1.

Cererea de decizie preliminară are ca obiect interpretarea articolului 1 din Regulamentul (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială ( 2 ).

2.

Această cerere a fost formulată în cadrul unei proceduri inițiate de Bauarbeiter‑Urlaubs- u. Abfertigungskasse (Casa de Concedii Plătite și de Indemnizații pentru Încetarea Contractelor de Muncă ale Lucrătorilor din Sectorul Construcțiilor, Austria) ( 3 ) pentru emiterea unui certificat, în conformitate cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, în vederea executării unei hotărâri definitive pronunțate, în lipsă, împotriva societății Gradbeništvo Korana d.o.o., cu sediul în Slovenia.

3.

Potrivit articolelor 37 și 42 din Regulamentul nr. 1215/2012, prezentarea unui asemenea certificat este obligatorie pentru recunoașterea și executarea într‑un stat membru a hotărârilor pronunțate într‑un alt stat membru. Documentul respectiv confirmă, fără vreo procedură specială prealabilă, caracterul executoriu al hotărârilor în cauză și a fost conceput ca o reproducere a acestora sub forma unor extrase în scopul facilitării liberei lor circulații și a executării lor directe.

4.

În aceste condiții, după cum a arătat Comisia Europeană, admisibilitatea întrebării preliminare depinde de natura administrativă sau jurisdicțională a competențelor exercitate de instanța de origine în etapa emiterii certificatului menționat.

5.

Această problemă de drept care privește aplicarea articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 este nouă, spre deosebire de cea ridicată de Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena, Austria), instanța de trimitere, referitoare la calificarea litigiului pentru a se stabili dacă aparține sau nu „materiei civile și comerciale”. Întrucât aceasta din urmă nu prezintă dificultăți deosebite având în vedere jurisprudența Curții, vom analiza în concluziile noastre exclusiv admisibilitatea cererii de decizie preliminară care trebuie să fie verificată de Curte înainte de examinarea sa pe fond.

6.

La finalul analizei noastre, vom propune Curții să constate că, în caz de incertitudine privind aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012, emiterea certificatului în conformitate cu articolul 53 din regulamentul menționat impune efectuarea unei examinări jurisdicționale, în cadrul căreia instanța națională poate să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară și, în consecință, să declare că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

7.

Potrivit considerentelor (1), (4), (6), (26), (29) și (32) ale Regulamentului nr. 1215/2012:

[…]

[…]

[…]

[…]

[…]

8.

Capitolul I din acest regulament, intitulat „Domeniu de aplicare și definiții”, cuprinde articolul 1, care prevede:

„(1)   Prezentul regulament se aplică în materie civilă și comercială, indiferent de natura instanței. Acesta nu se aplică, în special, în materie fiscală, vamală sau administrativă și nici răspunderii statului pentru actele sau omisiunile sale în exercitarea autorității publice (acta iure imperii).

(2)   Prezentul regulament nu se aplică în ceea ce privește:

[…]

[…]”

9.

Articolul 28 din regulamentul menționat precizează la alineatele (1) și (2):

„(1)   Dacă pârâtul domiciliat pe teritoriul unui stat membru este acționat în justiție înaintea unei instanțe dintr‑un alt stat membru și nu se înfățișează în fața acesteia, instanța se declară din oficiu necompetentă, cu excepția cazului în care competența sa rezultă din dispozițiile prezentului regulament.

(2)   Instanța este obligată să suspende acțiunea până când se constată că pârâtul a putut primi actul de sesizare a instanței sau un alt act echivalent în timp util pentru pregătirea apărării sau că au fost întreprinse toate demersurile necesare în acest sens.”

10.

În conformitate cu articolul 37 alineatul (1) din același regulament, care este inclus în secțiunea 1, intitulată „Recunoaștere”, din capitolul III, referitor la „[r]ecunoaștere[a] și executare[a] [hotărârilor judecătorești pronunțate într‑un stat membru]”:

„O parte care dorește să invoce într‑un stat membru o hotărâre pronunțată în alt stat membru prezintă:

11.

În secțiunea 2, intitulată „Executare”, din capitolul III, articolul 39 prevede:

„O hotărâre pronunțată într‑un stat membru care este executorie în statul membru respectiv este executorie în celelalte state membre fără a fi necesară o hotărâre de încuviințare a executării.”

12.

