1

Reclamanta, Sovena Portugal – Consumer Goods, SA, a depus la Oficiul Uniunii Europene pentru Proprietate Intelectuală (EUIPO) o cerere de înregistrare internațională care desemna Uniunea Europeană întemeiată pe înregistrarea internațională din 19 ianuarie 2012 nr. 1107792 pentru marca verbală FONTOLIVA, potrivit Regulamentului (CE) nr. 207/2009 al Consiliului din 26 februarie 2009 privind marca Uniunii Europene (JO 2009, L 78, p. 1).

2

Produsele pentru care s‑a solicitat înregistrarea mărcii fac parte din clasa 29 în sensul Aranjamentului de la Nisa privind clasificarea internațională a produselor și serviciilor în vederea înregistrării mărcilor din 15 iunie 1957, cu revizuirile și modificările ulterioare, și corespund următoarei descrieri: „Uleiuri și grăsimi alimentare; ulei de măsline”.

3

Cererea de înregistrare internațională a fost publicată în Buletinul mărcilor comunitare nr. 49/2012 din 9 martie 2012.

4

La data de 26 noiembrie 2012, Mueloliva, SL, titulara unei licențe exclusive a unei mărci, a formulat o opoziție, în temeiul articolelor 41 și 156 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, împotriva cererii de înregistrare a mărcii solicitate.

5

Opoziția s‑a întemeiat pe marca spaniolă verbală anterioară FUENOLIVA, depusă la 15 februarie 1975 și înregistrată la 16 decembrie 1977, care desemna produsul „ulei de măsline virgin” din clasa 29.

6

Motivul invocat în susținerea opoziției a fost cel menționat la articolul 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

7

La data de 14 mai 2014, divizia de opoziție a admis opoziția constatând existența unui risc de confuzie între mărcile în conflict în sensul articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009.

8

La data de 14 iulie 2014, reclamanta a formulat o cale de atac la EUIPO, în temeiul articolelor 58-64 din Regulamentul nr. 207/2009, împotriva deciziei diviziei de opoziție.

9

Prin Decizia din 4 noiembrie 2015 (denumită în continuare „decizia atacată”), Camera a doua de recurs a EUIPO a respins calea de atac. Aceasta a apreciat mai întâi că Mueloliva făcuse dovada utilizării serioase, la cererea reclamantei formulată în acest sens, a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA în Spania pentru „ulei de măsline virgin”, în decurs de 5 ani începând cu 9 septembrie 2007 și până la 8 septembrie 2012 (denumită în continuare „perioada relevantă”). Camera de recurs s‑a referit în această privință la facturi, la fișe de date logistice, la etichete, la două studii comparative și la articolele de presă furnizate de Mueloliva, făcând o apreciere globală a acestor elemente de probă, deși a admis că unele nu erau datate sau nu datau din perioada relevantă (punctele 14-32 din decizia atacată). Camera de recurs a considerat apoi, în cadrul aprecierii riscului de confuzie dintre cele două mărci în conflict, că publicul relevant era marele public din Spania care dă dovadă de un grad de atenție mediu atunci când cumpără uleiuri și grăsimi alimentare (punctele 37-40 din decizia atacată). Aceasta a menționat că părțile erau de acord că produsele vizate de mărcile verbale în conflict erau identice sau foarte similare (punctele 41 și 42 din decizia atacată). Comparând semnele în conflict, aceasta a subliniat că ambele constau în câte un cuvânt din nouă litere care aveau în comun termenul „oliva”, acesta din urmă având el însuși un caracter distinctiv scăzut, întrucât se referă la produsele obținute din măsline sau care conțin ulei de măsline. Incidența acestui termen în aprecierea riscului de confuzie dintre mărcile în conflict ar fi, așadar, limitată (punctele 46-48 din decizia atacată). Camera de recurs a adăugat în plus că, pe plan vizual, singura diferență de două litere din cele nouă care compun elementele verbale constitutive ale mărcilor în conflict nu era suficientă pentru a evita o impresie generală de similitudine ținând seama de termenul comun „oliva”. Pe plan fonetic, elementele verbale ar fi similare, iar pe plan conceptual, dat fiind că termenul comun „oliva” ar face referire la măsline sau la ulei de măsline, atât elementul „fuen”, cât și elementul „font” ar face trimitere la cuvântul spaniol „fuente”, care descrie o fântână sau un izvor, ceea ce ar da naștere cel puțin unei similitudini, dacă nu unei identități a mărcilor în conflict (punctele 49-51 din decizia atacată). Ținând cont de toate aceste considerații, camera de recurs a apreciat, așadar, că, în împrejurările din speță, exista un risc de confuzie între mărcile în conflict (punctele 52-57 din decizia atacată).

10

Reclamanta solicită Tribunalului:

11

EUIPO solicită Tribunalului:

