1.

Nova Kreditna Banka Maribor d.d. (denumită în continuare „NKBM”) este o bancă slovenă. O jurnalistă a solicitat băncii accesul la o listă care să conțină anumite informații referitoare la contractele încheiate de NKBM cu societățile de consultanță, societățile de avocați și societățile care furnizează prestații cu caracter intelectual. Această cerere a fost formulată în temeiul normelor slovene privind accesul la documente. La momentul la care cererea a fost formulată, Republica Slovenă deținea majoritatea acțiunilor NKBM și de asemenea recapitalizase banca respectivă. Pentru aceste motive, normele naționale privind accesul la documente erau aplicabile băncii la momentul respectiv și se pare că informații precum cele solicitate de jurnalistă ar fi trebuit să fie furnizate în temeiul dreptului național.

2.

NKBM a respins cererea formulată de jurnalistă. Jurnalista a depus o reclamație la autoritatea administrativă care supraveghează accesul la informații în Slovenia, care a obligat banca să acorde accesul la informațiile solicitate. NKBM a contestat decizia în fața instanțelor naționale. În prezent, cauza este examinată de Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia) în drept. Instanța respectivă adresează Curții două întrebări preliminare, cu privire la compatibilitatea normelor slovene privind accesul la documente atât cu Directiva 2003/98/CE ( 2 ), cât și cu Regulamentul (UE) nr. 575/2013 ( 3 ).

3.

Directiva 2003/98 urmărește să stabilească, astfel cum se menționează la articolul 1 alineatul (1) din aceasta, „un set minim de norme privind reutilizarea, precum și mijloacele practice de facilitare a reutilizării documentelor existente deținute de organismele din sectorul public ale statelor membre”.

4.

Articolul 1 alineatul (2) din directivă enumeră situațiile care nu intră în domeniul de aplicare al acesteia. La litera (c) se prevede în special că directiva nu se aplică „documentelor la care accesul este exclus în temeiul regimurilor de acces din statele membre, inclusiv din următoarele motive: confidențialitatea comercială (de exemplu, secretele de afaceri, profesionale sau de întreprindere)”.

5.

De asemenea, la articolul 1 alineatul (3) din directivă se prevede că aceasta „se bazează pe regimurile de acces din statele membre”.

6.

Articolul 2 prevede, printre altele, următoarele definiții în sensul directivei:

„1.   «organism din sectorul public» înseamnă statul, autoritățile regionale sau locale, organismele de drept public și asociațiile formate din una sau mai multe astfel de autorități sau din unul sau mai multe astfel de organisme de drept public;

2.   «organism de drept public» înseamnă orice organism:

[…]”.

7.

Domeniul de aplicare al Regulamentului nr. 575/2013 este definit la articolul 1 din acesta, care are următorul cuprins:

„Prezentul regulament stabilește reguli uniforme privind cerințele prudențiale generale pe [care] le îndeplinesc instituțiile supravegheate în temeiul Directivei 2013/36/UE, în ceea ce privește următoarele elemente:

[…]

[…]”.

8.

Partea a opta a acestui regulament este intitulată „Publicarea de informații de către instituții” și este compusă din articolele 431-455. Articolul 431 stabilește sfera de aplicare a cerințelor de publicare. Articolul 432 alineatul (2) autorizează, în anumite condiții, omiterea comunicării informațiilor confidențiale sau asupra cărora există un drept de proprietate. Articolul 433 adaugă obligația pentru instituțiile vizate de a publica informațiile prevăzute în partea a opta cel puțin anual.

9.

Articolul 1a din Zakon o dostopu do informacij javnega značaja (denumită în continuare „Legea privind accesul la informațiile cu caracter public” sau „ZDIJZ”) prevede următoarele:

„(1)   Prezenta lege reglementează, de asemenea, procedura care permite oricărei persoane liberul acces la informațiile cu caracter public deținute de întreprinderi sau de alte entități de drept privat aflate direct sau indirect, individual sau în comun, sub influența dominantă a Republicii Slovenia, a colectivităților locale teritoriale autonome sau a altor organisme de drept public (denumite în continuare «întreprinderi aflate sub influența dominantă a unor organisme de drept public»).

(2)   În sensul alineatului anterior, influența dominantă corespunde situației în care colectivitățile locale teritoriale autonome sau alte organisme de drept public, individual sau în comun:

[…]

(3)   O bancă ce beneficiază de măsurile luate în temeiul legii care reglementează măsurile implementate de Republica Slovenia în vederea consolidării stabilității băncilor este de asemenea considerată sub influență dominantă în sensul alineatului (1) al prezentului articol.

