1.

Domnul Tupikas, resortisant lituanian, face obiectul unui mandat european de arestare (denumit în continuare „MEA”) emis de autoritatea judiciară lituaniană. Această autoritate solicită predarea domnului Tupikas, deținut în prezent în Țările de Jos, în vederea executării unei pedepse privative de libertate de un an și patru luni.

2.

Această pedeapsă a fost aplicată de un tribunal de primă instanță din Lituania în fața căruia domnul Tupikas a fost prezent în persoană. Domnul Tupikas a declarat apel împotriva hotărârii. Informațiile furnizate în MEA nu permit să se stabilească dacă a fost prezent în persoană la procedura în apel. Apelul a fost respins.

3.

MEA se întemeiază pe hotărârea pronunțată în primă instanță. Acesta arată că persoana solicitată a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia.

4.

În temeiul legislației naționale care transpune articolul 4a din Decizia‑cadru 2002/584/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre (denumită în continuare „decizia‑cadru”) ( 2 ), autoritatea neerlandeză competentă trebuie să refuze executarea unui MEA în cazul în care persoana solicitată nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia ( 3 ), cu excepția cazului în care este prezentă una dintre situațiile enumerate în dispoziția națională aplicabilă.

5.

Nedispunând de informații cu privire la aspectul dacă domnul Tupikas s‑a prezentat la procedura în apel, instanța de trimitere ridică problema dacă noțiunea menționată anterior „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” face trimitere de asemenea la o procedură în apel care a condus la o examinare a cauzei pe fond și în care se confirmă condamnarea pronunțată în primă instanță pe care MEA vizează să o execute.

6.

Prin intermediul acestei întrebări, instanța de trimitere urmărește astfel să stabilească dacă respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză trebuie apreciată în raport cu ambele instanțe din cadrul procedurii penale sau dacă este suficient ca această instanță să se asigure că drepturile respective au fost respectate în primă instanță.

7.

Articolul 6 alineatul (1) din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale ( 4 ) (denumită în continuare „CEDO”) prevede:

„Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public și într‑un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanță independentă și imparțială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor și obligațiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzații în materie penală îndreptate împotriva sa. […]”

8.

În temeiul articolului 47 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene (denumită în continuare „carta”):

„Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de prezentul articol.

Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într‑un termen rezonabil, în fața unei instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.

[…]”

9.

Potrivit articolului 48 alineatul (2) din cartă, „[o]ricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare”.

10.

Articolul 1 alineatul (1) din decizia‑cadru definește MEA ca o „decizie judiciară emisă de un stat membru în vederea arestării și a predării de către un alt stat membru a unei persoane căutate, pentru efectuarea urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță privative de libertate”.

11.

Alineatul (2) prevede că „[s]tatele membre execută orice [MEA], pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile prezentei decizii‑cadru”.

12.

Alineatul (3) prevede că decizia‑cadru menționată „nu poate avea ca efect modificarea obligației de respectare a drepturilor fundamentale și a principiilor juridice fundamentale, astfel cum sunt acestea consacrate de articolul 6 [TUE]”.

13.

Articolul 4a din decizia‑cadru a fost introdus prin Decizia‑cadru 2009/299, pentru a preciza motivele facultative ale refuzului de a executa un MEA atunci când persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procesul său:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare poate refuza, de asemenea, executarea mandatului european de arestare emis în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri privative de libertate, în cazul în care persoana nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că persoana, în conformitate cu alte cerințe procedurale definite în legislația națională a statului membru emitent:

(2)   În cazul în care un mandat european de arestare este emis […] în condițiile menționate la alineatul (1) litera (d), iar persoana în cauză nu a primit în prealabil nicio informare oficială cu privire procedurile penale împotriva sa, această persoană ar putea solicita, atunci când este informată cu privire la conținutul mandatului european de arestare, o copie a hotărârii judecătorești, înaintea începerii procedurii de predare. […] aceasta nu va fi considerată o notificare formală a hotărârii judecătorești și nici nu va declanșa curgerea termenelor aplicabile pentru solicitarea unei noi proceduri de judecată sau a unui apel.

(3)   În cazul în care persoana predată în condițiile menționate la alineatul (1) litera (d) a solicitat rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac, detenția persoanei respective care așteaptă rejudecarea cauzei sau promovarea unei căi de atac este revizuită în conformitate cu legislația statului membru emitent, până la finalizarea procedurilor, fie în mod regulat, fie la solicitarea persoanei în cauză. […]”

14.

Articolul 8 alineatul (1) din decizia‑cadru prevede că MEA trebuie să conțină următoarele informații:

„[…]

[…]

[…]”

15.

Articolul 15 din decizia‑cadru, intitulat „Decizia de predare”, are următorul cuprins:

„(1)   Autoritatea judiciară de executare decide, în termenele și în condițiile stabilite în prezenta decizie‑cadru, predarea persoanei.

(2)   În cazul în care autoritatea judiciară de executare consideră că informațiile comunicate de statul membru emitent sunt insuficiente pentru a‑i permite să decidă predarea, aceasta solicită furnizarea de urgență a unor informații suplimentare necesare […]

[…]”

16.

Litera (d) din anexa („Mandatul european de arestare”) la decizia‑cadru are, în urma modificării prin Decizia‑cadru 2009/299, următorul cuprins:

17.

Overleveringswet (Legea privind predarea) din 29 aprilie 2004 (Stb. 2004, nr. 195, denumită în continuare „OLW”) transpune în dreptul neerlandez decizia‑cadru. Articolul 12 prevede că „predarea nu este autorizată atunci când mandatul european de arestare urmărește punerea în executare a unei hotărâri judecătorești, dacă persoana acuzată nu a fost prezentă în persoană la ședința în urma căreia a fost pronunțată hotărârea, cu excepția cazului în care mandatul european de arestare precizează că, în conformitate cu cerințele procedurale ale statului membru emitent”, este prezentă una dintre cele patru situații descrise la aceeași dispoziție. Aceste situații sunt descrise la literele a)-d) ale articolului 12 din OLW și corespund literelor (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

18.

Secțiunea D din anexa 2 la OLW, intitulată „Model de mandat european de arestare prevăzut la articolul 2 alineatul 2 din OLW”, corespunde literei (d) din anexa la decizia‑cadru.

19.

La 22 februarie 2017, instanța de trimitere a fost sesizată de officier van justitie bij de Rechtbank (Parchetul de pe lângă tribunal, Țările de Jos) cu o cerere privind executarea unui MEA emis la 14 februarie 2017 de Klaipėdos apygardos teismas (Tribunalul Regional din Klaipėda, Lituania).

20.

Acest MEA vizează arestarea și predarea domnului Tupikas, resortisant lituanian, în vederea executării în Lituania a unei pedepse cu închisoarea de un an și patru luni.

21.

MEA menționează existența unei hotărâri executorii de condamnare pronunțate la 26 august 2016 de Klaipėdos apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Klaipėda, Lituania) și privind două infracțiuni. Acesta precizează că domnul Tupikas a declarat apel împotriva acestei hotărâri și că, prin decizia din 8 decembrie 2016, Klaipėdos apygardos teismas (Tribunalul Regional din Klaipėda) a respins apelul.

22.

Domnul Tupikas a fost prezent în persoană la procesul în primă instanță.

23.

MEA nu conține informații privind procesul în apel, în special în ceea ce privește aspectul dacă persoana în cauză a fost prezentă în persoană la această instanță și, în cazul unui răspuns negativ, dacă condițiile prevăzute la una dintre literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru sunt îndeplinite.

24.

Instanța de trimitere ridică problema dacă, într‑o asemenea situație, decizia‑cadru se aplică doar procedurii în primă instanță sau și procedurii în apel.

25.

În aceste condiții, Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„O procedură în apel

26.

Instanța de trimitere a solicitat ca prezenta trimitere preliminară să fie supusă procedurii de urgență prevăzute la articolul 107 din Regulamentul de procedură al Curții.

27.

În susținerea acestei cereri, instanța de trimitere a arătat că întrebarea adresată privește interpretarea deciziei‑cadru, care intră sub incidența titlului V din partea a treia din Tratatul FUE. Aceasta a observat de asemenea că persoana în cauză se afla în detenție în Țările de Jos, în așteptarea soluției în privința predării sale. Răspunsul urgent al Curții ar avea o influență directă și decisivă asupra duratei detenției persoanei în cauză.

28.