12

Al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă trebuie interpretat în sensul că ea solicită, pe de o parte, respingerea de către Tribunal a opoziției introduse de Mueloliva și, pe de altă parte, admiterea cererii de protecție în Uniune. Prin acest capăt de cerere, în realitate, se urmărește reformarea de către Tribunal a deciziei atacate în sensul articolului 65 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, prin adoptarea unei decizii pe care camera de recurs ar fi trebuit să o adopte în conformitate cu dispozițiile Regulamentului nr. 207/2009. Cu toate acestea, astfel cum arată EUIPO, potrivit articolului 64 alineatul (1) din același regulament, camera de recurs nu poate decât să exercite competențele organului care a adoptat decizia atacată aflată pe rolul său ori să trimită cauza spre rejudecare. Or, în speță, decizia atacată la camera de recurs este a unei divizii de opoziție care are doar competența de a se pronunța asupra opoziției și, eventual, dacă aceasta este întemeiată, de a respinge cererea de protecție în Uniune cu titlu de înregistrare internațională sau cererea de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, dar nu de a admite respectiva cerere. Este necesar de altfel să se amintească faptul că, ținând cont, pe de o parte, de derularea procedurii de înregistrare, astfel cum este ea prevăzută în dispozițiile titlului IV din Regulamentul nr. 207/2009, care presupune, mai întâi, un control inițial de un examinator în special în ceea ce privește motivele absolute de refuz, apoi, în cazul unei concluzii favorabile a acestui control, o publicare a cererii de înregistrare pentru a permite formularea unor eventuale opoziții în raport cu motivele relative de refuz și, pe de altă parte, de dispozițiile articolului 59 din regulamentul menționat, referitoare la persoanele îndreptățite să introducă o cale de atac, potrivit cărora „[o]rice parte la o procedură care a condus la o decizie poate introduce o cale de atac împotriva respectivei decizii, atât timp cât aceasta din urmă nu a fost pronunțată în favoarea sa”, o cameră de recurs nu va fi niciodată în situația de a efectua o înregistrare. Astfel, decizia sa poate interveni numai în cadrul unei căi de atac împotriva unei decizii adoptate la finalul unui control inițial defavorabil al unui examinator, caz în care, dacă aceasta admite calea de atac, procedura va trebui să fie urmată de publicarea cererii de înregistrare, sau în cadrul unei căi de atac împotriva unei decizii a unei divizii de opoziție, caz în care de asemenea, astfel cum s‑a menționat anterior, nu va putea să admită ea însăși cererea de înregistrare. În consecință, Tribunalul, la rândul său, nu are competența de a soluționa o cerere de reformare având ca obiect modificarea de către acesta a deciziei adoptate în acest sens de o cameră de recurs [a se vedea în acest sens Hotărârea din 12 aprilie 2011, Euro‑Information/OAPI (EURO AUTOMATIC PAYMENT), T‑28/10, EU:T:2011:158, punctul 13].

13

Prin urmare, al doilea capăt de cerere formulat de reclamantă trebuie respins ca inadmisibil în măsura în care prin acesta se urmărește ca Tribunalul să admită cererea de protecție pentru teritoriul Uniunii. În schimb, el este admisibil în măsura în care prin acest capăt de cerere se solicită respingerea opoziției formulate de Mueloliva [a se vedea în acest sens Hotărârea din 26 septembrie 2014, Koscher + Würtz/OAPI – Kirchner & Wilhelm (KW SURGICAL INSTRUMENTS), T‑445/12, EU:T:2014:829, punctele 15, 18 și 40].

14

În susținerea acțiunii, reclamanta invocă, în esență, două motive. Primul motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009 coroborat cu articolul 15 alineatele (1) și (2) din același regulament și vizează insuficiența probelor depuse privind utilizarea serioasă a mărcii naționale anterioare FUENOLIVA. Al doilea motiv este întemeiat pe încălcarea articolului 8 alineatul (1) litera (b) din Regulamentul nr. 207/2009 și este structurat pe două aspecte. Pe de o parte, reclamanta susține că, atunci când camera de recurs a confirmat temeinicia opoziției, înregistrarea mărcii naționale anterioare FUENOLIVA, pe care se întemeia opoziția, nu făcuse obiectul unei reînnoiri. Pe de altă parte, ea susține că nu există un risc de confuzie între mărcile în conflict. Pentru aceste motive, opoziția împotriva înregistrării mărcii sale nu era justificată.

15

Este necesar să se examineze mai întâi primul aspect al celui de al doilea motiv.

16

Reclamanta arată că, după adoptarea deciziei atacate, și‑a dat seama că titularul mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA nu reînnoise înregistrarea acesteia înainte de adoptarea deciziei atacate de către camera de recurs. În opinia sa, întrucât înregistrarea inițială a fost solicitată la data de 15 februarie 1975 și întrucât dreptul spaniol prevede o valabilitate a înregistrărilor de 10 ani de la data solicitării lor, înregistrarea ar fi trebuit să fie reînnoită la 15 februarie 2015. Or, actualizarea, la data de 2 decembrie 2015, a fișei referitoare la marca în cauză editată de Oficina Española de Patentes y Marcas (Oficiul pentru brevete și mărci spaniol) ar indica faptul că expirarea înregistrării sale a fost constatată la data de 26 noiembrie 2015.

17

Referindu‑se la Hotărârea din 13 septembrie 2006, MIP Metro/OAPI – Tesco Stores (METRO) (T‑191/04, EU:T:2006:254), și subliniind că Tribunalul a indicat în acea hotărâre că camerele de recurs exercită, mai puțin în cazul trimiterilor spre rejudecare, competențele organului care a adoptat decizia care face obiectul căii de atac introduse pe rolul lor și că ele nu pot adopta ele însele o decizie nelegală la momentul pronunțării, reclamanta apreciază că camera de recurs nu putea confirma temeinicia opoziției.

18

Reclamanta adaugă că, la începutul lunii ianuarie 2016, o nouă cerere de înregistrare a mărcii spaniole a fost depusă pentru marca FUENOLIVA care desemna uleiul de măsline, în numele Fuentes Lopez, SL, fără a ști dacă respectivul solicitant avea legături cu Mueloliva.

