1.

În vremuri nu foarte îndepărtate, lucrările tematice realizate la școală pe cartoane erau ilustrate de obicei cu fotografii, gravuri și desene publicate în cărți și în reviste. Odată finalizate, erau expuse în instituțiile de învățământ (spre încântarea părinților), fără ca autorii imaginilor respective să obișnuiască să ceară despăgubiri pentru utilizarea lor.

2.

Adaptați la tehnologia actuală, elevii de astăzi inserează de asemenea fotografii sau desene în lucrările lor, cu diferența că atât acestea, cât și imaginile utilizate pentru elaborarea lor sunt digitale. Pe internet există milioane de posibilități grafice pentru a completa o lucrare școlară, iar încărcarea acestei lucrări, odată finalizată, pe o pagină de internet accesibilă oricărui utilizator de internet este relativ ușoară.

3.

Aceasta este situația din prezenta cauză. O elevă din cadrul Gesamtschule Waltrop (școală integrată din Waltrop) din Land Nordrhein‑Westfalen (landul Renania de Nord‑Westfalia) ( 2 ) din Republica Federală Germania a găsit pe internet o fotografie a orașului spaniol Córdoba, pe care a inserat‑o într‑o lucrare pentru ora de limba spaniolă. După ce și‑a finalizat lucrarea, a postat‑o pe pagina de internet a școlii, iar fotograful profesionist care a realizat fotografia, auzind că imaginea a fost utilizată fără consimțământul lui, consideră că dreptul său de autor a fost încălcat (solicitând încetarea comportamentului și despăgubiri pentru prejudiciile suferite).

4.

În acest context, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) solicită Curții să precizeze limitele „punerii la dispoziția publicului” (în rețea), având în vedere presupusa încălcare menționată. Întrucât punerea la dispoziție constituie echivalentul în lumea digitală al expresiei „act de comunicare” în sistem analogic ( 3 ), trebuie să se aplice mutatis mutandis jurisprudența dezvoltată în legătură cu „actul de comunicare” ( 4 ) menționat la articolul 3 din Directiva 2001/29/CE ( 5 ).

5.

Instanța de trimitere dorește să știe dacă se încadrează în această noțiune descărcarea fotografiei orașului Córdoba, urmată de inserarea ei într‑o lucrare publicată pe pagina de internet a școlii. Deși interpretarea sintagmei „act de comunicare publică” a făcut deja obiectul mai multor hotărâri ale Curții, pronunțate pe măsură ce aceasta era sesizată cu privire la noile tehnici și metode de publicare a operelor protejate, prezenta trimitere arată că nu au fost îndeplinite nevoile în materie de interpretare ale instanțelor naționale ( 6 ).

6.

Instanța de trimitere își exprimă îndoielile cu privire la unul dintre criteriile elaborate de Curte și solicită să se stabilească în special dacă fotografia inserată în lucrarea încărcată pe site‑ul internet al școlii a fost pusă la dispoziția unui public „nou”. Considerăm însă că, în vederea soluționării litigiului, ar putea fi oportun să se abordeze și alte elemente ale tehnicii, precum și circumstanțele în care a fost utilizată opera fotografică, făcând o comparație între acestea și celelalte criterii jurisprudențiale menționate.

7.

La 20 decembrie 1996, Organizația Mondială a Proprietății Intelectuale (OMPI) a adoptat la Geneva Tratatul OMPI privind dreptul de autor, care a intrat în vigoare la 6 martie 2002 și a fost aprobat în numele Comunității Europene prin Decizia 2000/278/CE a Consiliului ( 7 ).

8.

Articolul 1 alineatul (4) obligă părțile contractante să respecte dispozițiile articolelor 1-21 din Convenția de la Berna ( 8 ).

9.

În conformitate cu articolul 2 alineatul (1) din Convenția de la Berna:

„Termenul «opere literare și artistice» cuprinde toate lucrările din domeniul literar, științific și artistic, oricare ar fi modul sau forma de exprimare, precum: […] operele fotografice, cărora le sunt asimilate operele exprimate printr‑un procedeu analog fotografiei; […]”

10.

Articolul 11bis alineatul (1) punctul 2 din convenție prevede:

11.

Apropierea ordinilor juridice ale statelor membre în materie de proprietate intelectuală a fost efectuată în principal prin intermediul Directivei 93/98/CEE ( 9 ), cu modificările ulterioare, abrogată ulterior prin Directiva 2006/116/CE ( 10 ), care codifică versiunile anterioare. Una dintre aceste modificări a avut ca obiectiv reglementarea prin intermediul Directivei 2001/29 a protecției drepturilor de autor și a drepturilor conexe în așa‑numita societate informațională.

12.

În conformitate cu considerentul (23):

„Prezenta directivă trebuie să armonizeze într‑o mai mare măsură dreptul de autor asupra actelor de comunicare publică. Acest drept trebuie înțeles în sens larg ca acoperind orice comunicare către public care nu este prezent în locul de proveniență a comunicării. Acest drept include orice transmisie sau retransmisie, de orice natură, a unei opere către public, prin cablu sau fără cablu, inclusiv radiodifuziunea. Acest drept nu ar trebui să includă niciun alt act.”

13.

În conformitate cu considerentul (31):

„Trebuie păstrat un echilibru just între drepturile și interesele diverselor categorii de titulari de drepturi, precum și între acestea și drepturile și interesele utilizatorilor de obiecte protejate. Excepțiile existente și limitările de drepturi stabilite de statele membre trebuie reanalizate prin prisma noului mediu electronic. […]”

14.

Considerentul (34) prevede:

„Statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să prevadă anumite excepții sau limitări pentru cazurile în care utilizarea se face în scop educativ sau de cercetare științifică, în beneficiul instituțiilor publice, cum ar fi bibliotecile și arhivele, în scopul informațiilor privind evenimentele de actualitate, pentru citate, în beneficiul persoanelor cu handicap, în scopuri de siguranță publică, în proceduri administrative sau judiciare.”

15.

Articolul 2 („Dreptul de reproducere”) prevede:

„Statele membre prevăd dreptul exclusiv de a autoriza sau de a interzice reproducerea directă sau indirectă, temporară sau permanentă, prin orice mijloace și în orice formă, în totalitate sau în parte:

[…]”

16.

Articolul 3 („Dreptul de comunicare publică a operelor și dreptul de a pune la dispoziția publicului alte obiecte protejate”) prevede la alineatul (1):

„Statele membre prevăd dreptul exclusiv al autorului de a autoriza sau de a interzice orice comunicare publică a operelor lor, prin cablu sau fără cablu, inclusiv punerea la dispoziția publicului a operelor lor, astfel încât oricine să poată avea acces la acestea din orice loc și în orice moment.”