(4)   O întreprindere va fi, de asemenea, supusă obligației prevăzute la alineatul (1) al prezentului articol pentru o perioadă de cel puțin cinci ani după ce influența dominantă astfel cum este definită la alineatul (2) al acestui articol a luat sfârșit, în ceea ce privește informațiile cu caracter public aferente perioadei în care întreprinderea s‑a aflat sub influență dominantă.

(5)   O întreprindere aflată sub influența dominantă a unor organisme de drept public are obligația să permită accesul la informațiile cu caracter public prevăzute de articolul 4a din prezenta lege.

(6)   În plus față de obiectivul stabilit la articolul 2 alineatul (1), prezenta lege are ca obiectiv creșterea gradului de transparență, gestionarea responsabilă a fondurilor publice și finanțele întreprinderilor aflate sub influența dominantă a organismelor de drept public.

[…]”

10.

Articolul 4a alineatul (1) din ZDIJZ prevede:

„În cazul întreprinderilor aflate sub influența dominantă a unor organisme de drept public, «informații cu caracter public» înseamnă:

[…]”

11.

În conformitate cu articolul 6a din ZDIJZ:

„(1)   Fără a aduce atingere dispozițiilor alineatului (1) al articolului precedent, vor fi acordate la cerere informații cu caracter public referitoare la întreprinderile aflate sub influența dominantă a unor organisme de drept public în ceea ce privește datele fundamentale referitoare la operațiunile efectuate, menționate în primul paragraf al articolului 4a alineatul (1) din prezenta lege, respectiv:

[…]

(3)   Fără a aduce atingere dispozițiilor de la alineatul (1) al prezentului articol, în cazul în care informațiile nu sunt accesibile pe internet în conformitate cu articolul 10a alineatul (4) din prezenta lege, entitatea căreia i‑a fost solicitat accesul va respinge solicitarea în ceea ce privește informațiile fundamentale cu privire la o operațiune avută în vedere la alineatul (1) al prezentului articol dacă entitatea respectivă demonstrează că divulgarea i‑ar afecta poziția concurențială pe piață, cu excepția cazului în care aceste date se referă la tranzacții care implică furnizarea de servicii de către finanțatori, sponsori, consultanți și autori sau alte tranzacții care produc un rezultat similar.

[…]”

12.

Articolul 39 din Zakon o gospodarskih družbah (denumită în continuare „Legea privind societățile” sau „ZGD-1”) prevede:

„(1)   Sunt considerate secret comercial și sunt tratate ca atare datele pe care societatea le califică astfel printr‑o decizie scrisă. Decizia trebuie adusă la cunoștința acționarilor, a angajaților, a membrilor organelor de conducere și a altor persoane care sunt ținute de secretul comercial.

(2)   Indiferent dacă sunt sau nu calificate ca atare printr‑o decizie în sensul alineatului (1), datele a căror divulgare către o persoană neautorizată ar crea un prejudiciu semnificativ vor fi de asemenea considerate «secret comercial». Membrii, angajații, membrii organelor de conducere ale societății și alte persoane răspund pentru divulgarea unui secret comercial dacă știau sau ar fi trebuit să știe că datele respective aveau un astfel de caracter.

(3)   Datele care prin lege au caracter public sau datele referitoare la o încălcare a legii sau o încălcare a bunelor practici comerciale nu pot fi calificate drept «secret comercial».”

13.

Nova Kreditna Banka Maribor d.d. este o bancă slovenă. O jurnalistă a solicitat băncii accesul la o listă cu anumite informații referitoare la contractele încheiate de NKBM cu societățile de consultanță și de avocatură și cu societățile care furnizează prestații cu caracter intelectual în perioada cuprinsă între 1 octombrie 2012 și 17 aprilie 2014. Datele solicitate priveau în special: tipul de contract încheiat, partenerul contractual (în cazul unei persoane juridice: denumirea societății, sediul și adresa comercială), valoarea contractului, cuantumul plăților efectuate, data încheierii contractului, durata raportului contractual și anumite informații cuprinse în anexele la contract.

14.

În temeiul articolului 6a alineatul 1 din ZDIJZ, în cazul în care datele solicitate privesc anumite tipuri de raporturi contractuale, inclusiv contracte precum cele în discuție, acestea sunt considerate „date fundamentale”. Astfel de date sunt considerate „informații cu caracter public” în situația în care privesc întreprinderi care se află sub influența dominantă a unui organism de drept public.

15.

În perioada pentru care s‑a solicitat accesul la informații, NKBM se afla sub influența dominantă a unui organism de drept public, respectiv Republica Slovenia. Acest lucru se datora faptului că, (i) direct sau indirect, Slovenia a deținut majoritatea acțiunilor NKBM și, (ii) precum o serie de alte bănci, NKBM a fost recapitalizată în mod substanțial prin intervenția statului.

16.