19

EUIPO indică, la rândul său, că decizia atacată a fost notificată la 5 noiembrie 2015, adică înainte de publicarea, la 2 decembrie 2015, a expirării înregistrării mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA de către Oficiul pentru brevete și mărci spaniol, și că, din probele prezentate în fața diviziei de opoziție și a camerei de recurs, nu rezulta că înregistrarea acelei mărci nu urma să fie reînnoită, spre deosebire de împrejurările din cauza în care s‑a pronunțat Hotărârea din 13 septembrie 2006, METRO (T‑191/04, EU:T:2006:254), în care persoana care a formulat opoziția nu furnizase dovada reînnoirii înregistrării mărcii sale, deși divizia de opoziție i‑o solicitase. În opinia EUIPO, înregistrarea mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA era încă valabilă atunci când camera de recurs s‑a pronunțat.

20

Este necesar să se constate că părțile interpretează diferit dreptul național în ceea ce privește durata valabilității înregistrării unei mărci. EUIPO pare să considere că o înregistrare a unei mărci la Oficiul pentru brevete și mărci spaniol rămâne valabilă atât timp cât expirarea sa nu a fost publicată (în speță, până la data de 2 decembrie 2015), pe când reclamanta consideră că înregistrarea unei mărci spaniole își încetează valabilitatea, în lipsa unei reînnoiri, la expirarea perioadei sale de valabilitate de 10 ani (în speță, la data de 15 februarie 2015). Totuși, această divergență de interpretare nu are niciun efect în speță.

21

Astfel cum reiese dintr‑o jurisprudență constantă, legalitatea actului atacat trebuie apreciată în funcție de elementele de fapt și de drept existente la data la care actul a fost adoptat [Hotărârea din 7 februarie 1979, Franța/Comisia, 15/76 și 16/76, EU:C:1979:29, punctele 7 și 8, Hotărârea din 17 octombrie 1989, Dow Benelux/Comisia, 85/87, EU:C:1989:379, punctul 49, Ordonanța din 7 februarie 2013, Majtczak/Feng Shen Technology și OAPI, C‑266/12 P, nepublicată, EU:C:2013:73, punctul 45, și Hotărârea din 21 ianuarie 2016, Laboratorios Ern/OAPI – michelle menard (Lenah.C) (T‑802/14, nepublicată, EU:T:2016:25, punctul 15)].

22

Astfel, presupunând că înregistrarea mărcii naționale anterioare FUENOLIVA era încă valabilă la adoptarea deciziei atacate, camera de recurs nu putea, la câteva săptămâni după aceea, independent de problema sarcinii de a proba această situație, decât să se întemeieze pe această premisă pentru a adopta decizia atacată, iar Tribunalul nu poate în acest moment să țină cont de situația ulterioară de expirare a înregistrării mărcii naționale anterioare FUENOLIVA și nici, de altfel, să se întemeieze pe această situație pentru a constata că nu este necesar să se pronunțe [a se vedea în acest sens și prin analogie Ordonanța din 8 mai 2013, Cadila Healthcare/OAPI, C‑268/12 P, nepublicată, EU:C:2013:296, punctele 32 și 33, Hotărârea din 4 noiembrie 2008, Group Lottuss/OAPI – Ugly (COYOTE UGLY), T‑161/07, nepublicată, EU:T:2008:473, punctele 49 și 50, și Hotărârea din 8 octombrie 2014, Fuchs/OAPI – Les Complices (O stea într‑un cerc), T‑342/12, EU:T:2014:858, punctul 24].

23

Presupunând că, astfel cum susține reclamanta, valabilitatea înregistrării mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA a expirat înainte de adoptarea deciziei atacate, trebuie, desigur, să se admită, astfel cum s‑a statuat în Hotărârea din 13 septembrie 2006, METRO (T‑191/04, EU:T:2006:254, punctul 32), că funcția de identificare a originii unei mărci anterioare nu poate fi pusă în pericol de o altă marcă înregistrată abia după expirarea mărcii anterioare și că, în lipsa unei perioade în care cele două mărci să coexiste, nu poate exista niciun conflict. Totuși, trebuie să se țină cont, astfel cum s‑a statuat în Hotărârea din 12 decembrie 2002, eCopy/OAPI (ECOPY) (T‑247/01, EU:T:2002:319, punctul 46), și în Hotărârea din 13 septembrie 2010, KUKA Roboter/OAPI (Nuanță de portocaliu) (T‑97/08, EU:T:2010:396, punctul 11), că legalitatea unei decizii a unei camere de recurs nu poate fi repusă în discuție prin invocarea unor fapte noi la Tribunal decât dacă se demonstrează că, din oficiu, camera de recurs trebuia să țină cont de aceste fapte în procedura administrativă anterioară adoptării deciziei sale.

24

În consecință, întrucât nici reclamanta, nici Mueloliva nu au abordat problema expirării valabilității înregistrării mărcii naționale anterioare FUENOLIVA sau nu au prezentat elemente cu privire la acest subiect în procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs, trebuie analizat dacă aceasta din urmă era obligată să invoce din oficiu această problemă.

25

În primul rând, trebuie amintit că articolul 41 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 și norma 19 alineatele (1) și (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul (CE) nr. 2868/95 al Comisiei din 13 decembrie 1995 de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 40/94 al Consiliului privind marca comunitară (JO 1995, L 303, p. 1, Ediție specială, 17/vol. 1, p. 189) prevăd mai ales că partea care a formulat opoziție trebuie să depună, într‑un termen care se stabilește de către EUIPO, dovada existenței, a valabilității și a domeniului de protecție a mărcii sale anterioare, în special în cazul unei alte mărci anterioare decât o marcă a Uniunii Europene deja înregistrată, o copie a certificatului de înregistrare relevant și, eventual, a celui mai recent certificat de reînnoire care arată că termenul de protecție a mărcii depășește termenul sus‑menționat care se stabilește de către EUIPO și orice prelungire a acestuia sau a unui document echivalent care provine de la administrația la care a fost depusă cererea de înregistrare a unei mărci. Ținând seama de titlul și de locul pe care îl ocupă normele administrative sus‑menționate în ansamblul dispozițiilor de procedură aplicabile mărcii Uniunii Europene (în titlul IV, „Procedura de înregistrare”, secțiunea 4, „Observațiile terților și opoziția”, din Regulamentul nr. 207/2009 și, respectiv, în titlul II, „Procedura de opoziție și dovada de utilizare”, din Regulamentul nr. 2868/95), și ținând seama și de articolul 132 alineatul (1) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit căruia o divizie de opoziție are competența de a lua orice decizie privind opoziția la o cerere de înregistrare a unei mărci a Uniunii Europene, atunci când normele administrative în cauză menționează „un termen care se stabilește de către EUIPO”, trebuie constatat că este vorba despre termenul stabilit de divizia de opoziție după deschiderea procedurii de opoziție.

