–

pentru domnul Hampshire, de I. Walker, solicitor, de J. Bourke, barrister, și de G. Facenna, QC;

–

pentru The Board of the Pension Protection Fund, de A. Banister, solicitor, și de J. Hilliard, QC;

–

pentru Guvernul Regatului Unit, de S. Brandon, de R. Fadoju și de C. Crane, în calitate de agenți, asistați de J. Coppel, QC;

–

pentru guvernul irlandez, de M. Browne, de J. Quaney, de E. Creedon și de A. Joyce, în calitate de agenți, asistați de Ú. Tighe, BL;

–

pentru Comisia Europeană, de M. Kellerbauer și de M. Wilderspin, în calitate de agenți,

1

Cererea de decizie preliminară privește interpretarea articolului 8 din Directiva 2008/94/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2008 privind protecția lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului (JO 2008, L 283, p. 36).

2

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu între domnul Grenville Hampshire, pe de o parte, și Board of the Pension Protection Fund (Consiliul de administrație al Fondului de Protecție a Pensiilor, denumit în continuare „Consiliul PPF”), în legătură cu calcularea drepturilor sale la pensie pentru limită de vârstă.

3

Considerentul (3) al Directivei 2008/94 are următorul cuprins:

„Sunt necesare dispoziții pentru protejarea lucrătorilor salariați în cazul insolvabilității angajatorului și pentru a le asigura un grad minim de protecție, în special pentru a garanta plata creanțelor lor salariale neachitate, ținând seama de necesitatea unei dezvoltări economice și sociale echilibrate în cadrul [Uniunii Europene]. În acest scop, statele membre ar trebui să instituie un organism care să garanteze lucrătorilor salariați plata creanțelor lor salariale neachitate.”

4

Potrivit articolului 1 alineatul (1) din această directivă, aceasta se aplică creanțelor salariaților care izvorăsc din contracte de muncă sau din raporturi de muncă încheiate cu angajatori care sunt în stare de insolvență în sensul articolului 2 alineatul (1) din această directivă.

5

Potrivit articolului 8 din aceeași directivă:

„Statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaților și ale persoanelor care au părăsit deja întreprinderea sau unitatea angajatorului la data la care a survenit insolvabilitatea acestuia, cu privire la drepturile, dobândite sau pe cale de a fi dobândite, la pensie pentru limită de vârstă, inclusiv pensiile de urmaș, în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale.”

6

Articolul 12 litera (a) din Directiva 2008/94 prevede că această directivă nu aduce atingere posibilității statelor membre de a lua măsurile necesare în vederea evitării abuzurilor.

7

În ceea ce privește protecția drepturilor lucrătorilor salariați la pensie pentru limită de vârstă, Directiva 2008/94 a fost transpusă în dreptul Regatului Unit în esență prin Pensions Act 2004 (Legea pensiilor din 2004, denumită în continuare „Legea din 2004”).

8

Această lege a instituit un fond legal de garantare a pensiilor, denumit „Pension Protection Fund” (în continuare „PPF”) și gestionat de Consiliul PPF. În cazul insolvabilității unui angajator, în anumite condiții, PPF preia sarcina garantării drepturilor salariaților din sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere. În scopul finanțării acestei misiuni, PPF percepe o contribuție de la toate sistemele suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere eligibile.

9

Atunci când un angajator care a aderat la un sistem eligibil de pensii cu prestații definite intră în stare de insolvență, Consiliul PPF preia obligațiile sistemului respectiv, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiții.

10

Printre aceste condiții figurează cea prevăzută la articolul 127 alineatul (2) litera (a) din Legea din 2004, potrivit căreia, „la data pertinentă, valoarea activelor sistemului trebuie să fie inferioară valorii pasivelor protejate la acel moment”.

11

Pasivele protejate, definite la articolul 131 din Legea din 2004, nu cuprind drepturile integrale la pensie ale tuturor lucrătorilor salariați din sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere, ci cuprind numai costurile menite să garanteze prestațiile care corespund indemnizației datorate în conformitate cu dispozițiile referitoare la compensarea drepturilor la pensie în cazul în care Consiliul PPF ar prelua obligațiile sistemului (denumită în continuare „indemnizația PPF”).

