HOTĂRÂREA CURȚII (Camera a zecea)

21 martie 2018(*)

„Trimitere preliminară – Directiva 89/391/CEE – Securitatea și sănătatea lucrătorilor la locul de muncă – Încadrare ca loc de muncă care expune lucrătorii unor condiții speciale sau deosebite – Evaluare a riscurilor privind securitatea și sănătatea la locul de muncă – Obligații ale angajatorului”

În cauzele conexate C‑133/17 și C‑134/17,

având ca obiect cereri de decizie preliminară formulate în temeiul articolului 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj (România), prin deciziile din 16 ianuarie 2017, primite de Curte la 14 martie 2017, în procedurile

Dănuț Podilă,

Vasile Oniță,

Dumitru Cornel Bara,

Gheorghe Podilă,

Alexandru Daniel Coneru,

Mihai Călin Junc,

Dănuț Bungău,

Francisc Chudi,

Ioan Iancu,

Ionel Negruț,

Dan Florin Roxin

împotriva

Societății Naționale de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA București (C‑133/17),

și

Costel Nicușor Mucea

împotriva

SMDA Mureș Insolvency SPRL, acționând în calitate de administrator judiciar al SC Industria Sârmei SA Câmpia Turzii (C‑134/17),

CURTEA (Camera a zecea),

compusă din domnul E. Levits, președinte de cameră, și domnii A. Borg Barthet și F. Biltgen (raportor), judecători,

avocat general: domnul P. Mengozzi,

grefier: domnul A. Calot Escobar,

având în vedere procedura scrisă,

luând în considerare observațiile prezentate:

–        pentru domnii Podilă, Oniță, Bara, Podilă, Coneru, Junc, Bungău, Chudi, Iancu, Negruț și Roxin, de R. Herlaș, avocat;

–        pentru guvernul român, de R.‑H. Radu, de O.‑C. Ichim și de L. Lițu, în calitate de agenți;

–        pentru Comisia Europeană, de M. van Beek și de C. Hödlmayr, în calitate de agenți,

având în vedere decizia de judecare a cauzelor fără concluzii, luată după ascultarea avocatului general,

pronunță prezenta

Hotărâre

1        Cererile de decizii preliminare privesc în esență interpretarea articolului 114 alineatul (3) și a articolelor 151 și 153 TFUE, precum și a dispozițiilor Directivei 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă (JO 1989, L 183, p. 1, Ediție specială, 05/vol. 2, p. 88), îndeosebi a articolului 9 din această directivă.

2        Aceste cereri au fost formulate în cadrul a două litigii între, în cel dintâi, domnii Dănuț Podilă, Vasile Oniță, Dumitru Cornel Bara, Gheorghe Podilă, Alexandru Daniel Coneru, Mihai Călin Junc, Dănuț Bungău, Francisc Chudi, Ioan Iancu, Ionel Negruț și Dan Florin Roxin (denumiți în continuare „Podilă și alții”), pe de o parte, și Societatea Națională de Transport Feroviar de Călători „CFR Călători” SA București (denumită în continuare „CFR Călători”), pe de altă parte (cauza C‑133/17), și, în cel de al doilea, domnul Costel Nicușor Mucea, pe de o parte, și SMDA Mureș Insolvency SPRL, acționând în calitate de administrator judiciar al SC Industria Sârmei SA Câmpia Turzii (denumită în continuare „SC Industria”), pe de altă parte (cauza C‑134/17), în legătură cu încadrarea activităților profesionale exercitate de reclamanții din litigiile principale ca activități desfășurate în locuri de muncă care expun lucrătorii unor condiții normale sau unor condiții speciale, în scopul calculării pensiilor pentru limită de vârstă.

 Cadrul juridic

 Dreptul Uniunii

3        Al optulea, al unsprezecelea și al doisprezecelea considerent ale Directivei 89/391 au următorul cuprins:

„întrucât statele membre au responsabilitatea de a încuraja îmbunătățirea securității și sănătății lucrătorilor care se află pe teritoriul lor; întrucât adoptarea de măsuri pentru protecția sănătății și securității lucrătorilor la locul de muncă contribuie, în anumite cazuri, la menținerea sănătății și, eventual, a securității persoanelor care locuiesc cu aceștia;

[…]

întrucât, pentru a se asigura un mai mare nivel de protecție, lucrătorii și/sau reprezentanții acestora trebuie informați cu privire la riscurile privind securitatea și sănătatea și la măsurile necesare pentru reducerea sau eliminarea acestor riscuri; întrucât ei trebuie să contribuie la luarea măsurilor de protecție necesare, prin intermediul unei participări echilibrate în conformitate cu legislațiile și/sau practicile interne;

întrucât informarea, dialogul și participarea echilibrată în domeniul securității și sănătății la locul de muncă trebuie dezvoltate între angajatori și lucrători și/sau reprezentanții acestora, cu ajutorul unor proceduri și instrumente adecvate, în conformitate cu legislațiile și practicile interne”.

4        Articolul 1 alineatele (1) și (2) din această directivă prevede:

„(1)      Obiectul prezentei directive este adoptarea de măsuri privind promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă.

(2)      În acest scop, directiva conține principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securității, eliminarea factorilor de risc și de accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislațiile și practicile interne și formarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și liniile directoare generale privind aplicarea principiilor menționate.”

5        Potrivit articolului 4 alineatul (1) din directiva menționată:

„(1)      Statele membre iau măsurile necesare pentru a asigura că angajatorii, lucrătorii și reprezentanții lucrătorilor fac obiectul dispozițiilor legale necesare aplicării prezentei directive.”

6        Articolul 6 alineatul (1) din aceeași directivă prevede:

„În cadrul răspunderilor sale, angajatorul ia măsurile necesare pentru protecția securității și sănătății lucrătorilor, inclusiv pentru prevenirea riscurilor profesionale și asigurarea informării și formării, precum și asigurarea organizării și mijloacelor necesare.

Angajatorul trebuie să vegheze la adaptarea acestei măsuri, ținând seama de schimbarea împrejurărilor, cu scopul de a îmbunătăți situațiile existente.”

7        Articolul 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 89/391 prevede:

„(1)      Angajatorul:

(a)      trebuie să dispună de o evaluare a riscurilor privind securitatea și sănătatea la locul de muncă, inclusiv a celor referitoare la grupele de lucrători expuși unor riscuri speciale;

(b)      decide care sunt măsurile de protecție ce urmează a fi luate și, dacă este necesar, care este echipamentul de protecție care poate fi utilizat;

[…]

(2)      Statele membre definesc, în funcție de natura activităților și mărimea întreprinderilor, obligațiile ce revin diferitelor categorii de întreprinderi cu privire la redactarea documentelor prevăzute la alineatul (1) literele (a) și (b) […]”

8        Articolul 11 alineatul (6) din această directivă prevede:

„Lucrătorii și/sau reprezentanții acestora au dreptul să recurgă, în conformitate cu legislațiile și practicile interne, la autoritatea care răspunde de protecția securității și sănătății la locul de muncă, în cazul în care consideră că măsurile luate și mijloacele puse la dispoziție de angajator nu corespund scopurilor de asigurare a securității și sănătății la locul de muncă.”

 Dreptul român

9        Articolul 19 alineatele (2) și (4) din Legea nr. 19/2000 privind sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale din 17 martie 2000 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 140 din 1 aprilie 2000), intrată în vigoare la 1 aprilie 2001, prevede:

„(2)      Criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a Ministerului Sănătății.

[…]

(4 )      Locurile de muncă în condiții deosebite se stabilesc prin contractul colectiv de muncă sau, în cazul în care nu se încheie contracte colective de muncă, prin decizia organului de conducere legal constituit, cu respectarea criteriilor și metodologiei de încadrare prevăzute la alin[eatul] (2).”

10      Articolul 20 alineatul (3) din această lege, în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede:

„Metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale se vor stabili prin hotărâre a Guvernului, pe baza propunerii comune a Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a Ministerului Sănătății, în urma consultării CNPAS [Casa Națională de Pensii și Alte Drepturi de Asigurări Sociale].”

11      Articolul 165¹ alineatul (1) din legea menționată, în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede:

„Pensionarii sistemului public ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupe superioare de muncă, precum și cei care au desfășurat activități în locuri de muncă încadrate în condiții speciale sau deosebite și ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislației în vigoare după această dată beneficiază de o creștere a punctajelor realizate în aceste perioade, după cum urmează:

a)      cu 50 % pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa I de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri încadrate în condiții speciale, potrivit legislației în vigoare după această dată;

b)      cu 25 % pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa a II‑a de muncă, potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, sau în locuri încadrate în condiții deosebite, potrivit legislației în vigoare după această dată.”

12      Ulterior, guvernul român a adoptat două acte normative, și anume Hotărârea Guvernului nr. 261/2001 privind criteriile și metodologia de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite din 22 februarie 2001 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 114 din 6 martie 2001) și Hotărârea Guvernului nr. 1025/2003 privind metodologia și criteriile de încadrare a persoanelor în locuri de muncă în condiții speciale din 28 august 2003 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 645 din 10 septembrie 2003), care urmăreau stabilirea unor criterii și a unei metodologii de încadrare a locurilor de muncă în condiții deosebite și speciale și fixarea unor termene pentru punerea în aplicare a procedurilor corespunzătoare, implicând atât autoritățile statului, cât și angajatorii și sindicatele. Termenele menționate au fost prelungite succesiv prin hotărâri ale guvernului ulterioare.

13      Articolul 1 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 226/2006 privind încadrarea unor locuri de muncă în condiții speciale din 7 iunie 2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 509 din 13 iunie 2006) prevede:

„(1)      Începând cu data de 1 aprilie 2001, sunt încadrate în condiții speciale locurile de muncă în care se desfășoară activitățile prevăzute în anexa nr. 1.

(2)      Locurile de muncă prevăzute la alin[eatul] (1) sunt cele din unitățile prevăzute în anexa nr. 2, care au obținut avizul pentru îndeplinirea procedurilor și criteriilor de încadrare în condiții speciale, în conformitate cu prevederile [Hotărârii Guvernului nr. 1025/2003], cu modificările și completările ulterioare.”

14      Articolul 29 alineatele 1 și 1¹ din Legea nr. 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice din 16 decembrie 2010 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 852 din 20 decembrie 2010), în versiunea aplicabilă litigiilor principale, prevede:

„(1)      Sunt încadrate în condiții deosebite locurile de muncă stabilite în baza criteriilor și metodologiei prevăzute de legislația în vigoare la data încadrării acestora.

(1¹)       Locurile de muncă pot fi menținute în condiții deosebite, prin reînnoirea avizelor de încadrare pe baza metodologiei stabilite prin hotărâre a Guvernului, pentru o perioadă de maximum 3 ani, începând cu data de 1 ianuarie 2016, termen până la care angajatorii au obligația de a normaliza condițiile de muncă.”

15      Potrivit articolului 30 alineatele (2) și (3) din această lege:

„(2)      Periodic, din 5 în 5 ani, locurile de muncă în condiții speciale de muncă prevăzute la alin[eatul] (1) lit[era] e) sunt supuse procedurii de reevaluare a încadrării în condiții speciale, stabilită prin hotărâre a Guvernului.

(3)      Procedura de reevaluare prevăzută la alin[eatul] (2) se stabilește prin hotărâre a Guvernului, elaborată în termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi.”

16      Articolul 169 alineatul (1) din legea menționată prevede:

„Pensionarii sistemului public de pensii ale căror drepturi de pensie au fost stabilite potrivit legislației anterioare datei de 1 aprilie 2001, care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa I și/sau grupa a II‑a de muncă, beneficiază de o creștere a punctajelor anuale realizate în aceste perioade, după cum urmează:

a)      cu 50 % pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa I de muncă;

b)      cu 25 % pentru perioadele în care au desfășurat activități în locuri încadrate în grupa a II‑a de muncă.”

17      Articolul 12 alineatele (1) și (2) din Legea nr. 319/2006 a securității și sănătății în muncă din 14 iulie 2006 (Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 646 din 26 iulie 2006) prevede:

„(1) Angajatorul are următoarele obligații:

a)      să realizeze și să fie în posesia unei evaluări a riscurilor pentru securitatea și sănătatea în muncă, inclusiv pentru acele grupuri sensibile la riscuri specifice;

b)      să decidă asupra măsurilor de protecție care trebuie luate și, după caz, asupra echipamentului de protecție care trebuie utilizat;

[…]

(2)      Prin ordin al ministrului muncii, solidarității sociale și familiei, în funcție de natura activităților și de mărimea întreprinderilor, se vor stabili obligațiile ce revin diferitelor categorii de întreprinderi cu privire la întocmirea documentelor prevăzute la alin[eatul] (1).”

18      Articolul 39 alineatul (4) din aceeași lege prevede:

„Constituie contravenție și se sancționează cu amendă de la 4 000 […] la 8.000 [lei românești (RON)] (aproximativ 860-1 720 de euro)] încălcarea dispozițiilor art[icolului] 12 alin[eatul] (1) lit[erele] a) și b), […]”

19      Reiese din decizia de trimitere că, printr‑o interpretare strictă a legislației naționale, Înalta Curte de Casație și Justiție (România) consideră, pe de o parte, că nu este deschisă calea unei acțiuni de drept comun în constatarea condițiilor deosebite de muncă în care lucrătorii și‑au desfășurat activitatea după data de 1 aprilie 2001 și nici a acțiunii în obligarea angajatorilor la încadrarea locurilor de muncă drept locuri de muncă ce expun lucrătorii unor asemenea condiții deosebite atunci când aceștia din urmă nu au obținut sau, după caz, nu au reînnoit avizele pentru încadrarea locurilor de muncă drept locuri de muncă ce expun lucrătorii acestor condiții și, pe de altă parte, că, în ceea ce privește condițiile speciale, acest tip de acțiuni nu sunt deschise atunci când nu sunt întrunite condițiile cumulative privind înscrierea activității și a unității angajatoare în anexele 1 și 2 la Legea nr. 226/2006 și, respectiv, în anexele 2 și 3 la Legea nr. 263/2010, cu modificările și completările ulterioare.

 Litigiile principale și întrebările preliminare

 Cauza C‑133/17

20      Podilă și alții au lucrat pentru CFR Călători în calitate de lăcătuș montator, revizor tehnic vagoane, șef tură vagoane sau tâmplar carosier. Până la 1 aprilie 2001, activitățile lor au fost încadrate în grupa I de muncă, în sensul articolului 165¹ litera a) din Legea nr. 19/2000. Începând de la 1 aprilie 2001, data la care a intrat în vigoare Legea nr. 19/2000, Podilă și alții au fost încadrați în categoria lucrătorilor expuși unor condiții de muncă normale, chiar dacă, potrivit propriilor afirmații, condițiile lor de muncă dificile și periculoase, caracteristice unor condiții speciale, nu s‑au îmbunătățit după 1 aprilie 2001.

21      Podilă și alții au formulat o acțiune la Tribunalul Bihor (România), solicitând, pe de o parte, obligarea CFR Călători să recunoască faptul că, în perioada cuprinsă între anii 2001 și 2014, activitățile lor au fost efectuate într‑un loc de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor condiții speciale și, pe de altă parte, obligarea statului român să plătească contribuțiile sociale datorate pentru activitățile desfășurate în aceste condiții, în aceeași perioadă.

22      În apărare, CFR Călători a susținut că, începând de la 1 aprilie 2001, locurile de muncă încadrate ca locuri de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor condiții speciale, precum și unitățile care au obținut avizul privind încadrarea locurilor de muncă ca locuri de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor astfel de condiții erau prevăzute în mod expres și limitativ în legislația națională. Potrivit CFR Călători, din moment ce locurile de muncă în cadrul cărora Podilă și alții își desfășurau activitatea nu îndeplineau aceste criterii cumulative prevăzute de legislația menționată, ea nu trebuia să le încadreze ca locuri de muncă în care lucrătorii erau expuși unor condiții speciale.

23      Printr‑o hotărâre din 6 octombrie 2015, Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de Podilă și alții pentru motivul că CFR Călători nu era obligată să încadreze în mod automat locurile de muncă care, până la 1 aprilie 2001, ținuseră de grupa I de muncă drept locuri de muncă în care lucrătorii erau expuși unor condiții speciale în conformitate cu noua legislație, care a intrat în vigoare la 1 aprilie 2001. În plus, acțiunea formulată de Podilă și alții a fost respinsă pentru motivul că, întrucât au solicitat stabilirea pe cale judecătorească a încadrării locurilor de muncă ca locuri de muncă în care lucrătorii erau expuși unor condiții speciale, aceștia nu au respectat procedura legală prevăzută în mod expres de Hotărârea Guvernului nr. 1025/2003.

24      Podilă și alții au declarat apel împotriva acestei hotărâri la Curtea de Apel Cluj (România). Aceasta consideră că, pentru a putea să decidă dacă legislația națională este în conformitate cu dreptul Uniunii, este necesar să se interpreteze printre altele articolul 114 alineatul (3) și articolele 151 și 153 TFUE, precum și unele dispoziții din Directiva 89/391.

25      În aceste condiții, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

„l)      Dacă articolele 114 alin[eatul] (3) [și articolele] 151 și 153 TFUE, precum și prevederile Directivei [89/391] și ale directivelor individuale subsecvente trebuie interpretate ca opunându‑se instituirii de către un stat membru [al Uniunii] a unor termene și proceduri ce limitează accesul la justiție pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite sau speciale, cu consecința împiedicării lucrătorilor de a le fi recunoscute drepturile la securitate și sănătate în muncă ce derivă din stabilirea acestor condiții, conform reglementarilor interne enumerate în cuprinsul sesizării.

2)      Dacă art[icolul] 9 [litera] (a) din Directiva [89/391] se opune unei legislații interne care nu sancționează pasivitatea angajatorului în obținerea unei evaluări a riscurilor privind securitatea și sănătatea la locul de muncă.”

 Cauza C‑134/17

26      Domnul Mucea a fost angajat al SC Industria, între 15 iulie 1981 și 1 aprilie 2001, ca termist și maistru patentare, și a fost încadrat în grupa I de muncă, în sensul articolului 165¹ litera (a) din Legea nr. 19/2000. Între 1 aprilie 2001 și 16 aprilie 2003, acesta a lucrat ca maistru patentare și a fost încadrat în condiții deosebite. Între 16 aprilie 2003 și 1 ianuarie 2013, el a lucrat ca termist și a fost încadrat în condiții deosebite. Între 1 ianuarie 2013 și 14 februarie 2013, domnul Mucea a lucrat ca termist, această activitate nefiind încadrată în locurile de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor condiții deosebite.

27      Domnul Mucea susține că locurile de muncă în care și‑a desfășurat activitatea începând de la 1 aprilie 2001 trebuie încadrate drept locuri de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor condiții speciale.

28      Acesta a formulat la Tribunalul Cluj (România) o acțiune având ca obiect obligarea SC Industria, pe de o parte, să recunoască faptul că activitățile pe care le‑a desfășurat în perioada cuprinsă între 1 aprilie 2001 și 14 februarie 2013 l‑au expus unor condiții speciale și, pe de altă parte, să elibereze un certificat în acest sens.

29      În apărare, SC Industria a arătat că încadrarea personalului său a fost efectuată în conformitate cu avizul Ministerului Muncii, Solidarității și Familiei, ținând seama de o expertiză tehnică, precum și de o evaluare a factorilor de risc.

30      Printr‑o hotărâre din 24 mai 2016, Tribunalul Cluj a respins acțiunea formulată de domnul Mucea pentru motivul că avizul obținut de SC Industria în vederea încadrării locurilor de muncă drept locuri de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor condiții speciale nu includea activitatea desfășurată de acesta, întrucât activitatea respectivă nu îndeplinea criteriile cumulative prevăzute în această privință de legislația națională.

31      Domnul Mucea a declarat apel împotriva hotărârii respective la Curtea de Apel Cluj. Aceasta consideră că, pentru a putea să statueze dacă legislația națională este în conformitate cu dreptul Uniunii, este necesară în special interpretarea articolului 114 alineatul (3) și a articolelor 151 și 153 TFUE, precum și a unor dispoziții din Directiva 89/391.

32      În aceste împrejurări, Curtea de Apel Cluj a hotărât să suspende procedura și să adreseze Curții o întrebare identică cu prima întrebare adresată în cauza C‑133/17, și anume:

„Dacă articol[ul] 114 alin[eatul (3)] [și articolele] 151 și 153 TFUE, precum și prevederile Directivei [89/391] și ale directivelor individuale subsecvente trebuie interpretate ca opunându‑se instituirii de către un stat membru [al Uniunii] a unor termene și proceduri ce limitează accesul la justiție pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții deosebite sau speciale, cu consecința împiedicării lucrătorilor de a le fi recunoscute drepturile la securitate și sănătate în muncă ce derivă din stabilirea acestor condiții, conform reglementărilor interne enumerate în cuprinsul sesizării.”

33      Prin Decizia președintelui Curții din 3 mai 2017, cauzele C‑133/17 și C‑134/17 au fost conexate pentru buna desfășurare a procedurii scrise și orale, precum și în vederea pronunțării hotărârii.

 Cu privire la întrebările preliminare

34      Cu titlu introductiv, trebuie amintit că Curtea este competentă să interpreteze o directivă numai în ceea ce privește aplicarea acesteia într‑un nou stat membru începând de la data aderării acestui stat la Uniune (Hotărârea din 10 ianuarie 2006, Ynos, C‑302/04, EU:C:2006:9, punctul 36).

35      Dat fiind că, în speță, o parte a faptelor din litigiile principale sunt ulterioare datei de aderare a României la Uniune, și anume 1 ianuarie 2007, Curtea are competența să răspundă la întrebările adresate, în măsura în care acestea se referă la perioade de muncă ulterioare datei respective.

36      Prin intermediul întrebărilor formulate în cauzele C‑133/17 și C‑134/17, care trebuie examinate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 114 alineatul (3) și articolele 151 și 153 TFUE, precum și Directiva 89/391 trebuie interpretate în sensul că se opun unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiile principale, care instituie termene stricte și proceduri care nu permit instanțelor naționale să reexamineze sau să stabilească încadrarea activităților desfășurate de lucrători în diferite grupe de risc, pe baza căreia se calculează pensiile pentru limită de vârstă ale acestor lucrători.

37      Pentru a răspunde la aceste întrebări, este necesar, în primul rând, să se constate că articolul 114 alineatul (3) TFUE se adresează Comisiei Europene, Parlamentului European și Consiliului Uniunii Europene și, prin urmare, nu cuprinde nicio obligație specifică în sarcina statelor membre. În ceea ce privește articolele 151 și 153 TFUE, acestea nu conțin obligații directe pentru statele membre în materie de calculare și de limitare a drepturilor la pensie sau la securitate socială. În plus, până în prezent, Uniunea nu a exercitat nicio competență în acest domeniu în temeiul articolului 153 alineatul (1) litera (c) TFUE, întrucât această competență revine în primul rând statelor membre. Pe de altă parte, este cert că litigiile principale nu privesc domeniile prevăzute la articolul 153 alineatul (1) literele (g) și (i) TFUE.

38      În aceste condiții și având în vedere că în cererile de decizie preliminară nu figurează nicio precizare cu privire la legătura care poate exista între reglementarea națională în discuție în litigiile principale și dispozițiile menționate din Tratatul FUE, este necesar să se concluzioneze că situații precum cele în discuție în litigiile principale nu intră în domeniul de aplicare al acestor din urmă dispoziții.

39      În al doilea rând, trebuie să se constate că, astfel cum reiese atât din titlul și din preambulul său, cât și din cuprinsul articolului 1 din aceasta, Directiva 89/391 are ca obiect punerea în aplicare de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă. În acest scop, astfel cum se precizează la articolul 1 alineatul (2), directiva menționată enunță principii generale privind prevenirea riscurilor profesionale, protecția sănătății și securității, eliminarea factorilor de risc și de accident, informarea, consultarea, participarea echilibrată în conformitate cu legislațiile și/sau practicile interne și formarea lucrătorilor și a reprezentanților acestora, precum și liniile directoare generale privind aplicarea principiilor menționate.

40      În ceea ce privește obligațiile angajatorilor în materie de protecție a securității și a sănătății lucrătorilor, rezultă mai exact din cuprinsul articolului 9 alineatele (1) și (2) din Directiva 89/391, pe de o parte, că angajatorii trebuie printre altele să dispună de o evaluare a riscurilor privind securitatea și sănătatea la locul de muncă, inclusiv a celor referitoare la grupele de lucrători expuși unor riscuri speciale, și să decidă care sunt măsurile de protecție ce urmează a fi luate sau chiar echipamentul de protecție care poate fi utilizat și, pe de altă parte, că statele membre trebuie să definească, în funcție de natura activităților și de mărimea întreprinderilor, obligațiile ce revin diferitor categorii de întreprinderi cu privire la redactarea documentelor prevăzute de această directivă.

41      Acestea fiind precizate, trebuie amintit totuși că, în speță, cererile de decizie preliminară au fost formulate în cadrul a două litigii privind încadrarea locurilor de muncă în scopul stabilirii pensiilor pentru limită de vârstă. Astfel, din cuprinsul acestor cereri rezultă că reclamanții din litigiile principale nu urmăresc, prin acțiunile formulate, să se constate că angajatorii lor nu îndeplinesc obligațiile care le revin în ceea ce privește securitatea și sănătatea la locul de muncă și nici că condițiile în care își desfășoară activitatea nu sunt în conformitate cu cerințele privind securitatea și sănătatea la locul de muncă, ci urmăresc să obțină recunoașterea faptului că locurile de muncă în care și‑au desfășurat activitățile ar fi trebuit încadrate ca locuri de muncă în care lucrătorii sunt expuși unor condiții speciale, pentru a putea să beneficieze de o majorare a pensiilor pentru limită de vârstă.

42      Desigur, nu se poate exclude de la început ca un sistem de încadrare a activităților lucrătorilor în diferite categorii în scopul calculării pensiilor pentru limită de vârstă în conformitate cu proceduri administrative specifice și cu termene stricte să poată avea un impact asupra respectării obligațiilor ce revin angajatorilor în temeiul Directivei 89/391, aspect a cărui verificare revine instanței naționale. Aceasta ar putea fi situația în special în cazul în care încadrarea activităților unui angajator, în scopul calculării pensiilor pentru limită de vârstă, ca activități care nu supun lucrătorii unor condiții deosebite sau speciale ar trebui să aibă o influență directă asupra încadrării acestui angajator în categoriile de întreprinderi pe care statele membre sunt obligate să le stabilească în temeiul articolului 9 alineatul (2) din această directivă, exonerându‑l eventual de la anumite obligații care decurg din directiva menționată.

43      Cu toate acestea, în speță trebuie să se constate că Directiva 89/391 a fost transpusă în legislația română prin Legea nr. 319/2006. În special, articolul 9 alineatele (1) și (2), precum și articolul 11 alineatul (6) din directiva menționată, care prevede că lucrătorii și reprezentanții acestora au dreptul să recurgă la autoritatea care răspunde de protecția securității și sănătății la locul de muncă în cazul în care consideră că măsurile luate și mijloacele puse la dispoziție de angajator nu corespund scopurilor de asigurare a securității și sănătății la locul de muncă, au fost preluate de Legea nr. 319/2006. În plus, reiese din cuprinsul articolului 39 alineatul (4) din această lege că legiuitorul național a stabilit sancțiuni în cazul nerespectării de către angajator a obligațiilor prevăzute la articolul 9 alineatul (1) literele (a) și (b) din Directiva 89/391, astfel cum au fost preluate la articolul 12 alineatul (1) literele (a) și (b) din Legea nr. 319/2006.

44      Or, în absența oricărei indicații, în decizia de trimitere, potrivit căreia transpunerea în dreptul român a Directivei 89/391 ar fi incompletă sau legislația națională ar fi aplicată de autoritățile competente într‑un mod care nu este conform cu cerințele directivei menționate sau într‑un mod care ar avea un efect indirect precum cel menționat la punctul 42 din prezenta hotărâre, trebuie să se constate că o situație precum cea în discuție în litigiile principale nu intră în domeniul de aplicare al dispozițiilor Directivei 89/391.

45      Având în vedere considerațiile care precedă, trebuie să se răspundă la întrebările adresate că articolul 114 alineatul (3) și articolele 151 și 153 TFUE, precum și dispozițiile Directivei 89/391 trebuie interpretate în sensul că nu se aplică unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește termene stricte și proceduri care nu permit instanțelor naționale să reexamineze sau să stabilească încadrarea activităților desfășurate de lucrători în diferite grupe de risc, pe baza căreia se calculează pensiile pentru limită de vârstă ale acestor lucrători.

 Cu privire la cheltuielile de judecată

46      Întrucât, în privința părților din litigiile principale, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a zecea) declară:

Articolul 114 alineatul (3) și articolele 151 și 153 TFUE, precum și Directiva 89/391/CEE a Consiliului din 12 iunie 1989 privind introducerea de măsuri pentru promovarea îmbunătățirii securității și sănătății lucrătorilor la locul de muncă trebuie interpretate în sensul că nu se aplică unei reglementări naționale, precum cea în discuție în litigiul principal, care stabilește termene stricte și proceduri care nu permit instanțelor naționale să reexamineze sau să stabilească încadrarea activităților desfășurate de lucrători în diferite grupe de risc, pe baza căreia se calculează pensiile pentru limită de vârstă ale acestor lucrători.

Pronunțată astfel în ședință publică la Luxemburg, la 21 martie 2018.

*      Limba de procedură: româna.