26

În al doilea rând, deși camerele de recurs sesizate cu căile de atac formulate împotriva deciziilor diviziilor de opoziție exercită competențele acestora din urmă cu privire la fond, dispozițiile de procedură aplicabile în procedurile derulate la camerele de recurs nu sunt aceleași cu cele aplicabile în procedurile derulate la diviziile de opoziție. Astfel, în timp ce, la divizia de opoziție, partea care a formulat opoziție are obligația, în temeiul normei 19 alineatul (2) litera (a) punctul (ii) din Regulamentul nr. 2868/95, să depună, în termenul stabilit de divizia de opoziție pentru depunerea elementelor necesare susținerii opoziției sale, dovada că valabilitatea înregistrării mărcii anterioare depășește acest termen, trebuie să se constate că normele de procedură aplicabile în procedurile derulate la camerele de recurs nu conțin dispoziții comparabile.

27

Astfel, printre dispozițiile de procedură care privesc principiul contradictorialității și motivele, argumentele și faptele care trebuie să devină aplicabile în procedurile derulate la camerele de recurs, articolul 76 din Regulamentul nr. 207/2009, care face parte, în cadrul titlului IX din acest regulament, intitulat „Dispoziții de procedură”, din secțiunea 1 referitoare la dispozițiile generale de procedură aplicabile în procedurile derulate la diferitele organe ale EUIPO și care privesc examinarea din oficiu a faptelor, prevede:

„(1)   În cursul procedurii, [EUIPO] procedează la examinarea din oficiu a faptelor; cu toate acestea, în cazul unei proceduri privind motivele relative de respingere a înregistrării, examinarea este limitată la motivele invocate și la cererile introduse de părți. […]

(2)   [EUIPO] poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util.”

28

Pe de altă parte, norma 50 alineatul (1) primul paragraf din Regulamentul nr. 2868/95, care figurează în titlul X „Căi de atac” din regulamentul menționat, prevede desigur că, „[c]u excepția cazului în care nu se prevede altfel, dispozițiile privind procedurile derulate în fața autorității care a pronunțat hotărârea atacată se aplică mutatis mutandis procedurii căii de atac”. Cu toate acestea, al treilea paragraf al aceluiași alineat prevede următoarea dispoziție contrară:

„În cazul în care recursul [a se citi: «calea de atac»] este îndreptat[ă] împotriva unei hotărâri [a se citi: «decizii»] a unei divizii de opoziție, camera își limitează examinarea recursului [a se citi: «căii de atac»] la faptele și probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție, în conformitate cu regulamentul și cu prezentele norme, cu excepția cazului în care camera consideră că ar trebui să se țină seama de fapte și probe noi sau suplimentare în temeiul articolului [76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009].”

29

Din dispozițiile sus‑menționate sau din alte dispoziții de procedură aplicabile nu rezultă că o cameră de recurs, sesizată cu o cale de atac împotriva unei decizii a unei divizii de opoziție care s‑a pronunțat cu privire la un motiv relativ de refuz al înregistrării, ar fi obligată ea însăși să ridice din oficiu problema încetării valabilității înregistrării mărcii anterioare după expirarea termenului acordat de divizia de opoziție părții care a formulat opoziția pentru a face dovada acestei valabilități.

30

În plus, niciuna dintre aceste dispoziții nu poate fi interpretată nici în sensul că obligă partea care a formulat opoziția să facă din oficiu dovada că înregistrarea mărcii anterioare este valabilă până la data la care se pronunță camera de recurs (a se vedea prin analogie Hotărârea din 29 iulie 2010, Anheuser‑Busch/OAPI, C‑214/09 P, EU:C:2010:456, punctele 56-69).

31

Constatările efectuate la punctele 29 și 30 de mai sus nu aduc însă atingere posibilității ca solicitantul mărcii care a făcut obiectul opoziției să invoce în fața camerei de recurs că partea care a formulat opoziția nu a făcut dovada menținerii valabilității înregistrării mărcii anterioare pentru o perioadă rezonabilă, ținând cont de procedura desfășurată la camera de recurs, astfel încât să determine partea care a formulat opoziția să răspundă în această privință, iar camera de recurs să țină cont de situație, în temeiul în special al dispozițiilor amintite la punctele 27 și 28 de mai sus.

32

Cu toate acestea, după cum s‑a menționat anterior, din dosar reiese că reclamanta nu a invocat în procedura derulată la camera de recurs chestiunea menținerii valabilității înregistrării mărcii naționale anterioare FUENOLIVA, în condițiile în care anul 2015, în cursul căruia respectiva înregistrare urma să expire și trebuia eventual să fie reînnoită, era aproape, ba chiar începuse, nici măcar atunci când grefa camerelor de recurs i‑a comunicat, prin scrisoarea din 4 februarie 2015, observațiile în răspuns formulate de Mueloliva, indicând că respectiva cameră de recurs sesizată considera că putea soluționa litigiul pe baza elementelor din dosar și, în consecință, că o replică nu era prevăzută. Reclamanta ar fi putut încă să o invoce la acel moment, în temeiul dispozițiilor articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, potrivit cărora „[EUIPO] poate să nu ia în considerare faptele pe care părțile nu le‑au invocat sau dovezile pe care nu le‑au furnizat în timp util”.

33

Astfel, aceste dispoziții au fost interpretate în sensul că, în general și în lipsa unor dispoziții contrare, menționarea faptelor și a probelor de către părți în procedura la EUIPO rămâne posibilă după expirarea termenelor aplicabile unei astfel de menționări în temeiul dispozițiilor Regulamentului nr. 207/2009 și că niciunde nu este interzis EUIPO să țină cont de faptele și de probele invocate astfel tardiv sau, eventual, menționate pentru prima dată în fața camerei de recurs [Hotărârea din 18 iulie 2013, New Yorker SHK Jeans/OAPI, C‑621/11 P, EU:C:2013:484, punctul 30; a se vedea de asemenea Hotărârea din 11 decembrie 2014, CEDC International/OAPI – Underberg (Forma unui fir de iarbă într‑o sticlă), T‑235/12, EU:T:2014:1058, punctul 44 și jurisprudența citată]. Desigur, după cum s‑a arătat la punctul 28 de mai sus, norma 50 alineatul (1) din Regulamentul nr. 2868/95 prevede un regim particular atunci când o cale de atac este îndreptată împotriva unei decizii a unei divizii de opoziție. Dacă primul paragraf al acestui alineat instituie principiul potrivit căruia dispozițiile referitoare la procedurile derulate în fața organului care a adoptat decizia atacată sunt aplicabilemutatis mutandis procedurii căii de atac, al treilea paragraf al acestuia derogă de la acest principiu pentru căile de atac îndreptate împotriva unei decizii a unei divizii de opoziție prevăzând că camera de recurs își limitează examinarea căii de atac la faptele și la probele prezentate în termenele stabilite sau specificate de divizia de opoziție, cu excepția cazului în care aceasta consideră că trebuie să fie avute în vedere fapte și probe noi sau suplimentare în temeiul articolului 76 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009. În acest cadru, camera de recurs ar fi putut, așadar, dacă ar fi fost sesizată în acest sens, să aprecieze că era necesară luarea în considerare a chestiunii valabilității înregistrării mărcii naționale anterioare FUENOLIVA din cauza posibilei sale expirări viitoare (a se vedea în acest sens Hotărârea din 3 octombrie 2013, Rintisch/OAPI, C‑120/12 P, EU:C:2013:638, punctul 32).

34

În consecință, având în vedere constatările efectuate la punctele 29 și 30 de mai sus, nu se poate reproșa camerei de recurs că nu a ținut cont de posibila lipsă a unei reînnoiri a înregistrării mărcii naționale anterioare FUENOLIVA pe care se întemeia opoziția atunci când a adoptat decizia atacată, oricare ar fi fost, în definitiv, data expirării valabilității acestei înregistrări potrivit dreptului spaniol.

35

Din cele ce precedă rezultă că primul aspect al celui de al doilea motiv trebuie respins.

36

Reclamanta apreciază că divizia de opoziție și camera de recurs au făcut o analiză eronată a elementelor prezentate de Mueloliva pentru a demonstra utilizarea serioasă a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA în Spania în decursul celor 5 ani care au precedat publicarea înregistrării internaționale a mărcii FONTOLIVA care desemna teritoriul Uniunii Europene. După ce a amintit un anumit număr de principii deduse de instanța Uniunii în scopul examinării existenței unei utilizări serioase a unei mărci a Uniunii Europene, referindu‑se în special la Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul (C‑40/01, EU:C:2003:145), reclamanta arată că elementele prezentate de Mueloliva au constat în 10 facturi, două fișe de date logistice, trei tipuri de etichete, două extrase de studii comparative și articole de presă. Ea subliniază în principal că unul dintre articolele de presă datează din 2004 și nu se încadrează în perioada relevantă, că etichetele nu sunt datate, deși puteau fi, întrucât sunt destinate unui produs alimentar, că extrasul din unul dintre studiile comparative nu poate fi de asemenea datat, că, în plus, este redactat în limba spaniolă și nu a fost tradus în întregime (cum a fost cazul altor documente) în limba de procedură, respectiv în engleză, în condițiile în care a fost modificat de mână cu traduceri parțiale și că astfel nu este posibil să se cunoască nici contextul, nici conținutul său exact, că cele 10 facturi din 2010 și din 2011 provin din intervale de timp diferite și că nimic nu dovedește că celelalte facturi emise între aceste 10 facturi vizau vânzări sub marca spaniolă anterioară FUENOLIVA, că 3 din cele 10 facturi conțin de altfel mențiunea „FUE”, iar nu pe cea a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA, cu toate că, pe de altă parte, alte facturi menționează și marca FUENSOL, că fișele de date logistice nu conțin nici date, nici nume de destinatari, că celălalt studiu comparativ datat 2007 menționează desigur marca spaniolă anterioară FUENOLIVA, dar nu oferă nicio indicație obiectivă cu privire la comercializarea reală a uleiului de măsline sub această marcă și, în plus, menționează prețul de 2,55 euro pe litru, diferit de cele indicate în facturile din 2010 și din 2011, care variază de la 1,74 la 1,94 euro pe litru. Reclamanta concluzionează că numai înscrisurile pertinente, și anume 7 facturi, nu erau de natură să demonstreze că, contrar celor reținute de divizia de opoziție și de camera de recurs, „deși cantitățile sunt puțin importante […], acest fapt este compensat printr‑o utilizare relativ constantă”. Dimpotrivă, documentația furnizată ar dovedi o utilizare doar punctuală a mărcii naționale anterioare FUENOLIVA de câteva luni în anul 2010 și de o singură lună în anul 2011, în condițiile în care uleiul de măsline este un produs alimentar cotidian, care nu este scump și care este în general vândut în cantități importante. În speță, nu s‑ar verifica, așadar, niciunde situația identificată în jurisprudență în care interdependența factorilor care trebuie luați în considerare pentru a statua cu privire la utilizarea serioasă a unei mărci anterioare poate permite să se admită o astfel de utilizare, dacă un volum redus de produse comercializate sub această marcă este compensat cu o utilizare a respectivei mărci de o intensitate mare sau de o mare constanță în timp.

37

EUIPO consideră, la rândul său, că facturile depuse de Mueloliva dovedesc vânzarea a 3500 de unități de ulei de măsline în Spania sub marca spaniolă anterioară FUENOLIVA între 22 martie 2010 și 31 octombrie 2011, ceea ce ar fi suficient pentru a demonstra utilizarea serioasă a respectivei mărci pentru perioada relevantă, cu atât mai mult cu cât a trebuit să se emită facturi intermediare. Elementele de probă nedatate sau întocmite în afara perioadei de referință ar consolida această concluzie. Astfel, etichetele, în mod curent nedatate, ar confirma utilizarea mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA, iar elementele întocmite în afara perioadei relevante ar permite o mai bună apreciere a situației. EUIPO adaugă că aceste critici referitoare la elementele de probă netraduse în limba de procedură nu sunt, în măsura în care vizează lipsa traducerii lor, admisibile la Tribunal, întrucât sunt formulate pentru prima dată în fața sa și că, în orice caz, norma 22 alineatul (6) din Regulamentul nr. 2868/95 lasă la latitudinea EUIPO să solicite sau să nu solicite părții care a formulat opoziția o traducere, în limba de procedură a opoziției, a probelor redactate în alte limbi privind utilizarea serioasă a mărcii anterioare. În speță, documentele în cauză ar fi în mod clar inteligibile pentru a analiza utilizarea serioasă a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA.

38

Este necesar să se amintească faptul că, din articolul 42 alineatele (2) și (3) din Regulamentul nr. 207/2009, interpretat în lumina considerentului (10) al regulamentului menționat și a normei 22 alineatul (3) din Regulamentul nr. 2868/95, reiese că ratio legis a cerinței potrivit căreia marca anterioară trebuie să fi făcut obiectul unei utilizări serioase pentru a fi opozabilă unei cereri de înregistrare a unei mărci a Uniunii constă în limitarea conflictelor dintre două mărci, în măsura în care nu există un motiv economic întemeiat pentru absența utilizării serioase a mărcii anterioare, care să decurgă dintr‑o funcție efectivă a mărcii pe piață. În schimb, dispozițiile menționate nu urmăresc nici să evalueze reușita comercială, nici să controleze strategia economică a unei întreprinderi sau să rezerve protecția mărcilor numai în favoarea exploatărilor comerciale importante din punct de vedere cantitativ [a se vedea Hotărârea din 17 ianuarie 2013, Reber/OAPI – Wedi & Hofmann (Walzer Traum), T‑355/09, nepublicată, EU:T:2013:22, punctul 25 și jurisprudența citată].

39

O marcă face obiectul unei utilizări serioase atunci când este utilizată în conformitate cu funcția sa esențială, care este aceea de a garanta identitatea originii produselor sau serviciilor pentru care a fost înregistrată, în scopul de a crea sau de a păstra un debușeu pentru aceste produse și servicii, cu excluderea utilizărilor cu caracter simbolic având ca unic obiect menținerea drepturilor conferite de marcă (a se vedea prin analogie Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43). În plus, condiția privind utilizarea serioasă a mărcii anterioare impune ca aceasta să fie utilizată public și spre exterior, astfel cum este aceasta protejată pe teritoriul relevant [Hotărârea din 8 iulie 2004, Sunrider/OAPI – Espadafor Caba (VITAFRUIT), T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 39; a se vedea de asemenea în același sens și prin analogie Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 37].

40

Aprecierea caracterului serios al utilizării mărcii anterioare trebuie să se întemeieze pe toate faptele și împrejurările capabile să demonstreze exploatarea comercială reală a acesteia, în special utilizările considerate justificate în sectorul economic vizat pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pentru produsele sau serviciile protejate prin marca în cauză, natura acestor produse sau servicii, caracteristicile pieței, întinderea și frecvența utilizării mărcii respective (Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 40; a se vedea de asemenea prin analogie Hotărârea din 11 martie 2003, Ansul, C‑40/01, EU:C:2003:145, punctul 43).

41

În ceea de privește importanța utilizării mărcii anterioare, trebuie să se ia în considerare în special volumul comercial al ansamblului actelor de utilizare, pe de o parte, și întinderea perioadei în cadrul căreia au fost îndeplinite acte de utilizare, precum și frecvența acestor acte, pe de altă parte [Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 41, și Hotărârea din 8 iulie 2004, MFE Marienfelde/OAPI – Vétoquinol (HIPOVITON), T‑334/01, EU:T:2004:223, punctul 35].

42

Pentru a examina, într‑o cauză, caracterul serios al utilizării unei mărci anterioare este necesar să se efectueze o apreciere globală ținând seama de toți factorii pertinenți din cauză. Această apreciere implică o anumită interdependență între factorii luați în considerare. Astfel, un volum redus de produse comercializate sub marca respectivă poate fi compensat de o intensitate mare sau de o mare constanță în timp a utilizării acestei mărci și invers. Cifra de afaceri realizată, precum și volumul vânzărilor de produse sub marca anterioară nu pot fi apreciate în mod absolut, ci trebuie apreciate în raport cu alți factori pertinenți, precum volumul activității comerciale, capacitățile de producție sau de comercializare ori gradul de diversificare a activității întreprinderii care exploatează marca, precum și caracteristicile produselor sau ale serviciilor pe piața vizată. Din acest motiv, nu este necesar ca utilizarea mărcii anterioare să fie întotdeauna importantă din punct de vedere cantitativ pentru a fi calificată drept serioasă (Hotărârea din 8 iulie 2004, VITAFRUIT, T‑203/02, EU:T:2004:225, punctul 42, și Hotărârea din 8 iulie 2004, HIPOVITON, T‑334/01, EU:T:2004:223, punctul 36). Prin urmare, chiar o utilizare minimă poate fi suficientă pentru a fi calificată drept serioasă, cu condiția să fie considerată justificată, în sectorul economic vizat, pentru menținerea sau pentru crearea de cote de piață pentru produsele sau serviciile protejate de marcă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 11 mai 2006, Sunrider/OAPI, C‑416/04 P, EU:C:2006:310, punctele 70 și 72).

43

Cu toate acestea, utilizarea serioasă a unei mărci nu poate fi demonstrată prin probabilități sau prin prezumții, ci trebuie să se întemeieze pe elemente concrete și obiective care să dovedească o utilizare efectivă și suficientă a mărcii pe piața relevantă [Hotărârea din 12 decembrie 2002, Kabushiki Kaisha Fernandes/OAPI – Harrison (HIWATT), T‑39/01, EU:T:2002:316, punctul 47, și Hotărârea din 6 octombrie 2004, Vitakraft‑Werke Wührmann/OAPI – Krafft (VITAKRAFT), T‑356/02, EU:T:2004:292, punctul 28].

44

În speță, probele directe depuse de Mueloliva privind comercializarea uleiului de măsline sub marca spaniolă anterioară FUENOLIVA pe perioada relevantă se limitează la 7 facturi care menționează marca integral. Astfel, celelalte 3 facturi furnizate poartă mențiunea „Oliva intenso 15 × 1 PET CUAD FUE”, ceea ce permite să se afirme că această mențiune, ca și codul de produs asociat nu vizează uleiul de măsline al mărcii FUENOLIVA. În ordine cronologică, cele 7 facturi care poartă mențiunea integrală a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA sunt datate 22 martie, 6, 8 și 12 aprilie, 11 iunie și 1 septembrie 2010, precum și 6 februarie 2011. Cu excepția celei din urmă, toate sunt adresate aceluiași angrosist. Primele 6 vizează un volum de 28050 de litri de ulei FUENOLIVA SABOR INTENSO, iar a 7‑a, un volum de 14040 de litri din același ulei, dar într‑un alt ambalaj. În consecință, probele directe vizează facturări dintr‑o perioadă mai mică de un an pentru un volum de 42000 de litri. Aceste vânzări nu sunt în sine suficiente pentru a demonstra o utilizare serioasă a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA. Ele se concentrează pe o perioadă relativ scurtă, iar cantitatea în discuție este redusă pentru un producător de ulei de măsline precum Mueloliva, care, potrivit unuia dintre articolele de presă depuse de ea însăși în susținerea opoziției sale, controlează 1,5 % din piața națională și 6 % din piața regională (în Andaluzia). Mueloliva a calificat de altfel facturile pe care le‑a furnizat drept un „scurt exemplu” în răspunsul său la observațiile reclamantei depuse la divizia de opoziție, iar aceasta din urmă a recunoscut că „cifrele de vânzări care figurau pe facturi nu [erau] importante”. Este necesar să se observe în această privință, după cum a subliniat reclamanta, că uleiul de măsline este un produs cu un consum alimentar ridicat, vândut în fluxuri continue, și că, în acest context, ținând seama de anvergura producătorului Mueloliva, o asemenea utilizare a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA nu poate fi considerată o utilizare serioasă în vederea menținerii sau a creării de cote de piață. Argumentul invocat de EUIPO că facturile furnizate ar putea fi completate cu alte facturi nu este de natură să pună în discuție această apreciere. Astfel, potrivit articolului 42 alineatul (2) din Regulamentul nr. 207/2009, la cererea solicitantului înregistrării unei mărci noi, partea care a formulat opoziția aduce dovada utilizării serioase a mărcii anterioare care stă la baza opoziției la această înregistrare. Or, în speță, Mueloliva nu a furnizat nicio altă factură în afara celor care se află la dosar, în pofida criticilor privind insuficiența lor formulate de reclamantă în observațiile sale din 20 ianuarie 2014 depuse la divizia de opoziție și în memoriul său în completare din 15 septembrie 2014 depus la camera de recurs.

45

Celelalte elemente furnizate de Mueloliva pentru a demonstra utilizarea serioasă a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA pe perioada relevantă, luate în ansamblul lor, au în sine o consistență redusă. Fișele de date logistice și etichetele furnizate sunt elemente care nu fac nicio dovadă serioasă a unei utilizări publice și spre exterior a mărcii anterioare, spre deosebire, de exemplu, de fotografiile unor sticle pe care sunt aplicate aceleași etichete precum cele din cataloage sau din prospecte. Unul dintre studiile comparative care menționează uleiul de măsline al mărcii FUENOLIVA, și anume un diagnostic de mediu, poartă doar data de 5 aprilie 2001 în legătură cu menționarea acestei producții agricole, altfel spus o dată foarte îndepărtată de perioada relevantă. Celălalt studiu comparativ care menționează uleiul de măsline al mărcii FUENOLIVA, respectiv o comparare a prețurilor efectuată de o asociație de consumatori, este datat 5 noiembrie 2007. Acest studiu poate fi considerat un element de probă privind utilizarea mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA la începutul perioadei relevante. Articolul publicat online pe site‑ul internet al respectivei asociații de consumatori care comentează acest studiu nu aduce niciun element suplimentar. Articolul din ianuarie 2008 publicat online pe site‑ul internet al unei asociații profesionale este el însuși un comentariu al studiului precedent și nu furnizează nici el vreun element suplimentar. Articolul de presă datat 15 aprilie 2004, consacrat unei schimbări de acționariat în cadrul Mueloliva, menționează desigur marca FUENOLIVA în portofoliul mărcilor părții care a formulat opoziția, însă, pe de o parte, acest articol este net anterior perioadei relevante și, pe de altă parte, nu oferă nicio indicație cu privire la utilizarea reală a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA. În sfârșit, extrasul de pe un site internet al guvernului din Singapore pentru o alimentație sănătoasă, a cărui elaborare este dificil de datat, chiar dacă în cuprinsul său figurează un comentariu din aprilie 2012 și un altul din februarie 2013, menționează în mod clar, printre foarte numeroasele uleiuri și grăsimi, uleiul fuenoliva Pomace Olive Oil ‐ 1 L, dar nu oferă nici măcar o indicație cu privire la utilizarea mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA pentru uleiul de măsline virgin în Spania, la produsul și la teritoriul pentru care trebuia făcută dovada utilizării serioase a acestei mărci.

46

Rezultă din cele de mai sus că elementele tangibile care atestă o utilizare a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA pe perioada relevantă, susceptibile să sprijine opoziția la înregistrarea internațională care desemnează Uniunea Europeană pentru marca FONTOLIVA, demonstrează doar că marca spaniolă anterioară FUENOLIVA a fost utilizată la sfârșitul anului 2007, fără a indica volumele vânzărilor, iar din martie 2010 până în februarie 2011, a fost utilizată pentru volume scăzute de vânzări. Luate în ansamblu, elementele furnizate de Mueloliva nu permit, așadar, să se demonstreze, contrar aprecierilor diviziei de opoziție, confirmate de camera de recurs, o utilizare relativ constantă a mărcii anterioare care ar compensa vânzările scăzute de produse sub această marcă.

47

Prin urmare, Mueloliva nu a făcut dovada utilizării serioase a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA în Spania pentru ulei de măsline virgin pe perioada relevantă, în lumina criteriilor amintite la punctele 38-43 de mai sus, ținând în special seama de volumul scăzut dovedit de comercializare sub această marcă și de caracterul neregulat al vânzărilor pe perioada relevantă, raportate la capacitățile de producție a uleiului de măsline virgin ale părții care a formulat opoziția și la caracteristicile acestui produs alimentar de mare consum. Primul motiv formulat de reclamantă este, așadar, fondat.

48

În continuare, se impune anularea deciziei atacate, fără a fi necesară examinarea celui de al doilea aspect al celui de al doilea motiv invocat de reclamantă.

49

Pe de altă parte, în ceea ce privește cererea reclamantei prin care a solicitat Tribunalului reformarea deciziei atacate, deși competența de reformare acordată Tribunalului în temeiul articolului 65 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009 nu are ca efect să confere acestuia competența de a efectua o apreciere asupra căreia camera de recurs nu a luat încă o poziție, această competență poate fi exercitată în situațiile în care Tribunalul, după ce controlează o apreciere efectuată de camera de recurs, este în măsură să determine, pe baza unor elemente de fapt și de drept astfel dovedite, decizia pe care camera de recurs era obligată să o adopte (Hotărârea din 5 iulie 2011, Edwin/OAPI, C‑263/09 P, EU:C:2011:452, punctul 72).

50

În speță, întrucât Mueloliva a avut deja extensiv posibilitatea de a prezenta, în anul 2013 și în anul 2014, în fața diviziei de opoziție și a camerei de recurs, probe privind utilizarea serioasă a mărcii spaniole anterioare FUENOLIVA pe perioada relevantă, camera de recurs pronunțându‑se în această privință, și întrucât lipsa dovedirii unei asemenea utilizări permite respingerea opoziției, Tribunalul decide, în temeiul articolului 65 alineatul (3) din Regulamentul nr. 207/2009, să reformeze decizia atacată și să respingă opoziția.

51

Potrivit articolului 134 alineatul (1) din Regulamentul de procedură al Tribunalului, partea care cade în pretenții este obligată, la cerere, la plata cheltuielilor de judecată. Întrucât EUIPO a căzut în pretenții, se impune obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată, conform concluziilor reclamantei.

52

Pe de altă parte, reclamanta a solicitat ca EUIPO și Mueloliva să fie obligate la plata cheltuielilor de judecată efectuate în procedura care s‑a aflat pe rolul EUIPO.

53

În această privință, trebuie amintit că, potrivit articolului 190 alineatul (2) din Regulamentul de procedură, cheltuielile necesare efectuate de părți în legătură cu procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs sunt considerate cheltuieli de judecată recuperabile. Situația cheltuielilor de judecată aferente procedurii desfășurate în fața diviziei de opoziție este însă diferită.

54

Prin urmare, în măsura în care cererea reclamantei privește cheltuielile de judecată aferente procedurii derulate la divizia de opoziție, ea nu poate fi admisă. În schimb, în ceea ce privește cheltuielile necesare efectuate de reclamantă în procedura care s‑a aflat pe rolul camerei de recurs, se impune obligarea EUIPO și a Mueloliva la plata, fiecare, a jumătate din cuantumul acestora.

Pentru aceste motive,

TRIBUNALUL (Camera a doua)

declară și hotărăște: