–

pentru guvernul polonez, de B. Majczyna, de B. Czech și de S. Żyrek, în calitate de agenți;

–

pentru Comisia Europeană, de A. Cleenewerck de Crayencour, de K. Herbout‑Borczak, de G. Goddin și de N. Ruiz García, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) și a articolului 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (JO 1993, L 95, p. 29, Ediție specială, 15/vol. 2, p. 273), precum și a articolului 17 alineatul (1) și a articolului 22 alineatul (1) din Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori și de abrogare a Directivei 87/102/CEE a Consiliului (JO 2008, L 133, p. 66, și rectificări în JO 2009, L 207, p. 14, în JO 2010, L 199, p. 40, în JO 2011, L 234, p. 46, și în JO 2015, L 36, p. 15).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între Profi Credit Polska, pe de o parte, și domnul Mariusz Wawrzosek, pe de altă parte, în legătură cu o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată întemeiate pe un bilet la ordin emis de acesta pentru plata unor sume pretins datorate în executarea unui contract de împrumut pentru consum acordat de respectiva societate.

3

Al douăzeci și patrulea considerent al Directivei 93/13 prevede că „autoritățile judiciare sau administrative din statele membre trebuie să aibă la dispoziție mijloace adecvate și eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii”.

4

Potrivit articolului 1 alineatul (1), Directiva 93/13 are drept scop apropierea actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind clauzele abuzive în contractele încheiate între un profesionist și un consumator.

5

Potrivit articolului 3 alineatul (1) din această directivă:

„O clauză contractuală care nu s‑a negociat individual se consideră ca fiind abuzivă în cazul în care, în contradicție cu cerința de bună‑credință, provoacă un dezechilibru semnificativ între drepturile și obligațiile părților care decurg din contract, în detrimentul consumatorului.”

6

Articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată are următorul cuprins:

„Statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un vânzător sau un furnizor, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator, iar contractul continuă să angajeze părțile prin aceste clauze [a se citi «potrivit dispozițiilor sale»], în cazul în care poate continua să existe fără clauzele abuzive.”

7

Potrivit articolului 7 alineatul (1) din aceeași directivă:

„Statele membre se asigură că, în interesul consumatorilor și al concurenților, există mijloace adecvate și eficace pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»].”

8

Articolul 10 din Directiva 87/102/CEE a Consiliului din 22 decembrie 1986 de apropiere a actelor cu putere de lege și a actelor administrative ale statelor membre privind creditul de consum (JO 1987, L 42, p. 48, Ediție specială, 15/vol. 1, p. 252, și rectificare în JO 1988, L 278, p. 33) prevedea:

„Statele membre în care, în privința contractelor de credit, i se permite consumatorului:

se asigură că consumatorul este protejat corespunzător atunci când utilizează instrumentele menționate anterior în aceste scopuri.”

9

După cum precizează articolul 1, obiectul Directivei 2008/48 este de a armoniza anumite aspecte ale normelor statelor membre în materie de contracte de credit pentru consumatori.

10

Articolul 3 litera (c) din această directivă definește „[contractul] de credit” ca fiind „un contract prin care un creditor acordă sau promite să acorde unui consumator un credit sub formă de amânare la plată, împrumut sau alte facilități financiare similare, cu excepția contractelor pentru prestarea de servicii în mod continuu sau pentru furnizarea de bunuri de același fel, atunci când consumatorul plătește pentru acestea în rate, pe durata furnizării lor”.

11

Articolul 17 din directiva menționată, intitulat „Cesiunea de drepturi”, prevede la alineatul (1):

„În cazurile în care drepturile creditorului în temeiul unui contract de credit sau contractul însuși se cesionează unei terțe persoane, consumatorul are dreptul să invoce împotriva cesionarului orice mijloc de apărare la care putea recurge împotriva creditorului inițial, inclusiv dreptul la compensare, în cazul în care aceasta este permisă în statul membru în cauză.”

12

Articolul 22 din aceeași directivă, intitulat „Armonizarea și natura imperativă a prezentei directive”, prevede la alineatul (1):

„În măsura în care prezenta directivă conține dispoziții armonizate, statele membre nu pot menține sau introduce în legislația lor națională dispoziții diferite față de cele stabilite în prezenta directivă.”

13

Articolul 29 din Directiva 2008/48 prevede că Directiva 87/102/CEE se abrogă începând de la 11 iunie 2010.