În conformitate cu articolul 6a alineatul (3) din ZDIJZ, accesul la „datele fundamentale” menționate anterior trebuie, în principiu, acordat. Cu toate acestea, accesul poate fi refuzat dacă întreprinderea dovedește că divulgarea i‑ar afecta poziția concurențială pe piață.

17.

Există totuși o excepție de la această excepție: accesul trebuie întotdeauna acordat în cazul în care „datele fundamentale” respective se referă la „operațiuni care implică furnizarea de servicii de către finanțatori, sponsori, consultanți și autori sau alte tranzacții care produc un rezultat similar”. Potrivit instanței de trimitere, lista solicitată de jurnalistă se referă la contracte care se încadrează în această categorie.

18.

La 21 aprilie 2016, NKBM a devenit societate cu răspundere limitată de drept privat și, ca atare, nu se mai află sub influența dominantă a statului. Cu toate acestea, în temeiul articolului 1a alineatul 4 din ZDIJZ, aceasta are în continuare obligația să acorde accesul la date pentru încă cinci ani, cu condiția ca aceste date să se refere la perioada în care NKBM s‑a aflat sub influență dominantă. În orice caz, jurnalista a formulat cererea de acces la o dată care nu este indicată în mod expres în decizia de trimitere, dar care în mod evident era anterioară datei la care NKBM a devenit o societate privată: astfel cum a reținut instanța de trimitere, răspunsul (negativ) al NKBM la cererea respectivă a fost dat la 19 mai 2014.

19.

NKBM a respins cererea formulată de jurnalistă. Jurnalista a formulat o reclamație împotriva acestui refuz la Informacijski pooblaščenec (Autoritatea de Supraveghere din Domeniul Informațiilor, Slovenia). Autoritatea de Supraveghere din Domeniul Informațiilor a admis reclamația și a obligat NKBM să îi furnizeze jurnalistei datele solicitate.

20.

NKBM a formulat o acțiune împotriva deciziei respective, care a fost respinsă de instanța de prim grad de jurisdicție. NKBM a declarat recurs, aflat pe rolul instanței de trimitere, Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia). În fața acestei instanțe, NKBM a afirmat că ZDIJZ încalcă anumite drepturi garantate prin constituție și că este incompatibilă cu dreptul Uniunii. Susținerile privind incompatibilitatea dreptului național cu Constituția Sloveniei au fost examinate de Ustavno sodišče Republike Slovenije (Curtea Constituțională a Republicii Slovenia), care a fost învestită de instanța de trimitere cu judecarea excepției de neconstituționalitate. Ustavno sodišče Republike Slovenije (Curtea Constituțională a Republicii Slovenia) a statuat că reglementarea națională în discuție nu era incompatibilă cu Constituția slovenă ( 4 ).

21.

În aceste condiții, Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia) a hotărât să suspende judecarea cauzei și să adreseze Curții următoarele întrebări preliminare:

22.

NKBM, Autoritatea de Supraveghere din Domeniul Informațiilor, guvernul maghiar, guvernul sloven, precum și Comisia Europeană au depus observații scrise în fața Curții. NKBM, guvernul sloven și Comisia au prezentat observații orale în ședința din 7 iunie 2018.

23.

Considerăm că nici Directiva 2003/98, nici Regulamentul nr. 575/2013 nu se opun reglementării în discuție în procedura principală. Vom analiza separat fiecare dintre aceste norme de drept al Uniunii în cadrul analizei primei întrebări (secțiunea A) și al celei de a doua întrebări preliminare (secțiunea B).

24.

Prima întrebare are în vedere două aspecte. Primul aspect privește compatibilitatea cu articolul 1 alineatul (2) litera (c) a treia liniuță din Directiva 2003/98 a normelor naționale care permit un acces nelimitat (absolut) la toate informațiile din contractele având ca obiect drepturi de autor și din contractele de consultanță, inclusiv în cazul în care acestea sunt definite drept secret de afaceri. Instanța de trimitere arată că respectiva reglementare prevede acest lucru doar în raport cu instituțiile care se află sub influența dominantă a statului. Al doilea aspect al întrebării are în vedere dacă interpretarea directivei este influențată de Regulamentul (UE) nr. 575/2013.

25.

Cu titlu preliminar, trebuie să se ia act de faptul că guvernul sloven a susținut în observațiile sale scrise și a confirmat în ședință că modul de redactare a acestei întrebări nu este în totalitate corect.

26.

În primul rând, această întrebare arată că dreptul sloven în discuție acordă acces nelimitat la toate informațiile care privesc anumite tipuri de contracte. Cu toate acestea, potrivit guvernului sloven, ZDIJZ acordă acces nelimitat doar la anumite date, respectiv „datele fundamentale” care privesc contractele respective. Astfel cum a arătat în continuare guvernul sloven în ședință, datele vor fi prezentate în formă agregată, ceea ce înseamnă că o persoană care solicită accesul va fi informată că, de exemplu, banca X a încheiat un contract cu societatea Y cu privire la chestiunea Z și i se va comunica suma totală plătită, dar persoana respectivă nu va primi mai multe detalii cu privire la conținutul acelui contract. Astfel, accesul la toate celelalte elemente ale contractului (care nu reprezintă „date fundamentale”) poate fi refuzat dacă întreprinderea le califică drept secret de afaceri.

27.

În orice caz, dorim să subliniem că din decizia de trimitere reiese că cererea de acces a jurnalistei vizează doar „date fundamentale” privind contractele având ca obiect drepturi de autor și contracte de consultanță, adică informații supuse accesului nelimitat în temeiul articolului 6a alineatul 3 in fine din ZDIJZ.

28.

În al doilea rând, instanța de trimitere afirmă, în cadrul primei întrebări, că reglementarea națională în cauză acordă acces nelimitat, inclusiv în cazul în care contractele respective sunt definite drept secret de afaceri. Guvernul sloven sugerează din nou că modul de redactare a întrebării nu corespunde cu legislația sa națională. Mai precis, acesta susține că datele solicitate de jurnalistă nu ar putea fi calificate de NKBM drept secret de afaceri, întrucât articolul 39 alineatul 3 din ZGD-1 nu permite ca datele să fie calificate drept secret de afaceri dacă datele respective au caracter public în temeiul legii. Datele solicitate de jurnalistă sunt publice în temeiul articolului 6a alineatul 3 din ZDIJZ.

29.

Din nou, în orice caz, chiar dacă în această privință întrebarea poate părea formulată în termeni excesiv de generali, instanța de trimitere nu indică în decizia sa că NKBM ar fi calificat sau ar fi intenționat să califice drept secret de afaceri datele la care jurnalista a solicitat accesul.

30.

Făcând abstracție de detaliile privind situația de fapt și dreptul național, ceea ce pare a fi cert este că, în temeiul dreptului sloven, NKBM trebuie să acorde acces nelimitat, într‑o formă agregată, la lista ce conține datele solicitate de jurnalistă. Lista se referă la contractele încheiate de NKBM cu societățile de consultanță și de avocatură și cu societățile care furnizează prestații cu caracter intelectual. Datele cu privire la care trebuie să i se acorde acces jurnalistei fac parte doar din categoria „datelor fundamentale”. De asemenea, este cert că acest acces nelimitat nu ar fi posibil dacă NKBM nu s‑ar fi aflat în perioada relevantă sub influența dominantă a statului. Aceasta pare a fi esența primului aspect al primei întrebări adresate de instanța de trimitere: un astfel de acces nelimitat este compatibil cu articolul 1 alineatul (2) litera (c) a treia liniuță din Directiva 2003/98?

31.

Din punctul nostru de vedere, acesta este compatibil pentru un motiv destul de simplu: reglementarea situației din litigiul principal nu pare să intre în domeniul de aplicare ratione materiae al Directivei 2003/98 (2). Cu toate acestea, în plus, chiar înainte de domeniul de aplicare ratione materiae al directivei, trebuie să se examineze domeniul de aplicare ratione personae al acesteia (1).

32.

Directiva 2003/98 prevede la articolul 1 alineatul (1) că aceasta stabilește norme „privind reutilizarea, precum și mijloacele practice de facilitare a reutilizării documentelor existente deținute de organismele din sectorul public ale statelor membre” (sublinierea noastră). Articolul 2 alineatul (1) din directiva menționată prevede că „organism din sectorul public” înseamnă „statul, autoritățile regionale sau locale, organismele de drept public […]”. Articolul 2 alineatul (2) definește „organism[ul] de drept public” drept orice organism care îndeplinește trei condiții cumulative. Prima dintre aceste condiții este ca un astfel de organism să fie „constituit în scopul explicit de a răspunde nevoilor de interes general și care nu are caracter industrial sau comercial” ( 5 ) (sublinierea noastră).

33.

Este, desigur, de competența instanței naționale să verifice situația de fapt din cauză. Cu toate acestea, trebuie să recunoaștem că avem anumite dificultăți în a ne imagina cum o entitate care a fost descrisă drept o bancă (comercială obișnuită) și care a fost controlată doar temporar de stat pentru a fi recapitalizată și ulterior revândută pe piață ar putea fi considerată „organism din sectorul public” în sensul directivei. Chiar dacă ea ar fi controlată de stat pentru o anumită perioadă, acest lucru nu ar putea transforma entitatea respectivă într‑un „organism de drept public” în sensul articolului 2 alineatul (1) din Directiva 2003/98. Mai mult, o bancă comercială, cum pare a fi NKBM, ar putea să nu îndeplinească nici cerințele de la articolul 2 alineatul (2) litera (a) din directivă: faptul că o astfel de entitate este controlată temporar de stat și recapitalizată de acesta nu o transformă într‑un organism „constituit în scopul explicit de a răspunde nevoilor de interes general”, lipsind‑o de „caracter[ul său] industrial sau comercial”.