17.

Articolul 5 („Excepții și limitări”) alineatele (3) și (5) are următorul cuprins:

„(3)   Statele membre pot să prevadă excepții sau limitări la drepturile prevăzute la articolele 2 și 3 în următoarele cazuri:

[…]

(5)   Excepțiile și limitările prevăzute la alineatele (1), (2), (3) și (4) se aplică numai în anumite cazuri speciale care nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei sau a altui obiect protejat și nu aduc în mod nejustificat atingere intereselor legitime ale titularului dreptului.”

18.

Articolul 2, referitor la domeniul de aplicare, include în mod expres atât operele fotografice (Lichtbildwerke), cât și pe cele create într‑un mod similar.

19.

În versiunea în vigoare la data faptelor, articolul 52 prevedea:

„Comunicarea publică a unei opere publicate se autorizează cu condiția ca organizatorul să acționeze fără scop lucrativ, ca publicul să participe gratuit, iar în cazul unei conferințe sau al unei reprezentări a operei, ca niciunul dintre artiștii reprezentanți să nu primească o remunerație specială. În ceea ce privește comunicarea, se plătește o remunerație rezonabilă. Remunerația nu este exigibilă pentru evenimentele din cadrul […] sau al evenimentelor școlare, în măsura în care prin natura socială sau educațională pentru care sunt destinate sunt accesibile numai unui număr restrâns și determinat de persoane.”

20.

În conformitate cu articolul 64, aplicabil operelor fotografice, dreptul de autor se prelungește șaptezeci de ani de la decesul autorului. Cu toate acestea, „alte” fotografii, deși beneficiază mutatis mutandis de protecția acordată operelor fotografice în temeiul articolului 72 alineatele (1) și (2), au o durată redusă la cincizeci de ani de la publicarea lor sau de la prima comunicare a acestora, dacă această situație survine anterior [alineatul (3) al aceluiași articol].

21.

Domnul Renckhoff, fotograf profesionist, a acționat în justiție orașul Waltrop și landul ( 12 ) pentru publicarea pe pagina de internet a Gesamtschule Waltrop, începând cu 25 martie 2009, a unui referat elaborat de o elevă din clasa de limba spaniolă, în cadrul căruia, conform deciziei de trimitere, era ilustrată fotografia orașului Córdoba, reprodusă în cadrul deciziei:

22.

Sub imaginea obținută de pe portalul „www.schwarzaufweiss.de” (care corespunde unei reviste digitale de călătorii cu același nume), eleva a inclus trimiterea la pagina de internet respectivă, unde nu exista nicio indicație cu privire la autorul fotografiei ( 13 ).

23.

Domnul Renckhoff susține că a acordat un drept simplu de utilizare a fotografiei numai operatorilor portalului online al revistei. Prin urmare, consideră că apariția imaginii pe pagina de internet a școlii încalcă drepturile sale (de autor) de a autoriza reproducerea și comunicarea publică a fotografiei menționate.

24.

Cererea formulată de domnul Renckhoff în fața primei instanțe a fost admisă în parte, landul fiind obligat să retragă fotografia, precum și să plătească o sumă de 300 de euro, majorată cu dobânzi.

25.

După ce hotărârea instanței a fost atacată de ambele părți, instanța de apel a reformat hotărârea doar în sensul că a interzis reproducerea fotografiei pentru inserarea acesteia pe internet. Potrivit acestei instanțe, reclamantului îi revenea în raport cu landul dreptul de a solicita încetarea în temeiul articolului 97 alineatul (1) din UrhG și în temeiul răspunderii indirecte (Störerhaftung).

26.

Împotriva hotărârii pronunțate în apel au formulat recurs în fața Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) atât landul (care insistă asupra respingerii totale a cererii), cât și domnul Renckhoff (care solicită admiterea în totalitate a pretențiilor sale).

27.

Instanța de trimitere solicită să se stabilească în ce măsură copierea operei protejate pe un calculator și încărcarea acesteia pe pagina de internet a școlii se încadrează în noțiunea „comunicare publică”, în sensul dat de jurisprudența Curții articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

28.

Instanța de trimitere consideră că multe dintre cerințele necesare pentru calificarea faptei în litigiu drept „comunicare publică” ar fi îndeplinite. În special, în ceea ce privește comunicarea:

29.

În ceea ce privește celălalt element, publicul, instanța de trimitere începe prin a admite că „nu este clar dacă, în circumstanțele actuale, fotografia […] a fost comunicată unui public nou pe pagina de internet a școlii, adică unui public care nu a fost luat în considerare de titularul drepturilor de autor atunci când acesta a autorizat comunicarea publică inițială a operei sale ( 16 )”.

30.

Aprecierea sa finală este însă în sensul că „nu se poate considera că titularul drepturilor de autor care își dă acordul pentru postarea operei sale pe o pagină de internet accesibilă în mod nerestricționat îi ia în considerare ca făcând parte din public nu numai pe acei utilizatori de internet care vizitează pagina respectivă în mod direct sau prin intermediul unui link postat pe o altă pagină de internet, ci și pe alți utilizatori de internet care vizitează alte pagini de internet, pe care opera sa a fost postată fără autorizația sa. Prin urmare, în opinia instanței de trimitere, ultimii utilizatori menționați constituie un public nou în sensul jurisprudenței Curții”.

31.

De asemenea, consideră că lipsa consimțământului titularului dreptului de autor asupra copiei fotografiei de pe serverul școlii și publicarea ulterioară a acesteia pe internet diferențiază această cauză de cele în care au fost utilizate hyperlinkuri sau procedura „framing” ( 17 ). Prin urmare, dreptul de autor prevăzut la articolul 17 alineatul (2) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii (denumită în continuare „carta”) ar prevala asupra dreptului utilizatorilor la libertatea de exprimare și de informare prevăzut la articolul 11.

32.

Are de asemenea un impact asupra rolului indispensabil al utilizatorului în comunicare, prin încorporarea și prin menținerea operei pe propria pagină de internet, întrucât decide asupra punerii operei la dispoziția publicului și asupra perioadei, cu încălcarea dreptului de reproducere al autorului. În schimb, în cazul unui hyperlink care trimite către un site de internet, linkul ar rămâne fără obiect ca urmare a retragerii operei de pe site‑ul inițial.

33.

În sfârșit, instanța consideră că utilizarea fotografiei prin postarea sa pe pagina de internet a școlii fără a avea un scop lucrativ nu este concludentă ( 18 ).

34.

În această situație, Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) a decis să adreseze Curții următoarea întrebare preliminară:

„Inserarea pe o pagină proprie de internet, accesibilă publicului general, a unei opere accesibile publicului general, cu autorizația titularului drepturilor de autor, pe o pagină de internet străină constituie o punere la dispoziția publicului în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29 atunci când opera a fost mai întâi copiată pe un server și de acolo a fost încărcată pe propria pagină de internet?”

35.

Decizia de trimitere a fost înregistrată la grefa Curții la 31 martie 2017.

36.

Au formulat observații scrise landul Renania de Nord‑Westfalia, guvernul italian și Comisia.

37.

La 7 februarie 2018, a avut loc o ședință la care au participat reprezentanții landului, ai domnului Renckhoff, ai guvernului italian, ai guvernului francez și ai Comisiei.

38.

Curtea a invitat părțile ca, în cadrul ședinței, să își prezinte punctul de vedere referitor la impactul Hotărârii GS Media, precum și la interpretarea articolului 5 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2001/29.

39.

Potrivit landului Renania de Nord‑Westfalia și guvernului italian, în speță, nu are loc nicio comunicare publică, întrucât lipsesc elementele impuse de jurisprudență. În special, eleva și profesorul său nu au acționat în mod deliberat și având cunoștință deplină cu privire la repercusiunile comportamentului lor ( 19 ). În plus, având în vedere că fotografia era deja disponibilă utilizatorilor de internet pe portalul revistei de călătorii, postarea ei pe pagina de internet a școlii nu oferea nicio posibilitate de acces (la fotografia) de care nu beneficiau încă. Din acest motiv, potrivit jurisprudenței, nu ar fi avut loc nicio comunicare către un public nou ( 20 ).

40.

Landul susține că, împreună cu articolul 17 alineatul (2) privind protecția proprietății intelectuale și cu articolul 11 privind libertatea de exprimare și de informare, ambele din cartă, evaluarea intereselor în cauză trebuie să ia în considerare dreptul la educație, consacrat la articolul 14, în temeiul căruia eleva a inclus fotografia ca o ilustrație a lucrării sale. În opinia sa, dreptul de a crea portaluri contribuie de asemenea, la fel ca linkurile, la buna funcționare a internetului, cel puțin atunci când operele sunt deja accesibile în mod nerestricționat în cadrul rețelei.

41.

În sfârșit, landul nu împărtășește opinia instanței de trimitere cu privire la rolul pe care îl atribuie utilizatorului. În speță, opera a fost detașată de autorul său, care a permis publicarea sa, accesibilă tuturor utilizatorilor de internet, pe un portal de internet administrat de un terț. Procedând astfel, ar fi renunțat în mod voluntar la puterea sa de decizie cu privire la utilizarea fotografiei. În plus, renunțarea de către proprietarul operei la publicarea unei referințe privind dreptul său de autor ar implica consimțământul său pentru ca utilizatorul să înțeleagă că opera nu era protejată de niciun drept special. În sfârșit, landul subliniază că eleva a indicat în lucrarea sa sursa fotografiei și subliniază lipsa scopului lucrativ.

42.

Guvernul italian susține că opera nu era protejată de niciun fel de acces limitat pe internet, deci accesul la aceasta era nelimitat. Nu se putea cere elevei și profesorului său să fie pe deplin conștienți de caracterul ilicit al acțiunilor lor, întrucât acestea nu erau ilegale.

43.

Potrivit guvernului italian, lipsește, astfel, comunicarea către un public „nou” în sensul jurisprudenței ( 21 ), iar procedeul tehnic utilizat de elevă nu era diferit de cel utilizat inițial. În sfârșit, guvernul italian afirmă că autorizația inițială a inclus accesul la fotografie în revista online de călătorii, fără ca acesta să fie limitat la anumite categorii de utilizatori de internet.

44.

În schimb, Comisia consideră că publicarea fotografiei pe portalul de internet al școlii este o comunicare publică, deoarece îndeplinește condițiile impuse de jurisprudență: a) a fost transmisă o operă protejată ( 22 ), b) noțiunea de comunicare trebuie interpretată în sens larg, incluzând orice transmitere indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat ( 23 ), c) mijlocul tehnic poate fi diferit ( 24 ) sau identic ( 25 ), d) nu trebuie ca publicul la dispoziția căruia a fost pusă opera să aibă acces efectiv la aceasta ( 26 ) și e) publicul este compus dintr‑un număr nedeterminat, dar considerabil, de potențiali destinatari, iar nu dintr‑un grup restrâns de persoane interesate ( 27 ).

45.

Comisia, care, în observațiile sale scrise, a respins aplicarea în speță a jurisprudenței privind hiperlinkurile ( 28 ), a prezentat, în cadrul procedurii orale, o abordare mult mai nuanțată. Aceasta nu a insistat în afirmația sa privind faptul că, în cazurile de redirecționare prin hiperlinkuri, titularul drepturilor de autor își păstrează dreptul de a dispune, ca diferență relevantă în acest caz. În schimb, Comisia a susținut necesitatea de a efectua, la fel ca în Hotărârea GS Media, o apreciere individualizată a actului de comunicare care să țină seama de aspectele legate de conștientizarea deplină a comportamentului elevei, în special de faptul că ea putea presupune că fotografia se afla la libera dispoziție a publicului.

46.

La fel ca guvernul italian, Comisia atrage atenția asupra eventualei aplicări în prezenta cauză a excepției prevăzute la articolul 5 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2001/29, pe care Republica Federală Germania a introdus‑o la articolul 52 din UrhG ( 29 ).

47.

În cadrul ședinței, domnul Renckhoff a susținut inaplicabilitatea în speță a criteriilor Hotărârii GS Media. Inserarea fotografiei pe pagina de internet a școlii nu avea consimțământul autorului, care a fost privat de dreptul de a controla utilizarea operei sale. În plus, utilizatorul de internet, vizitator al respectivei pagini, ar fi diferit de cel al revistei online de călătorii.

48.

Domnul Renckhoff respinge, la fel ca guvernul francez, aplicarea articolului 5 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2001/29, deoarece utilizarea fotografiei nu era obligatorie sau necesară, iar includerea acesteia pe pagina de internet a instituției de învățământ ar depăși cadrul strict școlar. Guvernul francez adaugă că acest comportament ar fi contrar alineatului (5) al aceluiași articol, în virtutea naturii sale de exploatare disproporționată a operei.

49.

În plus, în opinia guvernului francez, prezenta cauză vizează în primul rând dreptul de reproducere, ca urmare a copierii imaginii pe serverul școlii (articolul 2 din Directiva 2001/29), și numai în al doilea rând comunicarea publică. Aplicarea principiilor Hotărârii GS Media ar fi incompatibilă cu scopul de a asigura un nivel ridicat de protecție a drepturilor de autor.

50.

În termenii în care este formulată, întrebarea adresată de instanța de trimitere se limitează la examinarea elementelor care constituie comunicarea publică, astfel cum au fost definite în jurisprudența Curții ( 30 ). În plus, din considerațiile prezentate de instanța respectivă s‑ar putea deduce că, în realitate, aceasta nu ridică decât problema dacă fotografia a fost pusă la dispoziția unui public nou, în sensul jurisprudenței menționate anterior ( 31 ).

51.

În special, întrebarea adresată Curții nu se referă la acțiunea de copiere a fotografiei pe calculator sau pe serverul școlii și la eventuala includere a acesteia în domeniul de aplicare al articolului 2 din Directiva 2001/29. Limitând astfel întrebarea formulată, considerăm că instanța presupune, în mod corect, că există o perspectivă unitară cu privire la comportamentul în discuție, înainte să îl împartă în două noțiuni (reproducerea și comunicarea publică) juxtapuse.

52.

Cu toate acestea, având în vedere relevanța cazului pentru viața de zi cu zi a milioane de elevi din Europa, considerăm că este oportun să analizăm alți factori relevanți pentru a pregăti răspunsul la întrebarea preliminară. Prin urmare, propunem să rămânem la această metodă: a) în primul rând, vom examina observația Comisiei cu privire la calificarea fotografiei orașului Córdoba drept operă protejată ( 32 ), b) în al doilea rând, vom analiza trăsăturile „comunicării publice”, astfel cum au fost stabilite de Curte, pentru a clarifica eventuala aplicare a acestora în prezentul litigiu și c) la final, vom analiza excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2001/29 atunci când o operă protejată este utilizată în scopuri pur educaționale.

53.

Potrivit Comisiei, părțile din procedura națională nu contestă că fotografia în litigiu îndeplinește cerințele jurisprudenței Painer ( 33 ). În conformitate cu această hotărâre, o fotografie portret poate fi protejată de dreptul de autor „cu condiția ca aceasta să fie o creație intelectuală a autorului, care reflectă personalitatea acestuia și care se manifestă prin alegerile libere și creative ale autorului făcute cu ocazia realizării fotografiei respective” ( 34 ).

54.

Cu toate acestea, considerăm că este îndoielnic că o simplă fotografie a orașului Córdoba, cu podul roman în prim‑plan, respectă cerințele Hotărârii Painer menționate anterior (adică fără intenția de a‑i diminua calitățile). În acest caz, se ridica problema dacă, pentru a publica un portret‑robot realizat plecând de la o fotografie a unei persoane, realizată de doamna Painer, editurile de presă pârâte aveau nevoie de autorizația autoarei, „întrucât întinderea protecției conferite de dreptul de autor pentru această fotografie era restrânsă sau nu exista nicio protecție în considerarea posibilităților de creație artistică limitate pe care le permite fotografia respectivă” ( 35 ).

55.

Din articolul 6 din Directiva 93/98 ( 36 ), Curtea a extras criteriile necesare pentru ca fotografia din cauza Painer să beneficieze de cea mai extinsă protecție (șaptezeci de ani post mortem auctoris) prevăzută în această directivă.

56.

Însă faptul că „fotografiile simple” nu îndeplinesc cerințele de creativitate care decurg din Directiva 93/98 nu înseamnă că acestea sunt lipsite de protecția inerentă drepturilor de autor. Acest aspect reiese din faptul că articolul 6 menționat anterior recunoaște protecția, în temeiul legislației naționale, a „altor fotografii”.

57.

Or, conform deciziei de trimitere, articolul 72 alineatele (1) și (2) din UrhG protejează fotografiile (Lichtbilder) aplicându‑le dispozițiile care protejează „operele fotografice” (Lichtbildwerke). Prin urmare, este irelevant dacă imaginea orașului Córdoba realizată de domnul Renckhoff prezenta sau nu prezenta atributele impuse în cazul operelor fotografice în sensul Convenției de la Berna și al Directivei 93/98, întrucât, conform legislației germane, toate fotografiile beneficiază de protecția din UrhG ( 37 ).

58.

În timp ce acest factor ar fi putut avea relevanță pentru soluționarea litigiului, dacă ar fi fost prezentat în fața instanțelor dintr‑un stat membru care nu protejează fotografiile simple, în Germania ele beneficiază de această protecție. Prin urmare, nu este cazul ca atenția să fie orientată spre calitatea artistică și creativă a fotografiei domnului Renckhoff. Astfel se explică mai bine tăcerea instanței de trimitere în acest sens.

59.

Jurisprudența Curții a elaborat o serie de criterii interpretative ( 38 ) privind cele două componente ale acestei noțiuni („act de comunicare” și „public” destinatar). Le vom analiza mai jos, limitându‑ne la cele care pot fi mai controversate în raport cu situația de fapt din acțiunea principală.

60.

Niciuna dintre părți nu contestă în mod real (nici în acțiunea formulată în fața instanțelor naționale, nici în prezenta procedură preliminară) că, prin postarea pe portalul Waltrop Gesamtschule a lucrării care include fotografia orașului Córdoba, a fost transmisă o operă protejată, indiferent de mijlocul sau de procedeul tehnic utilizat ( 39 ), către un public care nu era prezent în locul de proveniență a comunicării.

61.

Astfel cum susține instanța de trimitere, a cărei opinie o împărtășim cu privire la acest aspect, „comunicarea fotografiei pe pagina de internet a școlii nu presupune un contact fizic direct între persoanele care interpretează sau execută opera și publicul destinatar al acestei comunicări. Astfel, […] o asemenea comunicare intră în domeniul de aplicare al articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29”. Persoanele care compun acest public aveau, astfel, acces la operă, fără a avea relevanță dacă ele utilizau sau nu utilizau această posibilitate ( 40 ).

62.

Primul criteriu jurisprudențial pentru a determina existența unui act de comunicare se referă la „rolul indispensabil al utilizatorului și caracterul deliberat al intervenției sale” ( 41 ). Acest criteriu ( 42 ) combină atât factori subiectivi ai comportamentului persoanei care efectuează o transmisie (care trebuie să intervină pe deplin conștientă de consecințele acțiunilor sale), cât și circumstanțe obiective, întrucât acțiunea trebuie să permită accesul la o operă protejată (astfel încât, în lipsa unei astfel de intervenții, „clienții” nu ar fi în măsură să beneficieze de opera difuzată sau ar face acest lucru doar cu dificultate) ( 43 ).

63.

Curtea a examinat, în câteva situații, „rolul utilizatorului” din punct de vedere pur obiectiv, și anume doar pentru a se asigura că, fără intervenția utilizatorului respectiv, publicul nou nu ar fi putut să beneficieze de opera radiodifuzată ( 44 ).

64.

Hotărârea GS Media a subliniat însă anumite elemente subiective pe care le‑a considerat adecvate pentru a stabili dacă, în aprecierea individualizată a actului de comunicare, a fost îndeplinită cerința privind „rolul indispensabil al utilizatorului și [privind] caracterul deliberat al intervenției sale”. Prin urmare, se poate face referire la ele în această etapă a analizei.

65.

Instanța de trimitere afirmă, din această perspectivă, că eleva și cadrul didactic au acționat pe deplin conștienți de consecințele care ar rezulta din comportamentul lor, deoarece doreau să permită accesul la referat, inclusiv la fotografie, utilizatorilor paginii de internet a școlii, care, fără intervenția lor, nu ar fi avut acces la acesta ( 45 ).

66.

Totuși, această abordare nu se axează suficient de mult pe studiul comportamentului care se presupune că încalcă dreptul de autor. În special, ea nu evaluează în mod corespunzător: a) caracterul accesoriu al fotografiei, ca parte integrantă a unei lucrări școlare, b) facilitarea accesului „universal” la imaginea respectivă, care a fost încărcată în rețea cu consimțământul autorului acesteia, astfel încât orice utilizator de internet să o poată privi și c) contextul școlar în care a avut loc transmisia, fără „clienți” sau scop lucrativ. Este necesar să se analizeze fiecare dintre aceste trei elemente.

67.

Deși poate fi evident, atunci când eleva și profesorul său postează pe pagina de internet a școlii germane o lucrare pentru ora de limba spaniolă, intenția lor nu vizează în mod direct publicarea fotografiei ca atare, ci a referatului în ansamblul său, din care face parte imaginea în discuție a orașului Córdoba.

68.

Prin urmare, prin acest efort, ei doresc să își facă cunoscută lucrarea publicului interesat de predarea limbii spaniole în cadrul (în mod necesar redus) al școlii lor sau printre familiile, colegii și prietenii din mediul lor. În consecință, nu vedem nicio intenție de a lărgi perspectiva asupra fotografiei orașului Córdoba cu mult dincolo de ceea ce a determinat inserarea sa pe portalul revistei de călătorii (ai cărei potențiali destinatari depășesc, probabil, numărul vizitatorilor unei modeste pagini a unei școli).

69.

Postarea fotografiei pe pagina de internet a școlii presupune, cu siguranță, o publicare fără consimțământul titularului său. În cazul în care nu am examina elementele complementare acestui comportament, s‑ar putea deduce că este îndeplinită prima cerință pentru aprecierea unei încălcări a dreptului de autor ( 46 ).

70.

Spre deosebire de situația din cauza GS Media, aici nu este relevant dacă autorii comportamentului reproșat (eleva și profesorul său) aveau cunoștință de caracterul nelegal al publicării operei pe internet de către un terț. În opinia noastră, acest lucru nu este relevant, deoarece fotografia realizată de domnul Renckhoff a apărut în rețea în mod legal, respectiv cu acordul său. Întrebarea corectă care se pune acum este dacă li se putea pretinde să aibă cunoștință de faptul că, pentru a reproduce imaginea pe pagina școlii, aceștia aveau nevoie în mod inevitabil de acordul fotografului. În caz afirmativ, s‑ar putea presupune că erau conștienți de consecințele comportamentului lor.

71.

Curtea a susținut că ar putea fi dificil, „în special în cazul particularilor”, să verifice dacă titularii drepturilor de autor asupra acestor opere care se află în rețea au autorizat publicarea lor pe site‑urile respective ( 47 ).

72.

Deși circumstanțele prezentului litigiu, așa cum am explicat anterior, diferă de cele din speța GS Media (care avea ca obiect hiperlinkurile către opere protejate, disponibile în mod liber pe un alt site internet fără autorizația titularului drepturilor de autor), considerăm că argumentele pe care se întemeiază această hotărâre cu privire la componenta subiectivă a comportamentului persoanelor fără scop lucrativ ( 48 ) pot fi extrapolate, mutatis mutandis, la această trimitere preliminară ( 49 ).

73.

Două dintre aceste argumente sunt relevante în prezenta acțiune:

74.

Dacă sunt prezenți factorii la care se referă aceste două argumente, se poate deduce, în circumstanțe precum cele din speță, absența unui act de comunicare publică. Totuși, acest efect nu va fi aplicat: a) în cazul în care titularii dreptului de autor avertizează că opera la care se conferă accesul este „publicată nelegal pe internet” ( 51 ) sau b) în cazul în care facilitarea accesului la respectiva operă se face astfel încât utilizatorii site‑ului internet pe care aceasta se află pot „să evite măsurile de restricție luate de site‑ul unde se află opera protejată” ( 52 ). Acest efect nu va fi aplicat nici în cazul în care autorul a notificat persoana care încearcă să publice fotografia în rețea cu privire la faptul că nu o autorizează în acest sens.

75.

Aplicând aceste criterii în prezenta cauză, se observă că:

76.

Nu considerăm că acest discurs conduce, astfel cum susține landul, la ideea unei renunțări din partea autorului la dreptul care îi revine sau că sugerează că opera se află în domeniul public.

77.

S‑ar putea însă avea în vedere că autorul fotografiei a consimțit în mod implicit la utilizarea acesteia de către terți? ( 55 ) Nu considerăm că este indispensabil să se ajungă la acest rezultat atunci când este posibil, în opinia noastră, utilizând tehnica prezumțiilor, să legăm un altul (similar în deznodământul său) de comportamentul fotografului care autorizează, în condițiile prezentate, difuzarea operei sale pe internet.

78.

Partajarea responsabilităților între utilizatorul obișnuit de internet, care nu are un interes profesional, și titularul dreptului de autor nu poate conduce, sistematic și în general, la solicitarea unei diligențe mai mari din partea celui dintâi decât din partea celui din urmă ( 56 ), cu scopul de a proteja drepturile de autor ( 57 ). Mai precis, nu considerăm că este logic să i se impună unui utilizator care deține respectivele caracteristici sarcina de a investiga dacă imaginile postate pe internet, fără restricții sau avertismente, sunt protejate de un drept de autor, în cazul în care acesta dorește să le utilizeze în scopuri precum cele educative. În aceste condiții, utilizatorul respectiv poate presupune că autorul nu îngreunează utilizarea limitată a acestor imagini în scopuri didactice.

79.

În caz contrar, s‑ar restricționa utilizarea informațiilor furnizate în rețea în cantități imense. Această restricție ar putea aduce atingere libertății de exprimare și de informare, consacrată la articolul 11 din cartă. În plus, în speță, ar afecta în mod negativ dreptul la educație prevăzut la articolul 14 alineatul (1) din cartă.

80.

Cel de al treilea factor referitor la evaluarea comportamentului elevei și al profesorului său este acțiunea lor fără scop lucrativ ( 58 ). Deși Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) îi înlătură valoarea interpretativă ( 59 ), considerăm că aceasta are o importanță mai mare decât cea care îi este conferită.

81.

Curtea a fuzionat existența scopului lucrativ cu prezumția privind realizarea acestuia în deplină cunoștință a naturii protejate a operei și cu lipsa de consimțământ pentru publicarea sa pe internet ( 60 ). Deși nu afirmă acest lucru în mod explicit, consideră că, în cazul acțiunilor fără scop lucrativ, trebuie demonstrată cunoașterea caracterului nelegal al postării operei pe internet, motiv pentru care trebuie să se țină seama de toate circumstanțele și de elementele specifice fiecărui caz.

82.

În acțiunea principală, astfel cum am menționat anterior, lipsa de pe pagina de internet a revistei de călătorii, a oricărui avertisment sau a oricărei restricții privind utilizarea fotografiei ar putea să o determine pe elevă să creadă că nu o împiedică nimic să efectueze postarea pe site‑ul internet al școlii. O astfel de prezumție nu ar fi comparabilă cu epuizarea dreptului, interzisă la articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/29, întrucât ar putea fi respinsă fără dificultate. De asemenea, aceasta ar permite un echilibru între dreptul de autor și „buna sa funcționare, precum și […] schimbul de opinii și de informații în această rețea” ( 61 ).

83.

Lipsa de indicații nu consolidează, dimpotrivă, ipoteza că eleva și profesorul erau pe deplin conștienți de natura protejată a operei și de necesitatea de a solicita o autorizație din partea titularului drepturilor de autor.

84.

În plus, jurisprudența Curții pe această temă a evoluat într‑un domeniu comercial, astfel cum arată menționarea frecventă a noțiunii „clienți”. Se presupune că o anumită întreprindere (sau un profesionist) le oferă clienților săi posibilitatea de a accesa anumite conținuturi digitale protejate, fără consimțământul titularului lor. În schimb, în contextul școlar ( 62 ), nu trebuie considerate „clienți”, în sensul comercial, persoanele care obțin acces la fotografie datorită lucrării postate pe pagina de internet a instituției de învățământ.

85.

În concluzie, suma acestor trei factori (caracterul accesoriu al imaginii în raport cu referatul școlar, accesul liber la fotografie, care nu este însoțită de niciun fel de mențiune a restricțiilor referitoare la utilizarea sa, și lipsa scopului lucrativ din comportamentul elevei și al cadrului didactic) ne determină să considerăm că, în speță, nu a existat o comunicare publică în sensul jurisprudenței Curții.

86.

În decizia de trimitere se analizează ulterior dacă modalitatea tehnică utilizată de elevă și de profesorul său pentru a încărca fotografia pe pagina de internet a școlii diferă de cea utilizată pentru a reproduce fotografia pe portalul revistei de călătorii, căreia autorul i‑a acordat licența de utilizare.

87.

După cum se știe, transmisia unei opere efectuată prin mijloace tehnice diferite de cele utilizate în transmisia inițială este, desigur, destinată unui public diferit, în timp ce utilizarea aceluiași procedeu tehnic implică faptul că trebuie să se examineze în continuare dacă se poate vorbi efectiv despre un public nou ( 63 ).

88.

Instanța de trimitere, landul și guvernul italian susțin că procedeul tehnic utilizat de elevă era identic cu cel utilizat de revista de călătorii pe pagina sa de internet. Comisia, care nu contestă această identitate, a respins în observațiile sale scrise aplicabilitatea în speță a jurisprudenței privind hiperlinkurile, teză pe care a detaliat‑o în cadrul ședinței.

89.

În opinia noastră, toate argumentele arată că reproducerea anterioară a imaginii, indiferent prin ce modalitate (putea fi copierea pe un stick de memorie sau în calculator) și descărcarea ulterioară a acesteia pe un portal al rețelei corespund aceluiași procedeu tehnic adoptat de revista de călătorii pentru încărcarea respectivei fotografii pe pagina sa de internet.

90.

Faptul că acest procedeu tehnic se aplică, în acest caz, într‑o manieră diferită de cea utilizată în cazul hiperlinkurilor (pentru care acțiunea se desfășoară numai în cadrul rețelei) nu implică modificarea criteriilor de examinare a condiției referitoare la „actul de comunicare”. Prin urmare, este necesar să se examineze dacă publicul vizat de opera postată pe pagina de internet a școlii constituie un public nou ( 64 ).

91.

Examinarea „publicului” căruia îi este destinată comunicarea începe, invariabil, cu aspectul cantitativ: ar trebui să se precizeze în primul rând dacă este vorba despre „un număr nedeterminat de potențiali destinatari și presupune, pe de altă parte, existența unui număr de persoane destul de important”; numai în al doilea rând se analizează dacă este un public „nou” ( 65 ). Logica acestei jurisprudențe este că nu poate fi calificat din punct de vedere juridic drept „public”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29, un grup redus de persoane care recepționează transmisia unei opere.

92.

Pentru a stabili dacă pragul de minimis ( 66 ) este depășit, trebuie să se țină cont de efectele cumulative ce rezultă din punerea la dispoziție a operelor, evaluând nu doar câte persoane au acces în paralel la aceste opere, ci și câte dintre ele au acces în mod succesiv la aceste opere ( 67 ).

93.

Astfel cum a stabilit Curtea, comunicarea pe o pagină de internet, fără restricții de acces, vizează ansamblul utilizatorilor (de internet) potențiali ai paginii respective ( 68 ). Prin urmare, este esențial mai degrabă elementul obiectiv, și anume modalitatea de transmisie, decât intenția subiectivă a celui care o utilizează.

94.

Nu există dovezi care să indice că postarea lucrării elevei pe pagina de internet a instituției de învățământ a fost efectuată în contextul unor restricții de acces (de exemplu, prin limitarea acestuia la cadrele didactice, la părinții elevilor sau la cei din urmă). Prin urmare, dacă orice utilizator de internet putea consulta pagina și putea accesa opera protejată (fotografia), transmisia putea ajunge la un număr potențial semnificativ de persoane, cu alte cuvinte, la un „public”, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29.

95.

Acest criteriu presupune că trebuie să fie apreciat ca „nou” doar publicul căruia îi este adresată emisia, dacă este diferit de cel luat în considerare pentru transmisia inițială, cu alte cuvinte, dacă se poate califica drept „mai larg” ( 69 ) decât cel căruia îi era destinată inițial.

96.

În măsura în care, în speță, atât publicarea fotografiei de către revista de călătorii online, cât și încărcarea acesteia pe pagina de internet în cadrul activității școlare au fost puse la dispoziția oricărui utilizator de internet, fără restricții, acest public, căruia ambele pagini de internet i‑au oferit un potențial acces, a fost același în ambele cazuri (comunitatea utilizatorilor de internet).

97.

Cu toate acestea, instanța de trimitere are îndoieli în legătură cu această deducție, întrucât consideră că: a) atunci când utilizatorul inserează și menține opera pe propria pagină de internet, joacă un rol indispensabil în comunicare, b) titularul drepturilor de autor care și‑a dat consimțământul pentru postarea operei sale pe o pagină de internet accesibilă în mod nerestricționat ia în considerare numai publicul care vizitează respectiva pagină de internet, în mod direct sau prin intermediul unui link, și c) acceptarea scenariului opus ar conduce la epuizarea dreptului de autor, interzisă în mod expres de articolul 3 alineatul (3) din Directiva 2001/29.

98.

Nu considerăm că aceste rezerve permit menținerea calificării de public „nou” în speță ( 70 ). Curtea a utilizat, în acest sens, criterii pe care le aplică în mod invariabil atât în cazul transmisiilor de opere prin intermediul semnalelor radio și TV ( 71 ), cât și în cazul transmisiilor prin intermediul hyperlinkurilor în cadrul rețelei ( 72 ), cu alte cuvinte, indiferent de sprijinul tehnic. Un astfel de public există atunci când, pe de o parte, fără intervenția utilizatorului, nu ar putea beneficia de operă și, pe de altă parte, nu a fost luat în considerare atunci când a fost acordată autorizația pentru punerea la dispoziție inițială ( 73 ).

99.

În ceea ce privește intervenția elevei și a profesorului, este greu de crezut că cei care aveau acces la portalul de internet al școlii nu puteau proceda astfel în același mod (și fără mari dificultăți), accesând pagina de internet a revistei de călătorii unde a fost publicată inițial fotografia orașului Córdoba. Publicul general de utilizatori de internet este, așadar, același atunci când vizitează pagina de internet a revistei de călătorii și atunci când este interesat de portalul școlii.

100.

În contextul în care imaginea se afla cu ușurință și în mod legal (cu alte cuvinte, cu acordul titularului dreptului de autor) la dispoziția tuturor utilizatorilor de internet, nu este clar modul în care intervenția elevei și a profesorului ar putea fi decisivă pentru facilitarea accesului unui număr mai mare de persoane.

101.

Logica internetului este că, în cazul în care accesul la imaginile descărcate în rețea cu consimțământul autorului lor este liber și gratuit, fără indicații sau măsuri de precauție în sens contrar, este imposibilă segmentarea numărului sau a categoriilor de potențiali vizitatori ori anticiparea faptului că numai unii, iar nu alții vor beneficia de contemplarea lor.

102.

Până acum, rămânând în sfera internetului, care este pertinentă în speță, noutatea publicului a fost legată mai degrabă de împrejurarea că accesul la o operă protejată a fost facilitat doar unui anumit ansamblu de utilizatori, ceea ce le‑a permis eludarea măsurilor restrictive adoptate pe pagina inițială. În acest caz, ar fi vorba fără îndoială de „un public nou, care nu a fost luat în considerare de titularii drepturilor de autor atunci când au autorizat comunicarea inițială” ( 74 ).

103.

Cu toate acestea, în prezenta cauză, nu a fost prezentată nicio măsură de protecție (inexistentă) și nu s‑a acordat nici accesul la o operă care să fie publicată pe internet fără permisiunea titularului. Lipsa acestor două elemente obiective, precum și continuitatea substanțială a numărului de posibili vizitatori ai celor două pagini de internet care conțineau imaginea fotografică permit susținerea faptului că nu a existat o comunicare către un public nou, în sensul menționat anterior.

104.

Acest rezultat, astfel cum am subliniat deja, nu implică includerea unui fel de epuizare a drepturilor de autor, contrar dispozițiilor articolului 3 alineatul (3) din Directiva 2001/29. Rezultatul reprezintă mai degrabă consecința logică a modului în care titularul dreptului asupra fotografiei a cedat dreptul de utilizare a acesteia și care știa sau ar fi trebuit să știe că lipsa oricărei măsuri de protecție împotriva copierii imaginii îi putea determina pe utilizatorii de internet să creadă că aceasta se afla la libera dispoziție a publicului.

105.

În această ordine de idei, nu considerăm că ar fi excesiv să se solicite unui profesionist ca, atunci când publică o operă pe internet, fie direct, fie prin intermediul unor terți, să ia măsurile corespunzătoare, de asemenea de natură tehnică, cel puțin pentru a‑și consemna dreptul de autor și dorința de a controla difuzarea operei sale, evitând aspectul contrar.

106.

De asemenea, considerăm că impunerea unei astfel de diligențe nu reduce nivelul ridicat de protecție datorată titularilor drepturilor asupra imaginilor (care nu se modifică dacă se adaugă avertismentele necesare) și contribuie la menținerea echilibrului dintre acestea și interesele legitime ale utilizatorilor rețelei, fără a distorsiona obiectivul pe care internetul îl urmărește în mod specific.

107.

În sfârșit, titularul dreptului nu își pierde controlul asupra copiei fotografiei utilizate pe pagina de internet a școlii, a cărei eliminare poate fi solicitată, în cazul în care acesta consideră că îi cauzează prejudicii.

108.

În concluzie, din toate aceste motive, considerăm că răspunsul la întrebarea Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție) trebuie să fie unul negativ.

109.

Mai precis, răspunsul pe care îl propunem nu presupune utilizarea eventualelor excepții de la drepturile de autor, enunțate la articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29 și nici instanța de trimitere nu solicită acest lucru.

110.

Este posibil ca tăcerea acestei instanțe să se întemeieze pe convingerea că norma prin care legiuitorul german a introdus, în dreptul său intern, excepțiile respective nu permite acceptarea unui caz precum cel în speță ( 75 ).

111.

Cu toate acestea, atât din motive de exhaustivitate, cât și în cazul ipotezei în care Curtea nu va da curs propunerii noastre, este pertinent să se analizeze aplicarea articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29 în prezenta cauză, întrucât, prin hotărârea sa, Curtea poate oferi instanței de trimitere clarificări suplimentare utile, pe lângă cele strict legate de întrebarea ei, cu privire la interpretarea unei dispoziții a dreptului Uniunii ( 76 ).

112.

În temeiul articolului 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29, statele membre pot să prevadă excepții de la drepturile de reproducere, de comunicare și de punere la dispoziția publicului. Printre acestea se numără faptul că unicul scop al utilizării operelor protejate este „ilustrarea în cadrul procesului educativ” ( 77 ). Guvernul italian atrage atenția asupra necesității de a recurge cu titlu subsidiar la această excepție, iar Comisia precizează că Germania ar fi introdus‑o la articolul 52 din UrhG.

113.

Cu excepția unei erori din partea noastră, este prima dată când Curtea trebuie să se confrunte cu excepția de la litera (a). Deși jurisprudența sa impune o interpretare restrictivă a domeniului de aplicare al excepțiilor și al limitărilor, în măsura în care acestea pot afecta dreptul de proprietate asupra creațiilor intelectuale ( 78 ), trebuie reținut că și dreptul la educație este consacrat la articolul 14 alineatul (1) din cartă ( 79 ). În consecință, interpretarea trebuie să respecte echilibrul rezonabil dintre cele două drepturi.

114.

Excepția de la drepturile de autor, atunci când utilizarea operelor protejate are doar scopuri educaționale, nu poate fi redusă la minimum, cum s‑ar întâmpla dacă ar fi limitată pentru a permite cadrelor didactice să completeze cu ilustrații conținutul cursurilor sau al lecțiilor lor.

115.

O interpretare care pune mai mult în valoare dreptul la educație, în sensul articolului 14 alineatul (1) din cartă, poate sublinia rolul activ, iar nu doar pasiv, al elevilor, permițându‑le de asemenea să utilizeze în același scop al predării (al învățării, după caz) imagini protejate prin drepturi de autor. Acest lucru permite educației să își îndeplinească sarcina principală, dezvoltarea deplină a personalității umane ( 80 ).

116.

Excepția nu se acordă numai pentru reproducerea materialelor protejate și pentru punerea lor la dispoziție pe internet în vederea cercetării științifice. Dispoziția plasează acest obiectiv la același nivel cu cel al promovării educației, astfel încât beneficiarii săi să fie atât elevii, cât și cadrele didactice din învățământul preuniversitar, în cazul în care sunt îndeplinite celelalte condiții de aplicare.

117.

De fapt, în cadrul ședinței, a existat un anumit consens cu privire la împrejurarea că nu ar fi existat o comunicare publică [în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29] dacă lucrarea elevei ar fi fost încărcată pe o pagină de internet a școlii la care accesul ar fi fost limitat la mediul școlar. Fără a aduce atingere acestei interpretări prea simpliste ( 81 ), considerăm că ea reflectă legătura dintre scopul didactic și includerea fotografiei pe pagina de internet a instituției.

118.

Articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29 subordonează excepția în scopuri educaționale condiției să se indice „sursele, inclusiv numele autorului, cu excepția cazurilor în care acest lucru se dovedește imposibil”.

119.

Cu toate acestea, lucrarea încărcată pe portalul școlii a adăugat la inserarea fotografiei numele revistei (Schwarzaufweiss), în care aceasta era inclusă. Eleva și profesorul au acționat cu precauție, fără să li se poată imputa că nu au menționat numele fotografului, cu privire la care nu exista nicio indicație sub imagine.

120.

De asemenea, articolul 5 alineatul (3) din Directiva 2001/29 impune ca utilizarea, în scopuri educaționale, a operei protejate să fie „justificată de scopurile necomerciale urmărite”.

121.

Nu există nicio îndoială, astfel cum am menționat deja, că postarea lucrării pentru ora de limba spaniolă pe portalul de internet al școlii nu avea niciun scop comercial. În ceea ce privește justificarea, utilizarea imaginilor preluate de pe internet, în cazul lucrărilor digitale, este în prezent esențială pentru anumite activități didactice.

122.

Pentru ca utilizarea fotografiei să fie eligibilă pentru excepția prevăzută la articolul 5 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2001/29, ar mai trebui să treacă testul de la alineatul (5) al aceluiași articol, ceea ce necesită analizarea condițiilor sale de aplicare ( 82 ). În acest scop, vom adopta aceeași abordare ca în concluziile noastre prezentate în cauza Stichting Brein ( 83 ).

123.

În primul rând, în cazul unei utilizări în cadrul învățământului fără scop lucrativ, considerăm că este clar că aceasta nu intră în conflict cu exploatarea normală a operei (a doua etapă a testului). Prin inserarea sa pe site‑ul internet al școlii, nici eleva, nici profesorul (și nici instituția de învățământ sau landul) nu diminuează eventualele beneficii economice derivate din prezența fotografiei în rețea și nu obțin un avantaj comercial, în detrimentul autorului.

124.

Un alt interes legitim (a treia etapă a testului) ar putea fi consecvența numelui autorului, în scopul protejării drepturilor morale ale acestuia. Însă drepturile morale nu se încadrează în domeniul de aplicare al Directivei 2001/29, astfel cum garantează considerentul (19) al acesteia.

125.

Problema cea mai sensibilă ar fi prima etapă a testului, care impune aplicarea excepțiilor numai în anumite cazuri speciale.

126.

Deși prezenta cauză este unică, soluția oferită ar putea avea consecințe relevante pentru un număr mare de elevi și de profesori (și, de asemenea, pentru fotografi) în circumstanțe similare. De fapt, nu este nerezonabil să presupunem că comportamente precum cele descrise aici se repetă zilnic în statele membre.

127.

Cu toate acestea, dacă situațiile analizate în prezent sunt prezente în toate aceste cazuri, o exegeză echilibrată a acestei ultime etape a testului, care să cântărească simultan alte interese legitime (în speță, cele care decurg din dreptul la educație), ar permite să se concluzioneze că nu contează atât de mult numărul de acte identice sau similare, ci detalierea suficientă a structurii acestora, astfel încât să nu aducă atingere exploatării normale a operelor și nici să nu cauzeze un prejudiciu nejustificat intereselor legitime ale titularului dreptului de autor. Prin urmare, ar fi vorba, în temeiul acestei rezerve, despre același caz concret ( 84 ).

128.

În concluzie, s‑ar putea aplica, în cele din urmă, excepția de la articolul 5 alineatul (3) litera (a) din Directiva 2001/29.

129.

Având în vedere considerațiile prezentate, propunem Curții să răspundă la întrebarea preliminară adresată de Bundesgerichtshof (Curtea Federală de Justiție, Germania) după cum urmează:

„Inserarea pe pagina de internet a unei instituții de învățământ, fără scop lucrativ și menționând sursa inițială, a unei lucrări școlare care include o imagine fotografică accesibilă în mod liber și gratuit oricărui utilizator de internet nu constituie o punere la dispoziția publicului, în sensul articolului 3 alineatul (1) din Directiva 2001/29/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 mai 2001 privind armonizarea anumitor aspecte ale dreptului de autor și drepturilor conexe în societatea informațională, atunci când respectiva imagine a apărut mai întâi, fără avertismente cu privire la restricțiile sale de utilizare, pe portalul unei reviste de călătorii.”