea rând, modalitățile de exercitare a acțiunii care au condus la hotărârea respectivă, reiese din dispozițiile BUAG că, spre deosebire de situațiile pur interne, în care BUAK poate ea însăși să emită o listă a sumelor restante care constituie un titlu executoriu, aceasta trebuie, în ceea ce privește sumele restante referitoare la lucrători detașați al căror loc de muncă obișnuit nu se află în Austria, să urmărească în justiție plata contribuțiilor suplimentare neplătite.

56

În plus, atunci când, ca urmare a nerespectării obligației de informare, BUAK, în conformitate cu articolul 22 alineatul 5 din BUAG, a calculat cuantumul contribuțiilor suplimentare întemeindu‑se pe propriile investigații, „angajatorul datorează contribuțiile suplimentare astfel calculate”, astfel cum prevede articolul 33h alineatul 2b din BUAG.

57

În ceea ce privește întinderea controlului exercitat de instanță în cazul acțiunii în plata unei creanțe constituite din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit, al cărei cuantum a fost calculat chiar de BUAK pe baza propriilor investigații, instanța de trimitere arată că un astfel de calcul prezintă un efect constitutiv, competențele de care dispune acest organism diferențiindu‑l de un simplu particular. Această instanță concluzionează că, ținând seama de modul său de redactare, articolul 33h alineatul 2b din BUAG ar putea fi interpretat în sensul că, în ceea ce privește sumele restante referitoare la lucrători detașați al căror loc de muncă obișnuit nu se află în Austria, competențele instanței se limitează la o simplă examinare a condițiilor de aplicare a dispoziției menționate, astfel încât, dacă condițiile respective sunt îndeplinite, instanța nu poate proceda la o examinare a fondului în ceea ce privește exactitatea creanței de care se prevalează BUAK.

58

Această interpretare a reglementării naționale este contestată atât de BUAK, cât și de guvernul austriac, care afirmă că, în cadrul unei proceduri privind plata unei creanțe constituite din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit pentru lucrătorii detașați, instanța austriacă exercită un control complet al tuturor elementelor cererii.

59

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul unei proceduri introduse în temeiul articolului 267 TFUE, nu este de competența Curții să se pronunțe cu privire la interpretarea dispozițiilor naționale, o asemenea interpretare fiind astfel de competența exclusivă a instanțelor naționale (Hotărârea din 27 octombrie 2009, ČEZ, C‑115/08, EU:C:2009:660, punctul 57 și jurisprudența citată).

60

În consecință, în măsura în care articolul 33h alineatul 2b din BUAG situează BUAK pe o poziție juridică derogatorie de la normele de drept comun care reglementează modalitățile de exercitare a unei acțiuni în plată, atribuind un efect constitutiv constatării de către aceasta a creanței solicitate și înlăturând, potrivit instanței de trimitere, posibilitatea instanței sesizate cu o asemenea acțiune să verifice temeinicia datelor pe care se bazează această constatare, este necesar să se constate că acest organism ar acționa, în această ipoteză, în temeiul unei prerogative proprii de drept public conferite de lege.

61

În măsura în care aceasta ar fi situația în litigiul principal, aspect a cărui verificare revine instanței de trimitere, rolul jucat de BUAK nu poate fi caracterizat, în acest context specific, ca fiind acela al unui simplu organism colectiv de drept public care are ca misiune colectarea resurselor destinate plății indemnizațiilor prevăzute de BUAG. Astfel, într‑un asemenea caz, BUAK ar trebui considerată ca acționând în exercitarea puterii publice în cadrul unui litigiu precum cel care a condus la pronunțarea hotărârii din 28 aprilie 2017, ceea ce ar avea o incidență importantă asupra modalităților de exercitare și deci asupra înseși naturii acestei proceduri, astfel încât litigiul menționat nu s‑ar încadra în noțiunea „materie civilă și comercială” și, prin urmare, nici nu ar intra în domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 1215/2012.

62

În ceea ce privește alte prerogative de care dispune în mod specific BUAK, subliniate de instanța de trimitere, precum perceperea de către BUAK a unor cheltuieli de gestionare al căror cuantum se ridică la 1 %-2 % din contribuțiile suplimentare sau posibilitatea acesteia de a încheia acorduri cu alte organisme de securitate socială, în măsura în care prima pare neglijabilă, iar a doua pare să fie, potrivit explicațiilor furnizate în această privință de guvernul austriac în ședință, întemeiată pe încheierea contractelor de drept privat, acestea nu pot avea ca efect excluderea din materia civilă și comercială, în sensul articolului 1 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012, a procedurii care a condus la pronunțarea unei hotărâri precum cea în discuție în litigiul principal.

63

În ceea ce privește competențele de investigare de care dispune BUAK în cazul încălcării de către angajator a obligației sale de informare, trebuie să se constate că nici acestea nu sunt, în sine, de natură să confere un caracter de drept public unei proceduri precum cea care a condus la hotărârea din 28 aprilie 2017.

64

Astfel, prerogativele menționate la cele două puncte precedente nu au nicio incidență asupra calității în temeiul căreia BUAK acționează în cadrul unei proceduri precum cea în discuție în litigiul principal și nu modifică natura și nici nu determină desfășurarea acesteia.

65

Potrivit articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012, acest regulament nu se aplică în ceea ce privește securitatea socială.

66

Excluderile din domeniul de aplicare al regulamentului menționat, prevăzute la articolul 1 alineatul (2) din acesta, constituie excepții care sunt de strictă interpretare.

67

Noțiunea „securitate socială” se definește în mod autonom, în raport cu conținutul pe care această noțiune îl are în dreptul Uniunii. În consecință, astfel cum reiese din jurisprudența Curții, aceasta înglobează domeniul de aplicare material al Regulamentului (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO 2004, L 166, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 3, p. 7) [a se vedea prin analogie, în ceea ce privește Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfășoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității, în versiunea modificată și actualizată prin Regulamentul (CE) nr. 118/97 al Consiliului din 2 decembrie 1996 (JO 1997, L 28, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 4, p. 35), Hotărârea din 14 noiembrie 2002, Baten, C‑271/00, EU:C:2002:656, punctul 45].

68

În plus, o prestație poate fi considerată o prestație de securitate socială în măsura în care se acordă beneficiarilor independent de orice apreciere individuală și discreționară a nevoilor personale, pe baza unei situații definite de lege, și în măsura în care se referă la unul dintre riscurile expres enumerate la articolul 3 alineatul (1) din Regulamentul nr. 883/2004 (a se vedea prin analogie Hotărârea din 19 septembrie 2013, Hliddal și Bornand, C‑216/12 și C‑217/12, EU:C:2013:568, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

69

În speță, astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, creanța constituită din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit se naște în cuantumul drepturilor la indemnizație în temeiul cărora angajatorul achită contribuțiile suplimentare. Îi revine, așadar, potrivit informațiilor furnizate de instanța de trimitere, angajatorului sarcina de a achita această indemnizație de concediu plătit, datorită muncii efectuate de lucrătorul detașat, chiar dacă plata este efectuată prin intermediul BUAK.

70

O asemenea indemnizație nu se încadrează, în consecință, în noțiunea „securitate socială”, în sensul articolului 1 alineatul (2) litera (c) din Regulamentul nr. 1215/2012.

71

Având în vedere toate considerațiile care precedă, este necesar să se răspundă la întrebarea preliminară că articolul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că o acțiune prin care se urmărește obținerea plății unei creanțe constituite din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit, deținută de un organism colectiv de drept public împotriva unui angajator, în temeiul detașării într‑un stat membru a unor lucrători al căror loc de muncă obișnuit nu se află în acest stat membru sau în cadrul punerii la dispoziție de forță de muncă în acest stat membru ori împotriva unui angajator al cărui sediu este situat în afara teritoriului statului membru respectiv în temeiul angajării de lucrători al căror loc de muncă obișnuit se află în același stat membru, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, în măsura în care modalitățile de exercitare a unei asemenea acțiuni nu derogă de la normele de drept comun și, în special, nu înlătură posibilitatea instanței sesizate de a verifica temeinicia datelor pe care se bazează constatarea creanței respective, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.

72

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială trebuie interpretat în sensul că o acțiune prin care se urmărește obținerea plății unei creanțe constituite din contribuții suplimentare pentru indemnizația de concediu plătit, deținută de un organism colectiv de drept public împotriva unui angajator, în temeiul detașării într‑un stat membru a unor lucrători al căror loc de muncă obișnuit nu se află în acest stat membru sau în cadrul punerii la dispoziție de forță de muncă în acest stat membru ori împotriva unui angajator al cărui sediu este situat în afara teritoriului statului membru respectiv în temeiul angajării de lucrători al căror loc de muncă obișnuit se află în același stat membru, intră în domeniul de aplicare al acestui regulament, în măsura în care modalitățile de exercitare a unei asemenea acțiuni nu derogă de la normele de drept comun și, în special, nu înlătură posibilitatea instanței sesizate de a verifica temeinicia datelor pe care se bazează constatarea creanței respective, aspect a cărui verificare este de competența instanței naționale.