Camera a cincea a Curții a decis la 8 iunie 2017 să admită această cerere.

29.

Openbaar Ministerie (Ministerul Public, Țările de Jos), reclamantul din litigiul principal, domnul Tupikas, pârâtul din litigiul principal, guvernul neerlandez și Comisia Europeană au depus observații scrise. Ministerul Public, domnul Tupikas, guvernele neerlandez, irlandez și lituanian, precum și Comisia au prezentat observații orale în ședința care a avut loc la 11 iulie 2017.

30.

Prezenta analiză va respecta următoarea structură: cu titlu introductiv, vom clarifica obiectul precis al prezentei cauze (A) și vom analiza apoi întrebarea preliminară, astfel cum a fost adresată în mod explicit (B). Aplicând rezultatele acestei analize în prezenta cauză, vom examina de asemenea natura motivului facultativ de refuz rezultat din articolul 4a din decizia‑cadru, care a devenit obligatoriu prin legislația națională de transpunere (C).

31.

Dreptul la o cale de atac efectivă, precum și dreptul la apărare și la un proces echitabil sunt consacrate la articolul 47 și, respectiv, la articolul 48 alineatul (2) din cartă.

32.

În conformitate cu Explicațiile cu privire la cartă, aceste dispoziții au același înțeles și același domeniu de aplicare ca și articolul 6 din CEDO, care garantează dreptul la exercitarea efectivă a dreptului la apărare. Aceasta nu se opune ca dreptul Uniunii să acorde o protecție mai ridicată în temeiul articolului 52 alineatul (3) din cartă ( 5 ).

33.

Cu alte cuvinte, trebuie să existe un paralelism minim între standardele de protecție prevăzute de CEDO, pe de o parte, și cele existente în dreptul Uniunii, pe de altă parte. În prezenta cauză, această preocupare reiese în special din preambul ( 6 ) și din articolul 1 alineatul (3) din decizia‑cadru ( 7 ), precum și din preambul ( 8 ) și din articolului 1 alineatul (2) din Decizia‑cadru 2009/299.

34.

Astfel cum reamintește considerentul (1) al Deciziei‑cadru 2009/299, dreptul persoanei acuzate de a fi prezentă în persoană la proces este inclus în dreptul la un proces echitabil ( 9 ). Cu toate acestea, dreptul respectiv nu este absolut și, „în anumite condiții, persoana acuzată poate renunța, de bună voie și nesilită de nimeni, în mod expres sau tacit, dar fără echivoc, la respectivul drept” ( 10 ).

35.

În ceea ce privește apelul, jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului confirmă că articolul 6 din CEDO nu impune o a doua instanță în materie penală ( 11 ).

36.

Totuși, atunci când este prevăzută o procedură în apel, aceasta trebuie să respecte garanțiile care decurg din articolul 6 din CEDO ( 12 ), modalitățile de aplicare a articolului 6 din CEDO în apel depinzând de particularitățile procedurii în apel în discuție ( 13 ).

37.

Astfel, atunci când sunt prevăzute două instanțe de procedură penală, faptul că persoana în cauză și‑a putut exercita dreptul la apărare în primă instanță nu permite să se concluzioneze că garanțiile prevăzute la articolul 6 din CEDO au fost respectate pe deplin ( 14 ).

38.

Odată cu amintirea acestor elemente, trebuie subliniat că prezenta cauză nu privește direct existența unui drept de apel. Este cert că posibilitatea de a formula apel era oferită și că aceasta a fost activată de domnul Tupikas. Esența întrebării preliminare adresate în speță constă în recunoașterea reciprocă, în contextul funcționării deciziei‑cadru, atunci când se pune în aplicare motivul facultativ de refuz prevăzut la articolul 4a. Este vorba în special despre interpretarea noțiunii „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, care figurează în teza introductivă a acestei dispoziții.

39.

Interpretând noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”, Curtea are obligația să aibă în vedere și să respecte aceste garanții care decurg din drepturile fundamentale. Insistăm însă asupra faptului că obiectul prezentei analize nu este de a stabili un drept de a declara apel ca drept care decurge din dreptul Uniunii.

40.