12

Legea pensiilor din 2004, în special articolul 162 din aceasta, nu prevede diminuarea drepturilor în cazul lucrătorilor salariați care, la momentul la care a survenit insolvența angajatorului, împliniseră deja vârsta normală de pensionare prevăzută de sistemul de asigurări sociale al acestora. În schimb, lucrătorii salariați care, la momentul la care a survenit insolvența angajatorului, nu împliniseră încă vârsta normală de pensionare au dreptul să primească doar 90 % din valoarea drepturilor pe care le‑au dobândit. În plus, dreptul lor este supus unei limite maxime, conform punctului 26 din apendicele 7 la Legea din 2004.

13

PPF stabilește limita maximă a indemnizației, aplicabilă salariaților dintr‑o anumită categorie de vârstă. Consiliul PPF publică factorii actuariali care reduc limita maximă pentru membrii care primesc indemnizația înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani. În temeiul punctului 26 alineatul (7) din apendicele 7 la Legea din 2004, plafonul indemnizației nu este limita maximă ca atare, ci corespunde cu 90 % din cuantumul limitei maxime.

14

Punctul 28 din apendicele 7 la Legea din 2004 prevede, în plus, că ratele maxime se ajustează în funcție de inflație, însă în limita a 2,5 % pe an. Ajustarea ratei maxime în aplicarea acestei dispoziții nu este prevăzută însă pentru indemnizațiile primite în temeiul unui raport de muncă anterior datei de 6 aprilie 1997.

15

În cazul insolvabilității care intră sub incidența Legii din 2004, începe o perioadă de apreciere în temeiul articolului 132 din aceasta, în cadrul căreia nivelul de finanțare a sistemului este examinat în scopul de a stabili dacă PPF trebuie sau nu să preia obligațiile sistemului în cauză, conform articolului 127 alineatul (2) (denumită în continuare „perioadă de apreciere”). În această perioadă de apreciere, articolul 138 din Legea din 2004 impune ca prestațiile datorate membrilor să fie reduse la nivelul indemnizației care ar fi datorate dacă PPF ar fi obligat să preia obligațiile sistemului.

16

Potrivit articolelor 143 și 144 din Legea din 2004, evaluarea pasivelor protejate și a activelor sistemului, efectuată în perioada de apreciere, devine obligatorie, dacă este aprobată de Consiliul PPF, cu excepția cazului în care este contestată, iar această evaluare este determinantă pentru a se aprecia dacă este îndeplinită condiția prevăzută la articolul 127 alineatul (2) litera (a) din legea menționată în scopul transferului competenței către PPF.

17

În temeiul articolului 154 din Legea din 2004, în cazul în care activele sistemului sunt considerate suficiente pentru a acoperi costurile pasivelor protejate, la data insolvenței, sistemul rămâne în afara PPF și va fi lichidat de administratorii săi. În acest caz, regimul suplimentar de asigurări sociale în cauză este obligat să plătească lucrătorilor, din fondurile rămase, pensie pentru limită de vârstă cu o valoare echivalentă indemnizației PPF. În temeiul articolului 154 alineatul (7) din Legea din 2004, sistemul suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere se supune, în acest cadru, instrucțiunilor PPF.

18

În cazul în care activele sistemului sunt considerate insuficiente pentru a plăti „pasivele protejate”, Consiliul PPF preia obligațiile sistemului. În această privință, articolul 161 alineatul (2) din Legea din 2004 prevede:

„Consecința preluării obligațiilor unui sistem de către Consiliul [PPF] este că

19

În conformitate cu Pension Protection Fund (Pension Compensation Cap) Order 2006 [Ordinul din 2006 al Fondului pentru Protecția Pensiilor (limita maximă a indemnizației de pensie)], începând de la 1 aprilie 2006, limita maximă, pentru vârsta de 65 de ani, era de 28944,45 lire sterline (GBP).

