1.

Cererea de decizie preliminară formulată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) privește interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (k) și a articolului 16 litera (e) din Directiva 2011/83/UE ( 2 ), care privesc limitarea dreptului de retragere de care beneficiază în principiu un consumator atunci când încheie un contract la distanță.

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unui litigiu referitor la exercitarea dreptului său de retragere de către un consumator care a achiziționat o saltea de pe un site internet și a vrut să returneze acest bun după ce a îndepărtat folia de protecție cu care era acoperit la momentul livrării sale.

3.

Se solicită Curții să stabilească dacă articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la această dispoziție, referitoare la „bunuri sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă”, include bunuri – precum saltele – care pot intra în contact direct cu corpul uman la momentul utilizării lor, însă sunt susceptibile de a fi din nou comercializabile după o curățare corespunzătoare. Apreciem că la această întrebare trebuie dat un răspuns negativ.

4.

Presupunând că, la prima întrebare adresată, Curtea hotărăște să dea un răspuns afirmativ, ea ar fi determinată să stabilească în continuare care sunt condițiile în care ambalajul acestui tip de bunuri poate fi considerat un sigiliu a cărui rupere conduce la pierderea dreptului de retragere, în sensul articolului 16 litera (e) menționat.

5.

În plus, ea ar trebui astfel să se pronunțe cu privire la informațiile pe care comerciantul trebuie să le furnizeze consumatorului referitor la circumstanțele în care acesta din urmă își pierde dreptul de retragere, din perspectiva articolului 6 alineatul (1) litera (k) din această directivă.

6.

Considerentele (34), (37), (47) și (49) ale Directivei 2011/83 enunță:

[…]

[…]

[…]

7.

Articolul 6 alineatul (1) litera (k) din această directivă, intitulat „Cerințe de informare pentru contractele la distanță și cele negociate în afara spațiilor comerciale”, prevede că, „[î]nainte ca un contract la distanță […] să producă efecte obligatorii asupra consumatorului, comerciantul trebuie să îi furnizeze consumatorului […] în mod clar și inteligibil” o serie de informații, printre care, „în cazul în care dreptul de retragere nu este prevăzut în conformitate cu articolul 16, informația conform căreia consumatorul nu va beneficia de un drept de retragere sau, după caz, circumstanțele în care consumatorul își pierde dreptul de retragere”.

8.

Articolul 9 din directiva menționată, intitulat „Dreptul de retragere”, prevede la alineatul (1) că, „[c]u excepția cazurilor prevăzute la articolul 16, consumatorul beneficiază de o perioadă de 14 zile pentru a se retrage dintr‑un contract la distanță […], fără a fi nevoit să justifice decizia de retragere și fără a suporta alte costuri decât cele prevăzute la articolul 13 alineatul (2) și la articolul 14.”

9.

În temeiul articolului 16 litera (e) din directiva menționată, intitulat „Exceptări de la dreptul de retragere”, „[s]tatele membre nu asigură dreptul de retragere prevăzut la articolele 9-15 în ceea ce privește contractele la distanță […] pentru […] furnizarea de bunuri sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă și care au fost desigilate de consumator”.

10.

Reclamanta din litigiul principal, slewo//schlafen leben wohnen GmbH (denumită în continuare „slewo”), este un comerciant online care vinde, printre altele, saltele.

11.

La 25 noiembrie 2014, domnul Sascha Ledowski a comandat o saltea, în scopuri private, pe site‑ul internet al slewo. Condițiile generale de vânzare reproduse pe factura primită conțineau „informații pentru consumatori privind retragerea”, redactate după cum urmează: „Vom suporta costul returnării bunurilor. […] Dreptul dumneavoastră de retragere se stinge înainte de termen în următoarele cazuri: în cazul contractelor pentru furnizarea de bunuri sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă, dacă bunurile au fost desigilate după livrare.” La momentul livrării, salteaua era acoperită cu o folie de protecție pe care domnul Ledowski a îndepărtat‑o ulterior.

12.

Prin scrisoarea din 9 decembrie 2014, domnul Ledowski a informat slewo că dorea să returneze salteaua respectivă și i‑a solicitat să organizeze transportul ei. Întrucât cererea sa nu a fost admisă, el și‑a asumat costurile aferente acestui transport.

13.

Domnul Ledowski a formulat o acțiune în justiție pentru a obține de la slewo rambursarea prețului de achiziție și a costurilor de transport, și anume o sumă totală de 1190,11 euro, plus dobânzi, precum și a cheltuielilor extrajudiciare reprezentând onorariile de avocat.

14.

Această acțiune a fost admisă prin hotărârea pronunțată la 26 noiembrie 2015 de Amtsgericht Mainz (Tribunalul Districtual din Mainz, Germania). Această hotărâre a fost confirmată în apel la 10 august 2016 de Landgericht Mainz (Tribunalul Regional din Mainz) ( 3 ), pentru motivul că o saltea nu constituia un bun cu caracter igienic ( 4 ) și că, prin urmare, consumatorul dispunea de un drept de retragere chiar și după îndepărtarea foliei de protecție.

15.

Sesizată cu recurs de slewo, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a apreciat că soluționarea litigiului principal depindea de interpretarea dispozițiilor care figurează la articolul 6 alineatul (1) litera (k) și la articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83. Prin urmare, prin decizia din 15 noiembrie 2017, primită de Curte la 6 decembrie 2017, această instanță a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

16.

Slewo, domnul Ledowski, guvernele belgian și italian, precum și Comisia Europeană au prezentat observații scrise în fața Curții. Nu a avut loc o ședință de audiere a pledoariilor.

17.

De la bun început, arătăm că a doua întrebare preliminară, împărțită în două părți, este adresată doar în ipoteza în care Curtea ar da un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară. Din moment ce apreciem că aceasta necesită un răspuns negativ, Curtea nu va trebui, în opinia noastră, să se pronunțe cu privire la a doua întrebare. Cu toate acestea, din motive de exhaustivitate și ținând seama de caracterul inedit al problematicilor ridicate de aceasta din urmă, vom prezenta observații și în privința sa.

18.

Înainte de a începe analiza în sine a primei întrebări preliminare, apreciem oportun să subliniem câteva aspecte esențiale care privesc prezenta cerere de decizie preliminară în întregime.

19.

În primul rând, arătăm că această întrebare privește un domeniu specific, atât din punct de vedere juridic, cât și din punct de vedere practic, al protecției consumatorilor, și anume cel al contractelor la distanță, care fac obiectul unor dispoziții speciale în Directiva 2011/83 ( 5 ), chiar dacă aceste contracte sunt supuse și normelor cu aplicabilitate generală care figurează în aceasta.

20.

În special, se prevede la articolul 9 că, în contractele de acest tip, consumatorii dispun în principiu de un drept de retragere ( 6 ) care include dreptul la o rambursare integrală, cu excepția cazului de utilizare abuzivă a bunului, drept care se justifică prin dificultățile speciale cu care se confruntă orice cumpărător atunci când încheie un contract de vânzare la distanță. Astfel, după cum arată considerentele (37) și (47) ale acestei directive, consumatorii se află atunci în imposibilitatea de a vedea și de a testa bunul care îi interesează înainte de a‑l comanda și de a‑l primi, motiv pentru care li se acordă un termen pentru a reflecta și, eventual, pentru a se retrage după o verificare a bunului livrat, chiar dacă și comercianții sunt protejați împotriva unei posibile exercitări abuzive a acestui drept ( 7 ). În conformitate cu aceste considerente, consumatorii au astfel posibilitatea de a testa și de a verifica bunurile pe care le‑au cumpărat, dar numai în măsura în care este necesar pentru a stabili natura, caracteristicile și modul de funcționare ale acestor bunuri ( 8 ).

21.

Cu toate acestea, exceptări precise de la dreptul de retragere sunt prevăzute la articolul 16 din directiva menționată, a cărei literă (e) exclude furnizarea de „bunuri sigilate” care „nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă” ( 9 ), atunci când au fost „desigilate de consumator”. Arătăm, încă din acest stadiu, că, în opinia noastră, este incontestabil că aceste noțiuni sunt distincte, dar totuși strâns legate și că ele constituie condiții cumulative pentru aplicarea acestei dispoziții. Articolul 6 alineatul (1) litera (k) din aceeași directivă impune comerciantului să îi furnizeze consumatorului informații, înainte de încheierea contractului la distanță, în special în ceea ce privește exceptarea de la dreptul de retragere prevăzută la articolul 16 litera (e).

22.

În al doilea rând, dorim să amintim anumite principii de interpretare a dreptului Uniunii care se aplică în privința tuturor întrebărilor adresate aici de instanța de trimitere.

23.

Pe de o parte, rezultă dintr‑o jurisprudență constantă a Curții că, în vederea interpretării dispozițiilor dreptului Uniunii care nu conțin nicio trimitere la dreptul statelor membre, precum în cazul dispozițiilor vizate în prezenta cauză, trebuie să se ia în considerare nu numai textul acestora, ci și contextul lor și obiectivele urmărite de reglementarea din care fac parte ( 10 ).

24.

Pe de altă parte, în ceea ce privește în mod specific dispozițiile dreptului Uniunii care, în conformitate cu articolul 169 TFUE, au drept obiectiv să contribuie la buna funcționare a pieței interne prin atingerea unui nivel ridicat de protecție a consumatorului, precum dispozițiile în discuție aici ( 11 ), trebuie privilegiată o interpretare care să permită, în măsura în care este posibil ( 12 ), să nu se compromită realizarea acestui obiectiv ( 13 ) și să se țină seama de poziția de inferioritate în care se consideră că se găsește consumatorul față de comerciant ( 14 ).

25.

În sfârșit, reiese din jurisprudența Curții că dispozițiile dreptului Uniunii care au un caracter derogatoriu, în special cele care restrâng drepturi acordate în scopul protecției, nu pot conduce la o interpretare dincolo de ipotezele prevăzute în mod expres de instrumentul respectiv ( 15 ), fără însă ca această interpretare strictă să poată aduce atingere efectului util al limitării astfel stabilite și să încalce finalitatea acesteia ( 16 ). Precum instanța de trimitere, apreciem că trebuie realizată o astfel de interpretare strictă a dispozițiilor Directivei 2011/83 vizate de prezenta cerere de decizie preliminară, din moment ce acestea constituie o excepție de la norma generală potrivit căreia consumatorii trebuie în principiu să beneficieze de un drept de retragere atunci când încheie contracte la distanță. Observăm că această abordare este de asemenea reținută în ghidul referitor la directiva menționată care a fost publicat de Direcția Generală Justiție a Comisiei ( 17 ).

26.

În lumina tuturor acestor considerații trebuie să înțelegem prezenta cerere de decizie preliminară.

27.

Prin intermediul primei întrebări, instanța de trimitere solicită, în esență, să se stabilească dacă noțiunea de bunuri „care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă”, care figurează la articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83, trebuie interpretată în sensul că în domeniul de aplicare al acestei dispoziții intră bunuri, precum saltele, care, atunci când sunt folosite în mod corespunzător, pot să intre în contact nemijlocit cu corpul uman, însă pot fi din nou comercializate după ce comerciantul a luat măsurile de curățare corespunzătoare.

28.

Reiese că, în această privință, se contrazic două teze. Potrivit primei teze, la care aderă slewo și guvernul belgian, consumatorul nu ar trebui să beneficieze de un drept de retragere în circumstanțele vizate de această întrebare. Dimpotrivă, potrivit celei de a doua teze, în favoarea căreia optează instanța de trimitere, domnul Ledowski, guvernul italian și Comisia, consumatorul nu ar trebui să piardă posibilitatea de a‑și exercita dreptul de retragere într‑o astfel de situație. Suntem de acord cu această ultimă analiză pentru următoarele motive.

29.

Mai întâi, chiar dacă s‑au exprimat îndoieli în această privință în observațiile prezentate în fața Curții, considerăm că trebuie înlăturată de la bun început controversa privind aspectul dacă saltelele sunt cu adevărat bunuri „care, atunci când sunt folosite în mod corespunzător, pot să intre în contact nemijlocit cu corpul uman”, astfel cum se afirmă în întrebarea adresată. O asemenea calificare nu dă loc la discuții în ceea ce privește probarea unui articol de îmbrăcăminte, tip de bunuri care este menționat, cu titlu de exemplu, în considerentul (47) al acestei directive. Deși este adevărat că, în condiții obișnuite de utilizare, o saltea este în general acoperită cel puțin cu un cearșaf, totuși nu poate fi exclus ca un consumator să facă un test rapid al saltelei, după ce a scos ambalajul în care i‑a fost livrată, întinzându‑se deasupra fără să o acopere. De altfel, din moment ce instanța de trimitere pleacă de la această presupunere, considerăm că nu revine Curții sarcina de a o repune în discuție, dat fiind că este vorba despre o apreciere de ordin factual ( 18 ).

30.

În plus, din modul de redactare a întrebării preliminare reiese că, dincolo de cazul particular al saltelelor, precum cel care face obiectul litigiului principal, se solicită Curții să se pronunțe cu privire la aspectul dacă consumatorul trebuie lipsit de dreptul său de retragere în ipoteza în care un bun care poate intra în contact direct cu corpul ( 19 ) a fost desigilat după livrare și, prin urmare, se prezumă că a fost folosit astfel, inclusiv în cazul în care vânzătorul acestui bun poate lua măsuri de curățare corespunzătoare pentru a permite o revânzare care să nu dăuneze sănătății sau igienei ( 20 ).

31.

Instanța de trimitere evocă poziția adoptată, în sensul unui răspuns afirmativ, de o parte a doctrinei germane ( 21 ) și constată că formularea „care nu pot fi returnate” ar putea eventual să arate că elementul determinant este starea în sine a bunului după ce a fost desigilat de consumator, iar nu aspectul dacă comerciantul ar putea în continuare, prin măsuri de curățare, să readucă bunul într‑o stare în care poate fi din nou pus în vânzare. În același sens, guvernul belgian menționează că posibilitatea sau imposibilitatea de a curăța bunurile vizate la articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83 constituie un criteriu care nu figurează în această dispoziție și că aceasta ar trebui interpretată în mod strict, deoarece conține o excepție.

32.

Cu toate acestea, considerăm că, în lipsa unor indicații precise în textul Directivei 2011/83 sau în lucrările pregătitoare aferente acesteia ( 22 ), această dispoziție trebuie interpretată în mod strict, dar în conformitate cu obiectivul stabilit de legiuitor ( 23 ), care este de a proteja la un nivel ridicat consumatorul care a încheiat un contract la distanță, permițându‑i în principiu să testeze bunul pe care l‑a cumpărat fără să îl vadă și să îl returneze în cazul în care nu este mulțumit după acest test. Prin urmare, considerăm că trebuie privilegiată interpretarea care favorizează o limitare a domeniului de aplicare al exceptărilor de la dreptul de retragere, și anume cea potrivit căreia un consumator trebuie să poată returna un bun care este susceptibil de a fi repus în vânzare după o curățare care nu generează o constrângere excesivă pentru comerciant ( 24 ), iar nu interpretarea inversă, care limitează posibilitățile de retragere ale consumatorului.

33.

În consecință, împărtășim opinia instanței de trimitere potrivit căreia dreptul de retragere nu trebuie exclus în temeiul acestui articol 16 litera (e) decât dacă, după ce a fost desigilat, bunul nu mai este definitiv în stare de a fi comercializat, din adevărate motive de protecție a sănătății sau de igienă, pentru că este imposibilă, din cauza naturii înseși a bunului respectiv, luarea unor măsuri de către comerciant care să permită repunerea în vânzare fără a dăuna vreunuia dintre aceste imperative ( 25 ).

34.

În ceea ce privește cazul în speță, această instanță apreciază, în mod întemeiat în opinia noastră, că o saltea returnată de consumator după ce a fost desigilată și, prin urmare, potențial utilizată, nu pare în niciun fel lipsită definitiv de aptitudinea sa de a face obiectul unei vânzări, astfel cum arată folosirea paturilor de hotel de către clienți succesivi, existența unei piețe pentru saltele de ocazie, precum și posibilitatea de a efectua o curățare a saltelelor uzate. Considerăm că, în acest temei, o saltea poate fi asimilată unui articol de îmbrăcăminte, a cărui returnare către comerciant a fost avută în vedere în mod explicit de legiuitor ( 26 ), chiar după o eventuală testare care implică un contact direct cu corpul, pentru că se poate prezuma că un astfel de bun va putea fi spălat pentru a fi repus în vânzare fără ca sănătatea sau igiena să fie compromisă.

35.

Precizăm că, în ipoteza în care un bun ar fi făcut obiectul unei utilizări excesive, în orice fel, la momentul testării de către consumator, posibilitatea de a angaja răspunderea acestuia din urmă, care este evocată în considerentul (47) și prevăzută la articolul 14 alineatul (2) din aceeași directivă, ar permite remedierea „diminuării valorii” bunului respectiv ( 27 ). Această ultimă dispoziție, în măsura în care permite consumatorului să se retragă și să returneze un bun chiar în cazul în care l‑a deteriorat – cu condiția ca acesta să îl despăgubească pe comerciant dacă este cazul –, confirmă, în opinia noastră, teza potrivit căreia articolul menționat 16 litera (e) vizează doar situațiile în care este strict imposibilă repunerea în vânzare a unui bun fără o expunere la un risc real de a dăuna sănătății sau igienei.

36.

Adăugăm că interpretarea teleologică și sistemică a cărei adoptare o propunem nu poate aduce atingere efectului util al exceptării prevăzute la articolul 16 litera (e) menționat ( 28 ), deoarece bunurile desigilate a căror testare normală de către consumator ar putea să aducă atingere în mod iremediabil sănătății și igienei vor rămâne excluse de la revânzare, în conformitate cu finalitatea acestei dispoziții.

37.

Considerăm că analiza care precedă nu poate fi combătută de faptul că, astfel cum a arătat instanța de trimitere, în ghidul sus‑menționat ( 29 ), saltelele sunt menționate printre exemplele de bunuri care ar fi susceptibile să nu poată fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă ( 30 ), în sensul articolului 16 litera (e) menționat, și, prin urmare, să fie excluse de la dreptul de retragere dacă sunt desigilate după livrare. Astfel, observăm că această mențiune nu este însoțită de niciun element de motivare care să permită susținerea unei astfel de abordări. În special, deși acest document poate aduce o lămurire utilă cu privire la conținutul directivei menționate, el este totuși lipsit de caracter obligatoriu în ceea ce privește interpretarea acesteia, astfel cum se arată în mod expres în preambul ( 31 ). În sfârșit, observăm că, de altfel, însăși Comisia a optat pentru teza inversă în cadrul prezentei cauze.

38.

În consecință, considerăm că articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83 trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în noțiunea „bunuri sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă”, care figurează la această dispoziție, bunurile – precum saltelele – care, atunci când sunt folosite în mod corespunzător, pot să intre în contact nemijlocit cu corpul uman, însă pot fi din nou comercializate după ce comerciantul a luat măsurile corespunzătoare, în special de curățare.

39.

Dat fiind că a doua întrebare preliminară, în special prima parte a acesteia, este adresată numai în ipoteza în care Curtea ar răspunde în mod afirmativ la prima întrebare preliminară, ceea ce, în opinia noastră, nu ar trebui să se întâmple, observațiile noastre cu privire la partea menționată sunt doar subsidiare.

40.

Prin intermediul celei de a doua întrebări litera a), instanța de trimitere solicită, în esență, stabilirea caracteristicilor pe care ar trebui să le prezinte un ambalaj pentru a se considera că reprezintă un „sigiliu” în sensul articolului 16 litera (e) din Directiva 2011/83, în cazul în care bunul respectiv ar intra în categoria bunurilor „care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă”, care fac obiectul exceptării de la dreptul de retragere prevăzute la această dispoziție ( 32 ). Potrivit motivelor hotărârii pronunțate, această instanță ridică problema în special dacă bunurile de acest tip trebuie ambalate astfel încât „după desigilare bunul respectiv [să nu poată] fi din nou sigilat, sau […] în plus […] să rezulte în mod neechivoc din împrejurări concrete (de exemplu prin înscrierea cuvântului «sigiliu») că nu este vorba despre un simplu ambalaj de transport, ci despre un sigiliu aplicat din motive de sănătate sau din motive de igienă”.

41.

În opinia noastră, întrebarea adresată și motivarea aferentă ridică două problematici diferite, astfel cum reflectă observațiile care au fost prezentate în fața Curții ( 33 ). Instanța de trimitere ridică problema, pe de o parte, cu privire la proprietățile fizice necesare ale unui ambalaj pentru ca el să poată fi calificat drept „sigiliu” în sensul articolului 16 litera (e) din Directiva 2011/83 și, pe de altă parte, cu privire la eventuala necesitate de a aplica pe acest ambalaj un semn distinctiv care să atragă atenția consumatorului asupra faptului că se află în prezența unui asemenea sigiliu.

42.

În primul rând, în ceea ce privește proprietățile fizice ale ambalajelor care se pot încadra în această calificare, constatăm că noțiunea „sigilat” care figurează la articolul 16 litera (e) din directiva menționată nu este definită în aceasta ( 34 ). Considerăm că lucrările pregătitoare nu aduc mai multe informații cu privire la ceea ce trebuie înțeles prin această noțiune ( 35 ).

43.

Ghidul sus‑menționat evocă un produs în privința căruia ar trebui să existe „motive veritabile de igienă și de protecție a sănătății pentru utilizarea unui sigiliu, care poate consta în folie sau ambalaj de protecție” ( 36 ). Începutul acestei formulări exclude, în mod întemeiat în opinia noastră, posibilitatea comercianților de a dispune în mod liber de exceptările de la dreptul de retragere, aplicând sigilii care nu ar fi justificate de natura bunului din perspectiva motivelor menționate ( 37 ), amintindu‑se că derogările de la acest drept, de care beneficiază în principiu consumatorul, trebuie să rămână absolut excepționale ( 38 ). În schimb, acest document nu dă un răspuns la întrebarea referitoare la calitățile materiale pe care ar trebui să le prezinte ambalajul sau folia de protecție astfel evocată, pentru a îndeplini cerințele inerente articolului 16 litera (e) menționat.

44.

În această privință, considerăm că, astfel cum propun în esență atât slewo ( 39 ), cât și guvernul belgian ( 40 ) și Comisia, trebuie să ne concentrăm strict pe finalitatea pe care se consideră că o îndeplinesc „sigiliile” în sensul punctului (e) menționat. Scopul acestei dispoziții este, în opinia noastră, de a exclude de la dreptul de retragere toate bunurile care trebuie sigilate în scopuri reale de protecție a sănătății sau de igienă, prin urmare, de a opri consumatorul să returneze astfel de bunuri comerciantului, pentru că acestea, odată lipsite de ambalajul lor protector, suferă o pierdere iremediabilă a valorii în ceea ce privește garanția de igienă sau chiar de sănătate, astfel încât nu mai pot fi comercializate din nou ( 41 ).

45.

Prin urmare, în opinia noastră, este necesar, pentru ca un material protector să poată fi considerat ca fiind „sigiliu” în sensul dispoziției, ca acesta să permită garantarea într‑un mod fiabil a curățeniei produsului pe care îl conține. Acest criteriu presupune ca acest ambalaj să fie suficient de rezistent pentru a o asigura și să nu poată fi deschis fără să fie deteriorat în mod vizibil, astfel încât să reiasă cu certitudine că bunul respectiv a putut fi testat de cumpărător. Cu titlu de exemplu, o folie de plastic sau un opercul metalic care ar fi, amândouă, lipite, prin urmare, imposibil de readus în starea inițială după o deschidere voluntară, ar putea îndeplini aceste cerințe.

46.

În schimb, apreciem excesiv să se impună ca, astfel cum considerăm că sugerează guvernul italian, pentru ca un ambalaj să se poată încadra în această calificare, acesta să fie în măsură să garanteze „asepsia produsului, precum în cazul dispozitivelor sterilizate” ( 42 ). Astfel, articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83 se referă, cu siguranță, la „motive de protecție a sănătății”, dar menționează și simple motive „de igienă”, care nu justifică, în opinia noastră, o investiție economică a comercianților la un nivel la fel de ridicat ca cea care ar fi generată de obligația de a pune într‑un astfel de ambalaj, aseptizat sau chiar sterilizat, toate bunurile susceptibile de a fi vizate de această dispoziție.

47.

În al doilea rând, în ceea ce privește un eventual marcaj specific, astfel cum are în vedere instanța de trimitere, care ar trebui să figureze pe ambalajele care pot constitui „sigilii” în sensul articolului 16 litera (e) menționat ( 43 ), împărtășim punctul de vedere al slewo și al Comisiei potrivit căruia nimic nu indică faptul că un asemenea criteriu vizual trebuie îndeplinit, în scopul aplicării acestei dispoziții, pe lângă proprietățile fizice descrise mai sus pe care aceste ambalaje ar trebui, în opinia noastră, să le prezinte.

48.

Astfel, nici din modul de redactare a acestei litere (e), nici din dispozițiile care îl înconjoară, nici măcar din lucrările pregătitoare ( 44 ) nu reiese că autorii Directivei 2011/83 ar fi înțeles să impună comerciantului o cerință de informare postcontractuală de această natură privind dreptul de retragere ( 45 ). Dacă legiuitorul Uniunii ar fi apreciat necesară informarea consumatorului la momentul livrării prin intermediul unor mențiuni care să figureze pe ambalajul produsului vândut, fără îndoială ar fi făcut acest lucru, astfel cum s‑a prevăzut în alte instrumente referitoare la protecția consumatorilor ( 46 ).

49.

Prin urmare, în ipoteza în care Curtea s‑ar pronunța cu privire la a doua întrebare preliminară litera a), considerăm că ar trebui să răspundă că reprezintă bunuri „sigilate”, în sensul articolului 16 litera (e) din Directiva 2011/83, bunurile puse într‑un ambalaj a cărui orice deschidere este ireversibilă, astfel încât să reiasă cu certitudine că bunul respectiv a putut fi testat de cumpărător, fără însă ca acest ambalaj să trebuiască în mod necesar să cuprindă o mențiune specifică prin care să se indice în mod expres că este vorba despre un sigiliu a cărui rupere va afecta dreptul de retragere al consumatorului. În opinia noastră, această informație explicită ar trebui, în schimb, să fie dată în cadrul informării precontractuale prevăzute la articolul 6 alineatul (1) din directiva menționată, pe care o voi evoca în acest moment.

50.

Dat fiind că a doua întrebare preliminară, inclusiv a doua parte, este adresată numai în cazul în care Curtea ar da un răspuns afirmativ la prima întrebare preliminară, ceea ce nu propunem, prezentăm observații cu privire la partea menționată doar cu titlu subsidiar.

51.

Această întrebare pleacă de la premisa potrivit căreia bunul pus în vânzare la distanță este efectiv sigilat și exclus de la o returnare către vânzător din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă în sensul articolului 16 litera (e) din Directiva 2011/83, prin urmare, nu face obiectul dreptului de retragere de care beneficiază în principiu consumatorul.

52.

În esență, instanța de trimitere solicită să se stabilească dacă, într‑o asemenea situație, comerciantul trebuie, în temeiul articolului 6 alineatul (1) litera (k) din această directivă, să atragă atenția consumatorului, înaintea încheierii contractului de vânzare, în mod concret asupra faptului că își va pierde dreptul de retragere dacă va desigila bunul, vizând în mod specific obiectul cumpărat și faptul că acesta este sigilat, sau dacă îl poate informa numai în mod abstract, limitându‑se să citeze textul din directiva menționată în condițiile generale de vânzare ( 47 ).

53.

În susținerea celei de a doua abordări, slewo invocă faptul că, în varianta sa actuală, textul articolului 6 menționat impune numai informarea consumatorului „înainte” de a face comanda, astfel încât un comerciant ar îndeplini cerințele Directivei 2011/83 prin furnizarea unei informații precontractuale generale cu privire la dreptul de retragere, la care sunt anexate eventualele motive de exceptare, astfel cum sunt prevăzute de legiuitor. Ea adaugă că faptul de a da precizări concrete cu privire la acest drept față de fiecare produs vândut online nu ar fi conform cu obiectivul de protecție a consumatorului ( 48 ) și că ar fi suficient să se furnizeze informații specifice după încheierea contractului. Domnul Ledowski nu își precizează poziția în această privință, invocând răspunsul său negativ la prima întrebare preliminară. Guvernele belgian și italian, precum și Comisia, în subsidiar, propun interpretarea articolului 6 alineatul (1) litera (k) din directiva menționată în sensul că comerciantul este obligat să atragă atenția consumatorului în mod expres cu privire la faptul că își va pierde dreptul de retragere dacă bunul respectiv va fi desigilat. Împărtășim punctul de vedere al acestora din urmă, pentru motivele care urmează.

54.

Mai întâi, subliniem că textul articolului 6 din Directiva 2011/83 conține un anumit număr de indicații explicite privind cerința de informare pe care o impune comerciantului care dorește să încheie contracte la distanță cu un consumator ( 49 ).

55.

În ceea ce privește momentul la care toate informațiile prevăzute la acest articol 6 ( 50 ) trebuie să fie transmise, din alineatul (1) prima teză reiese că acestea trebuie să fie transmise în mod exhaustiv „înainte ca un contract […] să producă efecte obligatorii asupra consumatorului” ( 51 ), astfel încât informațiile complementare care ar putea fi oferite la un stadiu ulterior, în special la momentul livrării bunului ( 52 ), sunt lipsite de incidență directă asupra aspectului dacă a fost sau nu îndeplinită această cerință de către comerciant. În plus, în ceea ce privește „forma” ( 53 ) pe care trebuie să o îmbrace această informație, același alineat impune ca ea să fie „clar[ă] și inteligibil[ă]”, prin urmare fără niciun echivoc, astfel încât, în opinia noastră, un consumator european mediu, normal informat, suficient de atent și de avizat ( 54 ) să fie în măsură să ia decizia de a se angaja în deplină cunoștința de cauză ( 55 ).

56.

Pe de altă parte, în ceea ce privește obiectul informării prealabile vizate în mod specific în speță, litera (k) a alineatului (1) menționat, care privește situațiile în care „dreptul de retragere nu este prevăzut[ ( 56 )] în conformitate cu articolul 16[ ( 57 )]” din directiva menționată, impune în mod explicit ca consumatorul să primească „informația conform căreia [el] nu va beneficia de un drept de retragere sau, după caz, circumstanțele în care [el] își pierde dreptul de retragere” ( 58 ). În schimb, această dispoziție nu precizează care este conținutul informației pe care comerciantul trebuie să o furnizeze consumatorului într‑o astfel de situație pentru ca aceasta să poată fi considerată suficient de clară ( 59 ).

57.

Cu toate acestea, ținând seama de obiectivele reglementării în care se înscrie articolul 6 alineatul (1) litera (k) din Directiva 2011/83, apreciem că acesta ar trebui interpretat în sensul că nu îndeplinește cerințele respectivei dispoziții comerciantul care se limitează să reproducă textul articolului 16 litera (e) din directiva menționată în condițiile generale, cum se întâmplă în speță ( 60 ). Un comerciant care dorește să efectueze o vânzare la distanță a bunurilor care intră în categoria prevăzută în mod special la articolul 16 litera (e) ar trebui, în opinia noastră, să fie obligat, astfel cum consideră instanța de trimitere, să atragă imediat atenția consumatorului în mod expres și concret cu privire la faptul că își va pierde dreptul de retragere al cărui titular este dacă va săvârși un anumit act care are drept efect privarea lui de acest drept, și anume dacă va desigila bunul respectiv, precizând acest bun determinat și menționând în mod expres că el este sigilat ( 61 ).

58.

Această interpretare este, în opinia noastră, singura de natură, pe de o parte, să asigure nivelul ridicat de protecție a consumatorului care este vizat de Directiva 2011/83 și pentru care articolul 6 alineatul (1) litera (k) menționat constituie unul dintre vectori; pe de altă parte, să garanteze efectul util deplin al informării care este impusă de această dispoziție ( 62 ), precum și, în plus, să evite eliberarea prea facilă a comercianților de obligațiile lor inerente dreptului de retragere, care este principiul potrivit acestei directive și trebuie să rămână astfel.

59.

În această privință, observăm că, într‑un context similar, Curtea a statuat deja că regimul de protecție prevăzut de dreptul Uniunii, care include obligația comerciantului de a furniza consumatorului toate informațiile necesare exercitării drepturilor sale – și în special a dreptului său de retragere –, presupune că, în calitate de parte defavorizată, consumatorul ia cunoștință de drepturile sale fiind în mod expres informat în scris despre acestea ( 63 ). Adăugăm că Curtea a evidențiat că cerința de informare a consumatorilor ocupa un loc central în economia generală a reglementării adoptate în acest domeniu ( 64 ), în calitate de garanție esențială a unei exercitări efective a dreptului de reziliere acordat consumatorilor și, prin urmare, a efectului util al protecției acestora urmărite de legiuitor ( 65 ). Considerațiile astfel formulate cu privire la Directivele 85/577 și 97/7 sunt, în opinia noastră, pertinente și în prezenta cauză, cunoscând faptul că Directiva 2011/83 a abrogat și a înlocuit aceste directive ( 66 ).

60.

În consecință, în ipoteza în care Curtea s‑ar pronunța cu privire la a doua întrebare preliminară litera b), ar trebui, în opinia noastră, să interpreteze articolul 6 alineatul (1) litera (k) din Directiva 2011/83 în sensul că, în cazul în care un bun este sigilat în circumstanțele prevăzute la articolul 16 litera (e) din această directivă, comerciantul are obligația de a informa în mod expres consumatorul, înaintea încheierii contractului de vânzare la distanță, cu privire la faptul că își va pierde dreptul de retragere dacă va desigila bunul livrat, vizându‑l în mod concret pe acesta din urmă și menționând în mod expres că este sigilat.

61.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează:

„Articolul 16 litera (e) din Directiva 2011/83/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 25 octombrie 2011 privind drepturile consumatorilor, de modificare a Directivei 93/13/CEE a Consiliului și a Directivei 1999/44/CE a Parlamentului European și a Consiliului și de abrogare a Directivei 85/577/CEE a Consiliului și a Directivei 97/7/CE a Parlamentului European și a Consiliului trebuie interpretat în sensul că nu se încadrează în noțiunea «bunuri sigilate care nu pot fi returnate din motive de protecție a sănătății sau din motive de igienă», care figurează la această dispoziție, bunurile – precum saltele – care, atunci când sunt folosite în mod corespunzător, pot să intre în contact nemijlocit cu corpul uman, însă pot fi din nou comercializate după ce comerciantul a luat măsurile corespunzătoare, în special de curățare.”