14

Articolul 4841 din ustawa – Kodeks postępowania cywilnego (Legea privind Codul de procedură civilă) din 17 noiembrie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 4), textul consolidat, cu modificările ulterioare (denumit în continuare „kpc”), prevede:

„[…]

2.   Instanța statuează potrivit procedurii ordonanței de plată la cererea scrisă a solicitantului formulată în actul introductiv de instanță.

3.   Cauza se examinează în camera de consiliu […]”

15

Potrivit articolului 485 alineatul 2 din acest cod:

„Instanța emite o ordonanță de plată și împotriva debitorului unui bilet la ordin […] completat corespunzător, a cărui autenticitate și conținut nu suscită nicio îndoială.”

16

Articolul 486 alineatul 1 din respectivul cod prevede:

„În lipsa unor elemente suficiente pentru a sta la baza unei ordonanțe de plată, președintele stabilește data ședinței, cu excepția cazului în care cauza poate fi examinată în camera de consiliu.”

17

Articolul 491 alineatul 1 din kpc prevede:

„Prin intermediul ordonanței de plată, instanța somează pârâtul să ramburseze întreaga creanță, majorată cu cheltuielile, în termen de două săptămâni de la comunicarea ordonanței, sau să formuleze opoziție la ordonanță în același termen.”

18

Articolul 492 din acest cod prevede:

„1.   Ordonanța de plată constituie, de la emiterea acesteia, un titlu de garanție executoriu care nu necesită aplicarea formulei executorii. […]

[…]

3.   Ordonanța de plată emisă pe baza unui bilet la ordin […] este executorie imediat după expirarea termenului stabilit pentru plata creanței. În caz de opoziție a pârâtului, instanța poate, la cererea acestuia, să suspende executarea ordonanței […]”

19

Potrivit articolului 493 alineatul 1 din codul menționat:

„Opoziția se introduce la instanța care a emis ordonanța de plată. Pârâtul precizează, în actul său de opoziție, dacă contestă ordonanța de plată în tot sau în parte și menționează motivele și excepțiile ridicate, care trebuie invocate, sub sancțiunea inadmisibilității, înainte de înfățișarea pentru dezbaterea fondului cauzei, precum și fapte și elemente de probă. […]”

20

Articolul 3851 din ustawa – Kodeks cywilny (Legea privind Codul Civil) din 23 aprilie 1964 (Dz. U. din 1964, nr. 16), textul consolidat, cu modificările ulterioare, prevede:

„1.   Clauzele unui contract încheiat cu un consumator care nu au fost negociate în mod individual nu sunt obligatorii pentru consumator, atunci când acestea definesc drepturile și obligațiile acestuia într‑un mod care contravine bunelor moravuri, cu încălcarea gravă a intereselor sale (clauză ilicită). Prezenta dispoziție nu aduce atingere clauzelor care determină prestațiile principale ale părților, printre care prețul sau remunerația, în cazul în care acestea sunt formulate în mod neechivoc.

2.   În cazul în care o clauză contractuală nu este obligatorie pentru consumator în aplicarea alineatului 1, părțile rămân obligate prin celelalte dispoziții ale contractului.

[…]”

21

Potrivit articolului 101 din ustawa prawo wekslowe (Legea privind cambia și biletul la ordin) din 28 aprilie 1936 (Dz. U. din 1936, nr. 37), cu modificările ulterioare:

„Biletul la ordin conține:

22

Potrivit articolului 19 alineatul 4 din ustawa o kosztach sądowych w sprawach cywilnych (Legea privind taxele judiciare în cauze civile) din 28 iulie 2005 (Dz. U. din 2005, nr. 167):

„În caz de opoziție la ordonanța de plată emisă potrivit procedurii de emitere a ordonanței de plată, pârâtul va trebui să achite trei sferturi din taxele judiciare.”

23

Dispozițiile Directivei 2008/48 au fost transpuse în dreptul polonez prin ustawa o kredycie konsumencki (Legea privind creditul de consum) din 12 mai 2011 (Dz. U. din 2014, nr. 1497, versiunea consolidată), cu modificările ulterioare. Articolul 41 din aceasta prevede:

„1.   Biletul la ordin […] al consumatorului, care este predat creditorului în scopul executării sau al garantării unei prestații rezultate dintr‑un contract de credit de consum, trebuie să conțină clauza «nu la ordin» sau o altă formulă echivalentă.

2.   În cazul în care creditorul acceptă un bilet la ordin […] care nu conține clauza «nu la ordin» și transmite acest bilet […] unei alte persoane, are obligația să repare prejudiciul consumatorului rezultat din plata biletului la ordin […]

3.   Dispozițiile alineatului 2 se aplică și în situația în care, contrar voinței creditorului, biletul la ordin sau cecul a ajuns în posesia altei persoane.”

24

Prin contractul‑tip din 3 decembrie 2015, Profi Credit Polska, societate cu sediul în Bielsko‑Biała (Polonia) (denumită în continuare „instituția financiară” sau „creditorul”), a acordat un credit de consum domnului Wawrzosek (denumit în continuare „împrumutatul”). Acest contract‑tip conținea o clauză care îi impunea împrumutatului să emită un bilet la ordin pentru garantarea creanțelor creditorului în temeiul respectivului contract. Rambursarea acestui împrumut era astfel garantată cu un bilet la ordin semnat de împrumutat, a cărui valoare nu era precizată.

25

Ca urmare a neîndeplinirii obligației de plată de către împrumutat, instituția financiară l‑a informat că biletul la ordin a fost completat cu suma restantă datorată. Această instituție a sesizat instanța de trimitere cu o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată împotriva împrumutatului, pentru suma de3268,38 zloți polonezi (PLN) (aproximativ 753 de euro), care figura pe biletul la ordin. Instituția financiară menționată a atașat la cererea sa biletul la ordin completat și semnat corespunzător, precum și actul de reziliere a contractului de împrumut.

26

Această instanță precizează că, deși nu dispune, în dosar, de contractul‑tip în discuție, are cunoștință de termenii clauzei contractuale care impune emiterea de către împrumutat a unui bilet la ordin cu titlu de garanție de plată. Ea arată că aceasta este redactată în mod identic în ansamblul contractelor de împrumut încheiate de Profi Credit Polska, care au generat în fața sa numeroase cereri de emitere a unei ordonanțe de plată.

27

Instanța menționată arată că această procedură a ordonanței de plată întemeiată pe un bilet la ordin este frecvent utilizată de profesioniști în Polonia pentru a obține recuperarea creanțelor lor. Practica constă în anexarea la această cerere doar a biletului la ordin completat în mod corespunzător, cu excepția oricărui alt document care atestă existența raportului obligațional preexistent la data emiterii acestuia („raportul fundamental”), inclusiv a contractului de credit de consum.

28

Instanța de trimitere subliniază că procedura ordonanței de plată se întemeiază pe prezumția potrivit căreia situația de fapt care justifică creanța reclamantului a fost dovedită integral prin documente, prevăzute la articolul 485 din kpc, anexate la cererea introductivă, printre care figurează biletul la ordin. În consecință, pentru emiterea unei ordonanțe de plată, ar fi suficient să se verifice că biletul la ordin a fost corect întocmit, cu respectarea condițiilor prevăzute la articolul 1 și următoarele, precum și la articolul 101 din Legea privind cambia și biletul la ordin, cu modificările ulterioare.

29

Această instanță arată că, în temeiul legislației naționale aplicabile, procedura ordonanței de plată se desfășoară în două etape. Într‑o primă etapă, aprecierea validității biletului la ordin, dacă aceasta poate fi efectuată din oficiu de către instanță, se limitează la examinarea regularității formale a acestuia, din moment ce din articolul 485 alineatul 2 din kpc reiese că instanța sesizată pronunță o ordonanță de plată împotriva debitorului „unui bilet la ordin […] completat corespunzător, ale cărui autenticitate și conținut nu suscită nicio îndoială”. Într‑o a doua etapă, în cazul în care debitorul desemnat în temeiul titlului de credit a formulat opoziție împotriva ordonanței de plată, acesta poate nu numai să conteste obligația cambială, ci și raportul fundamental existent, inclusiv, de exemplu, contractul de credit de consum.

30

Instanța de trimitere ridică problema dacă procedura ordonanței de plată pusă în aplicare în temeiul unui bilet la ordin este conformă cu Directiva 93/13.

31

Potrivit acestei instanțe, prezenta cauză se deosebește de cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), și Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98), în care instanțele naționale dispuneau de documentele contractuale care stabileau drepturile și obligațiile cocontractanților, astfel încât aveau posibilitatea de a exclude aplicarea clauzelor abuzive conținute în aceste documente.

32

În schimb, aceasta apreciază că, în cauza pendinte în fața sa, deși îi revine obligația să examineze raportul juridic dintre părți, această examinare se limitează la domeniul definit de raportul cambial. Ea arată că, în temeiul legislației naționale aplicabile, controlul său nu poate avea ca obiect decât conținutul biletului la ordin. Astfel, chiar dacă ar avea cunoștință de raportul fundamental, nu ar putea, ca urmare a reglementării naționale, să exercite un control asupra documentelor care îl constată. Prin urmare, ar reveni numai consumatorului obligația de a formula opoziție împotriva ordonanței de plată, pentru ca să poată fi constatat caracterul eventual abuziv al anumitor clauze sau nerespectarea obligațiilor în materie de informare.

33

În aceste condiții, Sąd Rejonowy w Siemianowicach Śląskich I Wydział Cywilny (Tribunalul Districtual din Siemianowice Śląskie, Secția întâi civilă, Polonia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Dispozițiile Directivei 93/13 […] în special articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1), precum și dispozițiile Directivei 2008/48 […] în special articolul 17 alineatul (1) și articolul 22 alineatul (1), trebuie interpretate în sensul că se opun invocării de către un profesionist (creditor) a unei creanțe constatate printr‑un bilet la ordin completat corespunzător împotriva unui consumator (împrumutat), în cadrul unei proceduri a ordonanței de plată astfel cum este definită prin dispozițiile articolului 485 alineatul 2 și următoarele din [Codul de procedură civilă] coroborate cu cele ale articolului 41 din [Legea din 12 mai 2011 privind creditul de consum], potrivit cărora examinarea de către instanța națională se limitează doar la verificarea validității obligației cambiale în cauză din punctul de vedere al respectării cerințelor de formă care îi sunt aplicabile, fără analizarea raportului fundamental?”

34

Cu titlu prealabil, este necesar să se arate că, deși articolul 17 alineatul (1) din Directiva 2008/48 se referă la cesiunea drepturilor creditorului către un terț, este cert, în împrejurările în discuție în cauza principală, că beneficiarul biletului la ordin și creditorul sunt una și aceeași persoană juridică.

35

Pe de altă parte, deși articolul 10 din Directiva 87/102, care a fost abrogată prin Directiva 2008/48, viza biletele la ordin, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 34 și următoarele din concluzii, dispozițiile Directivei 2008/48 nu mai fac referire la aceste instrumente.

36

Întrucât Directiva 2008/48 nu a efectuat o armonizare în domeniul biletului la ordin ca garanție a unui credit pentru consumatori, nici articolul 22 alineatul (1) din aceasta nu este aplicabil în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal.

37

Prin urmare, se va răspunde la întrebarea adresată de instanța de trimitere având în vedere doar dispozițiile Directivei 93/13.

38

Prin intermediul întrebării formulate, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 6 alineatul (1) și articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care permite emiterea unei ordonanțe de plată întemeiate pe un bilet la ordin corespunzător în ceea ce privește forma sa, care garantează o creanță născută dintr‑un contract de credit pentru consumatori, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a ordonanței de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor acestui contract.

39

Cu titlu prealabil, trebuie amintit că, potrivit articolului 6 alineatul (1) din Directiva 93/13, statele membre stabilesc că clauzele abuzive utilizate într‑un contract încheiat cu un consumator de către un profesionist, în conformitate cu legislația internă, nu creează obligații pentru consumator.

40

Date fiind caracterul și importanța interesului public pe care îl constituie protecția consumatorilor, care se găsesc într‑o situație de inferioritate în raport cu profesioniștii, Directiva 93/13 impune statelor membre, astfel cum reiese din articolul 7 alineatul (1) din aceasta coroborat cu al douăzeci și patrulea considerent al său, să prevadă mijloace adecvate și eficace „pentru a preveni utilizarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii de către vânzători sau furnizori [a se citi «profesioniști»]” (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 56, precum și jurisprudența citată).

41

În acest scop, revine instanței naționale sarcina de a exclude pur și simplu aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca ea să nu producă efecte obligatorii în ceea ce privește consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conținutul acesteia (Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 57, precum și jurisprudența citată).

42

În acest context, trebuie, în primul rând, să se sublinieze că, deși, potrivit unei jurisprudențe constante, instanța națională este obligată să analizeze din oficiu caracterul abuziv al unei clauze contractuale care se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 93/13, suplinind în acest fel dezechilibrul existent între consumator și profesionist, acest lucru se realizează cu condiția să dispună de elementele de drept și de fapt necesare în acest scop (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 52, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 21 decembrie 2016, Gutiérrez Naranjo și alții, C‑154/15, C‑307/15 și C‑308/15, EU:C:2016:980, punctul 58).

43

Curtea a avut ocazia să precizeze, în cauzele în care s‑a pronunțat Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito (C‑618/10, EU:C:2012:349), și Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC (C‑49/14, EU:C:2016:98), precum și Ordonanța din 21 iunie 2016, Aktiv Kapital Portfolio (C‑122/14, nepublicată, EU:C:2016:486), că aceste motive sunt de asemenea valabile, precum în împrejurările în discuție în litigiul principal, în privința unei proceduri a ordonanței de plată.

44

Astfel, o protecție efectivă a drepturilor conferite consumatorilor de această directivă nu poate fi garantată decât cu condiția ca sistemul procedural național să permită, în cadrul procedurii ordonanței de plată sau în cel al procedurii de executare a ordonanței de plată, un control din oficiu al naturii potențial abuzive a clauzelor cuprinse în contractul în cauză (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 46, și Ordonanța din 21 iunie 2016, Aktiv Kapital Portfolio, C‑122/14, nepublicată, EU:C:2016:486, punctul 30).

45

În speță, instanța de trimitere precizează că controlul său, în cadrul primei etape a procedurii ordonanței de plată, este limitat la raportul cambial propriu‑zis, și anume biletul la ordin, și nu poate avea ca obiect raportul fundamental.

46

În plus, această instanță arată că nu dispune de toate elementele de fapt și de drept care rezultă din contractul de împrumut în cauză.

47

Rezultă că, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, o instanță națională nu este în măsură să procedeze la examinarea caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale atât timp cât nu dispune de ansamblul elementelor de fapt și de drept în acest scop.

48

În al doilea rând, tot în ceea ce privește prima etapă a procedurii, guvernul polonez susține că, potrivit articolului 486 alineatul 1 din kpc, în lipsa unor elemente suficiente pentru a sta la baza unei ordonanțe de plată, președintele completului sesizat ar putea stabili data ședinței, cu excepția cazului în care cauza poate fi totuși examinată în camera de consiliu. În cazul în care se stabilește data ședinței, etapa orală a procedurii ar fi organizată în conformitate cu procedura ordinară sau cu procedura specială care îi este aplicabilă, ceea ce ar permite examinarea atât a raportului cambial, cât și a raportului fundamental, inclusiv a contractului de credit de consum.

49

În aceste condiții, pe de o parte, astfel cum reiese din modul de redactare a acestei dispoziții, competența de care dispune președintele completului sesizat de a stabili data ședinței, prin derogare de la norma potrivit căreia, în conformitate cu articolul 484 din kpc, cauza este examinată în camera de consiliu, este subordonată condiției să nu existe „elemente suficiente pentru a sta la baza unei ordonanțe de plată”.

50

Or, potrivit indicațiilor instanței de trimitere, o asemenea condiție nu ar fi îndeplinită în cauza principală.

51

Pe de altă parte, această instanță subliniază că, în cadrul primei etape a procedurii, rezultă din articolul 485 alineatul 2 din kpc că competența sa este limitată la o examinare a regularității formale a biletului la ordin. Instanța menționată precizează că, în procedura pendinte în fața sa, biletul la ordin în cauză este valid.

52

În orice caz, deși, în temeiul articolului 267 TFUE, Curtea este competentă să deducă din articolul 7 din Directiva 93/13 criteriile care definesc cadrul care permite să se aprecieze din oficiu respectarea obligațiilor care decurg din această directivă, revine instanței de trimitere sarcina de a verifica dacă o dispoziție precum articolul 486 alineatul 1 din kpc este susceptibilă să îi ofere, eventual, un astfel de cadru.

53

În al treilea rând, instanța de trimitere subliniază că examinarea raportului juridic care rezultă din contractul de credit de consum nu are loc decât în cazul în care consumatorul formulează opoziție la ordonanța de plată.