Articolul 42 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1215/2012 prevede:

„În scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri pronunțate în alt stat membru, reclamantul furnizează autorității competente de executare:

13.

Potrivit articolului 43 alineatul (1) din acest regulament:

„În cazul în care se solicită executarea unei hotărâri pronunțate într‑un alt stat membru, certificatul emis conform articolului 53 se notifică sau se comunică persoanei împotriva căreia se solicită executarea înainte de prima măsură de executare. Certificatul este însoțit de hotărâre, dacă aceasta nu a fost deja notificată sau comunicată persoanei respective.”

14.

În conformitate cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, care se află în secțiunea 4, intitulată „Dispoziții comune”:

„La cererea oricărei părți interesate, instanța de origine emite certificatul, utilizând formularul prevăzut în anexa I.” ( 5 )

15.

Această prezentare se limitează la dispozițiile procedurale, având în vedere obiectul concluziilor de față.

16.

Potrivit unei ordonanțe din 17 septembrie 2015 a Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă, Austria) ( 6 ), pronunțată în temeiul Regulamentului nr. 44/2001 ( 7 ), articolul 7a alineatul 1 ( 8 ) din Gesetz über das Exekutions- und Sicherungsverfahren (Exekutionsordnung) (Codul procedurilor de executare) ( 9 ), cu modificările ulterioare, se aplică certificatelor prevăzute la articolul 54 din Regulamentul nr. 44/2001. Potrivit acestei dispoziții, tribunalul sesizat în primă instanță este competent să emită un asemenea certificat.

17.

În conformitate cu articolul 16 alineatul 7 din Bundesgesetz betreffend die Besorgung gerichtlicher Geschäfte durch Rechtspfleger (Rechtspflegergesetz) (Legea privind grefierii cu studii superioare juridice) ( 10 ) din 12 decembrie 1985, „Rechtspfleger” (grefierul cu studii superioare juridice) îndeplinește această sarcină.

18.

Potrivit punctului 7 din ordonanța Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă), procedura de emitere a certificatului în sensul articolului 54 din Regulamentul nr. 44/2001 este guvernată, în principiu, de normele privind procedura principală. Mai mult, Oberster Gerichtshof (Curtea Supremă) a considerat la același punct că dispoziția de la articolul 84 alineatul 1 din EO (devenit articolul 411 alineatul 1), care prevede o procedură în contradictoriu, nu este aplicabilă.

19.

Articolul 7 alineatul 3 din EO prevede posibilitatea exercitării unei căi de atac în vederea retragerii certificatelor care au fost emise în mod nelegal sau în urma unor erori.

20.

BUAK este un organism colectiv de drept public austriac, cu sediul în Viena (Austria), care are ca scop colectarea resurselor necesare pentru acordarea indemnizațiilor pentru concedii plătite și pentru încetarea contractelor de muncă ale lucrătorilor din sectorul construcțiilor, în temeiul Bauarbeiter‑Urlaubs- und Abfertigungsgesetz 1972 (Legea privind concediile plătite și indemnizațiile pentru încetarea contractelor de muncă ale lucrătorilor din sectorul construcțiilor) ( 11 ) din 23 noiembrie 1972, cu modificările ulterioare ( 12 ).

21.

Gradbeništvo Korana este o întreprindere cu sediul în Slovenia care a detașat lucrători în Austria pentru executarea unor lucrări de construcții.

22.

La 18 octombrie 2016, BUAK a sesizat Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena) cu o acțiune împotriva societății Gradbeništvo Korana prin care a solicitat, cu titlu principal, plata sumei de 38477,50 euro, care corespunde unor contribuții suplimentare datorate, potrivit secțiunii VIb din BUAG, de această societate pentru zilele de lucru efectuate de un număr mare de lucrători în construcții detașați în Austria în perioada februarie 2016-iunie 2016.

23.

Prin hotărârea din 28 aprilie 2017, pronunțată în lipsă întrucât Gradbeništvo Korana nu s‑a prezentat la ședința preliminară din aceeași zi, Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena) a admis în totalitate cererea BUAK și a stabilit un termen de 15 zile pentru executarea sa voluntară de către societatea pârâtă. Această hotărâre, notificată societății Gradbeništvo Korana cu efect de la 21 iunie 2017, a dobândit, în lipsa exercitării unei căi de atac, autoritate de lucru judecat ( 13 ).