Instanța de trimitere urmărește să se stabilească dacă trebuie să țină seama de procedura în primă instanță sau de procedura în apel atunci când examinează respectarea drepturilor procedurale ale persoanei în cauză în cadrul „procesului în urma căruia a fost pronunțată decizia” prin care a fost condamnată și care constituie temeiul MEA. Potrivit acestei instanțe, dacă trebuie să se țină seama doar de procedura în primă instanță, se va proceda la executarea MEA în măsura în care domnul Tupikas a fost prezent în persoană la aceasta. În cazul în care, în schimb, trebuie să se țină seama de procedura în apel, instanța va trebui să examineze circumstanțele acestui apel cu care a fost sesizată autoritatea lituaniană competentă. Astfel, nicio informație cu privire la această procedură în apel nu este disponibilă, cu excepția faptului că domnul Tupikas a inițiat‑o și că acest apel a condus la confirmarea deciziei în primă instanță.

41.

Pe baza jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului și a unei interpretări sistemice a deciziei‑cadru – având în vedere în special modul de redactare a literelor (c) și (d) ale articolului 4a alineatul (1) din aceasta –, instanța de trimitere consideră că, în cazul în care procedura în apel conduce la o examinare pe fond a cauzei (care cuprinde problema vinovăției sau a pedepsei), aceasta intră sub incidența noțiunii „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”. În schimb, nu aceasta ar fi situația atunci când instanța care s‑a pronunțat în apel s‑a limitat să statueze cu privire la chestiuni de drept, precum în cadrul unui recurs în casație.

42.

Domnul Tupikas este de acord în esență cu răspunsul propus de instanța de trimitere la întrebarea preliminară. Acesta subliniază însă importanța care trebuie acordată respectării dreptului la apărare, inclusiv în apel, atunci când o asemenea procedură este prevăzută.

43.

În ceea ce privește Ministerul Public, acesta observă diversitatea practicilor în materie de hotărâre executorie impusă de autoritățile judiciare emitente ca temei al MEA: poate fi vorba despre hotărârea în primă instanță, despre hotărârea pronunțată în apel sau chiar despre amândouă. Această alegere a autorității emitente ar stabili, așadar, ceea ce constituie în mod concret „procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Ministerul Public consideră că această noțiune poate cuprinde o procedură în apel în cursul căreia problema vinovăției a fost reexaminată. În cazul în care procedura în primă instanță nu îndeplinește condițiile prevăzute la articolul 4a din decizia‑cadru, dar procedura în apel le îndeplinește, predarea poate fi deci autorizată.

44.

În ceea ce privește guvernul neerlandez, acesta consideră că o procedură în apel precum cea descrisă în întrebarea preliminară nu intră în domeniul de aplicare al noțiunii „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”. În opinia sa, examinarea efectuată de autoritatea judiciară de executare trebuie realizată în raport cu hotărârea executorie prezentată de autoritatea emitentă. Nu revine autorității de executare sarcina de a verifica procedurile penale prealabile, cu riscul repunerii în discuție a principiului recunoașterii reciproce. În speță, autoritatea judiciară de executare trebuie să se limiteze să verifice hotărârea care servește drept temei pentru MEA. Aceasta nu trebuie să examineze procedura în apel.

45.

În ședință, guvernul irlandez a propus să se răspundă negativ la întrebarea preliminară adresată, considerând că doar hotărârea pronunțată în primă instanță este relevantă în contextul de față. Acest guvern și‑a susținut poziția referindu‑se în special la textul literelor (c) și (d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru și la articolul 5 alineatul (1) din aceasta, în versiunea anterioară modificării aduse prin Decizia‑cadru 2009/299.

46.

Guvernul lituanian a pledat în ședință în favoarea unei interpretări largi a noțiunii „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Potrivit acestui guvern, controlul exercitat în temeiul articolului 4a din decizia‑cadru nu se poate limita la hotărârea pronunțată în primă instanță în cazul în care faptele speței au fost reexaminate într‑o decizie ulterioară pronunțată de o instanță superioară.

47.

În ceea ce privește Comisia, aceasta susține că apelul despre care este vorba în litigiul principal intră în domeniul de aplicare al noțiunii „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia”. Aceasta decurge din necesitatea de a asigura respectarea drepturilor procedurale, dat fiind că este prevăzută o procedură în apel. În plus, Comisia se referă la dispozițiile Directivei (UE) 2016/343 ( 15 ) de armonizare a garanțiilor în materia dreptului de a fi prezent la proces. Aceasta concluzionează că o procedură în apel în care persoana în cauză a fost condamnată definitiv la o pedeapsă privativă de libertate trebuie să poată fi supusă examinării motivului de refuz prevăzut la articolul 4a din decizia‑cadru.

48.

Pozițiile părților fiind astfel prezentate, vom examina în continuare ceea ce trebuie să se înțeleagă prin noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) teza introductivă din decizia‑cadru. În acest scop, vom analiza mai întâi noțiunea de hotărâre executorie (1), iar apoi implicațiile unei proceduri în apel în cazul în care aceasta este inițiată (2).

49.

Din articolul 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru, precum și din cuprinsul literei (b) punctul 2 din anexa la aceasta decurge că autoritatea judiciară emitentă trebuie să indice o „hotărâre executorie” care constituie temeiul MEA.

50.

Este vorba, în opinia noastră, despre o hotărâre a cărei forță executorie permite, potrivit dreptului național, să se procedeze la executarea pedepsei privative de libertate.

51.

Două variabile permit să se stabilească ceea ce constituie in concreto o asemenea hotărâre.

52.

Prima variabilă face trimitere, astfel cum observă în esență Ministerul Public și guvernul neerlandez, la organizarea procedurii penale în cadrul statului membru în cauză. În acest context, trebuie să se pună întrebarea dacă dreptul procedural aplicabil oferă o posibilitate de apel în cursul căruia fondul cauzei este examinat pe deplin, ceea ce include examinarea vinovăției sau a pedepsei aplicate ( 16 ).

53.

Circumstanțele cauzei concrete constituie cea de a doua variabilă. Trebuie să se analizeze dacă apelul a fost declarat efectiv și care a fost efectul său asupra hotărârii pronunțate în primă instanță. În cazul în care a fost declarat un apel, dreptul național aplicabil stabilește care este titlul executoriu între hotărârea pronunțată în primă instanță și cea pronunțată în apel.

54.

Având în vedere considerațiile care precedă, apreciem că constituie hotărâre executorie în vederea aplicării articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru o hotărâre care permite autorităților competente, în temeiul dreptului național aplicabil, să asigure executarea pedepsei privative de libertate care a fost aplicată persoanei în cauză. Ceea ce constituie o asemenea hotărâre într‑un caz concret va depinde de cadrul procedural din statul membru și de utilizarea acestuia de către (sau cu privire la) persoana în cauză.

55.

Noțiunea „hotărâre executorie” în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (c) din decizia‑cadru trebuie distinsă de noțiunea „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul tezei introductive a articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru menționată.

56.

Astfel cum a subliniat Comisia în ședință, această din urmă noțiune înglobează ansamblul etapelor unei proceduri penale în care instanța a examinat fondul cauzei, cu alte cuvinte, fie problema vinovăției, fie cea a pedepsei.

57.

Considerăm însă că, ținând seama de structura și de logica formularului MEA, autoritatea judiciară emitentă trebuie să furnizeze informațiile cu privire la etapa procedurală care a permis în mod nemijlocit ca hotărârea de condamnare să devină executorie. În consecință, revine autorității judiciare de executare sarcina de a se asigura de respectarea condițiilor prevăzute la articolul 4a din decizia‑cadru în ceea ce privește doar această din urmă etapă procedurală în care fondul cauzei, înțeles în sensul menționat mai sus, a fost discutat.

58.

Trebuie amintit că, potrivit articolului 1 din Decizia‑cadru 2009/299, interzicerea condamnării in absentia urmărește obiectivul de a proteja efectivitatea dreptului la apărare al persoanei în cauză.

59.

Elementele esențiale ale unei asemenea examinări sunt: (i) cunoașterea de către persoana în cauză a existenței procesului și (ii) posibilitatea pentru persoana în cauză de a se apăra în mod efectiv și de a invoca toate argumentele în favoarea sa în ceea ce privește fondul cauzei, cu alte cuvinte, problema vinovăției sau cea a pedepsei.

60.

În ceea ce privește acest al doilea aspect, se impune ca persoana în cauză să se afle în poziția de a‑și valorifica pe deplin drepturile în cursul ultimei etape a procedurii penale care conduce la pronunțarea hotărârii executorii. În practică poate fi vorba (i) despre o procedură în primă instanță în cazul în care sistemul procedural dat nu prevede posibilitatea unui apel cu privire la integralitatea chestiunilor de fond sau în cazul în care o asemenea posibilitate există fără ca un apel să fi fost declarat ori (ii) despre o procedură în a doua instanță atunci când un apel a fost declarat, iar dreptul aplicabil permite examinarea integralității chestiunilor de fond ( 17 ).

61.

Cu privire la partea din procedură care a precedat în mod nemijlocit hotărârea executorie, autoritatea judiciară de executare verifică, potrivit modalităților prevăzute la articolul 4a din decizia‑cadru, circumstanțele procesului la care persoana în cauză nu a fost prezentă.

62.

Dacă ne plasăm în contextul unui apel prin care se examinează integralitatea chestiunilor de fond, considerațiile de mai sus au drept consecință faptul că, atunci când persoana în cauză nu a fost prezentă în primă instanță, ci în apel, trebuie să se concluzioneze că a fost prezentă personal la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia în sensul articolului 4a din decizia‑cadru. În situația, contrară, a unei persoane care a fost prezentă în primă instanță, însă nu și în apel, executarea MEA poate fi refuzată dacă autoritatea judiciară de executare ajunge la concluzia că, în cazul individual dat, drepturile procedurale ale persoanei nu au fost respectate, cu excepția cazului în care ne aflăm în prezența uneia dintre situațiile prevăzute la literele (a)-(d) ale articolului 4a din decizia‑cadru.

63.

Într‑un asemenea caz, ipoteza descrisă la litera (d) a articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru este pertinentă: persoanei nu i s‑a înmânat personal decizia, însă va fi informată în mod expres cu privire la dreptul „la rejudecarea cauzei sau la o cale de atac, la care are dreptul de a fi prezentă și care permite ca situația de fapt a cauzei, inclusiv dovezile noi, să fie reexaminată și care poate conduce la desființarea deciziei inițiale”.

64.

Trebuie subliniată totodată importanța principiului încrederii reciproce în acest context ( 18 ). Mecanismul cooperării judiciare instituit prin decizia‑cadru nu ar fi funcțional în cazul în care autoritatea judiciară de executare ar trebui să se angajeze într‑o examinare laborioasă pentru a verifica dacă respectarea drepturilor procedurale ale persoanei în cauză a fost garantată în fiecare etapă prealabilă a procedurii. Necesitatea menținerii sistemului operațional impune, în opinia noastră, ca controlul respectării dreptului la apărare să se limiteze la ultima etapă care a precedat în mod nemijlocit momentul în care pedeapsa privativă de libertate poate fi executată. Etapele anterioare sunt, la rândul lor, acoperite de principiul încrederii reciproce. Aceasta implică necesitatea ca autoritatea judiciară de executare să aibă încredere în capacitatea sistemului judiciar al statului membru în care se află autoritatea judiciară emitentă de a remedia posibilele deficiențe procedurale anterioare.

65.

În lumina considerațiilor care precedă, apreciem că procedura în apel în cursul căreia a fost examinată problema vinovăției sau cea a pedepsei constituie un „proces în urma căruia a fost pronunțată decizia” în sensul articolului 4a alineatul (1) teza introductivă din decizia‑cadru. Această etapă procedurală stabilește caracterul executoriu al deciziei de condamnare care stă la baza MEA. Prin urmare, în raport cu această etapă procedurală, autoritatea judiciară de executare trebuie să se asigure de respectarea drepturilor procedurale ale persoanei în cauză în vederea punerii în aplicare a unui motiv facultativ de refuz prevăzut la articolul 4a alineatul (1) din decizia‑cadru.

66.

În decizia de trimitere se arată că domnul Tupikas a fost condamnat în primă instanță printr‑o hotărâre pronunțată la 26 august 2016 de Klaipėdos apylinkės teismas (Tribunalul Districtual din Klaipėda). Se arată de asemenea că domnul Tupikas a declarat apel împotriva acestei hotărâri și că Klaipėdos apygardos teismas (Tribunalul Regional din Klaipėda) a respins acest apel prin decizia din 8 decembrie 2016. MEA nu conține mai multe informații în ceea ce privește circumstanțele în care s‑a desfășurat procesul în apel. Instanța de trimitere arată că nu are cunoștință dacă domnul Tupikas a fost prezent în persoană în apel și, în cazul în care această situație nu s‑a regăsit, dacă una dintre condițiile prevăzute la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru a fost îndeplinită.

67.

Din ansamblul informațiilor disponibile (a căror verificare revine în sarcina instanței de trimitere) decurge că domnul Tupikas a fost prezent în primă instanță. Faptul că domnul Tupikas a declarat apel demonstrează că acesta trebuie să fi fost informat cu privire la existența deciziei pronunțate în primă instanță.

68.

Instanța de trimitere menționează că nu dispune de informații cu privire la procedura în apel, în special privind aspectul dacă domnul Tupikas a fost sau nu a fost prezent în persoană la aceasta.

69.

Faptele prezentate de instanța de trimitere par să indice că domnul Tupikas trebuie să fi avut cunoștință de existența procedurii în apel întrucât el însuși a inițiat‑o. Desigur, o asemenea cunoștință nu garantează ca atare că domnul Tupikas a fost convocat în mod legal la ședința sau la ședințele organizate în acest context. Astfel, decizia cu privire la aspectul dacă drepturile sale procedurale au fost, într‑un asemenea context factual, respectate revine autorității judiciare de executare. Atunci când aceasta din urmă pune în aplicare motivul facultativ de refuz al executării MEA prevăzut la articolul 4a din decizia‑cadru, ea trebuie să solicite în acest scop informațiile suplimentare utile în temeiul articolului 15 alineatul (2) din decizia‑cadru.

70.

Acest context factual specific ne determină să abordăm problema care stă la baza prezentei cauze, și anume transpunerea problematică a articolului 4a din decizia‑cadru în legislația națională.

71.

În primul rând, observăm că logica articolului 4a este astfel cea descrisă în continuare.

72.

Norma generală care decurge din articolul 1 alineatul (2) din decizia‑cadru este obligația statelor membre de a executa MEA „pe baza principiului recunoașterii reciproce și în conformitate cu dispozițiile [acestei] decizii‑cadru”.

73.

Articolul 4a alineatul (1) a introdus posibilitatea de a refuza executarea unui MEA atunci când persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia. Această posibilitate de a nu executa un MEA trebuie să se întemeieze pe o examinare de către autoritatea judiciară de executare a circumstanțelor corespunzătoare fiecărui caz concret.

74.

Posibilitatea de a nu executa încetează atunci când autoritatea judiciară de executare stabilește că o anumită speță corespunde uneia dintre situațiile enumerate la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru. Într‑un asemenea caz, refuzul de a executa MEA este exclus, iar obligația de a preda persoana redevine regula.

75.

Or, observăm, în al doilea rând, că legislația națională, astfel cum a fost prezentată în decizia de trimitere (și anume articolul 12 din OLW), răstoarnă logica deciziei‑cadru, transformând „posibilitatea de a nu executa cu excepția situației în care a)-d)” într‑o „obligație de a nu executa cu excepția situației în care a)-d)”.

76.

În al treilea rând, această manieră de a transpune articolul 4a din decizia‑cadru a transformat lista celor patru excepții de la posibilitatea de a nu executa MEA atunci când persoana în cauză nu a fost prezentă la procesul în urma căruia a fost pronunțată decizia într‑o listă exhaustivă a situațiilor în care autoritatea de executare poate doar să execute MEA atunci când persoana în cauză nu a fost prezentă în persoană la proces.

77.

Această transpunere împiedică, în opinia noastră, autoritățile judiciare de executare să evalueze toate circumstanțele de fapt într‑o anumită cauză în vederea verificării respectării drepturilor procedurale ale persoanelor în cauză. Transpunând prin analogie concluzia pe care Curtea a adoptat‑o cu privire la motivul facultativ de refuz în temeiul articolului 4 alineatul (6) din decizia‑cadru, considerăm că autoritatea judiciară de executare trebuie să beneficieze și în prezentul context de o marjă de apreciere cu privire la problema dacă este sau nu este necesar să refuze executarea MEA ( 19 ).

78.

În consecință, considerăm că articolul 12 din OLW constituie o transpunere incorectă a articolului 4a din decizia‑cadru.

79.

Dificultățile inerente unei transpuneri atât de rigide sunt foarte vizibile în speță. Instanța națională nu poate lua în considerare toate circumstanțele de fapt proprii situației individuale a domnului Tupikas. Sub rezerva verificării care trebuie efectuată de instanța de trimitere, această situație nu pare să poată fi încadrată în niciuna dintre categoriile prevăzute la articolul 4a din decizia‑cadru. Cu toate acestea, persoana în cauză a luat cunoștință de decizia pronunțată în primă instanță și a declarat apel (a luat, așadar, cunoștință de această procedură). În cazul în care, în plus, o asemenea persoană ar fi fost reprezentată în mod legal, este dificil să se stabilească în ce măsură dreptul său la apărare nu ar fi fost respectat.

80.

Și totuși, o asemenea situație de fapt nu se încadrează în niciuna dintre ipotezele prevăzute la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru. Or, faptul de a insista asupra caracterului exhaustiv al condițiilor care au condus la concluzia că dreptul la apărare al persoanei în cauză (care nu a fost prezentă în persoană) a fost respectat poate conduce la situația în care o persoană care a declarat apel, dar nu a participat la această procedură în a doua instanță (în timp ce drepturile sale sunt protejate de un avocat mandatat) ar putea obține întotdeauna respingerea executării MEA, în temeiul legislației naționale, întrucât situația sa nu ar fi acoperită de niciuna dintre excepțiile prevăzute la articolul 4a din decizia‑cadru.

81.

Astfel cum a amintit deja Curtea în cauza Dworzecki în privința situației prevăzute la articolul 4a alineatul (1) litera (a) punctul (i) din decizia‑cadru, situațiile enumerate la articolul 4a din aceasta constituie „excepții obligatorii de la un motiv facultativ de nerecunoaștere”. Cu alte cuvinte, din logica acestei dispoziții decurge că alte situații decât cele prevăzute în mod expres la literele (a)-(d) ale articolului 4a alineatul (1) din decizia‑cadru pot apărea pentru a permite autorității judiciare de executare să se asigure că drepturile procedurale ale persoanei în cauză au fost respectate ( 20 ).

82.

În încheiere, vom sublinia din nou că decizia‑cadru se întemeiază pe principiul recunoașterii reciproce și pe gradul ridicat de încredere care trebuie să existe între statele membre ( 21 ). Cu toate acestea, conceptele de recunoaștere și de încredere reciprocă nu pot ascunde importanța pe care dreptul Uniunii în general și decizia‑cadru în special o conferă respectării drepturilor fundamentale, în speță drepturile procedurale ( 22 ).

83.

Articolul 4a din decizia‑cadru face dovada echilibrului pe care legiuitorul european l‑a stabilit între eficacitatea predării persoanelor în spațiul juridic european, pe de o parte, și întinderea controlului care revine autorității judiciare de executare, pe de altă parte. Atunci când această autoritate este convinsă că drepturile fundamentale au fost respectate, ținând seama, dacă este cazul, de comportamentul persoanei în cauză, aceasta nu ar trebui să fie împiedicată de legislația națională să pună în aplicare obligația care îi revine de a executa un MEA în temeiul articolului 1 alineatul (2) din decizia‑cadru.

84.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Rechtbank Amsterdam (Tribunalul din Amsterdam, Țările de Jos) după cum urmează:

„Noțiunea «proces în urma căruia a fost pronunțată decizia», în sensul articolului 4a alineatul (1) teza introductivă din Decizia‑cadru 584/2002/JAI a Consiliului din 13 iunie 2002 privind mandatul european de arestare și procedurile de predare între statele membre, în versiunea rezultată din Decizia‑cadru 2009/299/JAI a Consiliului din 26 februarie 2009, trebuie interpretată în sensul că face trimitere și la a doua instanță a procedurii penale în cadrul căreia fondul cauzei, respectiv vinovăția sau pedeapsa aplicată, a fost examinat într‑un anumit caz și pe baza căreia decizia de condamnare a devenit executorie.

În acest context, decizia de a aplica motivul facultativ de refuz al executării unui mandat european de arestare în sensul dispoziției menționate mai sus revine autorității judiciare de executare, care trebuie să poată aprecia, în lumina tuturor circumstanțelor de fapt de care dispune, respectarea dreptului la apărare al persoanei în cauză.”