54

Trebuie să se considere că, deși procedura în fața instanței de trimitere nu privește decât prima etapă a acesteia, procedura respectivă trebuie totuși, astfel cum a arătat avocatul general la punctul 28 din concluzii, să fie examinată în ansamblul său, incluzând atât prima etapă, care precedă formularea opoziției, cât și a doua etapă, care urmează acesteia.

55

Astfel, fiecare caz în care se ridică problema dacă o prevedere procedurală internă afectează dreptul la o cale de atac efectivă trebuie analizat ținând cont de locul pe care respectiva prevedere îl ocupă în cadrul procedurii în ansamblul său, de modul în care se derulează și de particularitățile acesteia în fața diverselor instanțe naționale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 50, precum și jurisprudența citată).

56

Trebuie observat faptul că, odată cu declanșarea celei de a doua etape a procedurii, și anume atunci când consumatorul formulează opoziție la ordonanța de plată, instanța națională este în măsură să dispună de elementele de fapt și de drept necesare examinării din oficiu a caracterului eventual abuziv al unei clauze contractuale care intră în domeniul de aplicare al Directivei 93/13.

57

Deși Curtea a stabilit deja, în mai multe privințe și ținând seama de cerințele prevăzute la articolul 6 alineatul (1) și la articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, modul în care instanța națională trebuie să asigure protecția drepturilor conferite consumatorilor de această directivă, este la fel de adevărat că, în principiu, dreptul Uniunii nu armonizează procedurile aplicabile examinării caracterului pretins abuziv al unei clauze contractuale și că acestea sunt stabilite, prin urmare, de ordinea juridică internă a statelor membre, cu condiția însă ca acestea să nu fie mai puțin favorabile decât cele aplicabile unor situații similare supuse dreptului intern (principiul echivalenței) și să prevadă un drept la o cale de atac efectivă, astfel cum este prevăzut la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 septembrie 2017, The Trustees of the BT Pension Scheme, C‑628/15, EU:C:2017:687, punctele 58 și 59, precum și jurisprudența citată, și Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber, C‑483/16, EU:C:2018:367, punctul 35 și jurisprudența citată).

58

În ceea ce privește principiul echivalenței și astfel cum a arătat avocatul general la punctul 55 din concluzii, trebuie să se constate că Curtea nu dispune de niciun element de natură să suscite o îndoială cu privire la conformitatea cu acest principiu a reglementării în discuție în litigiul principal.

59

În ceea ce privește dreptul la o cale de atac efectivă, trebuie să se arate că obligația, care rezultă din articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13, de a prevedea modalități procedurale care permit asigurarea respectării drepturilor de care justițiabilii beneficiază în temeiul Directivei 93/13 împotriva utilizării unor clauze abuzive implică cerința dreptului la o cale de atac efectivă, consacrată de asemenea la articolul 47 din Carta drepturilor fundamentale. Dreptul la o cale de atac efectivă trebuie să existe atât pe planul desemnării instanțelor competente să judece acțiuni întemeiate pe dreptul Uniunii, cât și în ceea ce privește modalitățile procedurale referitoare la asemenea acțiuni (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 mai 2018, Sziber, C‑483/16, EU:C:2018:367, punctul 49 și jurisprudența citată).

60

Reiese din articolul 492 și din articolul 493 alineatul 1 din kpc că opoziția la ordonanța de plată, formulată de debitor la instanța care a emis această ordonanță, permite instanței respective să suspende executarea acesteia.

61

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 77 din concluzii, pentru a stabili dacă o procedură precum cea în discuție în litigiul principal încalcă dreptul la o cale de atac efectivă, instanța de trimitere trebuie să stabilească, astfel cum rezultă din jurisprudența Curții, dacă modalitățile procedurii de opoziție prevăzute de dreptul național nu generează un risc care nu este neglijabil ca consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară (a se vedea în acest sens Hotărârea din 14 iunie 2012, Banco Español de Crédito, C‑618/10, EU:C:2012:349, punctul 54, Hotărârea din 14 martie 2013, Aziz, C‑415/11, EU:C:2013:164, punctul 58, și Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 52).

62

Astfel, în lipsa unui control eficient al caracterului potențial abuziv al clauzelor contractului în discuție, respectarea drepturilor conferite de Directiva 93/13 nu poate fi garantată (Hotărârea din 7 decembrie 2017, Banco Santander, C‑598/15, EU:C:2017:945, punctul 46 și jurisprudența citată).

63

Printre mijloacele adecvate și eficiente care trebuie să garanteze consumatorilor dreptului la o cale de atac efectivă trebuie să figureze posibilitatea de a introduce o cale de atac sau de a formula opoziție în condiții procedurale rezonabile, astfel încât exercitarea drepturilor lor să nu fie supusă unor condiții, în special unor termene sau unor cheltuieli, care să reducă în practică exercitarea drepturilor garantate de Directiva 93/13 (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 aprilie 2016, Radlinger și Radlingerová, C‑377/14, EU:C:2016:283, punctul 46, precum și jurisprudența citată).

64

Reiese din ansamblul informațiilor de care dispune Curtea că, în cazul în care, în conformitate cu articolul 491 și următoarele din kpc, pârâtul din prima fază a procedurii are dreptul de a contesta ordonanța de plată, exercitarea acestui drept de opoziție este supusă unor condiții deosebit de restrictive.

65

Astfel, pe de o parte, rezultă din articolul 491 alineatul 1 din kpc că termenul pentru formularea opoziției este de două săptămâni. În plus, potrivit articolului 493 alineatul 1 din acest cod, pârâtul trebuie, în actul său de opoziție, să precizeze dacă contestă ordonanța de plată în tot sau în parte și să menționeze, sub sancțiunea inadmisibilității, motivele și excepțiile invocate, precum și faptele și elementele de probă.

66

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 79 din concluzii, astfel de modalități procedurale într‑un termen atât de scurt determină riscul deloc neglijabil ca consumatorul să nu formuleze opoziție sau ca aceasta să fie inadmisibilă.

67

Pe de altă parte, rezultă din articolul 19 alineatul 4 din Legea din 28 iulie 2005 privind taxele judiciare în materie civilă că pârâtul trebuie să achite trei sferturi din taxele judiciare în cazul în care formulează opoziție la ordonanța de plată, astfel încât profesionistul nu trebuie să achite decât un sfert din aceste cheltuieli.

68

Astfel cum a arătat avocatul general la punctul 80 din concluzii, asemenea costuri sunt, în sine, de natură să descurajeze un consumator să formuleze opoziție. Acesta din urmă este cu atât mai mult penalizat dacă trebuie, în orice caz, să achite taxe judiciare de trei ori mai mari decât partea adversă.

69

În această privință, trebuie amintit că există un risc care nu este neglijabil ca consumatorii implicați să nu formuleze opoziția necesară fie din cauza termenului deosebit de scurt prevăzut pentru aceasta, fie deoarece aceștia pot fi descurajați să se apere având în vedere costurile pe care le‑ar presupune o acțiune în justiție în raport cu cuantumul creanței contestate, fie pentru că nu își cunosc drepturile sau nu sesizează exact conținutul acestora sau ca urmare a conținutului limitat al cererii de ordonanță de plată formulate de profesioniști și, așadar, ca urmare a caracterului incomplet al informațiilor de care dispun (a se vedea în acest sens Hotărârea din 18 februarie 2016, Finanmadrid EFC, C‑49/14, EU:C:2016:98, punctul 52 și jurisprudența citată, precum și Ordonanța din 21 iunie 2016, Aktiv Kapital Portfolio, C‑122/14, nepublicată, EU:C:2016:486, punctul 37).

70

Rezultă că modalități procedurale precum cele în discuție în litigiul principal, în măsura în care impun consumatorului să prezinte, în termen de două săptămâni de la notificarea ordonanței de plată, elementele de fapt și de probă care să permită instanței să efectueze această apreciere și îl sancționează în modul în care taxele judiciare sunt calculate, generează un astfel de risc.

71

Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebarea adresată că articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care permite emiterea unei ordonanțe de plată, întemeiată pe un bilet la ordin legal, care garantează o creanță născută dintr‑un contract de credit de consum, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor acestui contract, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă.

72

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a doua) declară:

Articolul 7 alineatul (1) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care permite emiterea unei ordonanțe de plată, întemeiată pe un bilet la ordin legal, care garantează o creanță născută dintr‑un contract de credit de consum, în cazul în care instanța sesizată cu o cerere de emitere a unei ordonanțe de plată nu dispune de competența de a efectua o examinare a caracterului eventual abuziv al clauzelor acestui contract, având în vedere că modalitățile de exercitare a dreptului de a formula opoziție la o astfel de ordonanță nu permit să se asigure respectarea drepturilor conferite consumatorului de această directivă.