34.

Cu toate acestea, indiferent de concluzia instanței de trimitere cu privire la faptul că NKBM a fost calificată drept organism din sectorul public în sensul Directivei 2003/98 la momentul faptelor, suntem de părere că problemele tratate de legislația slovenă aplicabilă în procedura principală nu intră în domeniul de aplicare ratione materiae al directivei menționate.

35.

În conformitate cu articolul 1 alineatul (3) din aceasta, directiva „se bazează pe regimurile de acces din statele membre”. De asemenea, considerentul (9) al Directivei 2003/98 precizează că aceasta „se bazează pe programele de acces existente în statele membre și nu modifică normele de drept intern care reglementează accesul la documente”.

36.

Acest aspect este clarificat în continuare în considerentul (7) al Directivei 2013/37 care a modificat Directiva 2003/98. În conformitate cu considerentul respectiv, „Directiva 2003/98/CE nu include nicio obligație cu privire la accesul la documente și nicio obligație de a permite reutilizarea documentelor”. În plus, în conformitate cu considerentul (8) al aceleiași directive, modificările aduse prin Directiva 2013/37 „nu urmăresc să definească sau să schimbe regimurile de acces din statele membre, care rămân sub răspunderea acestora”.

37.

Prin urmare, Directiva 2003/98 face distincție clară între accesul la documente și reutilizarea acestora. Fără acces nu se poate vorbi despre reutilizare, dar acest lucru nu înseamnă că accesul și reutilizarea pot fi considerate concepte echivalente ( 6 ). Directiva stabilește obligații în ceea ce privește reutilizarea documentelor, dar nu influențează (la nivel național) normele privind accesul la documente. În același timp, pentru a fi aplicabilă, directiva se bazează pe și depinde de normele naționale privind accesul la documente. Este de asemenea adevărat că, ori de câte ori, prin intermediul dreptului național, este acordat accesul, reutilizarea ar trebui, în principiu ( 7 ), să fie acordată în mod automat, sub rezerva condițiilor prevăzute de directivă ( 8 ). Totuși, acest lucru nu schimbă faptul că directiva nu aduce atingere și nu intenționează să modifice normele privind accesul la documente deținute de organismele din sectorul public, care rămâne un domeniu în care numai statele membre sunt competente.

38.

Astfel cum a arătat guvernul sloven în observațiile sale scrise, reglementarea slovenă în discuție în litigiul principal, și anume ZDIJZ, constituie dreptul național privind accesul la documente. Este adevărat că ZDIJZ este de asemenea actul normativ în care legiuitorul național a decis să insereze anumite dispoziții în vederea transpunerii Directivei 2003/98. Cu toate acestea, având în vedere conținutul dispozițiilor specifice ale ZDIJZ aplicabile în litigiul principal, inclusiv articolul 6a alineatul 3 din aceasta, este clar că aceste dispoziții reprezintă norme care permit accesul nelimitat la anumite informații, iar nu norme privind reutilizarea documentelor ( 9 ).

39.

Astfel, situația din procedura principală și dreptul național aplicabil privesc în mod clar accesul, iar nu reutilizarea în sensul Directivei 2003/98 ( 10 ). Întrucât, în chestiunile privind accesul inițial, decizia revine în mod clar statelor membre, atunci „adăugirea”subsecventă potențial aplicabilă în temeiul Directivei 2003/98 nu poate fi utilizată prin definiție în sens invers pentru a limita domeniul de aplicare al accesului inițial. În consecință, directiva menționată nu se poate opune ca normele naționale să permită accesul nelimitat la anumite documente, chiar dacă respectivele documente au fost calificate drept secret de afaceri.

40.

Această concluzie nu este afectată de articolul 1 alineatul (2) litera (c) a treia liniuță din Directiva 2003/98, la care se referă instanța de trimitere. În conformitate cu această dispoziție, directiva nu se aplică documentelor la care accesul este exclus în temeiul legislației naționale. Acest lucru se datorează tocmai faptului că, după cum am arătat deja, reutilizarea (în temeiul directivei) este posibilă doar în cazul în care documentele pot fi accesate (conform legislației naționale). Prin urmare, faptul că articolul 1 alineatul (2) litera (c) a treia liniuță menționează „confidențialitatea comercială (de exemplu, secretele de afaceri, profesionale sau de întreprindere)” drept unul dintre exemplele ( 11 ) de temeiuri (prevăzute în dreptul național) pentru care accesul la documente poate fi exclus (care, atunci când și dacă este cazul, implică faptul că respectivele documente nu intră sub incidența directivei) poate fi cu greu interpretat în sensul că impune statelor membre obligația de a limita accesul pentru aceste motive.

41.

În sfârșit, prin intermediul celui de al doilea aspect al primei întrebări, instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă interpretarea Directivei 2003/98 este influențată de Regulamentul nr. 575/2013, în special în sensul că accesul la informațiile cu caracter public nu poate fi mai extins decât cel prevăzut de normele uniforme privind divulgarea de informații prevăzute de regulament.

42.

Acest aspect al primei întrebări deschide discuția cu privire la cea de a doua întrebare adresată de instanța națională: respectiv dacă regulamentul este exhaustiv în ceea ce privește obligațiile de divulgare pe care le impune instituțiilor de credit și, dacă este cazul, dacă se opune reglementărilor naționale care permit accesul la informații suplimentare care nu sunt vizate de obligațiile de divulgare respective. Aceasta este chestiunea pe care o vom examina în continuare.

43.

A doua întrebare se referă la normele privind divulgarea de informații prevăzute în partea a opta a Regulamentului nr. 575/2013 și, mai precis, la articolul 446 și la articolul 432 alineatul (2). Instanța de trimitere solicită în esență să se stabilească dacă aceste norme se opun reglementărilor naționale care obligă o bancă aflată sub influența dominantă a unui organism de drept public să divulge anumite informații (care reprezintă date fundamentale în sensul ZDIJZ) cu privire la contractele încheiate pentru furnizarea de servicii de consultanță, de servicii juridice și de servicii cu caracter intelectual, fără a fi prevăzută vreo excepție de la o astfel de obligație și fără posibilitatea unei puneri în balanță a interesului public privind accesul la date și a interesului băncii privind menținerea secretului de afaceri. Instanța de trimitere menționează că adresează această întrebare în împrejurări în care nu există elemente transnaționale.

44.

Regulamentul nr. 575/2013 este un act legislativ detaliat. Acesta stabilește reguli uniforme privind cerințele prudențiale generale pe care instituțiile supravegheate în temeiul Directivei 2013/36/UE ( 12 ), respectiv instituții de credit și firme de investiții, trebuie să le respecte în legătură cu o serie de aspecte enumerate la articolul 1 din regulamentul menționat. Acestea se referă în principal la profilul de risc al entităților respective. Considerentul (7) menționează că „prezentul regulament ar trebui, printre altele, să conțină cerințe prudențiale pentru instituții care se referă strict la funcționarea piețelor serviciilor bancare și financiare și sunt menite să asigure stabilitatea financiară a operatorilor de pe piețele respective, precum și un nivel ridicat de protecție a investitorilor și a deponenților”. Cerințele prudențiale stabilite de regulament urmăresc să garanteze nu doar stabilitatea financiară a instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, ci și un nivel suficient de informații pentru investitori și deponenți, prin intermediul unui sistem standardizat de divulgare a informațiilor privind profilul de risc al fiecărei instituții.

45.

Acest regulament instituie o serie de obligații de fond de natură structurală, economică, contabilă și financiară privind chestiuni precum fondurile proprii (partea a doua), cerințele de capital (partea a treia), expunerile mari (partea a patra), expunerile la riscul de credit transferat (partea a cincea), lichiditatea (partea a șasea) și efectul de levier (partea a șaptea). Pe de altă parte, Regulamentul nr. 575/2013 prevede în partea a opta obligația publicării de informații cu privire la unele dintre aceste obligații de fond. În considerentul (68) se arată că „scopul cerințelor privind publicarea de informații ar trebui să fie acela de a oferi participanților la piață informații corecte și complete privind profilul de risc al fiecărei instituții în parte” ( 13 ).

46.

Instituțiile de credit trebuie, potrivit articolului 431 alineatul (3) din Regulamentul nr. 575/2013, să adopte o politică formală pentru a se conforma acestor cerințe de publicare. În temeiul articolului 433, informațiile relevante trebuie să fie divulgate cel puțin anual, deși pot fi publicate cu o frecvență mai mare. Articolul 434 prevede că instituțiile de credit și firmele de investiții pot stabili mediile de publicare, deși, în măsura în care este posibil, toate informațiile se publică în același mediu de informare sau în aceeași locație.

47.

Articolul 432 alineatul (2) din Regulamentul nr. 575/2013 la care se referă cea de a doua întrebare preliminară prevede posibilitatea ca instituțiile de credit și firmele de investiții să nu facă publice unele dintre aceste informații ( 14 ), dacă sunt considerate ca „proprietate sau confidențiale” ( 15 ).

48.

Articolul 6a alineatul 3 din ZDIJZ, după cum s‑a indicat deja ( 16 ), permite refuzul accesului la informațiile cu caracter public dacă divulgarea ar afecta poziția concurențială pe piață a persoanei sau a întreprinderii respective. Această excepție de la obligația publicării este formulată în termeni oarecum similari cu excepția de la obligația de divulgare a informațiilor confidențiale prevăzută la articolul 432 alineatul (2) din Regulamentul nr. 575/2013. Cu toate acestea, spre deosebire de ZDIJZ, regulamentul nu permite ca această excepție să fie ignorată din motive de interes public. Tocmai acesta este motivul pentru care instanța de trimitere pare să aibă îndoieli în privința compatibilității reglementării naționale cu dreptul Uniunii.

49.

Am examinat destul de minuțios dispozițiile de drept al Uniunii și de drept național în discuție pentru a sublinia că, în pofida faptului că ambele reglementări conțin „cuvinte‑cheie” similare („publicare”, „bănci” și „informații confidențiale”), acestea privesc și sunt destinate să reglementeze situații foarte diferite. Acest lucru reiese și mai mult din trei elemente care vizează structura și logica generală a ambelor măsuri.

50.

În primul rând, ZDIJZ permite o posibilitate de acces individual la documente specifice, pe baza unei cereri individuale examinate de la caz la caz. Regulamentul nr. 575/2013, pe de altă parte, stabilește o obligație generală de publicare a unui număr mare de elemente stabilite prin regulament, obligație ce are un caracter unilateral (cu alte cuvinte, fără a fi nevoie de vreo solicitare din partea unei părți interesate), în mod sistematic, anual (sau, după caz, mai frecvent) și, în principiu, într‑o formă consolidată printr‑o publicare unitară pe internet sau pe suport de hârtie.

51.

În al doilea rând, în ceea ce privește entitățile care fac obiectul obligațiilor de publicare, ZDIJZ se aplică în mod general tuturor organismelor de drept public, precum și entităților de drept privat supuse influenței dominante a unor organisme de drept public, în timp ce regulamentul se aplică numai instituțiilor de credit și firmelor de investiții.

52.

În al treilea rând, în ceea ce privește obiectivul obligațiilor de publicare, articolul 1a alineatul 6 din ZDIJZ menționează că „prezenta lege are ca obiectiv creșterea gradului de transparență, gestionarea responsabilă a fondurilor publice și a finanțelor întreprinderilor aflate sub influența dominantă a organismelor de drept public” (sublinierea noastră). În schimb, în considerentul (68) al regulamentului se arată că „scopul cerințelor privind publicarea de informații ar trebui să fie acela de a oferi participanților la piață informații corecte și complete privind profilul de risc al fiecărei instituții în parte” (sublinierea noastră).

53.

În opinia noastră, tipul de publicare prevăzut de Regulamentul nr. 575/2013 și dreptul de acces limitat acordat de ZDIJZ au la bază rațiuni și obiective diferite, sunt redactate în mod diferit și stabilesc drepturi și obligații pentru entități diferite. Acestea privesc chestiuni foarte diferite.

54.

Prin urmare, nu considerăm că normele uniforme privind excepțiile de la publicare, permise de articolul 432 alineatul (2) din regulament, redactate și formulate în contextul lor specific și în scopul lor specific, pot fi coroborate cu dreptul național privind accesul la documente, respectiv ZDIJZ. Între regulament și ZDIJZ nu există nicio legătură materială sau logică pentru a justifica o astfel de limitare.

55.

Un exemplu în acest sens ar putea contribui la a demonstra caracterul veritabil (și problematic) al argumentului care stă la baza celei de a doua întrebări adresate de instanța de trimitere. Să ne imaginăm un act legislativ prin care se constituie o autoritate publică națională. În cadrul acestei reglementări, care stabilește competențele și funcționarea acelei instituții, se menționează de asemenea că instituția în cauză este obligată să publice pe pagina sa de internet un raport anual, care să conțină un anumit tip de informații, aflate la dispoziția publicului larg. O astfel de măsură ar putea fi invocată de respectiva instituție publică pentru a refuza accesul la o informație individuală solicitată de o persoană fizică în temeiul legislației generale în materia accesului la documente, cu argumentul că, din moment ce legiuitorul nu a inclus acest tip de informații în lista informațiilor care trebuie publicate automat în fiecare an, acesta ar fi interzis astfel comunicarea individuală a informațiilor?

56.

Răspunsul este în mod evident „nu”. Faptul că două nave trec una pe lângă cealaltă noaptea și chiar își transmit reciproc semnale, cu siguranță nu înseamnă (în lipsa altor acțiuni clare) că una o controlează pe cealaltă.

57.