20

Domnul Hampshire a fost angajat la Turner & Newall plc (denumită în continuare „T&N”) din anul 1971 până în anul 1998. În toată această perioadă a fost afiliat la sistemul de prestații de pensie al T&N (denumit în continuare „sistemul T&N”).

21

După ce a fost concediat în cursul anului 1998 ca urmare a preluării T&N de către Federal‑Mogul Corporation of America, domnul Hampshire s‑a pensionat anticipat la vârsta de 51 de ani, în condițiile în care vârsta normală de pensionare pentru lucrătorii salariați afiliați la sistemul T&N era de 62 de ani. Administratorii sistemului T&N l‑au informat că cuantumul pensiei sale urma să fie de 48781,80 GBP pe an, înainte de deducerea impozitelor, cu o creștere anuală de cel puțin 3 %.

22

Întrucât Federal‑Mogul Corporation of America a solicitat protecție împotriva insolvenței în cursul anului 2001 în Statele Unite, PPF a inițiat, la 10 iulie 2006, în Regatul Unit, procedura de apreciere a pasivelor protejate și a activelor sistemului T&N. La acea dată, domnul Hampshire avea vârsta de 58 de ani.

23

La încheierea acestei aprecieri, Consiliul PPF a aprobat, la 19 septembrie 2011, evaluarea potrivit căreia, la data de 10 iulie 2006, activele sistemului T&N excedau pasivelor sale protejate, astfel încât existau fonduri suficiente pentru a se asigura plata pensiei pentru limită de vârstă în valoare echivalentă cu indemnizația PPF (în continuare „decizia din 19 septembrie 2011”). Astfel, Consiliul PPF nu urma să preia obligațiile acestui sistem.

24

Cuantumul brut al pensiei domnului Hampshire a fost stabilit, după o ajustare pentru capitalul de 89965 GBP obținut ca urmare a pensionării sale în cursul anului 1998, la suma de 19819 GBP pe an, ținând seama în special de faptul că, la data de 10 iulie 2006, el nu împlinise încă vârsta normală de pensionare a regimului T&N și că, în consecință, îi era aplicabilă regula limitei maxime prevăzută la punctul 26 din apendicele 7 la Legea din 2004.

25

În consecință, domnul Hampshire a suferit o diminuare de circa 67 % în raport cu drepturile în cuantum anual de 60240 GBP pe care le‑ar fi dobândit dacă angajatorul său nu ar fi intrat în insolvență.

26

În plus, întrucât perioada de activitate a domnului Hampshire s‑a desfășurat în cea mai mare parte anterior datei de 6 aprilie 1997, el a fost privat deopotrivă de majoritatea drepturilor la majorare anuală a pensiei. El ar primi, așadar, potrivit propriilor calcule, circa 25 % din drepturile sale de pensie dobândite ca urmare a încadrării sale în muncă la T&N.

27

Domnul Hampshire, la fel ca alți 15 foști angajați ai T&N afectați de reduceri similare, a sesizat Pension Protection Fund Ombudsman (Ombudsmanul Fondului de Protecție a Pensiilor, Regatul Unit) cu scopul de a contesta evaluarea regimului T&N, astfel cum a fost aprobată de Consiliul PPF în decizia sa din 19 septembrie 2011.

28

Respingându‑i‑se cererea la 19 februarie 2014, domnul Hampshire a formulat o acțiune la High Court of Justice (England & Wales), Chancery Division [Înalta Curte de Justiție (Anglia și Țara Galilor), Secția Chancery, Regatul Unit].

29

Printr‑o hotărâre din 23 decembrie 2014, această instanță a respins acțiunea formulată de domnul Hampshire. Acesta a formulat apel în fața Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă), Regatul Unit].

30

Domnul Hampshire a susținut în esență că dispozițiile Legii din 2004 pe care se baza decizia din 19 septembrie 2011 nu sunt în conformitate cu articolul 8 din Directiva 2008/94, astfel cum a fost interpretat de Curte, având în vedere că aceste dispoziții aveau drept consecință faptul că anumiți lucrători salariați primesc mai puțin de 50 % din valoarea drepturilor lor dobândite la pensie pentru limită de vârstă.

31

La rândul său, PPF a afirmat că jurisprudența Curții referitoare la articolul 8 din această directivă impune numai ca sistemele de protecție să garanteze în medie pentru ansamblul lucrătorilor salariați membri ai unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere o indemnizație într‑un cuantum egal cu cel puțin 50 % din valoarea drepturilor dobândite. În schimb, nu ar exista cerința ca fiecare lucrător salariat luat în considerare în mod individual să primească o indemnizație egală cu cel puțin 50 % din valoarea propriilor drepturi dobândite.

32

În aceste condiții, Court of Appeal (England & Wales) (Civil Division) [Curtea de Apel (Anglia și Țara Galilor) (Secția civilă)] a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

33

Guvernul Regatului Unit susține că cererea de decizie preliminară este inadmisibilă ca urmare a naturii ipotetice a întrebărilor adresate. Astfel, chiar dacă pasivele sistemului T&N ar fi evaluate fără a se ține seama de limita maximă prevăzută de reglementarea națională, activele acestui sistem ar depăși pasivele protejate și, prin urmare, obligațiile sistemului respectiv nu ar fi preluate de PPF, acesta continuând să fie gestionat de administratorii săi. Astfel, în lipsa aplicabilității directe orizontale a articolului 8 din Directiva 2008/94, domnul Hampshire nu și‑ar putea valorifica drepturile decât reclamând o indemnizație din partea statului, aspect care nu ar face obiectul litigiului principal.

34

În această privință, trebuie amintit că, în cadrul cooperării dintre Curte și instanțele naționale, instituită la articolul 267 TFUE, numai instanța națională care este sesizată cu soluționarea litigiului și care trebuie să își asume răspunderea pentru hotărârea judecătorească ce urmează a fi pronunțată are competența să aprecieze, luând în considerare particularitățile cauzei, atât necesitatea unei decizii preliminare pentru a fi în măsură să pronunțe propria hotărâre, cât și pertinența întrebărilor pe care le adresează Curții. În consecință, în cazul în care întrebările adresate au ca obiect interpretarea dreptului Uniunii, Curtea este, în principiu, obligată să se pronunțe (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 44, precum și jurisprudența citată).

35

În consecință, întrebările referitoare la interpretarea dreptului Uniunii adresate de instanța națională în cadrul normativ și factual pe care îl definește sub răspunderea sa și a cărui exactitate Curtea nu are competența să o verifice beneficiază de o prezumție de pertinență. Refuzul Curții de a se pronunța asupra unei cereri formulate de o instanță națională este posibil numai dacă este evident că interpretarea solicitată a dreptului Uniunii nu are nicio legătură cu realitatea sau cu obiectul litigiului principal, atunci când problema este de natură ipotetică ori când Curtea nu dispune de elementele de fapt și de drept necesare pentru a răspunde în mod util la întrebările care i‑au fost adresate (Hotărârea din 23 ianuarie 2018, F. Hoffmann‑La Roche și alții, C‑179/16, EU:C:2018:25, punctul 45, precum și jurisprudența citată).

36

Or, în speță, nu rezultă în mod vădit că interpretarea dreptului Uniunii solicitată nu are niciun raport cu obiectul litigiului principal. Astfel, aceste întrebări, care privesc interpretarea articolului 8 din Directiva 2008/94, se înscriu în cadrul unui litigiu care privește conformitatea normelor din Legea din 2004 referitoare la calculul pasivelor protejate cu cerințele acestei dispoziții. Din moment ce interpretarea de către Curte a dispoziției menționate poate avea drept consecință o nouă evaluare a pasivelor protejate de PPF și, așadar, a drepturilor la pensie ale domnului Hampshire, există un raport suficient între obiectul litigiului principal și respectivele întrebări preliminare.

37

În plus, chestiunea dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 produce un efect direct într‑un caz precum cel din litigiul principal prezintă de asemenea relevanță, dat fiind că, în scopul soluționării litigiului cu care este sesizată, instanța de trimitere ar putea fi determinată să decidă dacă domnul Hampshire poate sau nu să invoce articolul menționat 8 împotriva Consiliului PPF.

38

În aceste condiții, întrebările preliminare sunt admisibile.

39

Prin intermediul primei și al celei de a doua întrebări, care trebuie analizate împreună, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că fiecare lucrător salariat trebuie să beneficieze de o indemnizație de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor sale dobândite în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere în cazul insolvabilității angajatorului sau dacă este suficient ca această indemnizație să fie garantată pentru marea majoritate a lucrătorilor salariați, însă, în temeiul anumitor limite prevăzute de dreptul național, unii dintre acești lucrători salariați să primească totuși o indemnizație de mai puțin de 50 % din valoarea drepturilor lor dobândite.

40

Potrivit modului de redactare a articolului 8 din Directiva 2008/94, statele membre se asigură că sunt luate măsurile necesare în vederea protejării intereselor salariaților și ale persoanelor care au părăsit deja întreprinderea sau unitatea angajatorului la data la care a survenit insolvabilitatea acestuia, cu privire la drepturile, dobândite sau pe cale de a fi dobândite, la pensie pentru limită de vârstă, inclusiv pensiile de urmaș, în cadrul sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere sau grup de întreprinderi existente în afara sistemelor naționale obligatorii de asigurări sociale.

41

În această privință, statele membre beneficiază, desigur, de o marjă largă de apreciere pentru a stabili atât mecanismul, cât și nivelul acestei protecții, ceea ce exclude o obligație de garantare integrală (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții, C‑278/05, EU:C:2007:56, punctele 36 și 42-45, Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții, C‑398/11, EU:C:2013:272, punctul 42, precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann, C‑454/15, EU:C:2016:891, punctul 34).

42

În consecință, articolul 8 din Directiva 2008/94 nu se opune ca statele membre să reducă, atunci când urmăresc obiective economice și sociale legitime și în special cu respectarea principiului proporționalității, drepturile dobândite de lucrătorii salariați în cazul insolvenței angajatorului lor.

43

Cu toate acestea, în ceea ce privește articolul 8 din Directiva 80/987, devenit articolul 8 din Directiva 2008/94, Curtea a decis că dispozițiile de drept intern susceptibile să ducă, în anumite situații, la o garantare a prestațiilor limitată la mai puțin de jumătate din drepturile dobândite nu pot fi considerate conforme cu definiția termenului „a proteja” utilizat în această dispoziție (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții, C‑278/05, EU:C:2007:56, punctul 57).

44

Trebuie precizat că în cauza care a condus la pronunțarea acestei hotărâri erau în discuție în special drepturile la prestații a doi foști salariați care au primit numai 20 % și, respectiv, 49 % din pensia pentru limită de vârstă la care aveau dreptul (Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții, C‑278/05, EU:C:2007:56, punctul 54).

45

Curtea a confirmat această interpretare în Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții (C‑398/11, EU:C:2013:272), pronunțată într‑o cauză în care erau în discuție drepturi la pensie pentru limită de vârstă acumulate în mod individual de 10 lucrători salariați, desemnați nominal în hotărâre, care aderaseră, fiecare, la unul dintre sistemele suplimentare de asigurări sociale cu prestații definite fondate de angajatorul lor. După ce a făcut referire la punctul 57 din Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții (C‑278/05, EU:C:2007:56), Curtea a decis că transpunerea corectă a articolului 8 din Directiva 2008/94 necesită ca un lucrător să perceapă, în cazul insolvenței angajatorului său, cel puțin jumătate din pensia pentru limită de vârstă care decurge din drepturile la pensie acumulate pentru care a plătit contribuții în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții, C‑398/11, EU:C:2013:272, punctele 43 și 51).

46

Reiese din această jurisprudență, confirmată cel mai recent prin Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann (C‑454/15, EU:C:2016:891, punctul 35), că nivelul de protecție astfel prevăzut la articolul 8 din Directiva 2008/94 constituie o garanție minimă individuală pentru fiecare lucrător salariat în parte.

47

Astfel, obiectivul acestei directive, care urmărește să asigure fiecărui lucrător salariat un minim comunitar de protecție în cazul insolvenței angajatorului, ar fi compromis în mod grav dacă, în lipsa oricărui abuz de drept din partea lucrătorului, în sensul articolului 12 din directiva menționată, statele membre și‑ar putea achita obligațiile care le revin în temeiul articolului 8 din aceeași directivă fără a acorda fiecărui lucrător în parte o asemenea protecție minimă.

48

În consecință, contrar celor susținute de Guvernul Regatului Unit în prezenta procedură, interpretarea dată de Curte în ceea ce privește nivelul și natura protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94 și în ceea ce privește beneficiarii individuali ai acestei protecții nu se limitează la cauzele în care s‑au pronunțat Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții (C‑278/05, EU:C:2007:56), Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții (C‑398/11, EU:C:2013:272), precum și Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann (C‑454/15, EU:C:2016:891), ci este de aplicabilitate generală.

49

Prin urmare, nu se poate susține că domeniul de aplicare al acestei interpretări se limitează la anumiți angajatori aflați în stare de insolvență care aparțin unor sectoare specifice sau la anumiți lucrători salariați care țin de un context economic și social particular.

50

În consecință, articolul 8 din Directiva 2008/94 impune statelor membre să garanteze, fără excepție, fiecărui lucrător salariat în parte, o indemnizație de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor sale dobândite în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere în cazul insolvenței angajatorului său, fără a exclude însă ca, în alte împrejurări, pierderile suferite, chiar dacă procentul lor este mai mic, să poată fi deopotrivă privite ca vădit disproporționate în lumina obligației de protecție a intereselor lucrătorilor salariați, prevăzută în dispoziția menționată (a se vedea în acest sens Hotărârea din 24 noiembrie 2016, Webb‑Sämann, C‑454/15, EU:C:2016:891, punctul 35).

51

Pe de altă parte, după cum a precizat în esență avocatul general la punctele 48-53 din concluziile prezentate, pentru a garanta deplina efectivitate a protecției minime a lucrătorilor salariați în cazul insolvenței angajatorului lor, instituită la articolul 8 din Directiva 2008/94, care impune ca această protecție să se întindă pe toată durata pensiei, trebuie ca indemnizația de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor lor dobândite să fie calculată ținând seama de evoluția prevăzută a prestațiilor de pensie pentru limită de vârstă pe întreaga durată a acesteia, pentru a se evita ca, din cauza scurgerii timpului, cuantumul garantat să devină mai mic decât 50 % din valoarea inițială dobândită pentru un an de pensie pentru limită de vârstă.

52

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la prima și la a doua întrebare că articolul 8 din Directiva 2008/94 trebuie interpretat în sensul că fiecare lucrător salariat în parte trebuie să beneficieze de pensie pentru limită de vârstă de cel puțin 50 % din valoarea drepturilor sale dobândite în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere în cazul insolvabilității angajatorului său.

53

Prin intermediul celei de a treia întrebări, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 are efect direct.

54

Potrivit jurisprudenței Curții, dispozițiile necondiționate și suficient de precise ale unei directive pot fi invocate de justițiabili împotriva unui stat membru și a tuturor organelor administrației sale, precum și împotriva unor organisme sau entități care sunt supuse autorității sau controlului statului ori care dispun de puteri exorbitante în raport cu cele care rezultă din normele aplicabile în relațiile dintre particulari (a se vedea în acest sens Hotărârea din 10 octombrie 2017, Farrell, C‑413/15, EU:C:2017:745, punctul 33 și jurisprudența citată).

55

Pot deopotrivă să fie asimilate statului organisme sau entități care au fost însărcinate de o autoritate să exercite o misiune de interes public și li s‑au acordat, în acest scop, puteri exorbitante (Hotărârea din 10 octombrie 2017, Farrell, C‑413/15, EU:C:2017:745, punctul 34).

56

În speță, prin urmare, este necesar să se examineze dacă articolul 8 din Directiva 2008/94 este necondiționat și suficient de precis. Această examinare trebuie să se realizeze sub trei aspecte, și anume determinarea beneficiarilor protecției prevăzute de aceste dispoziții, conținutul acestei protecții și identitatea debitorului protecției respective (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 noiembrie 1991, Francovich și alții, C‑6/90 și C‑9/90, EU:C:1991:428, punctul 12).

57

În privința beneficiarilor protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, reiese cu claritate din modul de redactare a articolului menționat că această directivă urmărește protecția lucrătorilor salariați care sunt afectați de insolvența angajatorului lor. Prin urmare, articolul menționat îndeplinește, în privința beneficiarilor garanției, condițiile de precizie și de necondiționalitate necesare pentru aplicabilitatea directă a unei dispoziții dintr‑o directivă.

58

În ceea ce privește conținutul protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, este suficient să se amintească faptul că, în Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții (C‑278/05, EU:C:2007:56), Curtea a constatat că acest articol 8 impune ca un lucrător salariat să perceapă, în cazul insolvenței angajatorului său, cel puțin jumătate din pensia pentru limită de vârstă care decurge din drepturile la pensie acumulate pentru care a plătit contribuții în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere (Hotărârea din 25 aprilie 2013, Hogan și alții, C‑398/11, EU:C:2013:272, punctul 51).

59

Această interpretare a dispoziției menționate lămurește și precizează semnificația și domeniul de aplicare ale acestei norme, astfel cum trebuie sau ar fi trebuit să fie înțeleasă și aplicată de la data intrării sale în vigoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 19 aprilie 2016, DI, C‑441/14, EU:C:2016:278, punctul 40, precum și Hotărârea din 22 noiembrie 2017, Cussens și alții, C‑251/16, EU:C:2017:881, punctul 41).

60

Astfel, articolul 8 din Directiva 2008/94 conține o obligație clară și precisă care incumbă statelor membre, având ca obiect să confere drepturi particularilor. Trebuie adăugat că această obligație nu este supusă niciunei condiții speciale.

61

În ceea ce privește identitatea debitorului protecției prevăzute la articolul 8 din Directiva 2008/94, trebuie amintit că statele membre dispun de o marjă largă de apreciere în ceea ce privește mecanismul care trebuie adoptat, astfel încât pot prevedea printre altele o finanțare de către autoritățile publice, o obligație de asigurare în sarcina angajatorului sau înființarea unei instituții de garantare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 ianuarie 2007, Robins și alții, C‑278/05, EU:C:2007:56, punctele 36 și 37).

62

Cu toate acestea, după cum a precizat avocatul general la punctul 79 din concluzii, odată ce această marjă de apreciere a fost pe deplin utilizată, ea nu mai poate împiedica faptul ca un particular să se prevaleze de protecția minimă de care beneficiază în temeiul articolului 8 din Directiva 2008/94.

63

În această privință, reiese din dosarul aflat la dispoziția Curții că legiuitorul național a decis odată cu adoptarea Legii din 2004 că, atunci când un angajator care a aderat la un sistem eligibil de asigurări sociale cu prestații definite intră în stare de insolvență, este necesar să se examineze nivelul de finanțare a sistemului în cauză, în special să se evalueze pasivele protejate și activele acestui sistem. Potrivit legii respective, în cazul în care această evaluare, după aprobarea ei de către Consiliul PPF, evidențiază că activele sistemului sunt suficiente pentru a acoperi costurile pasivelor protejate, acest sistem, deși este supus instrucțiunilor Consiliului PPF, rămâne sub gestiunea administratorilor săi. În schimb, pentru cazul în care activele sistemului se dovedesc insuficiente, Legea din 2004 prevede că Consiliul PPF preia obligațiile acestui sistem, ceea ce implică faptul că geranții acestui sistem sunt eliberați de obligațiile lor în materie de pensie și că Consiliul PPF este ținut să garanteze plata indemnizațiilor.

64

Legea din 2004 determină deci cu claritate entitatea competentă pentru evaluarea bilanțului pasivelor protejate și al activelor sistemelor suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere, precum și sarcina răspunderii de a asigura protecția minimă prevăzută la articolul 8 din Directiva 2008/94.

65

Prin urmare, incumbă PPF să pună în aplicare, în Regatul Unit, obligația ce revine statelor membre de a proteja interesele lucrătorilor salariați în ceea ce privește drepturile lor dobândite la pensie pentru limită de vârstă în cadrul unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere.

66

În ceea ce privește aspectul dacă PPF constituie o entitate care aparține statului sau care poate fi asimilată acestuia, în sensul jurisprudenței citate la punctele 54 și 55 din prezenta hotărâre, trebuie arătat că PPF are o misiune de interes public și dispune de puteri exorbitante pentru îndeplinirea acestei misiuni, având în vedere că percepe contribuții de la sistemele suplimentare de asigurări sociale la nivel de întreprindere eligibile și că este autorizat să dea acestor sisteme instrucțiunile necesare în cadrul lichidării lor. În plus, prin aprobarea evaluării pasivelor protejate ale unui sistem suplimentar de asigurări sociale la nivel de întreprindere, Consiliul PPF stabilește nivelul de protecție a fiecărui lucrător salariat în ceea ce privește drepturile sale dobândite la pensie pentru limită de vârstă, atât în cazul preluării obligațiilor sistemului de către PPF, cât și în ipoteza unei eventuale lichidări în afara PPF.

67

Așadar, sunt îndeplinite condițiile pentru ca un lucrător salariat, într‑o situație precum cea a domnului Hampshire, să poată invoca articolul 8 din Directiva 2008/94 împotriva Consiliului PPF.

68

În ceea ce privește argumentul Guvernului Regatului Unit potrivit căruia articolul 8 din Directiva 2008/94 nu poate fi invocat împotriva administratorilor sistemului T&N, ca urmare a faptului că aceștia din urmă sunt persoane particulare, în timp ce activele acestui sistem acoperă pasivele protejate ale sistemului și, așadar, sistemul respectiv este cel care va plăti domnului Hampshire pensia sa pentru limită de vârstă, este necesar să se constate, pe de o parte, că părțile din litigiul principal sunt domnul Hampshire, precum și Consiliul PPF și Secretary of State for Work and Pensions (ministrul muncii și pensiilor, Regatul Unit). Nici sistemul T&N și nici administratorii acestuia din urmă nu sunt părți în procedura principală.

69

Pe de altă parte, potrivit cererii de decizie preliminară, litigiul principal nu are ca obiect chestiunea dacă domnul Hampshire poate să reclame în mod direct de la sistemul T&N sau de la administratorii acestuia plata unei indemnizații cu o valoare minimă de 50 % din drepturile sale dobândite la pensie în cadrul acestui sistem, ci are ca obiect legalitatea deciziei prin care Consiliul PPF a aprobat pasivele protejate ale sistemului respectiv. Astfel cum a arătat avocatul general la punctele 89, 91 și 92 din concluziile prezentate, acest litigiu privește chestiunea dacă este posibil ca Consiliul PPF să fie constrâns la realizarea unei noi evaluări a pasivelor protejate, prin invocarea articolului 8 din Directiva 2008/94. În acest context, incidența pe care un nou calcul al indemnizației PPF ar putea să o aibă asupra sistemului T&N ar constitui numai o simplă repercusiune negativă asupra drepturilor terților și nu ar justifica refuzul de a recunoaște efectul direct al acestei dispoziții împotriva unei entități care trebuie calificată drept emanație a statului (a se vedea în acest sens Hotărârea din 6 octombrie 2015, T‑Mobile Czech Republic et Vodafone Czech Republic, C‑508/14, EU:C:2015:657, punctul 48, precum și jurisprudența citată).

70

Având în vedere ceea ce precedă, trebuie să se răspundă la a treia întrebare că, în împrejurări precum cele din cauza principală, articolul 8 din Directiva 2008/94 are efect direct, astfel încât poate fi invocat în fața unei instanțe naționale de un lucrător salariat pentru a contesta o decizie a unui organism precum Consiliul PPF.

71

Întrucât, în privința părților din litigiul principal, procedura are caracterul unui incident survenit la instanța de trimitere, este de competența acesteia să se pronunțe cu privire la cheltuielile de judecată. Cheltuielile efectuate pentru a prezenta observații Curții, altele decât cele ale părților menționate, nu pot face obiectul unei rambursări.

Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară: