EUR-Lex Access to European Union law

Back to EUR-Lex homepage

This document is an excerpt from the EUR-Lex website

Document 62017CC0624

Concluziile avocatului general J. Kokott prezentate la 28 februarie 2019.
Procedură penală împotriva Tronex BV.
Cerere de decizie preliminară formulată de Gerechtshof Den Haag.
Trimitere preliminară – Mediu – Deșeuri – Transferuri – Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 – Articolul 2 punctul 1 – Directiva 2008/98/CE – Articolul 3 punctul 1 – Noțiunile de „transfer de deșeuri” și de „deșeuri” – Lot de bunuri inițial destinate vânzării cu amănuntul, returnate de consumatori sau care au devenit excedentare în asortimentul vânzătorului.
Cauza C-624/17.

Court reports – general

ECLI identifier: ECLI:EU:C:2019:150

CONCLUZIILE AVOCATEI GENERALE

JULIANE KOKOTT

prezentate la 28 februarie 2019 ( 1 )

Cauza C‑624/17

Openbaar Ministerie

împotriva

Tronex BV

[cerere de decizie preliminară formulată de Gerechtshof Den Haag (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos)]

„Cerere de decizie preliminară – Mediu – Directiva 2008/98 – Deșeu – Noțiune – Echipamente electrice restituite de consumatori – Articole reziduale – Directiva 2012/19 – Deșeuri de echipamente electrice și electronice – Transfer de echipamente electrice și electronice folosite – Drept penal – Cerința privind precizia”

I. Introducere

1.

Prezenta cerere de decizie preliminară ridică din nou în fața Curții întrebări privind interpretarea noțiunii de deșeuri din Directiva privind deșeurile ( 2 ). De această dată se solicită să se stabilească dacă echipamentele electrice restituite de consumatori, dintre care unele nu mai sunt utilizabile ca urmare a defectelor, precum și articolele reziduale trebuie considerate deșeuri care nu pot fi exportate decât în conformitate cu Regulamentul privind transferurile de deșeuri ( 3 ).

2.

Este cert că noțiunea de deșeuri nu poate fi interpretată restrictiv și că trebuie luate în considerare toate circumstanțele cazului respectiv. Cu toate acestea, cazul de față nu se epuizează într‑o astfel de apreciere individuală, ci ridică totodată întrebarea privind semnificația care revine orientărilor stabilite de legiuitorul Uniunii, rezultate din Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice ( 4 ), care nu era încă aplicabilă la data respectivă. În plus, trebuie să se analizeze modul în care noțiunea de deșeuri trebuie aplicată în dreptul penal.

II. Cadrul juridic

A.   Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene

3.

Principiul legalității pedepselor rezultă din articolul 49 alineatul (1) din cartă:

„Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. […]”

B.   Regulamentul privind transferurile de deșeuri

4.

În conformitate cu articolul 2 punctul 1 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri, termenul „deșeu” desemnează deșeul în sensul articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva consolidată privind deșeurile din 2006 ( 5 ), înlocuită, între timp, prin Directiva privind deșeurile aplicabilă în prezent.

5.

Articolul 2 punctul 35 litera (a) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri definește ca „transfer ilegal” printre altele orice transfer de deșeuri efectuat fără notificarea tuturor autorităților competente în cauză în conformitate cu respectivul regulament.

6.

Articolul 50 alineatul (1) din Regulamentul privind transferurile de deșeuri prevede sancționarea încălcărilor:

„Statele membre stabilesc normele privind sancțiunile aplicabile pentru încălcarea dispozițiilor prezentului regulament și iau toate măsurile necesare pentru a garanta punerea în aplicare a acestora. Sancțiunile prevăzute sunt eficiente, proporționale și cu efect de descurajare. […]”

C.   Directiva privind deșeurile

7.

Potrivit articolului 3 punctul 1 din Directiva privind deșeurile care, conform articolului 41 și anexei V la această directivă, corespunde articolului 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva consolidată privind deșeurile din 2006, „«deșeuri» înseamnă orice substanță sau obiect pe care deținătorul le aruncă sau are intenția sau obligația să le arunce”.

D.   Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice

8.

Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice a fost adoptată la 4 iulie 2012 și trebuia să fie transpusă până la 14 februarie 2014. În consecință, norma neerlandeză de transpunere – Regeling van de Staatssecretaris van Infrastructuur en Milieu, van 3 februarie 2014, nr. IENM/BSK‑2014/14758, houdende vaststelling regels met betrekking tot afgedankte elektrische en elektronische apparatuur (Regulamentul Secretarului de stat pentru infrastructură și mediu din 3 februarie 2014, nr. IENM/BSK‑2014/14758, de stabilire a dispozițiilor privind deșeurile de echipamente electrice și electronice) – a intrat în vigoare la 14 februarie 2014.

9.

Articolul 3 alineatul (1) litera (e) din Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice definește aceste echipamente după cum urmează:

„[E]chipamentele electrice și electronice care constituie deșeuri în sensul articolului 3 alineatul (1) din [Directiva privind deșeurile] […]”

10.

Articolul 23 din Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice reglementează inspecțiile și controlul. Transferul echipamentelor face obiectul alineatului (2):

„Statele membre se asigură că transferurile de EEE [echipamente electrice și electronice] folosite suspectate de a fi DEEE [deșeuri de echipamente electrice și electronice] se desfășoară în conformitate cu cerințele minime din anexa VI și controlează aceste transferuri în consecință.”

11.

Anexa VI la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice conține cerințele minime pentru transferuri. Punctul 1 reglementează cerințele de documentare:

„Pentru a face diferența între EEE și DEEE, în cazul în care posesorul obiectului susține că intenționează să expedieze sau expediază EEE folosite și nu DEEE, statele membre solicită posesorului să aibă la dispoziție, în sprijinul cererii sale, următoarele:

(a)

o copie a facturii și a contractului privind vânzarea și/sau transferul de proprietate a EEE, în care se precizează că echipamentul este destinat reutilizării directe și că este complet funcțional;

(b)

dovezi privind evaluarea sau testarea, sub forma unei copii a evidențelor (certificat de testare, dovadă de funcționalitate), pentru fiecare articol din cadrul lotului și un protocol care să conțină toate informațiile privind evidența, conform punctului 3;

(c)

o declarație a posesorului care aranjează transportul EEE conform căreia niciunul dintre materialele sau echipamentele din cadrul lotului nu constituie deșeuri în sensul definiției de la articolul 3 alineatul (1) din [Directiva privind deșeurile]; și

(d)

o protecție corespunzătoare împotriva deteriorării în timpul transportului, al încărcării și al descărcării, în special printr‑o ambalare și o stivuire corespunzătoare a încărcăturii.”

12.

Punctul 5 din anexa VI la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice reglementează consecințele unei încălcări a acestor cerințe:

„În absența unei dovezi că un obiect este EEE folosit, și nu DEEE, prin documentele corespunzătoare necesare conform punctelor 1, 2, 3 și 4 și în absența unei protecții corespunzătoare împotriva deteriorării în timpul transportului, al încărcării și al descărcării, în special printr‑o ambalare corespunzătoare și stivuire corespunzătoare a încărcăturii, acestea fiind obligații ale posesorului care organizează transportul, autoritățile din statele membre consideră că articolul respectiv constituie un DEEE și că încărcătura cuprinde un transfer ilegal. […]”

E.   Dreptul penal neerlandez

13.

Astfel cum reiese din cererea de decizie preliminară, potrivit articolului 10.60 alineatul 2 din Legea din 13 iunie 1979 privind reguli referitoare la aspecte generale de gestionare a mediului (Legea privind gestionarea mediului) [Wet van 13 juni 1979, houdende regelen met betrekking tot een aantal algemene onderwerpen op het gebied van de milieuhygiëne (Wet Milieubeheer)], desfășurarea acțiunilor în sensul articolului 2 punctul 35 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri este interzisă. În temeiul articolului 1a punctul 1 din Legea din 22 iunie 1950 privind stabilirea unor norme de anchetă, urmărire și condamnare a infracțiunilor economice (Wet van 22 juni 1950, houdende vaststelling van regelen voor de opsporing, de vervolging en de berechting van economische delicten), nerespectarea acestei interdicții constituie o infracțiune economică, care se pedepsește în temeiul articolului 6 din această din urmă lege.

III. Situația de fapt și cererea de decizie preliminară

14.

Tronex BV desfășoară o activitate de comerț cu ridicata cu articole reziduale. La data de 10 februarie 2014, s‑a constatat că aceasta planifica să transfere sau să comande transferul, într‑un container, a unui lot de aparate electrice către un terț din Tanzania, căruia i‑l vânduse pentru suma totală de 2396,01 euro. Tronex achiziționase articolele de la comercianți cu amănuntul, de la comercianți cu ridicata și/sau de la importatori. Lotul de articole era alcătuit din fierbătoare electrice de apă, aparate de călcat cu aburi, ventilatoare și aparate de ras. Majoritatea aparatelor erau ambalate în ambalajul original, însă lotul de articole conținea și aparate neambalate. Lotul de articole era alcătuit, pe de o parte, din aparate restituite de consumatori pe baza unei garanții de produs și, pe de altă parte, din articole care nu mai erau sau nu mai puteau fi comercializate (în mod uzual), de exemplu din cauza unei modificări a asortimentului. Într‑o serie de cutii în care erau ambalate aparatele se afla o notă de atenționare asupra defectelor. Sticla unei serii de fierbătoare din sticlă era deteriorată. Transferul urma să fie efectuat fără notificarea sau acordul prevăzute de Regulamentul privind transferurile de deșeuri.

15.

Prin urmare, Rechtbank Rotterdam (Tribunalul Rotterdam, Țările de Jos) a condamnat cu suspendare Tronex în primă instanță la plata unei amenzi de 5000 de euro, cu un termen de încercare de doi ani, întrucât aceasta se pregătea să transfere deșeuri din Țările de Jos în Tanzania, iar transferul avea loc fără efectuarea notificării necesare a tuturor autorităților competente în cauză și/sau fără acordul acestor autorități în conformitate cu regulamentul.

16.

Tronex a formulat apel împotriva acestei hotărâri. Aceasta pretinde că echipamentele respective nu reprezentau deșeuri.

17.

Prin urmare, Gerechtshof Haga (Curtea de Apel din Haga, Țările de Jos) adresează Curții următoarele întrebări:

Întrebarea 1

1.1)

Un comerciant cu amănuntul care, pe baza unei convenții încheiate cu furnizorul său (fie acesta importator, comerciant cu ridicata, distribuitor, producător sau altă persoană de la care a achiziționat bunul), restituie un bun restituit de un consumator sau care a devenit excedentar în asortimentul său trebuie considerat un deținător care aruncă bunul în sensul articolului 3 punctul 1 din Directiva privind deșeurile?

1.2)

Pentru răspunsul la întrebarea 1.1 este relevantă împrejurarea că este vorba despre un bun care prezintă un viciu sau un defect ușor de remediat?

1.3)

Pentru răspunsul la întrebarea 1.1 este relevantă împrejurarea că este vorba despre un bun care prezintă un viciu sau un defect de o asemenea amploare sau gravitate încât, pentru acest motiv, bunul nu mai este adecvat sau util în raport cu destinația sa inițială?

Întrebarea 2

2.1)

Un comerciant cu amănuntul sau un furnizor care revinde unui cumpărător de loturi (de articole reziduale) un bun restituit de un consumator sau care a devenit excedentar în asortimentul său trebuie considerat un deținător care aruncă bunul respectiv în sensul articolului 3 punctul 1 din Directiva privind deșeurile?

2.2)

Pentru răspunsul la întrebarea 2.1 este relevantă valoarea prețului de vânzare datorat de cumpărătorul de loturi comerciantului cu amănuntul sau furnizorului?

2.3)

Pentru răspunsul la întrebarea 2.1 este relevantă împrejurarea că este vorba despre un bun care prezintă un viciu sau un defect ușor de remediat?

2.4)

Pentru răspunsul la întrebarea 2.1 este relevantă împrejurarea că este vorba despre un bun care prezintă un viciu sau un defect de o asemenea amploare sau gravitate încât, pentru acest motiv, bunul nu mai este adecvat sau util în raport cu destinația sa inițială?

Întrebarea 3

3.1)

Un cumpărător de loturi care revinde unor terți (din străinătate) un lot mare de bunuri achiziționat de la comercianți cu amănuntul sau de la furnizori, care au fost restituite de consumatori sau au devenit excedentare, trebuie considerat un deținător care aruncă lotul respectiv de bunuri în sensul articolului 3 punctul 1 din Directiva privind deșeurile?

3.2)

Pentru răspunsul la întrebarea 3.1 este relevantă valoarea prețului de vânzare datorat de terț cumpărătorului loturilor?

3.3)

Pentru răspunsul la întrebarea 3.1 este relevantă împrejurarea că lotul de bunuri conține și articole care prezintă un viciu sau un defect ușor de remediat?

3.4)

Pentru răspunsul la întrebarea 3.1 este relevantă împrejurarea că este vorba despre un bun care prezintă un viciu sau un defect de o asemenea amploare sau gravitate încât, pentru acest motiv, bunul respectiv nu mai este adecvat sau util în raport cu destinația sa inițială?

3.5)

Pentru răspunsul la întrebările 3.3 sau 3.4 este relevantă proporția bunurilor defecte din întregul lot de bunuri revândute terților? Dacă da, ce procentaj constituie punctul de inflexiune?

18.

Au depus observații scrise Tronex BV, Openbaar Ministerie, Ressortsparket vestiging Den Haag (Ministerul Public din Haga, Țările de Jos), Regatul Țărilor de Jos, Republica Austria, Regatul Norvegiei, precum și Comisia Europeană. La ședința din 12 decembrie 2018 au participat Tronex, Țările de Jos și Comisia.

IV. Apreciere juridică

19.

Instanța națională solicită să se stabilească dacă echipamentele electrice în litigiu trebuie considerate deșeuri în cazul returnării acestora de către consumator comerciantului (prima întrebare), al vânzării către Tronex (a doua întrebare) sau în momentul descoperirii acestora cu prilejul controlului (a treia întrebare). Cu toate acestea, în realitate, trebuie să se stabilească numai dacă echipamentele trebuiau considerate deșeuri în cel din urmă moment. Astfel, în procedura principală trebuie să se stabilească dacă Tronex poate fi sancționată întrucât pregătea un transfer ilegal de deșeuri. Cu toate acestea, pentru obținerea unui răspuns, este necesară reunirea tuturor celor trei întrebări.

20.

În acest scop, vom examina mai întâi noțiunea de deșeuri prevăzută de Directiva privind deșeurile, apoi vom aborda Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice care confirmă rezultatul interpretării Directivei privind deșeurile și, în cele din urmă, vom analiza dificultățile pe care le implică aplicarea noțiunii de deșeuri în dreptul penal în contextul cerinței privind precizia normelor de drept penal.

A.   Noțiunea de deșeuri din Directiva privind deșeurile

21.

În ceea ce privește noțiunea „deșeu”, articolul 2 punctul 1 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri face trimitere la definiția corespunzătoare prevăzută la articolul 1 alineatul (1) litera (a) din Directiva consolidată privind deșeurile din 2006. Între timp, aceasta a fost înlocuită prin noua Directivă privind deșeurile. Potrivit articolului 41 coroborat cu anexa V la noua Directivă privind deșeurile, trimiterea efectuată la articolul 2 punctul 1 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri este aplicabilă în prezent ca trimitere la articolul 3 punctul 1 din noua Directivă privind deșeurile.

22.

Prin urmare, termenul de deșeuri înseamnă orice substanță sau obiect pe care deținătorul le aruncă sau are intenția sau obligația să le arunce.

23.

Așadar, trebuie să se stabilească dacă un cumpărător care revinde unor terți (din străinătate) un lot mare de bunuri achiziționat de la comercianți cu amănuntul sau de la furnizori, care au fost restituite de consumatori sau au devenit excedentare, trebuie considerat un deținător care aruncă lotul respectiv de bunuri în sensul articolului 3 punctul 1 din Directiva privind deșeurile.

24.

Cu toate că Directiva privind deșeurile nu propune niciun criteriu determinant pentru a decela debarasarea, astfel încât, în lipsa unei dispoziții comunitare, statele membre sunt libere, în principiu, să aleagă mijloacele de probă a existenței diferitelor elemente, aceste norme aplicabile în materia probelor nu trebuie să afecteze eficacitatea dreptului Uniunii și în special a Directivei privind deșeurile ( 6 ).

25.

Prin urmare, la aplicarea eventualelor norme din materia probelor în legătură cu o verificare a aspectului dacă anumite obiecte sau substanțe constituie deșeuri, instanțele naționale trebuie să respecte criteriile dezvoltate de Curte în această privință.

26.

În ceea ce privește expresia „a arunca”, rezultă din jurisprudență că expresia menționată trebuie să fie interpretată ținând seama de obiectivul Directivei privind deșeurile care constă, potrivit considerentului (6) al acesteia, în minimizarea efectelor nocive cauzate de producerea și de gestionarea deșeurilor asupra sănătății umane și a mediului, precum și în lumina articolului 191 alineatul (2) TFUE, care prevede că politica Uniunii Europene în domeniul mediului urmărește un nivel de protecție ridicat și se bazează în special pe principiile precauției și acțiunii preventive. Rezultă că termenul „a se debarasa” [„a arunca”] și, prin urmare, noțiunea „deșeuri”, în sensul articolului 3 alineatul (1) litera (a) din Directiva privind deșeurile, nu pot fi interpretate în mod restrictiv ( 7 ).

27.

În primul rând, se impune să se acorde o atenție deosebită împrejurării dacă obiectul sau substanța în cauză nu are sau nu mai are utilitate pentru deținătorul său, astfel încât acest obiect sau această substanță ar constitui o sarcină de care deținătorul său ar încerca să se debaraseze ( 8 ). Astfel, dacă această situație se regăsește, există un risc ca deținătorul să se debaraseze de obiectul sau de substanța aflată în posesia sa într‑un mod care poate fi dăunător pentru mediu, în special prin abandonarea, prin descărcarea sau prin eliminarea sa necontrolată ( 9 ).

28.

În prezenta cauză nu se poate pleca de la această premisă, întrucât Tronex a vândut echipamentele electrice, așteptând avantaje financiare în urma livrării acestora.

29.

Cu toate acestea, Curtea a precizat deja și că substanțele sau obiectele de care deținătorul se debarasează reprezintă deșeuri în sensul Directivei privind deșeurile și atunci când acestea pot fi reutilizate din punct de vedere economic ( 10 ), în special atunci când acestea sunt colectate în scop comercial pentru a fi reciclate, recuperate sau reutilizate ( 11 ).

30.

Cu toate că Tronex nu urmărește reciclarea echipamentelor electrice și nici recuperarea lor, scopul exportului părea să fie reutilizarea acestora.

31.

Totuși, este necesar să se facă distincția între bunurile colectate de care deținătorul anterior s‑a debarasat și cele de care deținătorul anterior nu s‑a debarasat. Simpla colectare în scopul reutilizării nu implică încă acceptarea unei debarasări. Într‑adevăr, atât din punct de vedere economic, cât și în sensul unei utilizări prudente a resurselor, este oportun ca echipamentele care nu mai pot fi comercializate pe piața prevăzută inițial să fie vândute pe alte piețe unde comercializarea este încă posibilă.

32.

Din acest motiv, în special în privința articolelor reziduale aflate încă în ambalajul original nedesfăcut, cererea de decizie preliminară nu conține suficiente indicii pe baza cărora să se concluzioneze că este vorba despre o debarasare.

33.

Pe de altă parte, echipamentele restituite care nu mai sunt utilizabile ca urmare a deficiențelor majore și care nici nu mai pot fi reparate cu costuri rezonabile trebuie considerate, fără îndoială, deșeuri.

34.

În sens contrar, Tronex nu poate arăta că o anumită proporție nu este utilizabilă ca urmare a deficiențelor nici în cazul articolelor noi. Astfel, în cazul articolelor noi, trebuie să se presupună că acestea sunt, în general, funcționale ( 12 ).

35.

În schimb, o astfel de prezumție nu este justificată în cazul echipamentelor restituite de către consumatori. Dimpotrivă, restituirea implică riscul ca consumatorul să fi primit un articol defect sau ca el însuși să fi deteriorat articolul înaintea returnării. Prin urmare, în primul rând, este îndoielnic că articolele restituite pot fi comercializate în vederea unei utilizări funcționale.

36.

Însă această îndoială nu conduce încă la ipoteza că articolul trebuie considerat deșeu încă de când acesta se afla la consumator. Astfel, restituirea cu rambursarea prețului de cumpărare nu este sinonimă cu debarasarea. Aceasta nu trebuie considerată eliminare sau valorificare și nici nu se preconizează ca consumatorul să se debaraseze de articol într‑un mod dăunător mediului ( 13 ).

37.

Totuși, de îndată ce articolele restituite se află din nou în posesia comerciantului, situația se modifică în mod decisiv, întrucât îndoielile privind posibilitatea ca articolul să fie comercializat în scopul utilizării funcționale sunt determinante pentru soarta viitoare a acestuia.

38.

Astfel, nu ar fi justificat ca dispozițiile Directivei privind deșeurile, care urmăresc să asigure ca operațiunile de recuperare și de eliminare a deșeurilor să fie puse în aplicare fără a periclita sănătatea oamenilor și fără a fi utilizate procese sau metode care ar putea fi dăunătoare pentru mediu, să fie aplicate de asemenea unor bunuri, unor substanțe sau unor produse pe care deținătorul intenționează să le exploateze sau să le comercializeze în condiții avantajoase independent de orice operațiune de recuperare. Cu toate acestea, având în vedere obligația de a recurge la o interpretare largă a noțiunii „deșeuri”, se impune ca această argumentație să fie circumscrisă la situațiile în care reutilizarea bunului sau a substanței în cauză nu este numai eventuală, ci certă, fără să fie necesar să se recurgă în prealabil la unul dintre procedeele de recuperare a deșeurilor prevăzute în Directiva privind deșeurile ( 14 ).

39.

Date fiind îndoielile menționate, în privința echipamentelor restituite lipsește mai întâi această certitudine. Prin urmare, în măsura în care aceste îndoieli nu pot fi eliminate printr‑un control al echipamentelor, este necesar ca acestea să fie considerate deșeuri.

40.

Dacă, în urma controlului, se dovedește că articolul poate fi utilizat în continuare la capacitatea sa funcțională, caracteristica de deșeu este exclusă. Aceleași considerații sunt valabile pentru articolele cu deficiențe minore care limitează funcționarea numai în mod nesemnificativ, astfel încât articolele pot fi comercializate în continuare fără reparație, eventual la un preț redus.

41.

În schimb, în măsura în care sunt constatate deficiențe care necesită reparație înainte ca articolul să poată fi utilizat la capacitatea sa funcțională, acesta este un deșeu, întrucât lipsește caracterul cert ca reparația să fie efectuată în realitate de către comerciant. Aspectul dacă o reparație implică cheltuieli reduse sau ridicate nu poate fi determinant în această privință, întrucât un articol nefuncțional ar constitui o sarcină, iar utilizarea acestuia conform destinației este îndoielnică.

42.

Faptul de a impune comerciantului o astfel de obligație de control și, dacă este cazul, de reparație este adecvat, necesar și rezonabil, așadar, în general, proporțional, întrucât comerciantul este cel care decide soarta viitoare a articolelor restituite ( 15 ). Pe baza unor considerații similare, întreprinderile care produc subproduse, precum pietrișul și nisipul rezidual din operațiuni de îmbogățire a minereului provenind din exploatarea unei mine ( 16 ) sau gunoiul de grajd din agricultură ( 17 ), demonstrează faptul că acestea nu constituie deșeuri de producție.

43.

În sfârșit, în ceea ce privește în special transferul echipamentelor care fac obiectul litigiului, din cererea de decizie preliminară reiese un indiciu suplimentar potrivit căruia, prin intermediul transferului, Tronex s‑a debarasat cel puțin de anumite echipamente, întrucât, potrivit cererii de decizie preliminară, unele echipamente nu erau ambalate. Prin urmare, nu se poate presupune că acestea ar fi rezistat transportului fără a fi deteriorate.

44.

Ca o concluzie intermediară, trebuie reținut că transferul unui lot mare de echipamente electrice achiziționat de la comercianți cu amănuntul sau de la furnizori, care au fost restituite de consumatori, trebuie considerat transfer de deșeuri în sensul Regulamentului privind transferurile de deșeuri în cazul în care funcționalitatea echipamentelor restituite nu a fost constatată în prealabil sau echipamentele nu sunt protejate în mod corespunzător împotriva deteriorării în timpul transportului. În schimb, în absența altor indicii suplimentare, echipamentele electrice devenite excedentare, aflate în ambalajul original nedesfăcut, nu pot fi considerate deșeuri.

B.   Cu privire la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice

45.

Pe de altă parte, această interpretare a noțiunii „a se debarasa” corespunde Directivei privind deșeurile de echipamente electrice și electronice care încă nu era aplicabilă în cazul controlului efectuat la Tronex la data de 10 februarie 2014, întrucât Țările de Jos au transpus directiva în termenul stabilit, la 14 februarie 2014.

46.

Punctul 1 din anexa VI la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice conține cerințe care permit să se facă diferența între echipamente electrice și electronice și deșeuri de echipamente electrice și electronice, în cazul în care posesorul obiectului susține că intenționează să expedieze sau expediază echipamente electrice și electronice folosite, iar nu deșeuri de echipamente electrice și electronice.

47.

Această distincție este determinantă pentru noțiunea de deșeuri întrucât, potrivit definiției de la articolul 3 alineatul (1) litera (e) din Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice, deșeurile de echipamente electrice și electronice sunt echipamente care trebuie considerate deșeuri în sensul articolului 3 punctul 1 din Directiva privind deșeurile. Prin urmare, punctul 5 din anexa VI [la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice] prevede că transferul echipamentelor electrice care nu îndeplinește cerințele respectivei anexe trebuie considerat un transfer ilegal de deșeuri în sensul Regulamentului privind transferurile de deșeuri.

48.

În acest context, din anexa VI la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice reies două cerințe fundamentale care trebuie îndeplinite pentru ca transferul de echipamente electrice folosite să nu fie considerat transfer de deșeuri. În primul rând, trebuie garantată funcționalitatea tuturor echipamentelor – astfel cum este prevăzut în special la punctul 1 litera (b), precum și la punctul 3 – și, în al doilea rând, echipamentele trebuie să fie protejate în mod corespunzător împotriva deteriorării în timpul transportului, astfel cum rezultă de la punctul 1 litera (d), precum și de la punctul 5. Potrivit punctului 2, limitări ale funcționalității sunt admise numai în cazul transportului efectuat special în scopul reparației.

49.

Astfel, prevederile menționate ale Directivei privind deșeurile de echipamente electrice și electronice codifică interpretarea dată mai sus a noțiunii de deșeuri în ceea ce privește echipamentele electrice restituite sau neprotejate suficient împotriva deteriorării în timpul transportului.

C.   Cu privire la aplicarea acestei interpretări a noțiunii de deșeuri în contextul sancțiunilor penale

50.

În plus, trebuie amintit totuși că, în cazul de față, de noțiunea de deșeuri este legată o sancțiune penală prevăzută de dreptul neerlandez. Pe de o parte, acest lucru este cerut în primul rând de dreptul Uniunii, întrucât articolul 50 din Regulamentul privind transferurile de deșeuri impune sancțiuni eficiente în cazul încălcării regulamentului. Pentru alte încălcări ale legislației privind deșeurile care depind de asemenea de noțiunea de deșeuri, articolul 36 alineatul (2) din Directiva privind deșeurile prevede o obligație similară.

51.

Cu toate acestea, pot exista îndoieli dacă noțiunea de deșeuri este suficient de precisă pentru a justifica o sancțiune penală în cauza principală. Astfel, principiul legalității infracțiunilor și pedepselor (nullum crimen, nulla poena sine lege), care impune ca legea penală aplicabilă să fie previzibilă și precisă, prezintă importanță atât în conformitate cu articolul 49 alineatul (1) prima teză din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii, cât și cu ordinile juridice naționale ( 18 ).

52.

Cerința privind precizia, care este inerentă principiului legalității infracțiunilor și pedepselor, presupune ca legea să definească în mod clar infracțiunile și pedepsele pentru acestea. Această condiție este îndeplinită atunci când cetățeanul poate ști, plecând de la textul dispoziției pertinente și, dacă este cazul, cu ajutorul interpretării care este dată acestui text de către instanțe, care sunt acțiunile și omisiunile care angajează răspunderea sa penală ( 19 ).

53.

Astfel, în ceea ce privește noțiunea de deșeuri, cetățenii pot recunoaște că aspectul debarasării de un obiect trebuie apreciat luând în considerare toate circumstanțele specifice cazului și că noțiunea „a arunca” trebuie interpretată în sens larg. În plus, există numeroase situații care fie au făcut deja în mod direct obiectul jurisprudenței, fie au fost abordate într‑o măsură suficientă de jurisprudența existentă pentru a se putea statua în mod clar pe această bază.

54.

Cu toate acestea, pentru prezenta conjunctură nu există încă o jurisprudență relevantă în mod direct. În special, Curtea nu a interpretat până în prezent noțiunea de deșeuri în contextul transferului echipamentelor defecte sau ambalate insuficient.

55.

Cu toate acestea, orice practician avizat din domeniul dreptului poate recunoaște că echipamentele care nu mai sunt utilizabile ca urmare a unor deficiențe majore și care nici nu mai pot fi reparate cu costuri rezonabile trebuie considerate deșeuri. Același lucru este valabil pentru articolele expediate fără o protecție suficientă împotriva deteriorării în timpul transportului.

56.

În schimb, aspectul dacă articolele restituite trebuie considerate deșeuri numai pentru că funcționalitatea acestora nu a fost controlată sau pentru că încă nu au fost efectuate reparații în vederea restabilirii funcționalității lor nu a putut fi constatat cu ușurință până în prezent, cel puțin atât timp cât Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice nu este transpusă integral.

57.

Pe baza informațiilor disponibile, nu este necesar – sau posibil – să se stabilească dacă documente precum „Correspondents’ Guidelines” ( 20 ), menționate de Comisie și de Tronex, ar putea schimba ceva în această privință. Astfel, Curtea nu deține informații dacă aceste documente existau deja la momentul respectiv, la 10 februarie 2014, sau dacă o întreprindere precum Tronex trebuia să le cunoască.

58.

Prin urmare, pentru justificarea incriminării, propunem Curții să limiteze efectul în timp al interpretării pe care am propus‑o a noțiunii de deșeuri, și anume în ceea ce privește articolele restituite a căror funcționalitate nu a fost controlată sau care necesită reparații în vederea restabilirii funcționalității acestora. În acest sens, prezenta interpretare a noțiunii de deșeuri trebuie aplicată numai în cazul sancționării penale a încălcărilor care au loc după transpunerea integrală a anexei VI la Directiva privind deșeurile de echipamente electrice și electronice sau cel târziu după pronunțarea hotărârii Curții în prezenta cauză.

V. Concluzie

59.

Propunem, așadar, Curții să se pronunțe după cum urmează:

„Transferul unui lot mare de echipamente electrice achiziționat de la comercianți cu amănuntul sau de la furnizori, care au fost restituite de consumatori, trebuie considerat transfer de deșeuri în sensul Regulamentului (CE) nr. 1013/2006 privind transferurile de deșeuri, astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 255/2013, în cazul în care nu a fost stabilită în prealabil funcționalitatea tuturor echipamentelor sau nu toate echipamentele sunt protejate în mod corespunzător împotriva deteriorării în timpul transportului. În schimb, în absența altor indicii suplimentare, echipamentele electrice devenite excedentare, aflate în ambalajul original nedesfăcut, nu pot fi considerate deșeuri.

În ceea ce privește articolele restituite a căror funcționalitate nu a fost controlată sau care necesită reparații în vederea restabilirii funcționalității acestora, prezenta interpretare a noțiunii de deșeuri trebuie aplicată numai în cazul sancționării penale a încălcărilor care au avut loc după transpunerea integrală a anexei VI la Directiva 2012/19/UE privind deșeurile de echipamente electrice și electronice sau cel târziu după pronunțarea hotărârii Curții în prezenta cauză.”


( 1 ) Limba originală: germana.

( 2 ) Directiva 2008/98/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 19 noiembrie 2008 privind deșeurile și de abrogare a anumitor directive (JO 2008, L 312, p. 3).

( 3 ) Regulamentul (CE) nr. 1013/2006 al Parlamentului European și al Consiliului din 14 iunie 2006 privind transferurile de deșeuri (JO 2006, L 190, p. 1, Ediție specială 15/vol. 16, p. 172), astfel cum a fost modificat prin Regulamentul (UE) nr. 255/2013 al Comisiei din 20 martie 2013 (JO 2013, L 79, p. 19).

( 4 ) Directiva 2012/19/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 4 iulie 2012 privind deșeurile de echipamente electrice și electronice (DEEE) (JO 2012, L 197, p. 38).

( 5 ) Directiva 2006/12/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 5 aprilie 2006 privind deșeurile (JO 2006, L 114, p. 9, Ediție specială, 15/vol. 16, p. 45).

( 6 ) Hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland și alții (C‑418/97 și C‑419/97, EU:C:2000:318, punctele 41 și 70), Hotărârea din 18 decembrie 2007, Comisia/Italia (C‑194/05, EU:C:2007:806, punctul 44), și Hotărârea din 3 octombrie 2013, Brady (C‑113/12, EU:C:2013:627, punctul 61).

( 7 ) Hotărârea din 15 iunie 2000, ARCO Chemie Nederland și alții (C‑418/97 și C‑419/97, EU:C:2000:318, punctele 38-40), Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer (C‑188/07, EU:C:2008:359, punctele 38 și 39), și Hotărârea din 12 decembrie 2013, Shell Nederland și Belgian Shell (C‑241/12 și C‑242/12, EU:C:2013:821, punctul 38).

( 8 ) Hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit și Vehmassalon kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus (C‑9/00, EU:C:2002:232, punctul 37), și Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer (C‑188/07, EU:C:2008:359, punctul 56).

( 9 ) Hotărârea din 12 decembrie 2013, Shell Nederland și Belgian Shell (C‑241/12 și C‑242/12, EU:C:2013:821, punctul 42).

( 10 ) Hotărârea din 28 martie 1990, Vessoso și Zanetti (C‑206/88 și C‑207/88, EU:C:1990:145, punctul 8), Hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit și Vehmassalon kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus (C‑9/00, EU:C:2002:232, punctul 29), și Hotărârea din 12 decembrie 2013, Shell Nederland și Belgian Shell (C‑241/12 și C‑242/12, EU:C:2013:821, punctul 50).

( 11 ) Hotărârea din 25 iunie 1997, Tombesi și alții (C‑304/94, C‑330/94, C‑342/94 și C‑224/95, EU:C:1997:314, punctul 52).

( 12 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 12 decembrie 2013, Shell Nederland și Belgian Shell (C‑241/12 și C‑242/12, EU:C:2013:821, punctul 47).

( 13 ) Hotărârea din 12 decembrie 2013, Shell Nederland și Belgian Shell (C‑241/12 și C‑242/12, EU:C:2013:821, punctul 46).

( 14 ) Hotărârea din 18 aprilie 2002, Palin Granit și Vehmassalon kansanterveystyön kuntayhtymän hallitus (C‑9/00, EU:C:2002:232, punctul 36), Hotărârea din 24 iunie 2008, Commune de Mesquer (C‑188/07, EU:C:2008:359, punctul 44), și Hotărârea din 12 decembrie 2013, Shell Nederland și Belgian Shell (C‑241/12 și C‑242/12, EU:C:2013:821, punctul 53).

( 15 ) A se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Brady (C‑113/12, EU:C:2013:627, punctul 64).

( 16 ) Hotărârea din 11 septembrie 2003, AvestaPolarit Chrome (C‑114/01, EU:C:2003:448, punctul 39).

( 17 ) Hotărârea din 3 octombrie 2013, Brady (C‑113/12, EU:C:2013:627, punctul 65).

( 18 ) Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 51).

( 19 ) Hotărârea din 3 mai 2007, Advocaten voor de Wereld (C‑303/05, EU:C:2007:261, punctul 50), Hotărârea din 28 martie 2017, Rosneft (C‑72/15, EU:C:2017:236, punctul 162), și Hotărârea din 5 decembrie 2017, M. A. S. și M. B. (C‑42/17, EU:C:2017:936, punctul 56), precum și Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Cantoni împotriva Franței (17862/91, CE:ECHR:1996:1115JUD001786291, § 29), Hotărârea din 22 iunie 2000, Coëme și alții împotriva Belgiei (32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96 și 33210/96, CE:ECHR:2000:0622JUD003249296, § 145), Hotărârea din 7 februarie 2002, E. K. împotriva Turciei (28496/95, CE:ECHR:2002:0207JUD002849695, § 51), și Hotărârea din 20 septembrie 2011, OAO Neftyanaya Kompaniya Yukos împotriva Rusiei (14902/04, CE:ECHR:2011:0920JUD001490204, § 567).

( 20 ) http://ec.europa.eu/environment/waste/shipments/guidance.htm, accesat la 31 ianuarie 2019.

Top