24.

În vederea executării silite a hotărârii respective, BUAK a introdus la aceeași instanță, la 31 iulie 2017, o cerere prin care a solicitat emiterea unui certificat în conformitate cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012.

25.

Prin urmare, instanța de trimitere ridică problema aplicabilității regulamentului menționat, care depinde de aspectul dacă procedura care a condus la pronunțarea hotărârii din 28 aprilie 2017 intră în categoria procedurilor în materie civilă și comercială, în sensul articolului 1 alineatul (1) din regulamentul în cauză.

26.

Ea consideră că anumite împrejurări ar putea conferi procedurii un caracter de drept public, cu toate că BUAK nu are competența, în contextul detașării unor lucrători, să emită titluri executorii, ca în cazul situațiilor pur interne, și că aceasta trebuie să introducă acțiuni pentru plata contribuțiilor suplimentare la Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena), a cărui competență este exclusivă.

27.

Instanța de trimitere arată totodată că, prin hotărârea din 19 noiembrie 2014 ( 14 ), Tribunal fédéral (Tribunalul Federal, Elveția) a analizat o procedură similară întemeiată pe secțiunea VIb din BUAG și a statuat că, având în vedere raportul de subordonare care există între angajator și BUAK, aceasta ar exercita prerogative de putere publică, o asemenea procedură fiind în afara domeniului de aplicare al articolului 1 din Convenția de la Lugano ( 15 ).

28.

În aceste condiții, Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Articolul 1 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie interpretat în sensul că procedurile prin care [BUAK] invocă drepturi de plată a unor contribuții suplimentare împotriva angajatorilor care detașează în Austria lucrători al căror loc de muncă nu se află în mod obișnuit în Austria, în vederea desfășurării activității sau în cadrul unei puneri la dispoziție a lucrătorilor în Austria, ori împotriva angajatorilor al căror sediu este situat în afara Austriei, dar care angajează lucrători al căror loc de muncă se află în mod obișnuit în Austria trebuie calificate drept proceduri «în materie civilă și comercială» cărora trebuie să li se aplice regulamentul menționat, chiar și în cazul în care aceste drepturi ale BUAK privind contribuțiile sunt invocate în temeiul unor raporturi de muncă de drept privat, iar contribuțiile servesc la plata indemnizațiilor de concediu care se întemeiază pe dreptul la concediu al lucrătorului, derivat dintr‑un raport de muncă de drept privat existent între lucrător și angajator, cu toate că:

29.

Curtea a fost informată, la 5 iulie 2018, despre deschiderea unei proceduri de insolvență împotriva Gradbeništvo Korana și despre menținerea cererii de decizie preliminară de către instanța de trimitere ( 16 ).

30.

Prin observațiile sale scrise, Comisia invită Curtea să se pronunțe, pentru prima dată, în ceea ce privește procedura de emitere a certificatului în conformitate cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, asupra admisibilității întrebării preliminare, din perspectiva articolului 267 TFUE, care depinde de calificarea atribuțiilor exercitate de organul de trimitere.

31.

Ea susține că instanța de origine, desemnată ca fiind responsabilă cu emiterea certificatului menționat la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, acționează în calitate de organ jurisdicțional în prelungirea procedurii care a condus la adoptarea hotărârii care trebuie executată și că aceasta este competentă să se pronunțe cu privire la problema aplicabilității acestui regulament, în stadiul respectiv, din moment ce ea nu a putut fi soluționată în faza de judecată. Comisia invocă logica și finalitatea regulamentului menționat, precum și împrejurările concrete ale cauzei legate de lipsa unei contestări din partea pârâtului pentru a deduce din acestea că Curtea este competentă să răspundă la întrebarea adresată.

32.

Pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate a întrebării preliminare în cauza principală, apare ca fiind oportun să facem referire, în primul rând, la principiile stabilite de Curte în materie și, mai precis, cu ocazia examinării admisibilității unei cereri de decizie preliminară formulate de un organism însărcinat să procedeze la certificarea unei hotărâri judecătorești ca titlu executoriu european ( 17 ).

33.

Curtea a amintit, pe de o parte, că, „potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, deși articolul 267 TFUE nu condiționează sesizarea Curții de caracterul contradictoriu al procedurii în cursul căreia instanța națională formulează o întrebare preliminară, instanțele naționale nu pot sesiza Curtea decât dacă un litigiu este pendinte în fața lor și dacă sunt chemate să se pronunțe în cadrul unei proceduri destinate să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional” ( 18 ).

34.

Pe de altă parte, ea a precizat din nou că, „deși sintagma «a pronunța o hotărâre» în sensul articolului 267 al doilea paragraf TFUE înglobează întreaga procedură care conduce la pronunțarea hotărârii instanței de trimitere, această sintagmă trebuie să facă obiectul unei interpretări largi pentru a evita ca numeroase întrebări procedurale să fie considerate inadmisibile și să nu poată face obiectul unei interpretări de către Curte și ca aceasta din urmă să nu poată să interpreteze toate dispozițiile dreptului Uniunii pe care instanța de trimitere este obligată să le aplice” ( 19 ).

35.

În al doilea rând, este necesară o conciliere cu două dintre deciziile anterioare ale Curții privind certificatele emise în conformitate cu Regulamentele nr. 44/2001 și nr. 805/2004.

36.

În Hotărârea din 16 iunie 2016, Pebros Servizi ( 20 ), pronunțată în temeiul principiilor expuse mai sus, Curtea a statuat că „certificarea unei hotărâri judecătorești ca titlu executoriu european constituie un act de natură jurisdicțională” ( 21 ), confirmând astfel concluzia reținută în Hotărârea din 17 decembrie 2015, Imtech Marine Belgium ( 22 ).

37.

În schimb, se poate deduce din Hotărârea din 6 septembrie 2012, Trade Agency ( 23 ), pronunțată de Curte în contextul unei căi de atac exercitate împotriva hotărârii de încuviințare a executării unei hotărâri pronunțate în lipsă în statul membru de origine și însoțite de certificatul prevăzut la articolul 54 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 24 ), că pentru emiterea unui asemenea certificat nu este necesară o examinare jurisdicțională. Aceasta a reținut că, „în măsura în care instanța […] competentă să elibereze […] certificat[ul] nu corespunde în mod necesar celei care a pronunțat hotărârea a cărei executare este solicitată, [informațiile de fapt conținute în certificat] nu pot prezenta decât un caracter pur indicativ, având o simplă valoare informativă” ( 25 ).

38.

Din hotărârile respective reiese că elementele utile pentru calificarea competențelor exercitate de instanța de origine la eliberarea certificatului menționat la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 trebuie să fie întemeiate nu doar pe modul de redactare a dispozițiilor aplicabile, ci și pe sistemul instituit prin regulamentul menționat și pe obiectivele urmărite de acesta.

39.

Analiza elementelor în cauză ne conduce la concluzia că, în pofida unor puncte de convergență existente între Regulamentul nr. 1215/2012 și Regulamentele nr. 44/2001 și nr. 805/2004, niciuna dintre soluțiile anterioare reținute de Curte nu poate fi transpusă în mod direct.

40.

Astfel, trebuie arătat mai întâi că textul articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 diferă de cel al articolului 54 din Regulamentul nr. 44/2001, căruia îi corespunde. În timp ce acesta din urmă prevedea că „[i]nstanța sau autoritatea competentă din statul membru în care s‑a pronunțat hotărârea eliberează, la cererea oricăreia dintre părțile interesate, un certificat conform modelului din anexa V la [acest] regulament” ( 26 ), articolul 53 prevede că certificatul este eliberat de „instanța de origine”.

41.

Apoi, trebuie să se facă distincție între procedura de eliberare de către instanța în cauză a certificatului care atestă caracterul executoriu al hotărârii ( 27 ) și procedura de certificare a unei hotărâri judecătorești ca titlu executoriu european ( 28 ). Acești termeni, care figurează în Regulamentele nr. 805/2004 și nr. 1215/2012, indică o diferență importantă între cele două proceduri. Astfel, în conformitate cu articolul 6 alineatul (1) și cu articolul 9 din Regulamentul nr. 805/2004, certificarea unei hotărâri judecătorești privind o creanță necontestată în fața instanței de origine ca titlu executoriu precedă actul formal al eliberării certificatului, după cum a arătat Curtea ( 29 ).

42.

În sfârșit, este important să se rețină că, deși stabilește principiul eliminării procedurii de exequatur la fel ca Regulamentul nr. 805/2004, Regulamentul nr. 1215/2012 generalizează principiul respectiv fără condiții prealabile. Această inovație majoră, intervenită ca urmare a reformării Regulamentului nr. 44/2001, care a simplificat încuviințarea executării, rezultă din stabilirea principiului privind caracterul executoriu imediat al hotărârilor judecătorești ( 30 ) la articolul 39 din Regulamentul nr. 1215/2012. Dispoziția menționată trebuie interpretată din perspectiva considerentului (26) al acestui regulament, potrivit căruia „o hotărâre pronunțată de instanțele unui stat membru ar trebui tratată ca și cum ar fi fost pronunțată în statul membru solicitat”.

43.

Prin urmare, în scopul executării într‑un stat membru a unei hotărâri judecătorești pronunțate în alt stat membru, este suficient, în temeiul articolului 42 din Regulamentul nr. 1215/2012, să se prezinte o copie a hotărârii judecătorești respective și certificatul prevăzut la articolul 53 din regulamentul în cauză.

44.

Acest certificat constituie astfel temeiul fundamental al aplicării principiului executării directe a hotărârii judecătorești pronunțate în statele membre. Altfel spus, fără documentul respectiv, hotărârea judecătorească nu are „aptitudinea de a circula liber în spațiul judiciar european” ( 31 ), ceea ce nu era cazul în sistemul stabilit prin Regulamentul nr. 44/2001 ( 32 ).

45.

Astfel, pentru a facilita înțelegerea hotărârii judecătorești care urmează să fie executată, certificatul a fost conceput ca un substitut al acesteia ( 33 ), fără ca traducerea sa ( 34 ) sau chiar a hotărârii judecătorești care trebuie executată să fie obligatorie în toate situațiile ( 35 ).

46.

Eficiența acestui sistem, care a justificat adăugarea mai multor rubrici în certificat, se întemeiază pe calitatea verificărilor care trebuie realizate de instanța de origine în faza de judecată și care vor sta apoi la baza întocmirii certificatului. Niciun control nu mai este exercitat de instanța competentă în statul membru solicitat. În cazul unei cereri de executare, numai persoana împotriva căreia aceasta este formulată poate să o sesizeze pentru a se pronunța cu privire la motivele de refuz al recunoașterii ( 36 ) sau al executării ( 37 ) invocate. Tocmai această posibilitate este motivul pentru care certificatul prevăzut la articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 se notifică sau se comunică persoanei în cauză înainte de executare, în conformitate cu articolul 43 din acest regulament.

47.

În aceste condiții, instanța de origine sesizată cu o cerere de emitere a certificatului trebuie în principal să reproducă informații cuprinse în hotărârea care trebuie executată ( 38 ). Ea nu verifică respectarea anumitor cerințe care justifică eliminarea procedurii de exequatur, ca atunci când erau aplicabile instrumentele anterioare ( 39 ) în cazul în care lipsa procedurii de exequatur era determinată fie de necesitatea verificării unor garanții speciale ( 40 ), fie de desfășurarea procedurii potrivit normelor speciale prevăzute de anumite regulamente ( 41 ).

48.

Prin urmare, considerăm că, în cazul solicitării emiterii certificatului în conformitate cu articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, trebuie să fie avute în vedere două situații.

49.

Dacă instanța de origine se consideră competentă pentru întocmirea certificatului, din moment ce decizia care trebuie executată conține toate informațiile obligatorii, emiterea certificatului nu constituie un act cu caracter jurisdicțional. Chiar dacă certificatul respectiv constituie un element de bază în procesul de executare a unei hotărâri judecătorești, prevăzut în Regulamentul nr. 1215/2012, natura sa nu diferă, în acest caz, de cea reținută de Curte în ceea ce privește certificatul menționat la articolul 54 din Regulamentul nr. 44/2001 ( 42 ).

50.

În plus, întrucât articolul 53 din Regulamentul nr. 1215/2012 nu definește sfera noțiunii de instanță de origine care este competentă să emită un astfel de certificat ( 43 ), acesta poate fi eliberat chiar și de un organ fără caracter jurisdicțional. Astfel, în această ipoteză, nu se ridică problema sesizării Curții.

51.

În schimb, atunci când, la fel ca în speță, instanța de origine nu s‑a pronunțat, în faza soluționării litigiului ( 44 ), asupra aplicabilității Regulamentului nr. 1215/2012 ( 45 ) și dacă nu este evident că litigiul intră în domeniul de aplicare al acestuia, instanța respectivă trebuie în mod necesar să efectueze o examinare jurisdicțională, potrivit normelor procedurale naționale, fie cu ocazia sesizării sale în vederea emiterii certificatului, fie în urma exercitării unei căi de atac ( 46 ), după ce a fost refuzată emiterea acestuia.

52.

În această situație, instanța de origine nu completează și nu interpretează hotărârea pronunțată astfel cum ar trebui să o facă pentru a putea completa anumite rubrici din certificat, în cazul unei hotărâri incomplete sau inexacte ( 47 ). Verificând dacă este competentă să elibereze certificatul, ea se situează în continuarea procedurii de soluționare a litigiului, într‑o fază destinată să garanteze caracterul executoriu imediat al hotărârii pronunțate. În consecință, instanța de origine trebuie să ia o decizie care să justifice, în conformitate cu interpretarea în sens larg a noțiunii „procedură destinată să se finalizeze printr‑o decizie cu caracter jurisdicțional” ( 48 ), posibilitatea de a adresa întrebări Curții. Securitatea juridică și executarea rapidă a hotărârii pronunțate în statul membru de origine depind în mod direct de aceasta.

53.

În opinia noastră, situația de față trebuie comparată cu cea în care instanța de origine trebuie să interpreteze sensul anumitor rubrici ale certificatului ținând seama de caracteristicile specifice ale dreptului său național ( 49 ) sau să se pronunțe asupra competenței instanței de fond în cazul unei hotărâri prin care se dispune o măsură provizorie sau de conservare ( 50 ). Instanța de origine exercită atunci competențe jurisdicționale care justifică de asemenea posibilitatea ca ea să sesizeze Curtea cu o cerere de decizie preliminară.

54.

Această calificare drept instanță, în sensul articolului 267 TFUE, trebuie totuși, în opinia noastră, să aibă un caracter excepțional. Astfel, nu trebuie să se ajungă, în stadiul executării hotărârii, la „declanșarea unui nou proces” ( 51 ), în caz contrar punându‑se sub semnul întrebării finalitatea Regulamentului nr. 1215/2012 și aducându‑se atingere drepturilor debitorului ( 52 ). Astfel, trebuie amintit că procedura de emitere a certificatului nu are un caracter contradictoriu. În plus, debitorul căruia certificatul îi va fi fost notificat sau comunicat ( 53 ) nu va putea exercita o cale de atac împotriva efectelor certificatului decât în limita motivelor prevăzute la articolul 45 ( 54 ) din Regulamentul nr. 1215/2012. Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții, acestea se interpretează în mod strict astfel încât, în stadiul respectiv al procedurii, pârâtul care a fost informat în mod corespunzător cu privire la procedură să nu poată invoca motive, cum este aplicabilitatea regulamentului menționat, care ar fi putut să fie prezentate în fața instanței de fond sau în căile de atac ( 55 ).

55.

Având în vedere ansamblul considerațiilor de mai sus, apreciem că instanța de origine, sesizată cu o cerere de emitere a certificatului potrivit articolului 53 din Regulamentul nr. 1215/2012, care are îndoieli în legătură cu aplicabilitatea acestui regulament în lipsa unei hotărâri în această privință, poate să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară.

56.

Prin urmare, propunem Curții să constate că, în caz de incertitudine cu privire la aplicabilitatea Regulamentului nr. 1215/2012, emiterea certificatului în conformitate cu articolul 53 din regulamentul respectiv impune o examinare jurisdicțională, în cadrul căreia instanța națională poate să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară și, în consecință, să declare că cererea de decizie preliminară este admisibilă.

57.

Având în vedere considerațiile precedente, propunem Curții să constate că, în caz de incertitudine cu privire la aplicabilitatea Regulamentului (UE) nr. 1215/2012 al Parlamentului European și al Consiliului din 12 decembrie 2012 privind competența judiciară, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie civilă și comercială, emiterea certificatului în conformitate cu articolul 53 din acest regulament impune o examinare jurisdicțională, în cadrul căreia instanța națională poate să sesizeze Curtea cu o întrebare preliminară și, în consecință, să declare că cererea de decizie preliminară formulată de Arbeits- und Sozialgericht Wien (Tribunalul pentru Litigii de Muncă și Securitate Socială din Viena, Austria) este admisibilă.