Trei observații finale sunt necesare pentru a lua pe deplin în considerare toate argumentele prezentate de instanța de trimitere, precum și pentru a acorda asistență deplină Curții în cazul în care este necesară o astfel de asistență în contextul celei de a doua întrebări, dincolo de ceea ce s‑a arătat deja.

58.

În primul rând, în cadrul întrebării sale, instanța de trimitere citează nu numai articolul 432 alineatul (2), ci și articolul 446 din Regulamentul nr. 575/2013. Această dispoziție, intitulată „Riscul operațional”, instituie în esență o obligație de a face publice abordările și metodologia pe care fiecare instituție le utilizează pentru evaluarea cerințelor de fonduri proprii aferente riscului operațional pentru care instituția îndeplinește condițiile necesare ( 17 ).

59.

Cu toate acestea, în afară de menționarea acestei dispoziții, instanța de trimitere nu expune motivul pentru care consideră că dreptul sloven ar putea fi incompatibil cu aceasta. Considerăm că dispoziția respectivă nu ar afecta în niciun fel concluzia generală la care am ajuns în ceea ce privește cea de a doua întrebare. În orice caz, trebuie reamintit că articolul 94 din Regulamentul de procedură al Curții de Justiție, care stabilește conținutul cererii de decizie preliminară, prevede la litera (c) că acestea din urmă trebuie să cuprindă, printre altele, „expunerea motivelor care au determinat instanța de trimitere să aibă îndoieli cu privire la interpretarea sau validitatea anumitor dispoziții ale dreptului Uniunii, precum și legătura pe care instanța de trimitere o stabilește între aceste dispoziții și legislația națională aplicabilă litigiului principal”. Întrucât instanța de trimitere nu s‑a conformat acestei obligații, apreciem că această parte a celei de a doua întrebări este inadmisibilă ( 18 ).

60.

În al doilea rând, instanța de trimitere menționează articolul 450 din Regulamentul nr. 575/2013 ca o altă sursă de potențială incompatibilitate între ZDIJZ și dreptul Uniunii. Prevederea respectivă, intitulată „Politica de remunerare” stabilește o obligație de a face publice anumite informații referitoare la politica și la practicile de remunerare ale fiecărei instituții pentru acele categorii de personal ale căror activități profesionale au un impact semnificativ asupra profilului de risc al instituției.

61.

În această privință, dorim să subliniem că guvernul sloven a confirmat în ședință că lista de date solicitate de jurnalistă nu conține informații cu privire la politica de remunerare a NKBM, ci numai cu privire la contractele pe care aceasta le‑a încheiat cu terți. În absența oricărei alte explicații din partea instanței de trimitere, ar părea că menționarea articolului 450 din regulament nu este relevantă pentru cauza principală.

62.

În al treilea și ultimul rând, instanța de trimitere precizează în mod expres, în ultima parte a celei de a doua întrebări, că aceasta este adresată în împrejurări „în care nu este vorba despre o speță care prezintă elemente transnaționale”. Acest fapt este în contradicție cu indicația dată în decizia de trimitere, în cadrul argumentelor invocate de NKBM, potrivit căreia „elementul transnațional este constituit de faptul că [NKBM] are o filială cu sediul în Viena [Austria] (Adria Bank AG)”. Decizia de trimitere menționează de asemenea că NKBM este deținută în momentul de față de o întreprindere dintr‑un alt stat membru, care nu este însă identificată. Acest aspect ar putea fi relevant, în opinia instanței de trimitere, pentru examinarea dreptului sloven în lumina normelor privind dreptul de stabilire (articolul 49 TFUE), dreptul la libera circulație a serviciilor (articolul 56 TFUE) și dreptul la libera circulație a capitalurilor (articolul 63 TFUE), precum și libertatea de a desfășura o activitate comercială (articolul 16 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene).

63.

Cu toate acestea, instanța de trimitere subliniază imediat că aspectul referitor la libertățile fundamentale „este luat în considerare numai ipotetic”, de vreme ce, la data faptelor, NKBM nu era deținută de o întreprindere din alt stat membru. Totuși, instanța de trimitere insistă să se răspundă la întrebare „întrucât aceasta nu este o chestiune autonomă, ci este strâns legată de efectele armonizării minime permise de Directiva 2003/98”.

64.

Având în vedere faptele prezentate de instanța de trimitere, cât și recunoașterea faptului că această parte din întrebarea preliminară este ipotetică, considerăm că nu este necesar să se examineze problema potențialelor limitări ale libertăților fundamentale ( 19 ). Poate mai important, nu există nicio întrebare specifică privind această chestiune și, prin urmare, nu este necesar să se dea un răspuns.

65.

Având în vedere considerațiile care precedă, propunem Curții să răspundă la întrebările preliminare adresate de Vrhovno sodišče Republike Slovenije (Curtea Supremă a Republicii Slovenia) după cum urmează: